NOŢIUNI GENERALE DE SEMIOTICĂ

Forma arhitecturală poate fi ilustrată prin două atribute: expresivitatea – prin care se
îndeplinește funcția estetică - și informativitatea – prin care se îndeplinește funcția
informațională. Atributul menționat anterior stabilește faptul că arhitectura este un mod de
comunicare/ formă de limbaj și operează cu semne, mesaje și coduri specifice. Din acest
motiv există nevoia de a cunoaște modul în care funcționează semiotica, în general dar și în
cadrul arhitecturii, ca fenomen și obiect concret.

Limbajul , atât cel natural (limba), cât şi diversele sale forme artificiale (ştiinţific, artistic),
reprezintă sisteme de semne, semnale şi simboluri, ca intermediu pentru elaborarea, fixarea,
prelucrarea şi transmiterea (comunicarea) informaţiilor.

Semiotica studiază sistemul de semne utilizate în mesajele vehiculate în contextul

comunicării interumane, bazate pe capacitățile și resursele vaste ale expresivității limbajului.

Semiotica cuprinde un domeniu vast , de la limbaje la modalități de semnificare/

comunicare. Principiul de bază al semioticii este, în esență, capacitatea sensului de a fi
înțeles și a fi descris. Demersul semioticii constă în descrierea condiţiilor în care sensul este
produs/ înțeles. În concluzie semnele au rol secundar în acest proces, de termeni invaribili în
operații variabile.

Astfel, semiotica se împarte în două domenii: teoria cosurilor/ semiotica semnificării și teoria
producerii de semne/ semiotica comunicări ; care sunt corelate cu scopul de a ajunge la
adevăr prin dialog.

Semiologie: Este studiul tuturor semnelor și sitemelor de semne utilizate în cadru social.

Semiotică: Este studiul tuturor semnelor și sistemelor de semne dar și modul de dezvoltare și
utilizare al lor, în cadrul social.

Domeniile semioticii descriptive:

•fitosemiotica;

•zoosemiotica;

•semiotica medical;
•kinezica;

•proxemica;

•naratologia;

•retorica;

•teatrul şi ştiinţele spectacolului;

•istoria semioticii;

•semiotica muzicală;

•semiotica obiectului.

( ex: Umberto Eco, André Helbo, Roland Posner etc.)

Domeniile semioticii comunicării vizuale:

•semiotica cinematografului

•semiotica benzii desenate;

•semiotica fotografiei;

•semiotica arhitecturii;

•comunicarea de masa;

•publicitatea.

Simbolul în antichitate:

În această perioadă gândirea se axează pe diferențierea semnelor naturale de cele

convenționale. Astfel fiind clasificate ca:

- Nume
- Semne naturale
- Metafore

Sau sub organizarea unei scheme ce se bazează pe distincția dintre fapt și potențial
( Aristotel):

- Cauza materială
- Cauza formală
SCOP
 - Cauza eficientă
- Cauza finală

Simbolul în Evul Mediu:

-cuvintele nu sunt decât o specie a semnelor.

-existenta unei relaţii mediate dintre semn şi obiect

-semnul este pus în relaţie cu „impresia” creată în conştiinţă de obiectul desemnat

-limbajul are două funcţii fundamentale:

•instrument al gândirii

•instrument al comunicării

Concluzie: Semnul este un lucru care ne face să ne gândim la toate aspectele existenței sale,
prin explorarea semnelor noi urmărim să empatizăm cu persoana care creează semnul.

Clasificare a semnului in perioada scolastica a Evului Mediu:

a. După modul de transmitere:

- vizuale

- fonice

- adresate altor simţuri

b. După origine:

- naturale

- intenţionale

c. După natura raportului simbolic:

- semne proprii

- semne transpuse: când semnificatia devine la rândul ei element de semnificare

d. După natura desemnatului:

- semne ce desemnează lucruri

- semne ce desemnează alte semne. E vorba de cazul utilizării metalingvistice a

limbajului, când limbajul se referă la el însuşi şi nu la un referent exterior.

Universaliile – esenţe supraindividuale - denumire dată noțiunilor generale în filosofia

scolastică)

Cearta universaliilor a determinat apariția celor trei curente din sânul scolasticii: realismul,
nominalismul și conceptualismul.

TEORIA COMUNICĂRII

Zgomotul reprezintă orice adiție la semnal între transmitere şi recepţie, neintenţionată de

sursă, rezultatul acestuia fiind întotdeauna limitarea cantității de informații transmise în
cirmucutanțele date și neînțelegerea intenției emițătorului. Recepţionarea “semantică”
determinata de nivelul de zgomot semantic şi zgomot tehnic
Saussure:
SEMNIFICANTUL este aspectul strict material al unui semn
SEMNIFICATUL este asimilat unui concept mental
Semnificatul rezultă din semnificant doar datorită unei relații guvernată de reguli stabilite
prin acord.
Semnul lingivistic:
- arbitrar: nu există o legătură necesară între semnificat şi semnificant
-convenţional: legătura dintre semnificat şi semnificant este stabilită prin convenţii
- linear
- are o valoare relativă, asigurată de raportarea la sistemul limbii.
Limba are 2 factori:
- Parole (acte individuale de vorbire)
- Langue ( un sistem de diferențe între semne):
 Limbaj ( abilitate a speciei umane)
 Limbă – langue ( formă particulară a limbajului într-o anumită comunitate
socială - repertoriul limbilor naturale)
 Vorbire - parole ( actualizarea sistemului limbii în comportamentul
comunicativ al individului ca “act individual de voinţă şi inteligenţă” )

Relații între semne:

- relații sintagmatice ( de combinare):

 Interdependente
 Secvențiale
- relații paradigmatice (de substituire)
Peirce:
Un semn provoacă un lanţ de asociaţii care, pînă la urmă, par foarte îndepărtate de semnul
iniţial. –proces dinamic de transfer si transformare a simbolurilor.
În semiotică, această potenţialitate este numită semioză nelimitată.
Obiectul este acela căruia un Semn/Representament îi ţine locul chiar dacă lucrurile sunt
ceva mai complicate decât atât, pentru că el poate fi :

 Obiect imediat, obiectul aşa cum este el reprezentat de semn

 Obiect Dinamic, obiectul independent de semn, care coduce la producerea semnului
Interpretantul este efectul produs de representamen în mintea unei persoane si se refera la
obiectul la care representamenul însusi se refera;
Clasificare:
1) interpretantul imediat decelat în interpretarea corecta a semnului si care este indicat de
semnificatia semnului;
2) interpretantul dinamic, efectul real produs de semn, reactia provocata de semn
3) interpretantul final, care este efectul pe care semnul l-ar produce în orice constiinta daca
împrejurarile ar permite ca semnul sa-si desfasoare întregul efect; rezultatul interpretativ la
care este menit sa ajunga fiecare interpret daca semnul este suficient analizat.
Semnul lui Peirce nu funcţionează de unul singur, ci ca manifestare a unui fenomen general.
Peirce identifică trei categorii de fenomene pe care le numeste Primeitate, Secunditate şi
Treitate.
  Primeitatea e definită ca "simţire", ea nu se află în nici o relaţie, nu trebuie
percepută în opoziţie cu altceva.
 Secunditatea e aria faptelor brute, care apare prin crearea unei relaţii. Lumea este
creată din obiecte şi din coexistenţa lor cu alte obiecte.
 Treitatea este aria legilor generale. În vreme ce Secunditatea se reduce la fapte
brute, Treitatea este elementul mental. Pentru Peirce, un Terţ aduce Primul în relaţie
cu Secundul.

Icon: Semnul iconic trimite la obiectul său pentru a forma o analogie, a faptului că
proprietăţile sale corespund într-un anume fel proprietăţilor obiectului. Un semn este iconic
în măsura în care posedă proprietăţile denotatului său; semnul se raportează la obiectul său
prin asemănarea cu el: iconi figurativi (naturali) si iconi nefigurativi(iconi logici).
Clădirea poate fi un icon, dacă ne sugerează o formă anume, ne aminteşte de ceva cunoscut.
În această categorie pot intra, de pildă, clădirile care au fost proiectate în baza unei analogii
vizuale cu forme din natură, ele devenind semne iconice ale formelor care le-au inspirat. Un
alt tip de icon este cel al asemănării între clădiri, datorită mai curând existenţei unei structuri
esenţiale comune decât simplei similitudini formale perceptibile vizual. Un exemplu ar fi
clădirile care ,deşi au geometrii net diferite ale planurilor, structura acestora se bazează pe
aceeaşi schemă a relaţiilor interspaţiale;
Index/Indice: Este semnul care se raportează la obiectul său în termeni de cauzalitate.
Indicele întreţine o relaţie fizică de vecinătate cu obiectul. In plan lingvistic iindexul e
reprezentat de categoria semnelor indiciale pronumele demonstrative, pronumele
personale, adverbele aici/acolo, numele proprii.
Indexul e un semn a cărui referinţă la un obiect nu se bazează pe asemănări sau analogii cu
acesta şi nici pe vreo posibilă asociaţie cu anumite proprietăţi ale acestuia, ci de o legătură
dinamică, de cuprindere spaţială, atât cu obiectul în cauză cât şi cu subiectul pentru care
acţionează ca semn. ( ex: Clădirile care indică în mod direct şi explicit funcţiunile adăpostite
pot fi apreciate ca indecşi.)
În categoria semnelor index pot fi considerate de asemenea obiectele care, prin formă,
funcţie particulară, semnificaţii şi situare în oraş (catedrală, primărie, teatru, monument,
etc), pot servi ca repere în orientare şi parcurs, indicând direcţii de acces spre ele însele sau
spre clădiri din contextul lor. Acest rol poate fi preluat de elemente întregi, semnificative, ale
morfologiei urbane (pieţe, scuaruri, străzi), fixate în memoria locului ca semne marcante.
Simbol (relaţia dintre semn şi obiectul său este exclusiv conventionala) - semnul simbolic nu
se leagă de obiectul său nici printr-o relaţie fizică, nici printr-o relaţie de similaritate; raportul
cu obiectul este stabilit printr-o convenţie a comunităţii care utilizează semnul respectiv (un
cuvînt, o frază, un simbol logic, un simbol matematic sunt semne stabilite printr-un contract
social). Simbolul este deci semnul care îşi reprezintă obiectul în conformitate cu o lege
generală şi efectivă.
Charles Morris:
Reformulează definiţia semiozei ca „luare în seamă mediată” şi redenumeşte termenii
triadei: vehiculul semnului, designatum, interpretant, adăugând un al patrulea termen,
oricum subînţeles: interpretul.
•Perspectiva semantică;
•Perspectiva sintactică;
•Perspeectiva pragmatică.
Thomas Sebeok:
Tipologia semnelor:
• Numele
• Semnalul.
• Simptomele
• Iconul.
• Index
• Simbolul:
alegoria, însemnul, marca, insigna etc.
Susane Langer:
Simbolul ca instrument de gândire, prin intermediul căruia omul realizează că ceva este
prezent și are o anumită semnificație.

 Discursiv – utilizat in limbajul propriu zis, in multiple scopuri

 Non-discursiv – simbolul conținut în limbajul artistic
Louis Hjemslev:
Glossematica: Semnul lingvistic nu mai este doar un simplu element de compoziție al
limbajului, ci capătă valoare prin expresia formală și prin conținutul semnificativ. Semnul
este întotdeauna contextualizat, nu există de sine stătător.
Semnul are 2 planuri:
  Conținut expresie
 Expus în relație cu forma și substanța
Umberto Eco:
- Importanța și existența codurilor ( mai ales în raport cu analiza semnificațiilor)
- Importanța analizei semiotice denotative = decodificarea fiecărui cod specific fiecărui
limbaj artistic
- Totul in uzul descifrării codului compozițional al limbajului arhitectural

Mesajul :
Este ansamblul structurat de informaţii transmis de o serie de semne, semnale, simboluri
către un subiect receptor.
Mesajul artistic, categorie specifică, reprezintă încărcătura de idei şi sentimente, de
sensuri şi semnificaţii pe care o comunică forma artistică.
Mesajul unei opere arhitecturale implică referinţe concomitente la caracteristicile
funcţionale şi formale, descrierea unificată funcţional-formală fiind relevantă pentru
cunoaşterea mesajului.
Codul:
Acesta reprezintă ansamblul organizat al mijloacelor (semne, semnale, simboluri) şi al
modurilor şi regulilor de utilizare a acestora, prin care se realizează comunicarea
(transmiterea) informaţiei, mesajului de la emiţător la subiectul receptor.
Codurile nu sunt simple „convenţii” de comunicare ci sisteme procedurale de convenţii
înrudite care operează în anumite domenii; ele organizează semnele în sisteme
inteligibile care corelează semnalanţii cu semnalaţii. Codurile sunt sisteme dinamice care
se schimbă în timp şi sunt astfel, în egală masură, istorice şi socio-culturale.
În arhitectură, prin intermediul codului se coordonează relaţiile formale dintre geometria
constructivă, materiale, procedee şi tehnologii de construcţie, putându-se astfel distinge
coduri specifice fiecărei arhitecturi, din antichitate până în zilele noastre, ele fiind în
concordanţă cu anumite semnificaţii, sensuri.
Sistemul ideografic- cuvântul este reprezentat printr-un semn unic şi străin de sunetele
din care se compune. Semnul se referă la ansamblul cuvântului şi, prin aceasta, indirect,
la ideea pe care cuvântul o exprimă.
Sistemul fonetic - reproduce şirul de sunete care se succede într-un cuvânt. Scrierile
fonetice sunt uneori silabice sau alfabetice.
Tipuri de coduri:
 hermeneutic (momente narative decisive),
• proairetic (acţiuni narative fundamentale)
• cultural (cunoştinţe sociale anterioare)
• semic (coduri semi-înrudite)
• simbolic (teme)
Roland Barthes:
• logic
• estetic
• social
Pierre Guiraud
• percepţie
• transmitere
• recunoaştere
• tonale
• iconice
• iconografice,
• gustului
• retorice
• stilistice
• Inconştientului
Umberto Eco
Descifrarea corectă a mesajului este asigurată de semnificaţia identică pe care atât
emiţătorul cât şi receptorul o dau semnelor proprii codurilor, precum şi de folosirea
acestora după reguli cunoscute.
Transpunerea informaţiei în limbajul unui anumit cod în procesul de creaţie se numeşte
codificare (codare), iar descifrarea mesajului se numeşte decodificare.
Ex: Perspectiva –cod de reprezentare -tehnică geometrică raţională pentru reprezentarea
sistematică a obiectelor în spaţiu care imită iluzia vizuală de zi cu zi;
Un mesaj este articulat dacă poate fi divizat în elemente care au fiecare în parte
semnificaţie. Toate elementele semiotice trebuie să fie semnificative:
• cod cu articulare primara
• cod cu dubla articulare
• cod fara articulare
Redundanţa:

 se referă la eficacitatea transmiterii mesajului, cu alte cuvinte, la perceperea lui

nealterată.
 cantitatea de informaţie ce trebuie redusă din valoarea informaţională maximă pe
care o poate atinge un mesaj, pentru ca acesta să poată fi perceput cu
semnificaţia întreagă şi nedeformată, asigurându-se un raport corect între ceea
ce este strict necesar pentru percepţia mesajului şi elementele informaţionale
suplimentare, prolixe care o facilitează.
Recapitulare:

Denotație/ Conotație:
Natura denotativă sau conotativă a comunicării informaţiei (mesajului) constituie
criteriul principal de diferenţiere dintre limbajul ştiinţific şi cel artistic. Limbajul ştiinţific
este exclusiv denotativ, adică univoc, precis, neutru, în timp ce limbajul artistic este
conotativ, adică plurivoc, ambiguu, încifrat.
Ex pt arhitectura: funcție – denotație, idee - conotație.
Mitul – indicaţie care reflectă concepte majore culturale ce spijină o vedere particulară
de ansamblu – cum ar fi masculinitatea, feminitatea, libertatea, individualismul etc.
Intertextualitate
Noţiunea semiotică de „intertextualitate”se referă la texte în termenii a două axe: o axă
orizontală care leagă autorul de cititorul textului şi o axă verticală care conectează textul
cu alte texte. Unificând aceste două axe rezultă codurile: fiecare text şi fiecare lectură
depind de codurile precedente.
Etapele semnificării