Revoluția copernicană

În tabloul clasic și medieval al lumii, cosmologia și fizica constituiau o clădire compactă.

Cosmosul a fost conceput ca un set de sfere care se rotesc în jurul unui singur corp central, greu
și imobil, Pământul. Spațiul nu era omogen, ci împărțit în două mari regiuni, celest și terestru,
acesta din urmă, la rândul său, a fost împărțit în sferele diferitelor elemente, pământ, apă, aer,
foc. Mișcările erau diferite în funcție de zone: circulare și eterne cele ale cerurilor, rectilinii și
terminate cele ale pământului. Pe la mijlocul secolului al XVI-lea, această imagine a cosmosului
a fost bulversată de revoluția astronomică, numită copernicană pentru că a fost inițiată de
astronomul polonez Nicolaus Copernic.
Revoluția copernicană a început din căutarea unei soluții simple și armonioase la problema
clasică a planetelor: ce mișcări circulare, regulate și uniforme trebuiesc ipotizate pentru a salva
fenomenele legate de planete? Planetele prezintă, de fapt, unele nereguli în mișcarea lor anuală
de-a lungul eclipticii, linia ideală care trece aproape de cele douăsprezece constelații ale
Zodiacului. De fapt, din când în când, par să se oprească, să schimbe luminozitatea și chiar să se
întoarcă înapoi. Pentru aceste nereguli, astronomii antici, precum Ptolemeu, au dat o explicație
prin mecanismul cercului deferent și al epiciclului (deferentul este cercul mare pe care se
deplasează centrul epiciclului planetelor aflate într-o mișcare uniformă). Conform acestui model,
planeta se află pe un cerc, epiciclul, care se învârte în jurul Pământului. Mișcarea rezultată
descrie un fel de orbită împletită. Modelul explică stațiile, retrogradările și schimbările de
luminozitate. Când, datorită mișcării epiciclului, planeta se apropie de Pământ, pentru cei care o
observă de pe Pământ pare că își încetinește cursul până când se oprește, apoi pentru o anumită
perioadă se retrage și, în această fază, devine mai strălucitoare.
Modelul epiciclului părea foarte complex și artificial. Mai mult decât atât, nu părea acceptabil în
cadrul fizicii aristotelice, întrucât este incompatibil cu sferele concentrice învecinate și solide de
material cristalin, din care se credea că corpurile cerești sunt susținute și deplasate.
În Renaștere, răspândirea teoriilor neo-pitagorice a întărit ideea de raționalitate a universului.
Universul, opera unui meșter omniscient, omnipotent și bun, trebuia să fie perfect ordonat și
coerent. Această ordine a fost identificată cu simetria, armonia matematică și simplitatea. Pentru
astronomii Renașterii, sistemului aristotelico-ptolemaic îi lipseau tocmai aceste calități și, prin
urmare, era lipsit de ordine și frumusețe.
Tocmai pe această bază s-a descoperit că teoria geocentrică a fost criticată de Copernic. În timpul
studiilor sale în Italia Renașterii, Copernic a absorbit cosmologia neo-pitagoreică și neo-
platonică care domina acolo. Convins de adevărul heliocentrismului, nu și-a făcut publică teoria
timp de mulți ani, de teama reacțiilor tradiționaliștilor.
Principalele caracteristici ale modelului heliocentric sunt:
 în centrul universului se află soarele imobil;
 mișcările pe care le vedem pe cer sunt aparente și, cel puțin parțial, se datorează celor
două mișcări ale Pământului: asupra lui însuși, rotația, care provoacă mișcarea diurnă
aparentă a cerului, iar în jurul Soarelui, revoluția, responsabilă pentru mișcarea anuală
aparentă a Soarelui și a planetelor de-a lungul eclipticii;
 opririle și retrogradările planetelor apar atunci când Pământul, mișcându-se de-a lungul
propriei orbite, ajunge și trece pe lângă o altă planetă, care la rândul ei se mișcă în jurul
Soarelui: planeta, apoi, văzută de pe Pământ și pe fundalul firmamentului, ea pare să se
oprească și să se retragă.
Potrivit multor savanți, Copernic ar fi fost un conservator, chiar și ultimul dintre ptolemeici.
Copernic a adus într-adevăr multe elemente în noul model al universului. De fapt, el consideră
cosmosul ca o sferă finită limitată de cerul stelelor fixe, fiind o sferă, trebuie să aibă și un
centru, ocupat de Soare. Din tradiție, Copernic reia și ideea că toate mișcările cerurilor sunt
perfect circulare, sau compuse din mișcări circulare, și că cerurile sunt compuse din materie
solidă. Spațiul, care nu este infinit, nici măcar nu este omogen, și există locuri mai nobile, adică
centrul, Soarele și altele mai puțin nobile.
Cu toate acestea, teoria copernicană este profund inovatoare. În primul rând, Copernic extinde
enorm sfera stelelor fixe până la punctul în care consideră că distanța mare dintre Pământ și
Soare este imperceptibilă. Numai așa a fost posibil să admitem că Pământul se mișca în jurul
Soarelui, fără ca un observator de pe planeta noastră să înregistreze variații ale poziției sale față
de stelele fixe înseși, variații care nu sunt de fapt percepute. În al doilea rând, atribuindu-i
mișcări, Copernic vede Pământul ca pe o planetă. Astfel cade opoziția absolută dintre ceruri și
lumea sublunară și se afirmă o viziune asupra lumii fizice ca realitate unitară, supusă
pretutindeni acelorași legi fizice.