SUPORT DE CURS CLASA a XII-a

Teoria relativitatii restranse

Teoria relativităţii restrânse se învaţă în clasa a XII-a la disciplina fizică. Cu toate acestea foarte puţini
elevi reuşesc să înţeleagă pe deplin principiile, ecuaţiile şi efectele fizice ale acestei teorii. Ea a fost elaborată
pentru prima dată de fizicianul Albert Einstein la începutul secolului XX. Dar până atunci omenirea s-a
confruntat permanent cu ideile mişcării relative pe Pământ şi în Univers. Din punct de vedere fizic pentru a
studia mişcarea unui corp este necesar să răspundem la o serie de întrebări ce par fireşti oricărui individ: cine
se mişcă, unde se mişcă, cum se mişcă şi din ce cauză se mişcă. Mecanica defineşte mişcarea corpurilor
astfel: „spunem că un corp se află în mişcare atunci când el îşi schimbă poziţia lui faţă de alte corpuri
considerate fixe”. În acelaşi mod se defineşte şi starea de repaus: „spunem că un corp se află în repaus atunci
când el nu-şi schimbă poziţia lui faţă de alte corpuri considerate fixe”. Corpurile fixe sunt numite şi
„repere”. Mai concret: dacă un elev îşi schimbă poziţia ( distanţa) faţă de un copac atunci spunem că acel
elev se mişcă, iar atunci când nu-şi schimbă poziţia faţă de copac se află în repaus. Copacul este corpul
considerat fix sau reperul. Dar copacul se află pe Pământ. Pământul oare este în repaus? Iată o întrebare la
care omenirea a încercat să dea un răspuns.

Totul are un început…

În antichitate foarte mulţi învăţaţi au considerat că Pământul este centrul Universului ( teoria
geocentrică ) iar Soarele, Luna şi stelele se rotesc în jurul lui. Pământul se afla în stare de repaus absolut şi în
acest caz mişcarea Soarelui, Lunii şi a stelelor se studia faţă de acest reper. Astfel Soarele se rotea în jurul
Pământului într-o zi şi o noapte ( 24 de ore ). Luna rotindu-se în jurul Pământului îşi modifica luminozitatea (
lună nouă – Lună neluminată, primul pătrar – jumătate de Lună luminată, lună plină – toată Luna luminată şi
ultimul pătrar ) pe perioada a 30 de zile ( 30 de rotiri ale Soarelui în jurul Pământului ). Din acest motiv acest
interval de timp a fost numit „lună”. Stelele erau considerate ca fiind fixate pe bolta cerească sub forma unui
sferoid, care se rotea şi el în jurul Pământului. Oamenii au observat că de la lună la lună ( din 30 în 30 de zile )
poziţia stelelor pe cer se modifica. După 12 luni stelele reveneau la aceiaşi poziţie ( 365 de zile mai precis )
interval care a fost numit „an”. Astfel a fost conceput calendarul. Oamenii au observat că anumite formaţiuni
stelare care se vedeau pe cer puteau fi asemănate cu figuri de animale sau diverse activităţi. La fiecare lună
aceste formaţiuni se schimbau dar reveneau identic după un an. Aşa au apărut „zodiile” cunoscute şi astăzi sub
denumirile de Berbec, Taur, Rac, Gemenii, Leu, Balanţa, Fecioara, Scorpion, Săgetător, Capricorn, Vărsător
şi Peşti. Logic totul părea aproape perfect dar oamenii au observat că unele stele „refuzau” parcă să se
comporte „normal”. Astfel câteva din stelele care puteau fi văzute cu ochiul liber la acele vremuiri se roteau
în jurul Pământului o anumită perioadă de an iar apoi se întorceau înapoi ( mişcare retrogradă ) ca şi cum nu-
şi mai găseau drumul rătăcindu-se pe bolta cerească. Grecii le-au numit „planete” ( Planetă în limba greacă
veche însemnând rătăcitor ). Grecii au dat vina pe zei care se supărau şi întorceau din drum planetele. Din
acest motiv planetele au fost denumite după numele zeilor care provocau acest fenomen respectiv, Mercur,
Venus, Marte şi Jupiter ( celelalte planete la acea vreme nu erau cunoscute încă pentru că nu se vedeau cu
ochiul liber ). Tot zeii erau aceea care provocau eclipsele de Soare. Dacă analizăm puţin teoria geocentrică a
antichităţii observăm că ea nu poate explica fazele Lunii şi mişcarea planetelor fenomene observate la acea
vreme. De asemeni nu se putea explica, în special de popoarele din zona de nord a mării Mediteraneene
formarea celor patru anotimpuri respectiv, primăvara, vara, toamna şi iarna, fenomene atribuite zeilor. În
concluzie teoria conform căruia Pământul ar putea fi un reper absolut al Universului nu putea explica multe
din fenomenele naturii.
A urmat apoi o perioadă de negură a omenirii perioada inchiziţiei când biserica condamna la moarte,
prin ardere pe rug pe orice individ care avea alte idei decât cele ale bisericii considerându-se a fi vrăjitor.
Giordano Bruno ( 1548 – 1600 ) este un exemplu concret fiind condamnat la moarte pentru faptul că a
încercat să demonstreze matematic că teoria geocentrică nu este conformă cu realitatea.

Dar curiozitatea şi voinţa învinge!

În secolul XV în Italia de astăzi a apărut un nou curent susţinut de o serie de învăţaţi şi filozofi ai
vremii ( Leonardo da Vinci ( 1452 – 1512 ), Michelangelo ( 1475 - 1564) numit „curentul renaşterii” Din
acest curent a făcut parte şi astronomul polonez Nicolaus Copernic ( 1473 – 1543 ). El a introdus o nouă teorie
conform căreia Soarele este centrul Universului ( teoria heliocentrică ). Astfel Soarele devenea noul reper în
jurul lui mişcându-se toate celelalte corpuri cereşti. La această teorie a contribuit indirect şi un alt mare
fizician al vremii Galileo Galilei (1564 – 1642 ) care construindu-şi prima lunetă din lume şi îndreptând-o
spre planeta Jupiter a descoperit patru sateliţi naturali ai acestei planete ( sateliţii naturali sunt corpuri cereşti
asemenea planetelor care se rotesc în jurul acestora ). Această descoperire a confirmat ideea că Luna este la
rândul satelitul natural al Pământului, efectuând o rotire completă în jurul acestuia în aproximativ 30 de zile.
Copernic a reuşit să explice cu ajutorul teoriei heliocentrice mişcarea retrogradă a planetelor. Astfel el a
considerat că toate planetele, inclusiv Pământul care şi ea la rândul ei era o planetă se rotesc pe traiectorii
circulare în jurul Soarelui ( Sistemul Solar ). Fiecare planetă are un alt timp de revoluţie ( timpul în care o
planetă execută o rotaţie completă în jurul Soarelui ) şi din acest motiv mişcarea lor apare retrogradă în raport
cu Pământul. De asemeni cu ajutorul teoriei lui Copernic au putut fi explicate fazele Lunii. Rotindu-se în jurul
Pământului expunerea ei la lumina Soarelui diferă în funcţie de poziţia relativă pe care o are faţă de Pământ.
Totodată atunci când Luna se afla între Soare şi Pământ umbra cesteia provoca eclipsa de Soare. Ziua şi
noaptea sunt două fenomene ce apar datorită faptului că Pământul se roteşte în jurul unei axe proprii ( axa ce
trece prin cei doi poli ai Pământului: nord şi sud ). Teoria heliocentrică a revoluţionat mult fizica, astronomia
şi alte ştiinţe. Astronomul Johannes Kepler ( 1571 – 1630 ) a demonstrat mai târziu că de fapt traiectoriile
planetelor în jurul Soarelui nu sunt circulare ci au forma unor elipse. El a demonstrat că axa Pământului este
înclinată cu 22 de grade faţă de planul elipsei ceea ce explică expunerea diferită, pe parcursul unui an a celor
doi poli la lumina Soarelui. Acest lucru explică de ce atunci când în emisfera nordică este iarnă în cea sudică
este vară şi de ce la poli jumătate de an este ziua polară iar cealaltă jumătate de an este noaptea polară. Tot din
motivul expunerii diferite a celor două zone polare la lumina Soarelui precum şi faptul că traiectoria
Pământului este o elipsă explică formarea anotimpurilor în emisfera nordică. Un alt mare fizician al secolului
al XVII-lea, Isac Newton ( 1642-1727) care a pus bazele mecanicii clasice prin cele trei principii ale dinamicii
a descoperit Legea atracţiei universale, conform căreia toate corpurile se atrag între ele datorită câmpului
gravitaţional. Astfel el a explicat de ce Luna este atrasă de Pământ, Pământul şi celelalte planete sunt atrase la
rândul lor de Soare. Cu ajutorul legilor descoperite de Kepler şi Newton astronomii vremii au putut calcula cu
mare precizie mişcarea de revoluţie a planetelor. Iată deci că o schimbare de reper ( de la Pământ la Soare ) a
reuşit să explice corect şi să dea răspunsuri la întrebări pe care omenirea şi le-a pus de mii de ani în urmă.

Şi totuşi mai rămâneau multe fenomene astronomice care încă nu aveau un răspuns.

Acum circa patru mii de ani egiptenii au orientat piramidele astfel încât pe un culoar deschis spre cer,
din camera mortuară a faraonului putea fi văzută steaua Sirius considerată divinitate absolută a lor. Acest
lucru a reieşit din heroglifele scrise pe pereţii piramidelor. În secolul XIX, când s-a intrat pentru prima dată de
către arheologi în camerele mortuare ale faraonilor s-a observat că steaua Sirius nu se mai vedea. Observaţia a
condus la ideea că de fapt stelele nu au o poziţie fixă pe bolta crească ci ele se mişcă. Primul astronom care a
afirmat că stelele se mişcă a fost Edmond Halley ( 1656 – 1742 ) care a studiat mişcarea cometelor ( corpuri
cereşti formate în deosebi din apa îngheţată care se mişcă pe traiectorii diferite de le planetelor în jurul
Soarelui ). Descoperirea telescopului a facilitat obţinerea de imagini mult mărite a stelelor. Cu ajutorul lui
astronomul Edwin Hubble ) (1889 – 1953 ) au observat că unele stele nu sunt stele singulare ci îngrămădiri de
stele ce au o formă spiralată. Aceste îngrămădiri au fost numite galaxii, cea mai apropiată galaxie de Soare
fiind Galaxia Andromeda. Studiind în de aproape stelele apropiate de Soare s-a ajuns la concluzia că Soarele
împreună cu tot sistemul său fac parte dintr-o galaxie numită şi Calea Lactee ( observabilă noaptea ca o fâşie
luminoasă de consistenţa laptelui pe cer ). Deci Pământul cu sistemul nostru solar facem parte din galaxia
Calea Lactee ( a laptelui ). Galaxiile au un centru numit centru galactic în jurul căruia se rotesc sistemele
stelare ( stele cu planete asemănătoare Sistemului Solar ). Centrul galactic este o gaură neagră ( o rămăşiţă a
unei stele moarte care iniţial a fost o stea gigant iar după moarte s-a strâns la dimensiuni foarte mici dar are în
schimb un câmp gravitaţional atât de puternic încât nici lumina nu mai poate părăsi steaua ). Concluzie:
Soarele nu este un reper ci se la rândul lui se mişcă în jurul unui centru galactic. Nici centrul galactic nu este
fix aşa încât nici el nu poate fi considerat reper mişcându-se la rândul lui, împreună cu alte galaxii în jurul
altui centru, numit centru intergalactic s.a.m.d. Deci iată că oricât ne-am strădui să găsim în Univers un corp
absolut fix nu vom reuşi niciodată. Din acest motiv fizicienii susţin că mişcarea şi repausul sunt două noţiuni
relative deoarece reperele faţă de care se definesc sunt ele însuşi relative, aducă există numai local şi nu au
valoare universală. Şi ca să ne creăm o imagine a acestui fenomen trebuie să ştim că noi împreună cu
Pământul ne deplasăm în jurul Soarelui cu o viteză relativă ( faţă de Soare ) de 30 Km/s, iar împreună cu
Soarele ne deplasăm în jurul centrului galaxiei noastre cu o viteză relativă de 800000 Km/h. Impresionant
când stăm şi ne gândim că de fapt atunci când dormim şi spunem că ne aflăm în repaus noi alergăm prin
Univers cu o asemenea viteză. Aceste adevăruri erau cunoscute la sfârşitul secolului XIX şi deja mulţi dintre
fizicieni se obişnuiseră cu ele. Şi totuşi exista speranţa unei descoperiri care să infirme această teorie şi să dea
posibilitatea fizicienilor să găsească un reper în univers faţă de care să se poată studia cu precizie mişcarea
absolută a tuturor corpurilor ( planete, stele, galaxii ).

Un experiment valoros cu toate că rezultatul său a fost negativ

În anul 1865 fizicianul James Clerk Maxwell ( 1831 – 1879 ) descoperă teoretic ecuaţiile câmpului
electromagnetic ( câmpuri electric şi magnetic variabile care se generează reciproc ). El susţine că inclusiv
lumina este o undă electromagnetică ( udele radio sunt unde electromagnetice ) care se deplasează prin vid cu
viteza de 300000 Km/s. La acea vreme fizica studiase deja undele mecanice şi acustice ( sunetul ). Aceste
unde au nevoie de un suport material pentru a se deplasa ( aer, apă, metal, pământ ). Acest lucru a fost
demonstrat anterior de fizicianul Christiaan Huygens ( 1629 – 1695 ). Plecând de la acest adevăr Maxwell a
emis ipoteza ( o presupunere ce urmează a fi demonstrată practic ) că trebuie să existe un suport material de
propagare al luminii în univers la fel cum aerul este suport de propagare pentru sunet. El a numit acest suport
eter susţinând că eterul umple tot spaţiul universal inclusiv şi spaţiul dintre atomi. Imediat fizicienii optimişti
şi-au dat seama că eterul ar putea fi un reper întrucât el nu se mişcă. Mai rămânea un singur lucru de făcut: să
se pună în evidenţă experimental existenţa eterului. Această sarcină şi-a asumat-o fizicianul Albert Abraham
Michelson ( 1852 – 1931 ) care a încercat să pună în evidenţă mişcarea Pământului faţă de eter printr-un
experiment de optică. Practic el a încercat acest lucru printr-un experiment de interferenţă a luminii care îşi
modifica viteza datorită faptului că Pământul se mişca prin eter antrenându-l în mişcarea sa aşa cum un
autobuz antrenează aerul atunci când se mişcă. Pentru aceasta el a construit un dispozitiv de interferenţă al
luminii special numit şi interferometrul Michelson. La final trebuia să se obţină o modificare a poziţiei
franjelor de interferenţă atunci când se rotea interferometrul în raport cu sensul de deplasare al Pământului. Cu
toate că Michelson a respectat cu rigoare toate tehnicile de măsurare impuse unui experiment de mare precizie
şi fineţe nu a obţinut nici un rezultat pozitiv care să-i confirme ipoteza lui Maxwell. Concluzie: eterul nu
există! Deci s-a spulberat şi ultima speranţă a fizicienilor de a găsi un reper în Univers.

Einstein face lumină…

Şi iată că am ajuns la cel care a reuşit să facă lumină şi să dea un alt înţeles fenomenelor ce frământau
cu atâta ardoare pe toţi fizicienii acelor vremuri şi nu numai. Cunoscut ca cel mai mare fizician al tuturor
timpurilor Albert Einstein ( 1879 – 1955) a analizat rezultatele experimentului lui Michelson şi a formulat
două principii care elimina orice încercare de a descoperi un reper absolut în Univers. Primul principiu afirmă
că în Univers nu există un corp absolut fix ( reper absolut ) Toate corpurile din Univers se află într-o
perpetuă mişcare. Toate principiile şi legile fizicii sunt valabile doar dacă sistemele de referinţă ( reperele )
faţă de care sunt aplicate se află în repaus absolut ( ceea ce nu există în realitate ) sau se mişcă neaccelerat ( cu
viteză constantă pe o traiectorie dreaptă ) adică se poate aplica principiul inerţiei a lui Newton.
Al doilea principiu ce rezultă din experimentul lui Michelson şi teoria lui Maxwell afirmă că viteza de
deplasare a luminii în Univers are aceeaşi valoare indiferent de reperul ( planetă, stea ) în raport cu care se
măsoară. Valoarea vitezei luminii este de 300000 Km/s şi nu poate fi depăşită. Cu alte cuvinte dacă am
măsura viteza luminii de pe Pământ sau de pe o navă cosmică care se deplasează prin spaţiul interstelar am
găsi aceiaşi valoare de 300000 Km/s indiferent de sensul de deplasare al luminii faţă de Pământ sau faţă de
navă. Acest lucru nu poate fi admis în mod firesc de către orice persoană avizată cât de cât în noţiuni de
mecanică. Astfel dacă ne-am deplasa cu o bicicletă cu o viteză de 2 m/s faţă de şosea şi în acelaşi timp am
arunca o minge în sensul de deplasare al bicicletei cu o viteză de 1 m/s faţă de bicicletă atunci mingea ar avea
o viteză faţă de şosea de 3 m/s rezultând din compunerea ( adunarea ) celor două viteze. Nu acelaşi lucru se
întâmplă cu lumina conform postulatului lui Einstein. Chiar dacă lumina ar fi emisă de pe o maşină aflată în
repaus sau de pe aceiaşi maşină aflată în mişcare viteza ei nu creşte nici nu scade ci rămâne constantă la
aceiaşi valoare, indiferent de sensul în care este emisă. Ideea nu este chiar nouă. Deja unii fizicieni ca Hendrik
Antoon Lorentz ( 1853 – 1928 ) şi Henri Poincare ( 1854 – 1912 ) au încercat să demonstreze că orice corp
aflat în mişcare rectilinie ( traiectorie dreaptă ) cu o viteză v se contractă pe direcţia mişcării. Cu alte cuvinte
dimensiunile corpurilor nu sunt absolute ci se pot micşora pe măsură ce viteza de deplasare creşte.
 Einstein, analizând toate experimentele şi principiile fizicii descoperite până la acea dată, precum şi
ideile fizicienilor legate de relativitatea mişcării propune o schimbare a noţiunii de reper în fizică. Deoarece,
conform primului principiu al său nu există un reper absolut ( corp fix ) în univers el propune ca reper lumina,
mai precis viteza de deplasare a luminii care este constantă şi nu poate fi depăşită. Rămâne doar să adaptăm
celelalte mărimi fizice care depind de mişcarea corpurilor astfel încât să fie îndeplinită condiţia de compunere
a vitezelor după principiul II al lui Eintein c + v = c - v, adică viteza luminii nu se modifică având aceiaşi
valoare faţă de orice reper care se mişcă cu viteza v indiferent de sensul de mişcare.
Astfel, pentru a fi îndeplinită aceasta condiţie trebuie ca dimensiunile corpurilor să se contracte ( să
scadă) pe măsură ce viteza de deplasare creşte, mai precis, acea dimensiune ( lungime, lăţime sau înălţime)
care are aceiaşi direcţie cu direcţia de deplasare ( contracţie longitudinala) . Ecuaţia contracţiei dimensiunilor

a fost demonstrată de Lorentz şi are expresia unde l0 este lungimea ( lăţimea sau înălţimea)

corpului în repaus v este viteza de deplasare a corpului iar l este lungimea corpului la viteza v de deplasare.
Einstein demonstrează că această ecuaţie nu elimina principiile fizicii clasice conform cărora dimensiunile
unui corp nu se modifică cu viteza de deplasare.
Astfel, dacă viteza de deplasare a corpului este mică, în limitele cu care ne putem deplasa în prezent
( câteva sute sau mii de km/h) aceste viteze sunt foarte mici în comparaţie cu viteza luminii c = 300000km/s.

Făcând raportul v2/c2 observăm că valoarea lui este foarte mică tinzând către valoarea zero .

Atunci şi deci l = l0, adică dimensiunile nu se schimbă.

Dacă însă viteza de deplasare v se apropie de cea a luminii, în cazul în care v = c, valoarea raportului
.

In acest caz =1-1=0 şi atunci l = l0  0 = 0 adică dimensiunile corpului ating

valoarea „o” devenind un punct!
Atenţie, nu toate cele trei dimensiuni devin nule ci numai acea dimensiune ( lungime, lăţime, înălţime )
care se află pe direcţia de deplasare. Cu alte cuvinte, un corp sub forma de paralelipiped devine o suprafaţă
plană ( ca o foaie de hârtie ) pentru că una din dimensiuni dispare atunci când se va deplasa cu viteza luminii.
O altă consecinţă a adaptării mărimilor fizice la principiul al doilea a lui Einstein se referă la timp şi
durata de timp. În mod normal, orice individ constată că pe Pământ timpul curge la fel pentru un observator
aflat în repaus ca şi pentru un observator aflat în mişcare cu viteza „v” . Acest lucru este valabil atâta timp cât
mişcările se fac cu viteze mici faţă de viteza luminii. Dacă în schimb deplasările au loc cu viteze mari,
apropiate de cea a luminii timpul nu mai curge identic. Astfel, pentru observatorul aflat în repaus timpul va

curge mai lent decât pentru observatorul aflat în mişcare cu viteza „v” conform relaţiei .

Acest fenomen este cunoscut sub numele de dilatarea timpului.

Ecuaţia se verifică la viteze mic de deplasare, cum sunt cele de pe Pământ când valoarea raportului
tinde la 0 şi atunci rezultă t0 = t, adică timpul curge la fel atât pentru observatorul aflat în repaus cât şi
pentru cel aflat în mişcare. Acest lucru pare firesc pentru oricine: două ceasuri, unul aflat în repaus pe o masă
şi altul aflat la mâna unui şofer auto ce se deplasează la volanul unui automobil vor măsura aceiaşi timpi
( timpul curge la fel ).
Nu acelaşi lucru se întâmplă dacă ne deplasăm cu viteza luminii adică v = c. În acest caz şi

, deci ceea ce din punct de vedere matematic la limita, are soluţia t0 = .
Adică intervalul de timp se dilată la valori infinite. Einstein exemplifică acest fenomen printr-un
paradox numit şi paradoxul gemenilor.
Conform acestui paradox, doi fraţi gemeni, unul cosmonaut şi altul cercetător se despart la cosmodrom
( locul de unde pleacă navele cosmice ). Cercetătorul pleacă cu nava cosmică într-o misiune de cercetare cu o
viteza apropiată de cea a luminii. Cosmonautul îşi da seama, după o oră de mers cu nava cosmică că a uitat un
utilaj important pe Pământ, drept pentru care întoarce nava şi după încă o oră revine la cosmodrom.
Aterizează si se duce să-l vadă pe fratele lui cercetătorul, până când se încărcă utilajul în navă. Întâlnindu-şi
fratele constată că este mai bătrân cu câţiva ani, cu alte cuvinte pentru cosmonaut a trecut un interval de timp
t = 2h, mişcându-se cu viteza foarte mare, apropiata de cea a luminii iar pentru fratele lui aflat în repaus pe
Pământ, a trecut un interval de timp cu mult mai mare t0 = 2-3 ani.
O altă consecinţă se referă la masa corpurilor care se modifica cu viteza de deplasare conform relaţiei

, unde m0 este masa corpului aflat in repaus, m masa corpurilor la viteza v si v viteza de deplasare

a corpului. La fel se observa ca la viteze mici, când rezultă că masa nu se modifică adică m = m 0
( cazul măsurat pe Pământ). La viteze egale cu cea a luminii observam ca masa de mişcare tinde câtre o
valoare infinită. Deci, masa nu este un invariant ( adică îşi modifică valoarea în funcţie de viteza de deplasare
a corpului ). Acest lucru a fost demonstrat pentru particule atomice accelerate la viteze apropiate de cea a
luminii în reactoare nucleare.
Epilog

Producerea luminii, modelul atomului, modelul nucleului, găurile negre, antimateria, energia neagră,
curbura spaţiului, dilatarea universului etc. sunt doar câteva din fenomenele astronomice ce au putut fi
explicate cu ajutorul teoriei relativităţii. Iată cum o problemă, la prima vedere banală ( de a găsi un reper
universal ) a condus la alte mari descoperiri în fizică fără de care, actualmente poate omenirea nu ar putea
rezolva marile sale probleme: energia planetară şi nu numai, comunicaţia la nivel de planetă şi cu universul,
călătoriile spaţiale, identificarea unor noi planete capabile să asigure condiţii de viaţă în viitor populaţiei
Pământului aflate în continuă creştere.
Sunt probleme, multe fără încă un răspuns, dar să nu fim sceptici. Optimismul a caracterizat de la
începuturi omenirea şi există oricând speranţa ca în viitor să se găsească un răspuns la toate aceste probleme.
Nu rămâne decât să urăm succes tuturor celor ce încearcă să descopere noi fenomene fizice care să rezolve
aceste probleme, poate chiar, de ce nu elevilor noştri de azi!

Profesor,
Constantin Spiridonescu
Colegiul Tehnic „Ion Creangă” Tg. Neamţ