Astronomia este știința care se ocupă cu studiul aștrilor și a legilor mișcării lor, al constelațiilor, galaxiilor

și al universului în totalitatea sa. De asemenea, studiază evenimentele ce au loc dincolo de atmosfera

terestră, planetele, cometele, radiațiile cosmice de fond, forma și formarea universului. Cei care studiază
astronomia se numesc astronomi.

Astronomia este una dintre cele mai vechi științe datând încă din perioada Greciei Antice. În secolul al
VII-lea în Anglia astronomii se foloseau de poziția stelelor în navigație .

În perioada contemporană, aproape toți astronomii au cunoștințe solide de fizică, iar rezultatele
observațiilor sunt puse în context astrofizic, astfel încât astronomia și astrofizica au dobândit definiții
foarte apropiate.

Astronomia nu trebuie confundată cu astrologia, o pseudoștiință care încearcă să prezică destinul

persoanelor pe baza traiectoriilor unor obiecte cerești.

În Grecia Antică, ca și în alte civilizații antice, astronomia conținea în mare parte astrometrie, calculând
pozițiile stelelor și ale planetelor pe cer. Mai târziu, Kepler și Newton au publicat lucrări despre mecanica
cerească, descriind matematic mișcarea corpurilor din sistemul solar și interacțiunea lor sub acțiunea
gravitației. Astronomii moderni se folosesc de aceste principii, iar cu ajutorul telescoapelor,
spectrografelor, calculatoarelor, observatoarelor astronomice, le este mai ușor de înțeles natura fizică a
acestor obiecte cerești.

Curiozitatea popoarelor din Antichitate asupra fenomenelor astronomice, a făcut ca aceștia să studieze
cerul și să înțeleagă formarea zilei și a nopții, rolul Soarelui și al Lunii în măsurarea timpului și
anotimpurile. Popoarele antice au observat că obiectele cerești au un comportament regular aceasta
ajutând la măsurarea timpului formând zile, luni și ani.

Soarele răsare dinspre un punct, est și apune într-un punct opus, vest, dar ziua nu are aceeași lungime
pe toată perioada anului, iar noaptea sunt vizibile grupuri de stele - constelații care urmează același curs
o dată la 365 de zile în jurul unui punct fix.

Calendarul a fost făcut după pozițiile și mișcările Lunii și ale Soarelui formând ziua, luna și anul.
Popoarele antice au asociat obiectele și fenomenele cerești, cu zei și spirite, construind temple și
aliniamente astronomice.

Grecii din antichitate (1400 î. Hr - 300 î. Hr.) au avut o contribuție esențială în astronomia teoretică.
Odiseea - un poem epic tradițional scris de Homer în secolul al VIII-lea î.Hr., - se referă la grupuri de stele
ca Ursa Mare, Orion și arată cum vasele maritime se orientau după stelele de pe cer.

În prima sa fază, astronomia greacă nu se distingea de meteorologie, deoarece se credea cā fenomenele

cerești sunt o urmare a emanației și a evaporărilor de pe Pământ. Spre deosebire de asiro-babilonieni,
care credeau că astrele sunt divinități, vechii greci au încercat să dea explicații fizice fenomenelor
cerești. Pentru prima dată într-un sistem de gândire au fost abandonate miturile și superstițiile în
favoarea unui studiu sistematic și al unui model al cerului.

Primii filosofi

Primii filosofi care s-au arătat interesați de fenomenele astronomice au fost Thales, Anaximandros și
Anaximene, toți trei fiind din Milet.

Thales susținea că Pământul plutește pe apă și că stelele ar fi formate tot din apă. El a reușit să prezică
cu precizie o eclipsă solară, lucru ce i-a adus mare faimă.

Anaximandros este autorul primei cărți științifice (care s-a pierdut). Acesta presupunea că Pământul ar fi
un disc suspendat în spațiu. Principiul de bază al sistemului său de gândire (apeiron) este comparabil cu
noțiunea de eter a secolului al XIX-lea. Anaximandros explică mișcările stelelor pornind de la ideea că
acestea ar fi atașate unei sfere ce s-ar roti în jurul Pământului.

Școala pitagoreică

Contribuții importante au avut și Pitagora dar nici una din lucrările acestuia nu au supraviețuit timpului.
Gânditorii pitagoreici au intuit faptul că Pământul are forma unei sfere și au explicat mișcările stelelor
prin ideea că Pământul s-ar roti în jurul unui foc central, pe care însă nu îl indentificau ca fiind Soarele.

Philolaos, un urmaș a lui Pitagora, a spus ca Pământul, Luna și Soarele sunt planete și se învârt în jurul
unui foc, dar de pe pământ nu se poate vedea focul pentru că un obiect se învârte în jurul focului între
pământ și foc. Potrivit acestor afirmații, revoluția pământului în jurul acestui foc este de 24 de ore. În
anul 370 î.Hr. astronomul Eudoxus din Cnidus a spus că o sferă uriașă se învârte în jurul pământului și că
în această sferă sunt mai multe sfere transparente interconectate.

Școala platoniciană

Măsurătorile luate la Alexandria (A) şi Syene (S) de către Eratostene

Aristotel a enumerat argumente în favoarea următoarelor ipoteze: apariția la orizont a catargelor

înaintea corăbiilor, variația câmpului de stele vizibil în funcție de latitudinea locului de observație, forma
rotundă a umbrei Pământului asupra Lunii în timpul eclipselor. Cu toate că a intuit multe adevăruri
astronomice, Aristotel era convins că Pământul este centrul Universului.

În 225 î.Ch. Eratostene, un student al lui Platon a calculat folosind un gnomon umbrele lăsate la
Alexandria și Syene în Egipt. De aici a mai fost numai un mic pas până la determinarea circumferinței
Terrei, estimată de acesta la 250000 de stadii. Dimensiunea unei stadii este relativă însă se presupune că
a ajuns la un rezultat ce diferă cu circa 1000 km de valoarea actuală.

Școala din Alexandria

Calculele lui Aristarchus. De la stânga la dreapta: Soare, Pământ, Lună.

Probabil cel mai original observator, Aristarchus din Samos, credea că Pământul se rotește în jurul axei
sale o dată la 24 de ore, și, împreună cu alte planete în jurul Soarelui. Aristarchus a fost primul om care a
calculat distanța de la Terra la Lunā și la Soare. Acesta a ajuns la concluzia ca Soarele se afla la o distanță
de 19 ori mai departe decât Luna și că este de circa 20 de ori mai mare decât aceasta. Din aceste
rezultate a dedus ca Terra trebuie sa orbiteze in jurul Soarelui deoarece n-ar avea sens ca un obiect
mare să orbiteze în jurul unuia mai mic. Explicația sa a fost respinsă de cei mai mulți filozofi greci, care
priveau Pământul ca o planetă statică în jurul căreia se roteau celelate planete.
În secolul al II-lea astronomii greci Hiparh și Ptolemeu au folosit o serie de cercuri concentrice, cu
Pământul aproape de centru pentru a reprezenta mișcarea generală a Soarelui, Lunii și a planetelor în
jurul zodiilor. Pentru a explica variațiile de viteză ale Soarelui și Lunii și regresia planetelor, ei au
presupus că fiecare din aceste obiecte se rotește în jurul unui al doilea cerc numit epiciclu centrat pe
circumferința celui dintâi. Au determinat pozițiile a aproximativ 1000 de stele de pe cer folosindu-se de
această harta pentru a urmări mișcarea planetelor. Au creat mai multe cercuri concentrice, pământul
fiind în centru, putând fi măsurată viteza soarelui și a lunii. Pentru a explica variațiile periodice în viteza
soarelui, a lunii, și ale altor corpuri cerești, a fost necesară reprezentarea altor cercuri suplimentare
fiecărei orbite în parte, denumite epicicluri, ajungându-se la circa 80 de asemenea orbite, reprezentare
care intra în conflict cu datele matematice.

Aceasta teorie este explicată de Ptolemeu în lucrarea sa, Almagesti, ), tradusă în 1400 d.Ch. în latină.
Scrierile sale au rămas până în secolul al XVII-lea opera fundamentală a astronomiei europene.

De asemenea, Hiparh a inventat scara magnitudinilor (a alcătuit un catalog de 1052 de stele clasate
după strălucirea lor), a descoperit precesia echinocțiilor, a dat lunației (intervalul după care se repetă
fazale lunii) o valoare medie (prezintă o eroare de mai puțin de o secundă față de valoarea exactă) și a
determinat anul sideral și anul solar cu o diferență de numai 50 de secunde, respectiv 6 minute față de
valoarea exactă.