MIȘCAREA DE ROTAȚIE A

PĂMÂNTULUI

Conf.univ.dr. :Valer Niminet

Studenta :CIOBANU DELIA-AURELIA

Anul: II
Grupa: 221
CUPRINS

Astronomia..................................................1

Mișcarea de rotație a Pământului................1

Reprezentarea Pământului în Univers..........2

Caracteristici fizice......................................4

Caracteristici viiroare................................ 4

Solstițiul.....................................................5

Echinocțiul............................................... . 6
Astronomia
Astronomia (greacă ἀστρονομία / ástronomía) este o știință naturală care
studiază obiecte și fenomene cerești. Folosește matematica, fizica și chimia pentru a
explica originea și evoluția lor. Printre obiectele de interes se numără: planete,
sateliți naturali, stelele, nebuloasele, galaxii și comete. Fenomenele relevante includ
explozii de supernove, explozii de raze gamma, quasari, blazari, pulsari, și radiații
cosmice de fond. Mai general, astronomia studiază tot ceea ce își are originea în
afara atmosferei Pământului.

Astronomia este una dintre cele mai vechi științe naturale. În trecut,
astronomia includea discipline la fel de diverse precum astrometria, navigația
cerească, astronomia observațională și întocmirea calendarelor. În zilele noastre,
astronomia profesionistă este sinonimă cu astrofizica. Aceasta nu trebuie confundată
cu astrologia, pseudoștiința conform căreia pozițiile relative ale obiectelor cerești ar
putea oferi informații despre personalitatea, relațiile umane și alte probleme legate
de viața umană.Deși cele două domenii au o origine comună, acum sunt complet
distincte

Mișcarea de rotație a Pământului

În astronomie, conceptul de mișcare de revoluție a Pământului se

referă la deplasarea anuală a Terrei în jurul Soarelui. O rotație completă
durează 365 zile 6 h 9 min. 9 s. solare medii, valoare care stă la baza
definirii anului sideral.Fiindcă orbita are formă de elipsă, Pământul, pe
parcursul anului, se află în puncte mai apropiate sau mai îndepărtate de Soare.
Astfel, în ianuarie distanța dintre Pământ și Soare e de 147 milioane km,
această poziție fiind numită periheliu. În luna iulie, Pământul se află cel mai
departe de Soare - la 152 milioane km.

Între cele două corpuri cerești se menține o distanță medie de

aproximatix 150 de milioane de kilometri. Traiectoria Pământului este o elipsă.
Valoarea semiaxei mari a acesteia a fost utilizată la definirea unității
astronomice considerată egală cu 149.597.870.700 de metri.
 1
Orbita reală a Pământului în spațiu se mai numește și ecliptică.

Mișcarea Pământului în jurul Soarelui se efectuează cu o viteză

orbitală de circa 30 de kilometri pe secundă, planeta parcurgând, în fiecare an,
cam 1 miliard de kilometri. Văzut de la Polul Nord al Pământului, acesta își
parcurge orbita în sens antiorar. Această direcție la amiază, spre vestul unui
observator situat pe ecuatorul terestru.

Orbita Pământului se situează în zona locuibilă a Sistemului Solar care

permite, mai cu seamă, prezența apei sub formă lichidă, la suprafața sa. Totuși,
variația periodică, de-a lungul miilor de ani, a unor parametri ai orbitei și ai axei de
rotație ale Pământului, a condus la glaciațiuni mai mult sau mai puțin întinse pe
planetă.

Descrisă cu precizie începând din secolul al XVII-lea, orbita Pământului este

sursa mai multor etaloane și sisteme de referință, între care anul, unitatea
astronomică, valoarea parsecului și planul eclipticii.

Reprezentarea Pământului în Univers

Reprezentarea Pământului în Univers a făcut obiectul mai multor
modele în cursul istoriei. Ideea că Pământul ar putea fi în mișcare și să
parcurgă o orbită este relativ recentă și nu este acceptată decât de câteva sute
de ani. Ea face referire la heliocentrism, care plasează Soarele în centru
cu planetele care se rotesc în jurul acestuia, formând Sistemul Solar.[1]

Istoric, heliocentrismul a fost precedat de geocentrism, care plasa

Pământul în centrul Universului, cu bolta cerească rotindu-se în jurul
său. Almageste a lui Ptolemeu, publicat în secolul al II-lea, este referința acestui
subiect timp de peste o mie de ani.

Deși idei heliocentrice au fost exprimate încă din Antichitate, abia în secolul al
XVI-lea acestea au fost considerate cu seriozitate, după publicarea Despre revoluțiile
sferelor cerești (1543) de către Nicolaus Copernic, care a lansat revoluția
coperniciană. Frânată de concepția circulară a orbitelor, care nu crește precizia
observațiilor în raport cu modelul geocentric, cât și de autoritățile religioase ale

2
epocii, heliocentrismului îi va trebui încă mai mult de o sută de ani înainte de a se
impune în Occident.
2

Sistemul heliocentric al lui Copernic extras din Despre revoluțiile sferelor cerești
(1543).

La începutul secolului al XVII-lea, Johannes Kepler a afirmat că orbitele planetelor

sunt eliptice. Astronomul a stabilit Legile lui Kepler, care permit să se descrie poziția
planetelor cu o precizie mult mai mare decât aceea dată de modelele geocentrice și
heliocentrice circulare. Aceste legi vor fi explicate mai târziu prin Legea atracției universale,
expusă de Isaac Newton în Philosophiae Naturalis Principia Mathematica. Această lucrare a
consolidat definitiv heliocentrismul drept model care descrie organizarea corpurilor din
Sistemul Solar.

3
 3

Caracteristici fizice

Terra efectuează un tur complet, în jurul Soarelui, în câte

365,256363004 de zile, ceea ce corespunde cu un an sideral. Viteza orbitală a
Pământului este de 29,78 km/s, care este destul de rapidă pentru a
acoperi diametrul planetei (de 12.700 km) în șapte minute sau să
parcurgă distanța Pământ-Lună (~384.000 km) în patru ore.
Văzut de la polii nord ai Pământului și Soarelui, Pământul se rotește în
sens antiorar pe orbită și pe axă, tot așa cum și Soarele se rotește în sens
antiorar pe axa sa potrivit acestui punct de vedere. Acest parcurs urmează
forma unei elipse cu o excentricitate de vreo 0,0167. Orbita Pământului nu este,
prin urmare, un cerc perfect, având drept centru Soarele. Soarele este mai
degrabă defazat pe unul din focarele elipsei.
Pe termen lung, caracteristicile fizice ale orbitei Pământului nu sunt
stabile. Ele sunt influențate îndeosebi de interacțiunea gravitațională pe care
și-o exercită între ele corpurile cerești. Astfel, de exemplu, ecliptica se
deplasează cu circa 119 centimetri (47 de țoli), pe secol.

Caracteristici viitoare

Unii matematicieni și astronomi, cum sunt Laplace, Lagrange, Gauss, Poincaré,

Kolmogorov, Vladimir Arnold și Jürgen Moser, au căutat să dovedească stabilitatea
mișcărilor planetare. Aceasta a condus la numeroase dezvoltări matematice care
arată o anumită stabilitate a orbitelor planetare din Sistemul Solar. Totuși, această
problemă se asimilează problemei celor N corpuri, pentru care actualmente nu există
o soluție exactă.

4
Pe de altă parte, un studiu al lui Jacques Laskar, publicat în 1989, arată că Sistemul
Solar, și îndeosebi Sistemul Solar intern (Mercur, Venus, Terra și Marte), este haotic
pornind de la o scară a timpului de câteva zeci de milioane de ani, cu durata lui
Liapunov evaluată la 5 milioane de ani.

Solstițiul

În astronomie, se numesc solstiții, cele două momente din an când planul determinat
de centrul Soarelui și de axa de rotație a Pământului este perpendicular pe planul
orbitei Pământului. În cele două momente ale anului unghiul făcut de razele soarelui
cu orizontul la amiază este cel mai mare (vara) sau cel mai mic (iarna) din an. Variația
acestui unghi în cursul anului se explică prin aceea că axa de rotație a Pământului nu
este perpendiculară pe orbita lui.

Schemă care indică orientarea aproximativă a Pământului în raport cu

Soarele la solstițiul din iunie (stânga), echinocțiul din septembrie (jos), solstițiul din
decembrie (dreapta) și echinocțiul din martie (sus).

În jurul datei de 21 iunie (cel mai adesea), sau 22 iunie, în emisfera

nordică are loc solstițiul de vară, adică începutul verii astronomice; în preajma
acestei date, la trecerea meridianului, Soarele se ridică deasupra orizontului la

5
unghiul maxim, iar intervalul diurn are durata maximă. Simultan, în emisfera sudică
are loc solstițiul de iarnă, adică începutul iernii astronomice, când înălțimea Soarelui
deasupra orizontului și intervalul diurn sunt minime (la sud de cercul polar de sud
soarele nu răsare și se află la unghiul maxim sub orizont).

5
În jurul datei de 21 decembrie (cel mai adesea), sau 22 decembrie, se petrece
fenomenul opus: are loc solstițiul de iarnă în emisfera nordică și solstițiul de vară în
emisfera sudică.

Din punctul de vedere al zonelor ecuatoriale solstițiile nu pot fi numite nici

„de vară” nici „de iarnă”. Atunci când în emisfera nordică are loc solstițiul de vară,
mișcarea aparentă a Soarelui văzut de pe ecuator are traiectoria cea mai nordică și,
simetric, când are loc solstițiul de vară în emisfera sudică traiectoria Soarelui atinge
extrema sudică.

Echinocțiul

Echinocțiul (numit și echinox) este momentul când ziua și noaptea sunt egale
în orice loc de pe Pământ, datorită faptului că Soarele, în mișcarea sa aparentă pe
cer, se află exact pe ecuatorul ceresc.

Echinocțiul are loc de două ori pe an. Prima dată este momentul când Soarele
traversează ecuatorul ceresc trecând din emisfera cerească sudică în cea nordică, în
jurul datei de 21 martie, reprezentând echinocțiul de primăvară în emisfera nordică
și echinocțiul de toamnă în cea sudică. Acest punct de intersecție a eclipticii cu
ecuatorul ceresc se numește punctul vernal. Punctul vernal este folosit pentru
definirea coordonatelor astronomice ecuatoriale.

Al doilea echinocțiu al anului este momentul când Soarele traversează

ecuatorul ceresc trecând din emisfera cerească nordică în cea sudică, în jurul datei
de 23 septembrie, reprezentând echinocțiul de primăvară în emisfera sudică și
echinocțiul de toamnă în emisfera nordică. Punctul de intersecție din acest moment
al eclipticii cu ecuatorul ceresc se numește punctul autumnal.

6
 6

7
 7