MISCAREA PLANETELOR

Din antichitate s-a observat ca, în timp ce marea majoritate a

astrilor nu-si schimba pozitiile unii în raport cu altii(reciproce),
unii astrii ratacesc printre stele prin diferite constelatii zodiacale.
Acestia au fost numiti planete. Privite cu luneta, ele apar cu un
diametru care creste odata cu puterea de marire a lunetei. Mai
mult planetele nu scânteiaza ca stelele(a caror stralucire si
culoare variaza neîntrerupt din cauza atmosferei).
În antichitate se cunosteau sapte
planete, care, în ordinea asezarii
lor fata de Pamânt erau: Luna,
Mercur, Venus, Soarele, Marte,
Jupiter si Saturn. Soarele si Luna erau considerate planete,
deoarece îsi schimba pozitia fata de stele deplasându-se în sens
direct. Celelalte planete se deplaseaza când în sens direct, cand
în sens retrograd, trecând de la un sens la altul printr-o oprire
aparenta numita statie.

Planetele Mercur si Venus au fost numite inferioare, deoarece,

fiind între Pamânt si Soare, erau considerate ca "mai jos" decât
Soarele. Ele sunt vazute totdeauna în vecinatatea Soarelui fie
seara dupa apusul Soarelui, în elongatie estica(elongatia fiind
distanta unghiulara dintre Soare si planeta), fie dimineata înainte
de rasaritul Soarelui, în elongatie vestica.

Planetele Marte, Jupiter si Saturn erau

numite superioare (adica "mai sus" decât Soarele). O planeta
superioara se îndeparteaza de Soare, descrie o bucla, apoi ajunge
din urma Soarele.

Pozitia aparenta a planetei se defineste fata de Soare prin

diferenta dintre longitudinea sa (λ) si a Soarelui (λS):
Când λ -λS=0, planeta este în conjunctie cu Soarele;
Când λ -λS=900 sau 2700, planeta este în cuadratura cu Soarele;
Când λ -λS=1800, planeta este în opozitie cu Soarele.

Intervalul de timp dintre doua opozitii(sau conjunctii)

succesive se numeste revolutie sinodica a planetei. Intervalul de
timp în care longitudinea planetei creste cu 360 0(în care îsi
descrie orbita completa) se numeste revolutie siderala.

În antichitate se sustinea ca toate corpurile ceresti se misca

în jurul Pamântului fix, aflat în centrul Universului. Platon(427-
347 î.Hr.) si Aristotel(384-322 î.Hr.) considerau planetele ca fiind
prinse în câte o sfera de cristal care le poarta în jurul Pamântului.
Deci sistemele lor asupra structurii lumii erau geocentrice.

Claudiu Ptolemeu(sec.II î.Hr.) sintetizeaza toate sistemele

geocentrice în lucrarea sa Almagest. Dupa teoria lui, toate
planetele(7 la numar) descriu orbite circulare, cu o miscare
uniforma în jurul Pamântului. Pentru a explica miscarea aparenta
a planetelor, el sustine ca, exceptând Luna si Soarele, fiecare
planeta descrie câte un cerc mic(epiciclul), al carui centru descrie
în jurul Pamântului un cerc mare(deferentul), admitând chiar mai
multe epicicle pentru aceeasi planeta.

Astronomului Nicolaus Copernic(1473-1543) îi revine

gloria de a fi descoperit ca Pamântul este o planeta. El
constata ca orbitele lui Mercur si Venus nu cuprind
Pamântul si, spre deosebire de celelalte planete, sunt
convexe fata de Pamânt. De aici se deduce ca locul
Pamântului si al Lunii este între orbita convexa a lui Venus
si orbita concava a lui Marte, deci în rândul planetelor, iar locul
Soarelui în centrul Universului. Sistemul sau cu
Soarele în centru este un sistem heliocentric,
având urmatoarele caracteristici:

Soarele si stelele sunt imobile;

Planetele Mercur, Venus, Pamânt, Marte, Jupiter si

Saturn efectueaza miscari de revolutie în jurul
Soarelui;
 În timp ce descrie orbita în jurul Soarelui într-un an,
Pamântul executa si rotatii diurne în jurul axei proprii;

Toate miscarile au acelasi sens.

În baza teoriei heliocentrice,

Copernic explica cu usurinta
miscarea planetelor. Sa
consideram Pamântul P si planeta
Marte(M) în jurul Soarelui S. Fie
P1, P2, P3, P4 si M1, M2, M3,
M4 patru pozitii ale Pamântului si
planetei în vecinatatea opozitiei.
Proiectia pe sfera cereasca a
planetei Marte se deplaseaza în sens direct(M' 1, M'2) apoi este
vazuta retrogradând(M'2, M'3) si din nou mergând în sens
direct(M'3, M'4). Astfel, la fiecare opozitie, planeta va fi vazuta
descriind o bucla. Pastrând falsul postulat al miscarii circulare si
uniforme el nu reuseste sa studieze miscarea reala a planetelor.
Conceptia lui Copernic este cuprinsa în opera sa De
revolutionibus orbium coelestium(1543), adica Despre miscarile
de revolutie ale corpurilor ceresti.

2. Lupta pentru sistemul heliocentric

Ideile lui Copernic explicau miscarea aparenta a

planetelor, dar nu dispuneau de dovezi necesare,
mai ales ca deplasarile aparente ale stelelor(elipsele
de paralaxa) sugerate de Copernic nu erau puse în
evidenta cu mijloacele modeste de observare
existente în epoca lui.

Ele au avut putini partizani, dar

înflacarati. Giordano Bruno(1548-1600) a fost nu numai
propagatorul înflacarat al ideilor lui Copernic, dar le-a depasit
mult pe acestea. El considera Universul nemarginit, deci centrul
lui nu este în Soare ci oriunde. În acest spatiu, stelele sunt sori,
având planete în jurul lor care se rotesc ca si Pamântul în jurul
soarelui lor. Admite ca unele dintre aceste nenumarate planete
pot fi locuite.

Ideile lui Bruno erau opuse celor admise de biserica, care

sustinea ca Pamântul cu locuitorii sai este unic. De aceea, în anul
1600 a fost ars pe rug de catre inchizitie. În anul 1616, inchizitia
constata ca "erezia" provine de la opera lui Copernic, care este pusa sub
index(interzisa de a fi citita).

Galileo Galilei(1564-1642) în cursurile sale tinute la

universitatile din Pisa si Padova a expus cu multa convingere
sistemul heliocentric al lui Copernic. În 1609 a construit prima
luneta astronomica, cu ajutorul careia, observând corpurile
ceresti, aduce primele dovezi materiale în sprijinul
heliocentrismului, si anume:

Vede suprafata accidentata a Lunii, asemanatoare cu cea a

Pamântului si ajunge la convingerea inexistentei deosebirilor
dintre "ceresc" si "pamântesc", sustinute de doctrina lui Aristotel;

Descopera primii patru sateliti ai lui Jupiter, pe care îi observa ca

se rotesc în jurul lui Jupiter si nu în jurul Pamântului;

Descopera fazele planetei Venus si variatia diametrului sau

aparent, de unde deduce ca planeta Venus primeste lumina de la
Soare si se roteste în jurul acestuia;

Descopera petele de pe suprafata Soarelui si cu ajutorul lor

rotatia Soarelui în jurul axei sale;

Vede Calea Lactee descompunându-se într-o multime de stele

mici, deci Universul care este foarte mare nu se poate roti în 24
de ore în jurul Pamântului.

Dar inchizitia îl sileste sa renunte în scris la ideile

heliocentrice, cuprinse în lucrarile sale Sidereus nuncius(1612)
si Dialogo sopra i due massimi sistem del mondo(1632) si-l obliga
sa stea tot restul vietii sale în localitatea Arcetri, lânga Florenta.
 3. Miscarea reala a planetelor

În a doua jumatate a sec. al XVI-lea, un observator

neegalat, învatatul danez Tycho Brahe(1546-1601), cu
ajutorul instrumentelor sale fara lunete, aduna un bogat
material de observatii, erorile lor fiind mai mici de 2'- 3', cu
scopul de a confirma teoria lui Ptolemeu. Lasa toate
observatiile asistentului sau Johannes Kepler(1581-1630),
care continua observatiile asupra planetei Marte. El compara
observatiile cu calculul bazat pe ipoteza miscarilor circulare în
sistemul geocentric, dar gaseste diferente de peste 7', care nu
puteau fi atribuite erorilor de observatie ale profesorului sau.
Atunci trece la sistemul heliocentric. Combinând potrivit
observatiilor, deduce orbita reala a planetei Marte în jurul
Soarelui ca fiind o elipsa. Apoi gaseste orbitele eliptice si ale
celorlalte planete. Stabileste legile de miscare ale planetelor, legi
care îi poarta numele(legile lui Kepler), cuprinse în operele
sale Astronomia nova(1609) si Harmonices mundi libri V(1619)
(Cinci carti despre armonia lumii).

Legea I: Fiecare planeta descrie o elipsa, Soarele ocupând

unul din focare.

Elipsa este o curba plana

definita ca locul geometric al
punctelor pentru care suma
distantelor la doua puncte
fixe numite focare este
constanta. Marimea elipsei
este data de semiaxa mare a,  iar forma ei

de excentricitatea  ei   care este raportul dintre

distanta focarului la centrul elipsei si semiaxa mare.
Punctul elipsei cel mai apropiat de Soare se
numeste periheliu iar cel mai departat afeliu.
 Legea II: Raza vectoare pornind de la Soare la planeta
matura arii egale în timpuri egale (legea ariilor).

Raza vectoare a planetei este segmentul care uneste

planeta cu centrul Soarelui. Se vede ca în baza acestei
legi la periheliu viteza planetei este mai mare, iar la
afeliu este cea mai mica.

Legea III: Patratele perioadelor siderale de revolutie sunt

proportionale cu cuburile semiaxelor mari ale orbitelor
lor.

Notând cu T si T' perioadele siderale de revolutie ale

planetei si ale Pamântului si cu a  si a' semiaxele
orbitelor lor, putem scrie:

. Cunoscând datele referitoare la Pamânt, ca si

perioada planetei, se poate calcula semiaxa mare a
orbitei planetei.

La aceste trei legi se pot adauga urmatoarele indicatii:

planele orbitelor planetare sunt aproape confundate cu planul

eclipticii. Numai planul planetei Mercur este înclinat cu
70 fata de planul eclipticii, iar al planetei Venus este înclinat
cu 3024'. Pentru toate celelalte planete înclinarile sunt mai
mici de 20;

toate orbitele planetare sunt parcurse în acelasi sens, sensul

astronomic direct.