Definiți conceptele semiotice în interpretarea lui C.S.

Peirce
Pentru Pierce „Un semn sau reprezentamen este ceva care reprezintă pentru cineva ceva într-un
anumit sens sau capacitate” și creează „un semn echivalent, sau poate mai dezvoltat”, adică un
interpretant.
Avem așadar, lângă semn sau reprezentamen:
• Interpretul: trebuie să existe cineva căruia i se adresează semnul, care îl interpretează
• Obiectul: ce reprezintă semnul sau, de asemenea, la ce se referă semnul (NB: ambele noțiuni
sunt folosite de Peirce, dar nu sunt echivalente conceptual)
• Baza: respectul sau capacitatea, sau aspectul, în raport cu care semnul reprezintă sau se referă la
obiect
• Interpretantul: efectul sau reacția sau răspunsul trezit în interpret de semn
Termenul tehnic „reprezentant” are un sens mai larg decât termenul „semn”, întrucât se poate
referi și la primul element al proceselor de semioză care nu au un interpret înzestrat cu minte și,
prin urmare, nu pot avea un interpretant de natură mentală. .
• Acest lucru face posibilă aplicarea conceptelor semioticii lui Peirce la situaţii în care un obiect
trezeşte un efect prin medierea unui element ca reprezentamen, chiar dacă în ele nu există un
subiect înzestrat cu minte şi deci cu conştiinţă.
• Prin „semn” înțelegem în schimb un reprezentamen care trezește un interpretant mental.
Obiectul poate fi înțeles în două moduri principale:
• ca Obiect Dinamic – iniţiator al procesului de semioză
• ca Obiect Imediat – obiectul considerat într-o anumită privință
Dorind să descrie procesul de semioză sub forma unui triunghi, baza triunghiului – relația dintre
reprezentamen și obiect – poate fi considerată atât ca o relație care pleacă de la obiect (în sensul
obiectului dinamic). la reprezentamen, sau ca relație care merge de la reprezentamen la obiect (în
sensul obiectului imediat, pe care reprezentamenul sau semnul îl prezintă sau îl consideră doar
sub unul dintre numeroasele aspecte posibile)
Semnul nu oferă cunoaștere directă a Obiectului; Obiectul unui semn trebuie să fie ceva cunoscut
sau accesibil interpretului, pentru ca Semnul să transmită câteva informații suplimentare despre
acesta (deducerea unui Interpretant). Prin urmare, se poate întâmpla ca un Semn să aibă Obiecte
diferite pentru diferiți Interpreți, în virtutea cunoștințelor diferite pe care le au independent de
Semn.
Interpretul, a nu fi confundat cu interpretul, poate consta din diverse lucruri: reacții emoționale,
comportamente (inclusiv comportamente comunicative), formarea unui concept destinat ca
„obicei” și adică ca dispoziție obișnuită de a acționa.
• Este important să nu se confunde interpretantul cu o imagine mentală „având” sau contempland
care ar constitui înțelegerea semnului.
Peirce a scris eseuri epistemologice criticând „cartezianismul” și în special ideea că se pot
înțelege ideile pur și simplu contemplându-le cu intuiție. Pentru Peirce gândirea este întotdeauna
activitate, mediere, mișcare inferențială. Prin urmare, trebuie subliniat și aspectul activ al noțiunii
de Interpretant, fie el realizat imediat sau doar virtual.

Analizizați taxonomia peirciană

Peirce tinde să-și articuleze gândul în triade.

• Fiecare relație triadică are un prim, al doilea și al treilea înrudit.
• Acestea pot fi de natura posibilității, de fapt sau de drept.
• Acest lucru se aplică și celor trei elemente ale definiției Semnului.
Calitățile și posibilitățile pure pot fi urmărite până la noțiunea de Primitate – Ceva unic și izolat
poate fi doar o calitate sau o posibilitate (sau ambele).
• Realizarea, existența efectivă, relațiile de determinare pot fi urmărite până la Secunditate
– Un existent efectiv intră în relații duale, de co-prezență sau de cauză și efect.
Medierea, semnul, gândul, legea pot fi urmărite până la treime – O lege are funcția de mediere
(de exemplu între cei cărora li se aplică și la ce se aplică); gândirea este întotdeauna mediată
(cunoașterea nu are loc prin intuiție directă, ci prin pasaje inferențiale); Semnul acţionează ca un
element mediator între Obiect şi Interpretant.
Peirce formulează trei tricotomii, adică trei distincții triadice, în ceea ce privește semnele.
• Nu este vorba de 9 tipuri de semne, pentru că fiecare semn poate fi clasificat după toate cele trei
trihotomii. Pentru a caracteriza pe deplin un semn, trebuie luate în considerare toate cele trei
dimensiuni cărora li se aplică tricotomiile.
• Nu avem de-a face cu 27 de tipuri de semne, deoarece există restricții asupra posibilelor
combinații ale celor trei trihotomii.
Prima tricotomie: în funcție de faptul că Semnul însuși este calitate pură, existent efectiv sau
lege;
• A doua tricotomie: în funcție de faptul că relația dintre Semn și Obiect depinde de calitatea
Semnului, de o relație existențială SignObject, sau de o lege;
• A treia tricotomie: în funcție de faptul dacă Interpretantul reprezintă Semnul ca semn al
posibilității, al faptului sau al rațiunii
Icoana: este un Semn care se referă la Obiect în virtutea propriilor caracteristici (adică ale
Semnului). Obiectul poate exista sau nu. Icoana are încă caracterul unui semn (și se referă la un
Obiect) în virtutea caracteristicilor sale, dar dacă Obiectul nu există, icoana nu funcționează ca
semn.
• Index: este un Semn care se referă la Obiect în virtutea faptului că este determinat de acel
Obiect.
• Simbol: este un Semn care se referă la Obiect în virtutea unei legi; Obiectul său este un Obiect
general.
De exemplu, imaginile și diagramele sunt pictograme. În diverse moduri, aceste semne se pot
referi la obiectul lor în virtutea caracteristicilor lor (dispunerea liniilor sau culorilor într-un
desen, relațiile cantitative schematizate în diagramă...)
Există indexuri care sunt formate astfel printr-o relație determinantă cu Obiectul (adică sunt
cauzați de Obiect, deoarece petele de rujeolă sunt cauzate de rujeolă sau direcția girouiței este
cauzată de direcția vântului) și există indicii care sunt astfel pentru o simplă relație de
contiguitate spațială sau temporală (norul negru indică o furtună, semnul rutier cu săgeata
indicând direcția de mers).

Demonstrați semnificația simbolului ca semn convențional

Un semn convențional denotă un cuvânt sau un simbol care realizează o funcție printr-o
proprietate lingvistică. De exemplu, litera „A” în engleză este un simbol care scoate anumite
sunete atunci când vorbitorii nativi de engleză traduc un cuvânt scris.

Un semn convențional nu necesită nicio interpretare între expeditor și destinatar. Semnificația

unui semn convențional este în general înțeleasă ca fiind universală în rândul persoanelor care
vorbesc aceeași limbă.

Un alt exemplu este un semn de diamant galben de-a lungul unei autostrăzi sau unui drum din
America, care are o căprioară pe el. Acest semn convențional îi avertizează pe șoferi cu privire la
o posibilă trecere de căprioare. Un simbol mare de cruce roșie este un semn convențional de prim
ajutor, organizația Crucii Roșii sau asistență medicală.