Evolutia astronomiei ( 3500 î.Ch.

–
1687 )

Istoria astronomiei
Este istoria știintei care studiază corpurile cerești. Astronomia include
studiul planetelor și a sateliților acestora, cometelor, meteoriți, stelelor,
materiei negre, sistemelor solare și galaxiilor. Această știință conține
informații despre corpurile cerești de la simpla observație și până la teorii
despre univers.

Astronomia în Antichitate
Curiozitatea popoarelor din Antichitate asupra fenomenelor astronomice,
a făcut ca aceștia să studieze cerul și să înțeleagă formarea zilei și a
nopții, rolul Soarelui și al Lunii în măsurarea timpului și anotimpurile.
Popoarele antice au observat că obiectele cerești au un comportament
regular aceasta ajutând la măsurarea timpului formând zile, luni și ani.
Soarele răsare dinspre un punct, est și apune într-un punct opus, vest,
dar ziua nu are aceeași lungime pe toată perioada anului, iar noaptea
sunt vizibile grupuri de stele - constelații care urmează același curs o
dată la 365 de zile în jurul unui punct fix.
Calendarul a fost făcut după pozițiile și mișcările Lunii și ale Soarelui
formând ziua, luna și anul.
Popoarele antice au asociat obiectele și fenomenele cerești, cu zei și
spirite, construind temple și aliniamente astronomice.
Cele mai vechi mărturii despre importanța pe care o dădeau oameni
cerului le avem din Sumer (circa 3500 î.Hr.), insulele Britanice
(Stonehenge 8075 î.Hr., Newgrange 3200 î.Hr., Bryn Celli Ddu mileniul
3-4 î.Hr.), Egipt (piramidele de la Gizah, Saqquara și Dashur, mileniul al
treilea î.Hr.) și Maya (între 1500 și 800 î.Hr.). Aceste populații au arătat
un interes major în ceea ce privește crearea de sanctuare astronomice
de unde puteau urmări și măsura răsăritul unor stele sau planete ca
Sirius respectiv Venus și Mercur.
În timpurile istorice timpurii, astronomia a constat doar în observarea și
predicțiile mișcărilor obiectelor vizibile cu ochiul liber. În unele locuri,
culturile timpurii au asamblat artefacte masive care, probabil, au avut un
scop astronomic. În plus față de utilizările lor ceremoniale, aceste
observatoare ar fi putut fi folosite pentru a determina anotimpurile, un
factor important în cunoașterea momentului în care să cultivi culturile și
în înțelegerea duratei anului.
Înainte de a fi inventate instrumente precum telescopul, studiul timpuriu
al stelelor a fost realizat cu ochiul liber. Pe măsură ce civilizațiile s-au
dezvoltat, în special în Mesopotamia, Grecia, Persia, India, China, Egipt
și America Centrală, s-au asamblat observatoare astronomice și au
început să se dezvolte idei despre natura Universului. Cea mai mare
parte a astronomiei timpurii a constat în cartografierea pozițiilor stelelor
și a planetelor, știință denumită acum astrometrie. Din aceste observații,
s-au format idei timpurii despre mișcările planetelor, iar natura Soarelui,
a Lunii și a Pământului în Univers a fost explorată filosofic. Se credea că
Pământul este centrul Universului, iar Soarele, Luna și stelele se rotesc
în jurul său. Acesta este cunoscut sub numele de modelul geocentric al
Universului, sau sistemul ptolemeic, numit după Ptolemeu.
O dezvoltare timpurie deosebit de importantă a fost începutul
astronomiei matematice și științifice, care a început printre babilonieni. Ei
au pus bazele tradițiilor astronomice ulterioare care s-au dezvoltat în
multe alte civilizații. Babilonienii au descoperit că eclipsele lunare reapar
într-un ciclu care se repetă cunoscut ca saros.
După babilonieni, în Grecia Antică și în lumea elenistică s-au înregistrat
progrese semnificative în astronomie. Astronomia greacă se
caracterizează din start prin căutarea unei explicații raționale, fizice,
pentru fenomenele cerești. În secolul al III-lea î.Hr., Aristarh din Samos a
estimat dimensiunea Soarelui și Lunii precum și distanța de la Lună la
Pământ și de la Soare la Pământ, și a propus un model al Sistemului
Solar în care Pământul și planetele se roteau în jurul Soarelui, numit
acum model heliocentric. În secolul al II-lea î.Hr., Hiparh a descoperit
precesia, a calculat dimensiunea și distanța Lunii și a inventat cele mai
vechi dispozitive astronomice cunoscute, cum ar fi astrolabul. Hiparh a
creat de asemenea un catalog cuprinzător de 1020 de stele, iar
majoritatea constelațiilor emisferei nordice provin din astronomia greacă.
Mecanismul de la Antikythera (c. 150-80 î.Hr.) a fost un calculator
analogic timpuriu conceput pentru a calcula poziția Soarelui, Lunii și
planetelor pentru la o anumită dată. Artefacte tehnologice de
complexitate similară nu au reaparut până în secolul al XIV-lea, când în
Europa au apărut ceasuri astronomice mecanice.

Astronomia în Grecia Antică

Grecii din antichitate (1400 î. Hr - 300 î. Hr.) au avut o contribuție
esențială în astronomia teoretică. Odiseea - un poem epic tradițional
scris de Homer în secolul al VIII-lea î.Hr., - se referă la grupuri de stele
ca Ursa Mare, Orion și arată cum vasele maritime se orientau după
stelele de pe cer.
În prima sa fază, astronomia greacă nu se distingea de meteorologie,
deoarece se credea că fenomenele cerești sunt o urmare a emanației și
a evaporărilor de pe Pământ. Spre deosebire de asiro-babilonieni, care
credeau că astrele sunt divinități, vechii greci au încercat să dea
explicații fizice fenomenelor cerești. Pentru prima dată într-un sistem de
gândire au fost abandonate miturile și superstițiile în favoarea unui
studiu sistematic și al unui model al cerului.

Primii filosofi
Primii filosofi care s-au arătat interesați de fenomenele astronomice au
fost Thales, Anaximandros și Anaximene, toți trei fiind din Milet.
Thales susținea că Pământul plutește pe apă și că stelele ar fi formate
tot din apă. El a reușit să prezică cu precizie o eclipsă solară, lucru ce i-a
adus mare faimă.
Anaximandros este autorul primei cărți științifice (care s-a pierdut).
Acesta presupunea că Pământul ar fi un disc suspendat în spațiu.
Principiul de bază al sistemului său de gândire (apeiron) este comparabil
cu noțiunea de eter a secolului al XIX-lea. Anaximandros explică
mișcările stelelor pornind de la ideea că acestea ar fi atașate unei sfere
ce s-ar roti în jurul Pământului.

Școala pitagoreică
Contribuții importante au avut și Pitagora dar nici una din lucrările
acestuia nu au supraviețuit timpului.
Gânditorii pitagoreici au intuit faptul că Pământul are forma unei sfere și
au explicat mișcările stelelor prin ideea că Pământul s-ar roti în jurul unui
foc central, pe care însă nu îl indentificau ca fiind Soarele.
Philolaos, un urmaș a lui Pitagora, a spus ca Pământul, Luna și Soarele
sunt planete și se învârt în jurul unui foc, dar de pe pământ nu se poate
vedea focul pentru că un obiect se învârte în jurul focului între pământ și
foc. Potrivit acestor afirmații, revoluția pământului în jurul acestui foc
este de 24 de ore. În anul 370 î.Hr. astronomul Eudoxus din Cnidus a
spus că o sferă uriașă se învârte în jurul pământului și că în această
sferă sunt mai multe sfere transparente interconectate.

Școala platoniciană
Aristotel a enumerat argumente în favoarea următoarelor ipoteze:
apariția la orizont a catargelor înaintea corăbiilor, variația câmpului de
stele vizibil în funcție de latitudinea locului de observație, forma rotundă
a umbrei Pământului asupra Lunii în timpul eclipselor. Cu toate că a
intuit multe adevăruri astronomice, Aristotel era convins că Pământul
este centrul Universului.
În 225 î.Ch. Eratostene, un student al lui Platon a calculat folosind un
gnomon umbrele lăsate la Alexandria și Syene în Egipt. De aici a mai
fost numai un mic pas până la determinarea circumferinței Terrei,
estimată de acesta la 250000 de stadii. Dimensiunea unei stadii este
relativă însă se presupune că a ajuns la un rezultat ce diferă cu circa
1000 km de valoarea actuală.

Școala din Alexandria

Probabil cel mai original observator, Aristarchus din Samos, credea că
Pământul se rotește în jurul axei sale o dată la 24 de ore, și, împreună
cu alte planete în jurul Soarelui. Aristarchus a fost primul om care a
calculat distanța de la Terra la Lună și la Soare. Acesta a ajuns la
concluzia ca Soarele se afla la o distanță de 19 ori mai departe decât
Luna și că este de circa 20 de ori mai mare decât aceasta. Din aceste
rezultate a dedus ca Terra trebuie sa orbiteze in jurul Soarelui deoarece
n-ar avea sens ca un obiect mare să orbiteze în jurul unuia mai mic.
Explicația sa a fost respinsă de cei mai mulți filozofi greci, care priveau
Pământul ca o planetă statică în jurul căreia se roteau celelate planete.
În secolul al II-lea astronomii greci Hiparh și Ptolemeu au folosit o serie
de cercuri concentrice, cu Pământul aproape de centru pentru a
reprezenta mișcarea generală a Soarelui, Lunii și a planetelor în jurul
zodiilor. Pentru a explica variațiile de viteză ale Soarelui și Lunii și
regresia planetelor, ei au presupus că fiecare din aceste obiecte se
rotește în jurul unui al doilea cerc numit epiciclu centrat pe circumferința
celui dintâi. Au determinat pozițiile a aproximativ 1000 de stele de pe cer
folosindu-se de această harta pentru a urmări mișcarea planetelor. Au
creat mai multe cercuri concentrice, pământul fiind în centru, putând fi
măsurată viteza soarelui și a lunii. Pentru a explica variațiile periodice în
viteza soarelui, a lunii, și ale altor corpuri cerești, a fost necesară
reprezentarea altor cercuri suplimentare fiecărei orbite în parte,
denumite epicicluri, ajungându-se la circa 80 de asemenea orbite,
reprezentare care intra în conflict cu datele matematice.
Aceasta teorie este explicată de Ptolemeu în lucrarea sa, Almagesti, ),
tradusă în 1400 d.Ch. în latină. Scrierile sale au rămas până în secolul al
XVII-lea opera fundamentală a astronomiei europene.
De asemenea, Hiparh a inventat scara magnitudinilor (a alcătuit un
catalog de 1052 de stele clasate după strălucirea lor), a descoperit
precesia echinocțiilor, a dat lunației (intervalul după care se repetă
fazale lunii) o valoare medie (prezintă o eroare de mai puțin de o
secundă față de valoarea exactă) și a determinat anul sideral și anul
solar cu o diferență de numai 50 de secunde, respectiv 6 minute față de
valoarea exactă.

Astronomia în Egiptul Antic

Astronomia Egipteană începe în timpurile preistorice. Multe din
cunoștințele despre astronomie ale vechilor egipteni provin din scrierile
din morminte, papirusuri, temple sau unele manuscrise.
Asemeni celorlalte popoare antice, acestia se foloseau de configurațiile
stelare pentru a explica anumite evenimente importante, îndeosebi
renașterea spiritului uman și al faraonului în special. Egiptenii au acordat
o mare importanță acestui proces prin care ei credeau că faraonul se va
alătura zeilor după ce va învia și va urca la cer. Acest precedeu de
înviere era strâns legat de steaua Sirius și de mișcarea acesteia pe cer.
Influența astronomiei în arhitectura
egipteană
Clădirile egiptene au purtat un rol important în astronomia egipteană,
multe dintre ele fiind aliniate dupa anumite stele sau constelații
(ceremonialul Pedj Shes). Principalele constelații folosite pentru aliniere
erau Orion și Carul Mare, iar instrumentul folosit se numea merkhet.
Unele temple erau construite în așa fel încât razele Soarelui să lumineze
un anumit zeu în timpul unor ceremonii, sau să marcheze o anumita stea
care fie răsărea sau apunea la momentul începerii culesului recoltei.
Acesta este cazul Marii Piramide, a cărei tunele indică spre constelația
Orion, și care se presupune că era folosită în timpul ceremonialului de
înălțare a faraonului și era strâns legată de ritualul mumificarii.

Influența astronomiei în religia egipteană

Egiptenii identificau stelele, planetele, Soarele si Luna cu marii lor zei. Astfel:

 Mercur (planetă) era identificată cu Thoth, zeul scrisului, vorbirii și aritmeticii

 Soarele era identificat cu Ra, născut în fiecare dimineață de către Nut
 Calea Lactee era Nut
 Constelatia Orion era reprezentată de Osiris-Sah
 Ursa Mică era denumită tesla lui Upuaut
 Sirius era Sopdet-Sothis
 Luna era Khons.
 Soarele avea diferite denumiri datorită importanței sale majore. Astfel la răsărit era numit
Horus, la amiază era însuși Ra, iar la apus era Atum, zeul creator.

Sirius-Sopdet a fost cea mai importantă stea pentru egiptenii antici și împreună cu soțul ei Sah-Orion
și fiul lor Soped formau o triadă paralelă cu triada Osiris-Isis-Horus.

Planetele erau identificate cu zei care călătoreau pe cer în bărci și erau stele ce nu cunoșteau odihna.
Cerul era împărțit în 36 de constelații numite zeii-stelelor, iar fiecare astfel de grup răsărea anual la
apus pe o perioadă de 10 zile dintr-o anumită zonă a cerului. Folosind aceste constelații, egiptenii au
creat un sistem calendaristic de 365 zile ce purta denumirea de ceasuri -stelare, bazat pe poziția
fiecarei constelații în parte la un moment dat, însă nu au luat în considerare că anul era mai scurt cu
6 ore decât cel normal. Astfel la fiecare 40 de ani trebuiau adăugate 10 zile (unele surse indică ca se
adăugau 5 zile la sfârsitul fiecarui an).

Astronomia babiloniană
O mare parte din cunoștințele astronomice ale babilonienilor (urmașii
sumerienilor) au fost moștenite de la akkadieni, care aveau date despre
mișcările Soarelui, Lunii și planetelor. Babilonienii au realizat în 400 î.Ch.
că mișcarea aparentă a Soarelui și a Lunii în jurul zodiilor nu au o viteză
constantă. Ei cunoșteau poziția Lunii si a Soarelui pentru fiecare zi a
lunii și puteau prezice Luna nouă. De asemenea, ei au calculat pozițiile
planetelor.

Calendarul Babilonian
Babilonienii ne-au lăsat moștenire un calendar luni-solar, bazat atât pe
fazele lunii, cât și pe mișcarea anuală a Soarelui. Acesta avea 12 luni
sinodice, la care se adaugă o lună (arakh makru) la diferite intervale de
timp pentru a restabili concordanța dintre anul solar și lunar. Această
lună/luni (denumite Adduru sau Elulu) nu era însa adăugată(e) la finalul
celor doisprezece, ci probabil după anumite considerații astrologice.
Fiecare lună începea odată cu apariția Lunii noi având 28,29 sau 30 de
zile, iar săptămâna era împărțită în 7 zile (șapte fiind considerată o cifră
sacră) după cei 7 zei principali (Sin-Luna, Nergal-Marte, Nabu-Mercur,
Marduk-Jupiter, Ishtar-Venus, Ninurta-Saturn, Sharmash-Soarele) [1]. X
Calendarul era alcătuit folosind o perioadă de 8 ani (530 î.Ch.) și ulterior
începând cu 380 î.Ch. 19 ani. Observând Luna și Soarele aceștia au
observat și stelele pe lângă care trec, precum și faptul că aceste grupări
de stele (constelații zodiacale) se schimbă de la o lună la alta și de la
sezon la sezon. Importanța deosebită pe care o acordau aceștia
constelațiilor reiese din inscripțiile făcute pe pietrele de hotar denumite
kudduru.

Cercul
De asemenea, ei au inventat cercul de 360 de grade (vechii celți și
populația Groove Ware aveau cercul împărțit în 366 de grade). De la ei
avem și zodiacul cu cele 12 constelații (600 î.Ch.- 200 d.Ch.). Acesta era
împărțit într-o duzină de semne ce corespundeau constelațiilor și fiecare
semn era împărțit într-o duzină de amnat (unitate de măsură a
unghiurilor egală cu aproximativ 2,5 grade). Amnatul avea de asemenea
24 de ubani.

Observații astronomice
Aceștia observau regulat planetele, de la ei rămânând tableta regelui
Ammizaduga (circa 1581 î.Ch.) care cuprinde însemnări cu privire la
apariția planetei Venus fie dimineața, fie seara. Legat de această
planetă este una dintre marile descoperiri ale babilonienilor, și anume că
Venus de dimineață era identică cu Venus de seară (vechii akkadieni nu
știau acest fapt).
De asemenea au calculat lungimea unui ciclu a lui Venus ajungând la o
cifră de 587 zile (valoarea actuală e de 583,9 zile). Au avut printre altele
și tentative de calcul al perioadelor sinodice (timpul scurs între două
opoziții) și planetare (timpul scurs între două opoziții și în care planeta
apare în aceeași constelație). Prin jurul anului 750 î.Ch. puteau prezice
deja mișcările Soarelui, Lunii și planetelor.
De asemenea ei puteau prezice eclipsele de Lună și Soare, bazându-se
doar pe predicțiile anterioare. În legătură cu acestea se presupune că au
descoperit ciclul Saros (denumit astfel în timpul lui Galileo Galilei și
Edmond Halley) de 18 ani, 11 zile si 8 ore. În timpul acestui ciclu au loc
41 de eclipse de Soare și 27 de Lună.
Principalul scop al astronomiei mesopotamiene era acela de a înțelege
și încerca să prezică diferite evenimente. În mintea oamenilor era
puternic înrădăcinată ideea că toate lucrurile se întâmplă dintr-un motiv,
și astfel preoții-astronomii conduceau viețile lor. Totul se petrecea după
sfaturile lor.

Astronomia medievala
Astronomia greacă a fost transmisă și în est la hinduși, sirieni și arabi,
aceștia din urmă au facut lucrări noi despre astronomie în secolele 9 si
10. În secolul 13 , arabii au tradus lucrarea lui Ptolemeu, „Almagest“,
care a atras atenția europenilor, creând tabele despre mișcările
planetelor.
Al-Farghani (Alfarganus în latină, m. 861), cu lucrarea sa 'Ilm an-nujum
(Știința stelelor) a făcut o lungă carieră în Europa, în traducerea latină a
lui Gerard de Cremona. Al-Battani,(858-929), cel mai mare astronom
arab din perioada sa, numit și Albatenius, cu numele său intreg Abu-
Abdullah Muhammad ibn Jabir al Battani, a studiat astronomia mai mult
de 40 de ani în Siria. A adus contribuții marcante în istoria matematicii,
mai ales în domeniul trigonometriei. Lucrarea sa despre astronomie,De
Motu Stellarum, a corectat erorile făcute de Ptolemeu în Almagest.
Alhazen (965-1040?), pe numele său complet Abu Ali al-Hasan ibn al-
Haytham, a adus contribuții importante în optică, astronomie și
matematică, iar în lucrarea sa remarcabilă, „Optica“, explică
comportamentul luminii. Teoria sa spune că fiecare punct dintr-o
suprafață luminoasă, reflectă raze de lumină în toate direcțiile, dar
numai o singură rază de pe fiecare punct reflectă direct perpendicular pe
ochiul uman și numai acea rază o putem vedea. Nici o altă rază
reflectată în alte direcții nu poate fi văzută de ochiul uman.
Aryabhata (476-550?), care s-a născut în India, dar s-a făcut remarcat în
poporul arab sub numele de Arjehir, a susținut teoria că pământul se
învârte în jurul axei sale, și a și a dat explicații corecte fenomenelor de
eclipsă de soare și de lună.
Giovanni de Dondi (1318-1389), astronom și fizician, a fost cel care a
construit primul ceas astronomic, astrarium, care indica cele 24 de ore
ale zilei, apusul și răsăritul, și de asemenea fazele lunii.
Levi ben Gershon, cunoscut și ca Gersonides, (1288-1344), un evreu
francez, filozof, matematician și astronom, a inventat un instrument de
navigare numit instrumentul Iacob.

Heliocentrism
În astronomie, heliocentrismul este teoria că Soarele este centrul
sistemului solar. Cuvântul provine din limba greacă (ήλιος Helios = soare
și κέντρον kentron = centru). În istorie, heliocentrismul s-a opus
geocentrismului, teorie ce punea Pământul în centrul Universului.
Distincția între Sistemul Solar și Univers nu a devenit clară decât în
perioada modernă, dar este importantă în ce privește controversa între
cosmologie și religie). Grecul Aristarh din Samos, în secolul al III-lea
î.e.n., a fost primul care a sugerat că Pământul se rotește în jurul
Soarelui care stă fix. Abia 1800 de ani mai târziu însă, în secolul al XVI-
lea, preotul, matematicianul și astronomul Nicolaus Copernic a prezentat
un model matematic complet al unui sistem heliocentric, mai târziu
extins și perfecționat de Johannes Kepler.X

Dezvoltarea heliocentrismului
Pentru oricine privește cerul, pare clar că Pământul stă pe loc și toate celelalte se rotesc în jurul
acestuia o dată pe zi. Observând mișcările corpurilor cerești o perioadă de timp mai îndelungată,
acestea apar în toată complexitatea lor. Mișcarea soarelui este mai lentă într-o anume perioadă a
anului; planetele au mișcări similare, dar uneori pare că ele se întorc din drum și se mișcă în sens
opus o vreme. Pe măsură ce aceste mișcări au fost mai bine înțelese, a fost nevoie de descrieri din ce
în ce mai elaborate ale acestora, dintre care cea mai cunoscută o reprezintă sistemul ptolemeic,
formulat în secolul al II-lea, și care, deși astăzi este considerat incorect, calculează pozițiile corecte
ale planetelor cu un grad moderat de precizie, deși cerința lui Ptolemeu ca toate epiciclurile să nu fie
excentrice cauzează probleme inutile pentru mișcările lui Marte și, mai ales, ale lui Mercur.
Ptolemeu însuși, în lucrarea sa Almagest arată că orice model pentru descrierea mișcării planetelor
este doar o unealtă matematică, și că, de vreme ce nu există o modalitate de a ști care este modelul
adevărat, ar trebui folosit cel mai simplu model care calculează numerele corecte.

Argumentele filozofice ale heliocentrismului implică afirmații generale că Soarele se află în centrul
universului sau că unele planete, sau chiar toate, se rotesc în jurul Soarelui, cu argumente ce susțin
aceste afirmații. Aceste idei pot fi găsite într-o serie de texte sanscrite, grecești, arăbești și latine.
Puține dintre aceste surse, însă, au dezvoltat tehnici de calcul al unor consecințe observaționale ale
ideilor heliocentrice pe care le propuneau.

India antică
Conform teosofilor, primele semne ale unei idei contraintuitive că Pământul se mișcă și că Soarele
este în centrul sistemului solar (de unde conceptul de heliocentrism) se găsesc în unele texte vedice
scrise în India antică. Yajnavalkya (secolele al IX-lea–al VIII-lea î.e.n.) credea că Soarele este centrul
loka-urilor. În textul său astronomic Shatapatha Brahmana, el afirmă: X
„Soarele stă pe loc pe vecie, în mijlocul zilei. [...] Pentru Soare, care este mereu în unul și același
loc, nu există răsărit sau apus."”
Unii interpretează aceasta prin afirmația că Soarele este staționar și deci Pământul se mișcă în jurul
lui, dar alții afirmă că termenii nu au un înțeles atât de clar. Aceasta va fi elaborată într-un
comentariu ulterior, Vishnu Purana (2.8) (c. secolul I î.e.n.). X

Yajnavalkya recunoaștea că Soarele este mult mai mare decât Pământul, ceea ce a influențat această
primă concepție heliocentrică. Despre el se spune și că a măsurat cu precizie distanțele relative de la
Soare și Lună la Pământ ca fiind de 108 ori diametrele lor, aproape de rezultatele moderne de 107,6
pentru Soare și 110,6 pentru Lună. El a descris un calendar solar precis în Shatapatha Brahmana.
Aitareya Brahmana (2.7) (secolele al IX-lea–al VIII-lea î.e.n.) afirmă și că: X
„Soarele nu răsare și nu apune niciodată. Când oamenii cred că soarele apune, nu este așa; ei se
înșală. El doar se schimbă când ajunge la sfârșitul zilei și face noapte dedesubt și zi pentru ce
este pe partea cealaltă. ”

Grecia antică
În secolul al IV-lea î.e.n., Aristotel a scris că: X
„În centru, spun ei ([pitagoreenii]), se află focul, și Pământul este una
dintre stele, făcând noapte și zi prin mișcarea sa circulară în jurul
centrului."”
—Aristotel, 'De Caelo, Cartea a doua, Capitolul 13
Calculele lui Aristarh din secolul al III-lea î.e.n. privind dimensiunile
relative ale Pământului, Soarelui și Lunii, dintr-o copie grecească din
secolul al X-lea e.n.
Motivele pentru această plasare erau filosofice, bazate pe elementele
clasice, și nu științifică; focul era mai prețios decât pământul în opinia
pitagoreenilor, și din acest motiv, focul trebuie să ocupe un loc central.
Totuși, focul din centru nu este Soarele. Pitagoreenii credeau că Soarele
se rotește în jurul focului central împreună cu toate celelalte. Aristotel nu
a primit acest argument și a susținut geocentrismul. Heraclides Ponticus
(secolul al IV-lea î.e.n.) explica mișcarea diurnă aparentă a sferei celeste
ca fiind rotația Pământului. X
Primul care a prezentat argumente pentru un sistem heliocentric a fost,
însă, Aristarh din Samos (270 î.e.n.). Ca și Eratostene, Aristarh a
calculat dimensiunea Pământului, și a măsurat dimensiunea și distanța
la care se află Luna și Soarele, într-o lucrare care s-a păstrat. Din
estimări, el a concluzionat că Soarele este de șase–șapte ori mai mare
decât pământul, și deci, de sute de ori mai voluminos. Scrierile sale
despre sistemul heliocentric s-au pierdut, dar unele informații se cunosc
din descrieri și comentarii critice ale contemporanilor săi, cum ar fi
Arhimede. Deși textul original s-a pierdut, o referire din cartea lui
Arhimede Psammit descrie o altă lucrare a lui Aristarh în care el a
avansat o ipoteză alternativă a modelului heliocentric. Arhimede scria: X
„Tu, Rege Gelon, știi că 'universul' este numele dat de mulți astronomi
sferei cu centrul în centrul Pământului, și cu raza egală cu linia dreaptă
ce leagă centrul Soarelui de centrul Pământului. Aceasta este relatarea
pe care ai auzit-o de la astronomi. Dar Aristarh a adus o carte ce constă
din unele ipoteze, din care se pare că rezultă, drept consecință a
presupunerilor făcute, că universul este de multe ori mai mare decât
universul mai sus menționat. Ipotezele lui sunt că stelele fixe și soarele
rămân nemișcate, și că Pământul se rotește în jurul Soarelui pe
circumferința unui cerc, Soarele fiind în mijlocul orbitei, și că sfera
stelelor fixe, situate în jurul aceluiași centru ca și Soarele, este atât de
mare încât cercul pe care crede el că se rotește Pământul este față de
distanța la care sunt stelele fixe la fel cum este distanța până la centrul
sferei față de suprafața sa.”
Aristarh credea, astfel, că stelele sunt foarte departe, și vedea aceasta
ca fiind motivul pentru care nu există o paralaxă vizibilă, adică o mișcare
observată a stelelor una față de alta în timpul mișcării Pământului în jurul
Soarelui. Stelele sunt de fapt mult mai departe decât distanța presupusă
în antichitate, motiv pentru care paralaxa stelară este detectabilă doar cu
telescopul. X
Arhimede spunea că Aristarh a făcut distanța până la stele mai mare,
sugerând că el răspundea obiecției naturale că heliocentrismul necesită
oscilații paralactice stelare. Aparent, el era de acord cu aceasta, dar
punea stelele atât de depărtate încât să facă mișcările paralactice
nedetectabile. Astfel, heliocentrismul a deschis calea conștientizării
faptului că universul era mai mare decât considerau geocentriștii.
Plutarh menționează în trecere „adepții lui Aristarh”, deci este posibil ca
și alți astronomi din perioada clasică să fi adoptat heliocentrismul.
Totuși, singurul alt astronom din antichitate al cărui nume este cunoscut
și despre care se știe că a susținut modelul heliocentric al lui Aristarh a
fost Seleucus din Seleucia, un astronom mesopotamian care a trăit cu
un secol după Aristarh. X
În Cartagina romană, Martianus Capella (secolul al V-lea e.n.) și-a
exprimat părerea că planetele Venus și Mercur nu se rotesc în jurul
Pământului, ci în jurul Soarelui.[5] Copernic l-a menționat pe acesta ca o
influență asupra muncii sale.[6] X
Orientul Mijlociu

Qutb al-Din, în secolul al XIII-lea, a luat în considerare heliocentrismul

Astronomul elenist Seleucus din Seleucia (n. 190 î.e.n.)[7] a adoptat
sistemul heliocentric al lui Aristarh din Samos, și, conform lui Plutarh, l-ar
fi și demonstrat. Demonstrația propusă de el ar putea să fi avut legătură
cu observațiile fenomenului mareelor. Într-adevăr, Seleucus a teoretizat
corect că mareele sunt cauzate de Lună, deși el credea că interacțiunea
era mediată de atmosfera Pământului. El a notat că mareele variază în
timp și intensitate în diverse locuri ale lumii. X
În civilizația islamică medievală, datorită dominației științifice a sistemului
ptolemeic la începutul astronomiei islamice, majoritatea astronomilor
musulmani a acceptat modelul geocentric. Totuși, mai mulți învățați
musulmani ai vremii și-au pus problema dacă Pământul se mișcă și au
încercat să explice cum ar fi posibil acest lucru. X
Alhacen (Ibn al-Haytham) a scris o critică dură a modelului lui Ptolemeu
în Îndoieli asupra lui Ptolemeu (circa 1028), interpretată de unii ca o
critică a geocentrismului ptolemeic, deși alții admit doar că această
critică privea unele detalii ale modelului lui Ptolemeu, și nu teoria
geocentrică. Alhacen a propus însă, mai târziu, rotația Pământului în
jurul axei în Modelul mișcărilor (c. 1038). În 1030, al-Biruni a discutat
teoriile astronomice indiene ale lui Aryabhata, Brahmagupta și
Varahamihira în lucrarea sa Indica. Al-Biruni era de acord cu rotația
Pământului în jurul propriei axe, și, deși era inițial neutru în raport cu
modelele geocentric și heliocentric, a notat că heliocentrismul este o
problemă filozofică, și nu una matematică. Abu Said al-Sijzi, un
contemporan al lui al-Biruni, a sugerat posibila mișcare a Pământului în
jurul Soarelui, teorie pe care Biruni nu a respins-o. Qutb al-Din (n. 1236),
în lucrarea sa Limita realizărilor în ce privește cunoașterea cerurilor, a
discutat dacă heliocentrismul este o posibilitate. X

Nicolaus Cusanus, în secolul al XV-lea, s-a întrebat dacă există motive pentru a presupune că
Pământul se rotește în jurul Soarelui

Europa medievală
Ideile heliocentrice erau cunoscute în Europa dinaintea lui Copernic.
Exploratori și negustori europeni întorși din călătorii efectuate în Asia
(cum ar fi negustorii veniți pe Drumul mătăsii) au introdus în Occident
tradițiile heliocentrice indiene. Învățații erau conștienți și de argumentele
lui Aristarh și Philolaus, precum și de alți gânditori care propuseseră
unele vederi heliocentrice sau cvasi-heliocentrice, cum ar fi Hicetas,
Heraclides Ponticus și Martianus Capella. X
Spre sfârșitul Evului Mediu, episcopul Nicole Oresme a discutat
posibilitatea ca Pământul să se rotească în jurul propriei axe, iar
Cardinalul Nicolaus Cusanus în lucrarea sa De Docta Ignorantia s-a
întrebat dacă există vreun motiv pentru a presupune că Soarele sau
orice alt punct este centrul universului. În paralel cu o definiție mistică a
lui Dumnezeu, Cusa a scris că „Astfel, constituția lumii (machina mundi)
își va quasi avea centrul oriunde și circumferința nicăieri." X

Astronomia matematică
În astronomia matematică, modelele computaționale ale
heliocentrismului implică sisteme de calcul matematic legate de un
model heliocentric și în care se pot calcula pozițiile planetelor. Primul
sistem de calcul legat explicit de un model heliocentric a fost modelul
copernican descris de Nicolaus Copernic, dar au existat înaintea lui și
alte sisteme de calcul ce ar fi putut implica o formă de heliocentricitate,
și anume modelul lui Aryabhata, care are parametri astronomici ce pot fi
interpretați ca implicând o formă de heliocentricitate. Mai mulți astronomi
musulmani au dezvoltat sisteme de calcul cu parametri astronomici
compatibili cu heliocentricitatea, după cum scria Biruni, dar conceptul de
heliocentrism a fost considerat mai degrabă o problemă filosofică decât
una matematică. Parametrii lor astronomici, însă, au fost mai târziu
adaptați în modelul copernican într-un context heliocentric. X

India medievală

Aryabhata, secolul al V-lea, a dezvoltat un model computațional planetar

care a fost interpretat ca fiind heliocentric
Aryabhata (476–550), în lucrarea sa Aryabhatiya, a propus un sistem de
calcul bazat pe un model planetar în care Pământul era considerat a se
roti în jurul propriei axe și perioadele planetelor erau date în raport cu
Soarele. Unii au interpretat aceasta ca fiind un model heliocentric, dar
acest punct de vedere a fost puternic contrazis de alții. El a fost și primul
care a descoperit că planetele urmează orbite eliptice, pe care a calculat
numeroase constante astronomice, cum ar fi perioadele planetelor,
momentele eclipselor de Soare și de Lună, și mișcarea instantanee a
Lunii (exprimată ca ecuație diferențială). Printre cei mai vechi adepți ai
modelului lui Aryabhata s-au numărat Varahamihira, Brahmagupta, și
Bhaskara II. Traducerile în limba arabă ale lucrării Aryabhatiya au fost
disponibile începând cu secolul al VIII-lea, iar traducerile în limba latină
au apărut după secolul al XIII-lea, înainte ca Copernic să scrie De
revolutionibus orbium coelestium, deci este posibil ca lucrarea lui
Aryabhata să fi avut o influență asupra ideilor lui Copernic. X
Nilakantha Somayaji (1444-1544), în Aryabhatiyabhasya, un comentariu
asupra lucrării Aryabhatiya, a dezvoltat un sistem de calcul pentru un
sistem planetar parțial heliocentric, în care planetele se rotesc în jurul
Soarelui, care la rândul său se rotește în jurul Pământului, similar
sistemului tychonic propus mai târziu de Tycho Brahe spre sfârșitul
secolului al XVI-lea. Sistemul lui Nilakantha, însă, era mai eficient din
punct de vedere matematic decât sistemul tychonic, deoarece lua, în
mod corect, în calcul ecuația centrului și mișcărilor latitudinale ale lui
Mercur și Venus. Majoritatea astronomilor din școala de astronomie și
matematică Kerala care i-au urmat au accepted modelul său planetar. X

Orientul Mijlociu
În secolul al II-lea î.e.n., astronomul elenist Seleucus din Seleucia se
pare că a demonstrat teoria heliocentrică. Conform lui Bartel Leendert
van der Waerden, Seleucus ar fi demonstrat teoria heliocentrică
determinând constantele unui model geometric pentru teoria
heliocentrică și dezvoltând metode de calcul a pozițiilor planetelor
utilizând modelul. El ar fi putut folosi instrumente trigonometrice
disponibile la acea vreme, fiind contemporan cu Hiparh. X
În secolul al IX-lea, astronomul afgan Ja'far ibn Muhammad Abu Ma'shar
al-Balkhi a dezvoltat un model planetar ce poate fi interpretat ca model
heliocentric. Aceasta se datorează revoluțiilor orbitale ale planetelor date
ca revoluții heliocentrice și nu ca revoluții geocentrice. Lucrarea sa
privind teoria planetelor nu s-a păstrat, dar datele sale astronomice au
fost mai târziu înregistrate de al-Hashimi și de Abū Rayhān al-Bīrūnī.[28] X
Al-Biruni a discutat posibilitatea ca Pământul să se rotească în jurul
propriei axe și în jurul Soarelui, dar în Canonul Masudic, a avansat
principiul că Pământul este centrul universului și că el nu are o mișcare
proprie. El a realizat că, dacă Pământul se rotește în jurul propriei axe și
în jurul Soarelui, aceasta ar fi consistentă cu parametrii săi astronomici,
dar el a considerat aceasta o problemă filozofică și nu una matematică. X
Nasir al-Din al-Tusi (n. 1201) a rezolvat unele probleme semnificative din
sistemul ptolemeic dezvoltând perechea Tusi ca alternativă la ecuantul
problematic introdus de Ptolemeu. 'Umar al-Katibi al-Qazwini (d. 1277),
care a lucrat și la observatorul Maragheh, în lucrarea sa Hikmat al-'Ain,
a scris o pledoarie pentru un model heliocentric, dar mai târziu a
abandonat ideea acestui model. Ibn al-Shatir (n. 1304) a eliminat
necesitatea unui ecuant, propunând un sistem ce era doar aproximativ
geocentric, demonstrând trigonometric că Pământul nu este centrul
exact al universului. Rectificarea sa a fost ulterior utilizată în modelul
copernican, împreună cu perechea Tusi și cu lema Urdi a lui
Mo'ayyeduddin Urdi. Teoremele lor au jucat un rol important în modelul
heliocentric copernican, la care s-a ajuns prin inversarea direcției
ultimului vector care leagă Pământul de Soare. În versiunea publicată a
lucrării sale, Copernic citează și teoriile lui Albategni, Arzachel și
Averroes ca influențe, în timp ce lucrările lui Alhacen și Biruni erau și ele
cunoscute în Europa la acea vreme. X

Europa renascentistă

Nicolaus Copernicus, în secolul al XVI-lea, a descris primul sistem de

calcul legat în mod explicit de un model heliocentric
În secolul al XVI-lea, lucrarea „De Revolutionibus Orbium Coelestium“
(„Despre mișcările de revoluție ale corpurilor cerești“) (1543) a lui
Nicolaus Copernic a prezentat o discuție completă privind modelul
heliocentric al universului în același fel în care Almagest a lui Ptolemeu
prezentase modelul geocentric în secolul al II-lea. Copernic a discutat
implicațiile filozofice ale sistemului propus de el, l-a elaborat în toate
detaliile geometrice, a dedus parametrii modelului său dintr-o serie de
observații astronomice, și a alcătuit tabele astronomice care permiteau
calculul pozițiilor trecute și viitoare ale stelelor și planetelor. Făcând
aceasta, Copernic a mutat heliocentrismul din zona speculației filozofice
în cea a astronomiei geometrice predictive. Această teorie a rezolvat
problema mișcărilor retrograde ale planetelor, argumentând că o
asemenea mișcare era doar una aparentă, și nu una reală: este un efect
de paralaxă, ca și un obiect observat de cineva în trecere pe lângă el și
care pare să se miște înapoi pe fundalul orizontului. Această problemă a
fost rezolvată și în sistemul tychonic, geocentric; acesta din urmă, însă,
deși elimina epiciclurile majore, păstra ca realitate fizică mișcările
neregulate înainte și înapoi ale planetelor, pe care Kepler le-a
caracterizat drept un „covrig”. X
Copernicus îl citează pe Aristarh într-un manuscris nepublicat din
lucrarea De revolutionibus (care s-a păstrat), deci cunoștea cel puțin un
susținător anterior al tezei heliocentrice. Totuși, în versiunea publicată,
se limitează la a nota că în lucrările lui Cicero a găsit o descriere a
teoriilor lui Hicetas și că Plutarh îi furnizase o relatare a pitagoreenilor
Heraclides Ponticus, Philolaus, și Ecphantus. Acești autori propuseseră
un Pământ în mișcare, dar care nu se rotea în jurul unui Soare central. X

Ipoteza coperniciană
Fazele lunii desenate de Galileo Galilei(1616)
Mai târziu, astronomul Galileo Galilei, admirator al lucrărilor lui
Copernicus, i-a reluat ideea și i-a susținut-o. Având ca bază teoria
copernicană, Galileo a făcut cercetări asupra mișcării de revoluție a
Pământului. S-a folosit de tehnicile cu care funcționa telescopul curând
inventat în Olanda, construindu-și un telescop de refracție în 1609, și cu
care a reușit să descopere și să studieze planeta Venus și mișcarea
acesteia în jurul Soarelui. De asemenea, a mai descoperit patru dintre
sateliții naturali ai lui Jupiter și inelele planetei Saturn. Convins că
obiectele descoperite nu se rotesc în jurul Pământului, el a elaborat o
continuare a lucrări lui Copernicus, ceea ce a atras din nou atenția
bisericii, care l-a adus în fața judecății și l-a forțat să își oprească
cercetările. El a descoperit legea inerției, legea căderii corpurilor, legea
compunerii mișcărilor. Ca astronom a descoperit natura stelară a Căii
Lactee, petele de pe Soare și rotația acestuia în jurul axei sale,
confirmând prin acestea concepția heliocentrică a lui Copernic. Cu
ajutorul astronomului german Johannes Kepler au început revoluția
științifică. Lui Galilei i se atribuie celebra replică rostit în fața Inchiziției:
"Eppur si muove". El a fost somat de Inchiziție să-și retragă ideile
eretice, dar, pentru că nu a renunțat la ele, a fost pus sub arest la
domiciliu. X
Atitudinile religioase față de
heliocentrismul copernican
În I Paralipomena 16:30 scrie că „El a întemeiat lumea, și nu se va
clătina”. În Ecclesiastul 1:5 scrie că „Soarele răsare, soarele apune și
zorește către locul lui ca să răsară iarăși”.
Cartea lui Mormon, din secolul al XIX-lea, atribuie o perspectivă
heliocentrică unui profet neatestat din secolul al IV-lea e.n. X
Galileo a apărat heliocentrismul, și a susținut că nu contravine textelor
Scripturii. A adoptat poziția lui Augustin în ce privește Scriptura: anume
cea de a nu interpreta fiecare pasaj literal, când Scriptura în chestiune
este o carte cu poezii și cântece, și nu o carte de instrucțiuni sau un
tratat de istorie. Autorii Scripturii au scris din perspectiva lumii terestre,
punct de vedere din care Soarele răsare și apune. De fapt, rotația
Pământului este cea care lasă impresia că Soarele se mișcă pe cer. X
Una dintre puținele informații disponibile despre păstrarea sistemului
heliocentric al lui Aristarh provine dintr-un pasaj din dialogul lui Plutarh,
Despre fața care se vede în sfera lunii. Conform unuia dintre personajele
lui Plutarh din dialog, filozoful Cleanthes susținea că Aristarh ar trebui
acuzat de impietate pentru „mișcarea fundamentelor lumii”. [34] De fapt,
însă, heliocentrismul lui Aristarh pare a fi atras foarte puțină atenție,
religioasă sau de altă factură, până când Copernic l-a reînviat și
dezvoltat.[35] X
Nicolaus Copernic a publicat formularea finală a sistemului în De
Revolutionibus în 1543. Copernic a început să scrie această lucrare în
1506 și a terminat-o în 1530, dar a publicat-o doar în anul morții sale.
Deși avea o poziție privilegiată în raport cu Biserica și dedicase această
carte Papei Paul al III-lea, forma publicată conținea o prefață nesemnată
de Osiander în care scria că sistemul este un dispozitiv pur matematic
care nu trebuie să reprezinte realitatea. Poate din cauza acestei prefațe,
lucrarea lui Copernic a inspirat în următorii 60 de ani foarte puține
dezbateri privind chestiunea dacă este sau nu o erezie. X
S-a sugerat printre dominicani la început că aceste informații ar trebui
interzise, dar nimic nu s-a întâmplat pe moment. Unii protestanți, însă,
au exprimat opinii puternice în secolul al XVI-lea. Martin Luther a spus
odată: X
„Se vorbește de un nou astrolog care vrea să demonstreze că Pământul
se mișcă și se învârte, și nu cerul, Soarele, Luna, ca și cum cineva care
trece într-o trăsură sau corabie ar putea crede că el stă pe loc și că
pământul și copacii se mișcă. Dar așa stau lucrurile în ziua de azi: când
un om vrea să pară deștept trebuie . . . să inventeze ceva special, și
felul în care o face trebuie să fie cel mai bun! Nebunul vrea să întoarcă
pe dos toată arta astronomiei. Totuși, cum ne spune și Sfânta Scriptură,
la fel și Ioșua a vrut ca Soarele să stea pe loc și nu Pământul."”
Aceasta a apărut însă în contextul unei conversații personale și nu al
unei declarații de credință. Melanchthon, însă, s-a opus doctrinei timp de
mai mulți ani. X
La câțiva ani după publicarea De Revolutionibus Jean Calvin a ținut o
predică în care a denunțat pe cei care „pervertesc cursul naturii”
spunând că „soarele nu se mișcă și că Pământul se rotește”. [36] Pe de
altă parte, Calvin nu este responsabil pentru un alt citat adesea atribuit
lui: X
„Cine se va aventura să pună autoritatea lui Copernic deasupra
autorității Duhului Sfânt?"”
Aceasta nu se găsește în niciuna din lucrările lui Calvin. [37][38][39] S-a
sugerat[40] că citatul provine din lucrările teologului lutheran Abraham
Calovius. X
De-a lungul timpului, însă, Biserica Catolică a început să adopte o
atitudine mai intransigentă în apărarea geocentrismului. Papa Urban al
VIII-lea, care aprobase ideea ca Galileo să publice o lucrare despre cele
două teorii ale lumii, a devenit ostil față de acesta. În timp, Biserica
Catolică a devenit principalul oponent al heliocentrismului. X
Sistemul favorizat de instituțiile religioase era cel al lui Ptolemeu, în care
Pământul era centrul universului și toate corpurile cerești orbitează în
jurul lui. Un compromis geocentric a venit dinspre systemul tychonic, în
care Soarele se rotea în jurul Pământului, iar planetele se roteau în jurul
Soarelui ca în modelul copernican. Astronomii iezuiți din Roma au fost la
început nereceptivi la modelul lui Tycho; cel mai important dintre ei,
Clavius, a comentat că Tycho „derutează toată astronomia, pentru că el
vrea ca Marte să fie inferior Soarelui”.[41] Dar, pe măsură ce controversa
s-a dezvoltat, și Biserica a adoptat o atitudine mai dură față de ideile lui
Copernic după 1616, iezuiții s-au apropiat de ideile lui Tycho; după
1633, acest sistem s-a răspândit mult. Galileo a fost pus sub arest la
domiciliu în ultimii ani ai vieții sale pentru susținerea teoriei heliocentrice.
X

Teologul și pastorul Thomas Schirrmacher, însă, a spus:

„Contrar legendei, Galileo și sistemul copernican erau bine priviți de
înalții clerici. Galileo a fost victima propriei sale aroganțe, invidiei
colegilor, și politicilor Papei Urban al VIII-lea. El nu a fost acuzat de
criticarea Biblei, ci de nesupunere față de un decret papal." [42]”

În secolul al XVII-lea, Galileo Galilei s-a opus Bisericii Romano-Catolice

susținând ferm heliocentrismul
Cardinalul Robert Bellarmin a considerat că modelul lui Galileo are sens,
ca ipoteză, din cauza simplității sale matematice, și a spus: X
„Dacă ar exista o dovadă reală că Soarele este centrul universului, că
Pământul este pe a treia sa orbită, și că Soarele nu se rotește în jurul
Pământului, ci Pământul în jurul Soarelui, atunci ar trebui să purcedem
cu mare grijă la explicarea pasajelor Scripturii care par a susține
contrariul, și mai degrabă ar trebui să spunem că nu le-am înțeles decât
să declarăm o părere ca fiind falsă chiar și după ce s-a demonstrat că e
adevărată. Dar nu cred că există o astfel de dovadă, de vreme ce nu mi
s-a arătat niciuna."”
—Koestler (1959), p. 447–448
Astfel, el a susținut o interzicere a răspândirii acestei idei ca altceva
decât o simplă ipoteză. În 1616 i-a transmis lui Galileo ordinul papal de a
nu „apăra sau susține” ideea heliocentrismului. În discuțiile ce au condus
la interdicție, el a fost un moderat, partea dominicană dorind să interzică
răspândirea heliocentrismului în orice formă. Procesul lui Galileo pentru
erezie, din 1633, a implicat realizarea unei distincții între ideile de
„învățătură” și „a susține și apăra”. X
Opoziția oficială a Bisericii față de heliocentrism nu a implicat opoziția
față de astronomie; de fapt, Biserica avea nevoie de date din observații
pentru a-și păstra calendarul. În ajutorul acestui efort, Biserica a permis
folosirea catedralelor ca observatoare solare; acestea erau transformate
în ceasuri solare inverse, unde imaginea Soarelui era proiectată dintr-o
gaură de pe o fereastră pe o linie.
O copie adnotată a lucrării Philosophiae Naturalis Principia Mathematica
de Isaac Newton a fost publicată în 1742 de preoții franciscani Le Seur
și Jacquier, doi matematicieni catolici, cu o prefață în care se afirma că
lucrarea autorului se baza pe heliocentrism și nu putea fi explicată fără
această teorie. Papa Benedict al XIV-lea a suspendat interdicția asupra
lucrărilor heliocentrice la 16 aprilie 1757, pe baza lucrării lui Isaac
Newton. Papa Pius al VII-lea a aprobat în 1822 un decret al Sacrei
Congregații a Inchiziției de a permite tipărirea cărților heliocentriste la
Roma. X

Astronomia newtoniană
Din punct ce vedere stiințific teoria coperniciană a fost doar un
rearanjament al obitelor planetelor concepute de Ptolemeu. Din 1580
până în 1597 astronomul danez Tycho Brahe a studiat stelele
descoperind peste 700 de stele noi, și a făcut, înainte de inventarea
telescopului, măsurători astronomice precise ale stelelor și sistemului
solar.

Aceste date l-au ajutat pe Johannes Kepler, astronom german, să

formuleze legi despre mișcările planetelor afirmând că „mișcările de
revoluție ale planetelor nu sunt circulare ci eliptice, cu viteze variabile și
distanțe variabile față de soare”.

Fizicianul englez Sir Isaac Newton a enunțat un principiu simplu pentru a

explica legile lui Kepler despre mișcările planetelor. Prin reguli
matematice el a descris o forță de atracție care există între soare și
planete. Aceasta forță, care „depinde de masa soarelui și a planetelor și
de distanța dintre acestea”, a pus baza interpretărilor fizice ale legilor lui
Kepler. Descoperirea matematică a lui Newton se numește „legea
atractiei universale”.