Potrivit unor distinși psihanalisti și etologi, agresivitatea este o parte integrantă a ADN-ului

nostru, își are rădăcinile în originile speciei noastre și, prin urmare, nu poate fi eliminată, ci doar
controlată.

Agresivitatea este o caracteristică umană care poate afecta pozitiv sau negativ relațiile
individuale și de grup. Dezbaterea este deschisă între sociobiologia care consideră agresiunea o
dotare biologică imuabilă, între sociologie și psihologia socială care consideră agresiunea un
produs al societății, pentru care poate fi controlată prin procesul de socializare și adoptarea unor
norme sociale.

Agresivitatea, în limbajul obișnuit, indică dorința de a avea comportamente care vizează

afirmarea de sine și câștigarea unui adversar, prin competiție. Din punct de vedere tehnic,
agresivitatea este considerată una dintre cele mai importante caracteristici ale ființei umane, atât
de mult încât este văzută ca o forță dinamică care afectează pozitiv relațiile dintre indivizi
(concurență constructivă), atunci când servește la afirmarea abilităților cuiva, pentru a îmbunătăți
calitatea vieții, pentru a obține succes. Agresiunea este, dimpotrivă, considerată un impuls
negativ (competiția negativă), atunci când determină conflicte între indivizi, grupuri, clase
sociale și popoare. În acest caz, acuzația agresivă poate duce la fenomene grave de violență și să
aibă o pondere socială considerabilă, asumând semnificații morale și sociale diferite.

în anii treizeci tema agresiunii este abordată și de Burrhus Federic Skinner în studiile sale despre
învățare, definită ulterior ca Învățare operativă, datorită rolului activ-operator al subiectului și
capacității sale de a crea comportamente noi care nu sunt ancorate de reflexe sau instincte
biologice.

În aceste cercetări, agresivitatea este un comportament care poate fi modulat cu programe de

întăriri pozitive (recompense) sau negative (pedepse), strâns legat de reciprocitatea relațională și
de care, potrivit autorului, societatea are o mare responsabilitate în a o promova sau în
controlarea şi inhibarea acesteia.

Skinner vede două tipuri de agresivitate pornind de la efectele pe care le creează asupra celuilalt:
una filogenetică și una ontogenetică. Agresiunea filogenetică este instinctuală și funcțională
speciei întrucât ar reprezenta, prin lupta cu dintele și unghia, arhetipul selecției naturale. Pe de
altă parte, agresiunea ontogenetică reprezintă actul orientat spre „a face rău”.
Autorul se adâncește în agresivitatea ontogenetică și în primul rând, ca un bun pragmatist,
susține că orice act agresiv pe care vrei să-l iei în considerare, chiar și de sinucidere, are
întotdeauna un scop pozitiv și de întărire care justifică agresivitatea. El subliniază apoi că
agresivitatea este rezultatul reciprocității intrinseci în relație, întrucât interacțiunea într-un mod
agresiv implică la fel de multă agresivitate în celălalt, cu riscul de a genera o escaladare a
agresiunii. În mod paradoxal, totuși, Skinner avertizează împotriva răspunsului cu afecțiune și
dragoste la agresiune, deoarece afecțiunea și dragostea sunt trăite de subiectul agresiv ca o
„câștigă” asupra celuilalt și, prin urmare, ca o întărire pozitivă care susține agresiunea în sine.

Prin urmare, Skinner, care pune problema socială a modului de scădere a nivelului de agresiune
ontogenetică, susține că aceasta nu poate fi tratată doar cu un sistem social punitiv: din punctul
său de vedere ar însemna mutarea actorului agresiv de la subiect la instituție și ar însemna
crearea condițiilor pentru creșterea agresiunii ontogenetice, deoarece el a demonstrat bine că
întăririle negative și un răspuns agresiv cresc nivelul general de agresiune.

În acest sens, autorul propune o soluție socială proprie a problemei agresiunii ontogenetice, care
trece de la moralizarea societății, care nu mai trebuie să comunice eficacitatea violenței și care
trebuie să controleze comportamentele agresive prin angajamentul oamenilor în activități care le
permit să descărcarce agresivitatea: sportul este un bun exemplu.

Un alt autor care s-a ocupat de agresivitatea pe latura experimentală este Albert Bandura.
Canadian, american de pregătire, se ocupă de agresiune din punct de vedere al învăţării, în cadrul
teoriei sale mai ample a învăţării sociale. El susține că agresivitatea este un fapt social și nu
biologic, dat de modelele agresive reprezentate de societate și de capacitatea latentă a persoanei
de a învăța din aceleași modele.

În acest sens, Bandura consideră că comportamentul agresiv nu este efectul unei frustrări, nici al
unei impulsiuni, ci efectul posibilității de a învăța din modele agresive, mai ales dacă acestea
sunt percepute ca acceptate social, eficiente și recompensate.
Dar aceste posibilități nu sunt unice: cei cu activare emoțională pot alege să o descarce dintr-o
serie de comportamente posibile.

Prin urmare, alegerea comportamentului agresiv, atât din punct de vedere calitativ, cât și din
punct de vedere al forței, depinde de presiunea mesajelor, de narațiunile socio-culturale
dominante și de capacitatea persoanei de a învăța din modele sau prin posibilitatea de a prefigura
rezultatele acțiunilor noastre ca fiind considerate social pozitive sau negative, o idee care
acționează ca un activator sau descurajator pentru comportamente.

Prin lucrarea lui Bandura se subliniază așadar și alte aspecte care intervin în dinamica agresivă,
precum capacitatea de a învăța doar prin expunere, dar mai presus de toate modul în care -
indiferent de condițiile psihice subiective - agresivitatea poate exista doar pornind de la modul în
care gândește persoana și de la nivelul social.

Din aceste motive, conform lui Bandura, agresivitatea este caracterizată ca un comportament
vătămător și distructiv care este definit social ca agresiv pe baza unei varietăți de factori, dintre
care unii rezidă în persoana care o evaluează mai degrabă decât în persoana care o execută.

AGRESIVITATE DIN PUNT DE VEDERE AL PSIHOLOGIEI CLINICO-DINAMICE

Studiile psihologice clinico-dinamice despre agresivitate tratează subiectul printr-o atitudine

hermeneutică și făcând uz de interpretare. În acest caz, tradiția este mai înclinată să investigheze
cauzele interne-psihologice care împing acțiunea agresivă și care sunt independente de context.

Se va observa apoi că în psihologie există mulți autori care s-au ocupat de agresiune într-un mod
mai mult sau mai puțin aprofundat. Acest lucru pare să se datoreze a două aspecte ale tradiției
psihologice a cercetării clinico-dinamice asupra agresiunii: primul aspect este filozofic, din
momentul în care agresivitatea este considerată înnăscută și naturală (innatism-naturalism) și
apoi pentru că se crede că agresivitatea. denotă răul (moral); Al doilea, care justifică atât de mult
interes, este intern psihologiei dinamice.

Întrucât agresivitatea și-a asumat imediat valoarea de instinct-impuls și element constitutiv al

personalității, fiecare autor al acestui domeniu, care se ocupă de personalitate sau agresivitate, a
avut de a face cu referințe meta-psihologice, extinzând în consecință diverse argumente și
literatură.

Alfred Adler s-a exprimat asupra subiectului, prin Studiile sale asupra inferiorității organului, el
susține că agresivitatea este acționată pentru a compensa un sentiment de inferioritate resimțit de
persoană. Aceasta presupune că agresivitatea este efectul unei relații proaste cu mediul și că
agresivitatea este o strategie extremă a individului, care vizează autorealizarea.

În această gândire adleriană, este fundamental sentimentul de ură și ranchiune, care coboară
sentimentul social și relațional, permițând astfel acțiunea agresivă de revendicare față de un
sentiment de inferioritate resimțit.

Tot pentru Otto Fenichel, în lucrarea sa Tratat de psihanaliza nevrozelor și psihozelor,

agresivitatea nu este primară (instinctuală), ci vizează căutarea stimei de sine și satisfacerea
nevoilor și dorințelor, întrucât alte comportamentele adoptate în trecut s-au dovedit ineficiente,
sau din moment ce persoana, din cauza unei istorice evolutive specifice, nu posedă alte
„instrumente comportamentale” altele decât cele agresive.
Heinz Kohut este considera părintele mișcării Psihologia Sinelui, care se ocupă de agresiunea
începând cu paradigma psihanalitică a narcisismului.

Potrivit acestui autor, distructivitatea umană, prin agresivitate, se dezvoltă în a doua instanță și
prin eșecuri relaționale timpurii, unde copilul nu întâlnește satisfacții empatice adecvate, și nu
trăiește „oglinzi” empatice adecvate și bune cu mama.

Acest lucru va împiedica copilul să integreze adecvat fanteziile narcisiste de grandiozitate și

omnipotență, fiind atât de libere de a acționa în limitarea „realității”, sunt menite să fie frustrate
și să genereze „furie narcisistă”, care va fi exprimată prin intermediul agresiunii şi îndreptată
spre distructivitate.

Pentru Kohut, narcisismul este o parte super-ordonată și organizatorică, numită și sine, care –
spre deosebire de Freud – nu corespunde întotdeauna unei stări patologice, dar care se poate
îmbolnăvi dacă investiția în această suprastructură este „grandioasă”.