2020

ISTORIA ASTRONOMIEI
-referat-

Astronomia (greacă ἀστρονομία / ástronomía) este o știință naturală care

studiază obiecte și fenomene cerești. Folosește matematica, fizica și chimia pentru a explica
originea și evoluția lor. Printre obiectele de interes se numără: planete, sateliți
naturali, stele, nebuloase, galaxii și comete. Fenomenele relevante includ explozii
de supernove, explozii de raze gamma, quasari, blazari, pulsari, și radiații cosmice de fond.
Mai general, astronomia studiază tot ceea ce își are originea în afara atmosferei
Pământului. Cosmologia este o ramură a astronomiei și studiază Universul în ansamblu.
Astronomia este una dintre cele mai vechi științe naturale. Civilizațiile timpurii din
istoria înregistrată au făcut observații metodice despre cerul nopții. Acestea includ
babilonienii, grecii, indienii, egiptenii, chinezii, Maya și multe popoare indigene antice din
America. În trecut, astronomia includea discipline la fel de diverse
precum astrometria, navigația cerească, astronomia observațională și întocmirea calendarelor.
În zilele noastre, astronomia profesionistă este sinonimă cu astrofizica.
Astronomia profesionistă este împărțită în două ramuri: observațională și teoretică.
Astronomia observațională este concentrată pe achiziționarea de date din observațiile
obiectelor astronomice. Aceste date sunt apoi analizate folosind principii de bază ale fizicii.
Astronomia teoretică este orientată spre dezvoltarea de modele computerizate sau analitice
pentru a descrie obiecte și fenomene astronomice. Aceste două câmpuri se completează
reciproc. Astronomia teoretică încearcă să explice rezultatele observaționale, iar observațiile
sunt folosite pentru a confirma rezultatele teoretice.
Amatorii joacă un rol activ în astronomie. Este una dintre puținele științe în care se
aplică acest lucru. Este valabil mai ales pentru descoperirea și observarea evenimentelor
tranzitorii. Astronomii amatori au ajutat la multe descoperiri importante, precum găsirea de
noi comete.
Vremuri antice

O hartă celestă din secolul al XVII-lea, de cartograful olandez Frederik de Wit

În timpurile istorice timpurii, astronomia a constat doar în observarea și predicțiile

mișcărilor obiectelor vizibile cu ochiul liber. În unele locuri, culturile timpurii au asamblat
artefacte masive care, probabil, au avut un scop astronomic. În plus față de utilizările lor
ceremoniale, aceste observatoare ar fi putut fi folosite pentru a determina anotimpurile, un

Clasa a V a A
Page 1
 2020
factor important în cunoașterea momentului în care să cultivi culturile și în înțelegerea duratei
anului.
Înainte de a fi inventate instrumente precum telescopul, studiul timpuriu al stelelor a
fost realizat cu ochiul liber. Pe măsură ce civilizațiile s-au dezvoltat, în special
în Mesopotamia, Grecia, Persia, India, China, Egipt și America Centrală, s-au asamblat
observatoare astronomice și au început să se dezvolte idei despre natura Universului. Cea mai
mare parte a astronomiei timpurii a constat în cartografierea pozițiilor stelelor și a planetelor,
știință denumită acum astrometrie. Din aceste observații, s-au format idei timpurii despre
mișcările planetelor, iar natura Soarelui, a Lunii și a Pământului în Univers a fost explorată
filosofic. Se credea că Pământul este centrul Universului, iar Soarele, Luna și stelele se rotesc
în jurul său. Acesta este cunoscut sub numele de modelul geocentric al Universului, sau
sistemul ptolemeic, numit după Ptolemeu.

Suryaprajnaptisūtra, un text de astronomie din secolul al VI-lea î.Hr., The Schoyen Collection, Londra. Sus:
manuscrisul său din c. 1500 d.Hr.

O dezvoltare timpurie deosebit de importantă a fost începutul astronomiei matematice

și științifice, care a început printre babilonieni. Ei au pus bazele tradițiilor astronomice
ulterioare care s-au dezvoltat în multe alte civilizații. Babilonienii au descoperit că eclipsele
lunare reapar într-un ciclu care se repetă cunoscut ca saros.

Ceasul ecuatorial grecesc, Ai-Khanoum, în prezent Afganistan, secolul III-II î.Hr.

După babilonieni, în Grecia Antică și în lumea elenistică s-au înregistrat progrese

semnificative în astronomie. Astronomia greacă se caracterizează din start prin căutarea unei
explicații raționale, fizice, pentru fenomenele cerești. În secolul al III-lea î.Hr., Aristarh din
Samos a estimat dimensiunea Soarelui și Lunii precum și distanța de la Lună la Pământ și de
la Soare la Pământ, și a propus un model al Sistemului Solar în care Pământul și planetele se

Clasa a V a A
Page 2
 2020
roteau în jurul Soarelui, numit acum model heliocentric. În secolul al II-lea î.Hr., Hiparh a
descoperit precesia, a calculat dimensiunea și distanța Lunii și a inventat cele mai vechi
dispozitive astronomice cunoscute, cum ar fi astrolabul. Hiparh a creat de asemenea un
catalog cuprinzător de 1020 de stele, iar majoritatea constelațiilor emisferei nordice provin
din astronomia greacă. Mecanismul de la Antikythera (c. 150-80 î.Hr.) a fost un calculator
analogic timpuriu conceput pentru a calcula poziția Soarelui, Lunii și planetelor pentru la o
anumită dată. Artefacte tehnologice de complexitate similară nu au reaparut până în secolul al
XIV-lea, când în Europa au apărut ceasuri astronomice mecanice.
Evul Mediu

Detaliu din Harta celestă Dunhuang din timpul dinastia Tang realizată în jurul anului 700.

Europa Medievală a adăpostit o serie de astronomi importanți. Astronomul englez

Richard de Wallingford (1292-1336) a adus contribuții majore în astronomie și horologie,
inclusiv invenția primului ceas astronomic, Rectangulus, care a permis măsurarea unghiurilor
între planete și alte corpuri astronomice, precum și un equatorium numit Albion care ar fi
putut fi folosit pentru calcule astronomice, cum ar longitudinile lunare, solare și planetare și
putea prezice eclipsele. Nicole Oresme (1320–1382) și Jean Buridan (1300–1361) au discutat
pentru prima dată despre dovezile rotației Pământului; în plus, Buridan a dezvoltat și teoria
impulsului (predecesorul teoriei științifice moderne a inerției), care a putut să arate că
planetele erau capabile de mișcare fără intervenția îngerilor. Georg von Peuerbach (1423-
1461) și Regiomontanus (1436-1476) au ajutat la progresul astronomic instrumental, care
decenii mai târziu a dus la modelul heliocentric al lui Copernic.
Astronomia a înflorit în lumea islamică și în alte părți ale lumii. Aceasta a dus la
apariția primelor observatoare astronomice din lumea musulmană la începutul secolului al
IX-lea. În 964, Galaxia Andromeda, cea mai mare galaxie din Grupul Local, a fost descrisă
de astronomul persan Abd al-Rahman al-Sufi în „Cartea cu stele fixe”.
Supernova SN 1006, cel mai strălucitor eveniment stelar înregistrat în istorie, a fost
observat de astronomul egiptean Ali ibn Ridwan și astronomii chinezi în 1006. Printre
astronomii proeminenți islamici (în majoritate persani și arabi) care au adus contribuții
semnificative la progresul științei se numără Al-Battani, Thebit, Abd al-Rahman al-
Sufi, Biruni, Abū Ishāq Ibrāhīm al-Zarqālī, Al-Birjandi și astronomii observatoarelor
Maragheh și Samarkand. Astronomii din acea perioadă au introdus multe nume arabe folosite
acum pentru stele individuale. Este posibil ca ruinele de la Great Zimbabwe și Timbuktu să fi
adăpostit observatoare astronomice. Europenii au crezut anterior că nu a existat nici o

Clasa a V a A
Page 3
 2020
observație astronomică în Africa sub-sahariană în timpul Evului Mediu pre-colonial, dar
descoperirile moderne arată altceva.
Timp de peste șase secole (de la recuperarea învățămintelor antice din Evul Mediu
târziu la Iluminism), Biserica Romano-Catolică a acordat mai mult sprijin financiar și social
studiului astronomiei decât probabil toate celelalte instituții. Printre motivele Bisericii se
număra și găsirea datei pentru Paști.
Revoluția științifică

Schițele și observațiile lui Galileo  asupra Lunii au dezvăluit că suprafața era muntoasă.

În timpul Renașterii, Nicolaus Copernicus a propus un model heliocentric al
sistemului solar. Opera sa a fost apărată de Galileo Galilei și extinsă de Johannes Kepler.
Kepler a fost primul care a conceput un sistem care a descris corect detaliile mișcării
planetelor în jurul Soarelui. Cu toate acestea, Kepler nu a reușit să formuleze o teorie în
spatele legilor pe care le-a scris. Acest lucru s-a întâmplat în 1687 când Isaac
Newton descoperă Legea atracției universale care a explicat în sfârșit mișcările planetelor.
Newton a dezvoltat și telescopul reflectorizant.
Îmbunătățirile în ceea ce privește dimensiunea și calitatea telescopului au dus la
descoperiri ulterioare. Astronomul englez John Flamsteed a catalogat peste 3000 de
stele. Mai multe cataloage de stele au fost produse de Nicolas-Louis de Lacaille.
Astronomul William Herschel a realizat un catalog detaliat al nebuloaselor și al roiurilor, iar
în 1781 a descoperit planeta Uranus, prima planetă nou găsită. Distanța la o stea a fost
anunțată în 1838, când paralaxa la 61 Cygni a fost măsurată de Friedrich Bessel.
În secolele XVIII-XIX, studiul problemei cu trei corpuri de către Leonhard
Euler, Alexis Claude Clairaut și Jean le Rond d'Alembert a dus la predicții mai exacte despre
mișcările Lunii și ale planetelor. Această lucrare a fost perfecționată în continuare de Joseph-
Louis Lagrange și Pierre Simon Laplace, permițând maselor planetelor și sateliților să fie
estimate din perturbările lor.

Clasa a V a A
Page 4
 2020

O diagramă astronomică dintr-un manuscris științific timpuriu, c. 1000

Avansuri semnificative în astronomie s-au produs odată cu introducerea de noi

tehnologii, inclusiv spectroscopul și astrofotografia. Joseph von Fraunhofer a descoperit
aproximativ 600 de linii în spectrul solar în 1814-15, și aproximativ 50 de ani mai
târziu Gustav Kirchhoff a făcut legătura între spectre și compoziția chimică a obiectelor
observate. Stelele s-au dovedit a fi similare cu Soarele, dar cu o gamă largă de temperaturi,
mase și dimensiuni.
Existența galaxiei din care face parte Terra, Calea Lactee, ca un grup propriu de stele a fost
dovedită abia în secolul XX, împreună cu existența galaxiilor „externe”. Recesiunea
observată a acestor galaxii a dus la descoperirea expansiunii Universului. Astronomia
teoretică a condus la speculații cu privire la existența unor obiecte, cum ar fi găurile
negre și stelele neutronice, care au fost folosite pentru a explica astfel de fenomene observate
precum quasarii, pulsarii, blazarii și radiogalaxii. Cosmologia fizică a făcut progrese uriașe în
timpul secolului XX. La începutul anilor 1900, modelul teoriei Big Bang-ului a fost formulat,
puternic evidențiat de radiațiile cosmice de fond, legea lui Hubble și de abundențele
cosmologice ale elementelor. În februarie 2016, s-a dezvăluit că proiectul LIGO a detectat
dovezi de unde gravitaționale în septembrie 2015.

Clasa a V a A
Page 5