În procesul de a gândii/ imagina un oraș ideal, ținând cont de aspectele de bază ale realității

actuale, de principiile arhitecturale și urbanistice ce există în legătura cu acestea și de opinia

mea subiectivă; am decis să mă axez pe trei aspecte prin care să pot exprima acest lucruri:
raportul dintre sit și oraș, organizarea spațială interioară și structura profundă.

În privința primului aspect, opinia mea gravitează către tendințele ce se asociază cu modelul
culturalist. Existența unor limite clare, precise, cu scopul de a se remarca față mediul natural,
este una dintre ideile specifice modelului. Totodată, nu trebuie neglijată ideea de ordine
organică, ce asigură dezvoltarea armonioasă odată cu trecerea timpului, adică dezvoltarea unei
așezări urbane pe o cale prin care structurile precedente să nu fie afectate de cele actuale sau
viitoare. Urmărind această idee, trebuie menționat și faptul că un oraș ideal ar fi lipsit de
geometrism, într-un mod ce asigură posibilitatea de a pune în valoare la capacitatea cea mai
înaltă a tuturor atributelor sitului ( „Morris și el proslăvesc neregularitatea și asimetria care
sunt marca unei ordini organice, adică inspirate de puterea creatoare a vieții a cărei cea mai
înaltă expresie e dată de inteligența omenească. Numai o ordine organică are puterea de a
integra aporturile succesive ale istoriei și de a tine seama de particularitatile sitului.” 1).
Însușirile negative pot fi evitate, schimbate sau mascate ( de exemplu: evitarea construirii
lucrărilor masive într-un loc cu risc seismic ridicat etc.) într-o manieră care să asigure
continuitatea și facilitatea procesului de extindere al orașului.

Raportul dintre sit și oraș trebuie privit ca o simbioză, între om și natură. Una dintre cele mai
importante reușite ale unui oraș ideal ar fi ca intervenția umană, necesară dezvoltării și
întreținerii lui, să fie minimă în cadrul mediului ce îl înconjoară. Datorită unei structuri
organice a orașului ( ce nu are un plan geometric prestabilit și prin urmare nu necesită
intervenții de tipul terasărilor, defrișărilor, desecărilor etc.), este mult mai ușor de atins acest
țel.

Cu privire la următorul aspect ce trebuie dezvoltat, organizarea spațială interioară a orașului,

acesta ocupă un loc foarte important pe lista de priorități ce alcătuiesc un set de reguli ce ar
putea sta la baza unei așezări urbane ideale. Importanța acestuia se datorează faptului că
materialitatea concretă a orașului, alături de relațiile dintre clădiri, circulația și alți factori de
aceeași natură, sunt definiți de acest aspect, influențând percepția oamenilor asupra orașului.

Modelul pe care îl iau în considerare la acest capitol este orașul uman, însă în forma sa
rezultată după intervenția criticilor sistematice ale urbanismului progresist ( „ Un urbanism
inuman. Acesta este principalul reproş adresat astăzi modelului dominant. Este evidentă
reacţia de respingere pe care utilizatorul o manifestă faţă de oraşul modem şi faţă de sistemul
de valori pe care se bazează acesta. Societatea noastră dezaprobă din ce în ce mai mult cutiile
de locuit şi betonul invadator care agresează oraşul vechi şi denaturează spaţiile rurale. ” 2).
Acest model presupune existența unor idei de bază: conceptul de așezare umană ca
înrădăcinare spațio-temporală, igiena mentală și percepția urbană; la care se adaugă o
ancorare în realitate sub forma unor praguri și norme în planificarea urbană și în construcția
de locuințe. Astfel pot aplica principiile ale acestui model fără a crea o discordanță între
modurile de operare propuse pentru celelalte aspecte.

Mentalitatea din spatele acestui tip de oraș ( care li se atribuie în principal lui Patrick Geddes
și lui Luis Mumford) presupune distanțarea procesului de creație urbană de conceptele de
arbitrar și abstracție printr-un studiu detaliat asupra unor factori ce vizează domeniul
geografiei, sociologiei și al igienei.

Stabilind deja că igiena este o noțiune esențială pentru un oraș ideal, putem să ne îndreptăm
atenția către igiena mentală ( idee de bază al acestui model). Aceasta din urmă constă într-o
psihologie a percepției și se referă la studiul aglomerației urbane privite prin prisma
comportamentului uman, focusându-se în special pe consecințele morfologiei urbane și
arhitecturale imprudente. Din acest punct de vedere este necesară integrarea
comportamentului uman în mediul urban printr-un climat existențial specific iar amenajarea
igienică și decupajul funcțional al spațiului urban nu sunt capabile doar prin prezența lor să
asigure climatul de securitate și libertate, o multitudine de activități și per total calitatea de
viață necesară unui psihic sănătos ( . Revenind la decupajul funcțional, acesta trebuie gândit
rațional pentru a putea obține cel mai bun acces între punctele de interes din oraș, adaptat la
sit; decupajul influențează pe lângă asta și alte aspecte care determină latura socio-economică
a orașului ( și prin asociere, calitatea vieții oamenilor), cum ar fi traficul ( care poate fi
fluidizat prin structură) dar și economia și protejarea mediului printr-un consum minim de
bunuri materiale ( de exemplu: număr minim de țevi, asfalt, metale, combustibil etc.).

Adăugând la ideile modelului umanist de oraș, din partea de reformă adiționată ulterior
criticilor, conceptul de „ zoning” și standardizarea rectifică lipsa inițială de diferențiere și
omogenitatea ce duc la monotonie și plictiseală, afectând sănătatea mintală. Astfel acestea
ajută la delimitarea și distingerea zonei rezidențiale de cea industrială ( care în cazul orașului
ideal ar fi de preferat să fie situată cât mai excentric pentru a evita poluarea orașului) iar zona
administrativă ar fi dispusă aproape de centru, cu scopul de a asigura accesibilitatea
funcțiunilor precum primăria, judecătoria, finanțele etc.
Ultimul aspect, legat de structura profundă a orașului este extrem de delicat și are la bază o
cercetare metodică și profundă. Aceasta se leagă din nou, de concepția menționată anterior de
igienă mentală ( în strânsă legătură cu cea fizică). Cercetarea în acest domeniu studiază
aglomerația urbană și efectele acesteia asupra comportamentului uman, un exemplu de
contribuție la acest capitol fiind lucrare „ Death an Life of Great American Cities”, scrisă de
Jane jacobs.

Din acestea reiese nevoia umana de a face loc pentru natură chiar și în mijlocul construcțiilor
artificiale, omul beneficiind prin ele de momente de răgaz pe parcursul vieții urbane. Tot în
legătură cu acest fapt, trebuie menționat că spațiile verzi trebuie să fie proiectate cu grijă,
fiindcă acestea pot devenii spații asociate cu angoasă și criminalitate ( lucru rectificat prin
critica urbanismului progresist). O soluție la această problemă ar fi crearea spațiilor naturale
cu puncte de concentrare a comunității ( terase, pavilioane, refugiuri, etc.) pentru a nu fi
percepute ca un vid în comparație cu spațiile învecinate.

Structura orașului are de câștigat și prin adiția procesului de-densificare, doar în cazul
circulațiilor auto care pot secțional zonele prea mult, cauzând un parcurs încurcat și neelegant.
Însă nu trebuie ajuns nici în extrema opusă, căci aceasta rezultă în scăderea vitalității orașului
și apariția fenomenului de „ oraș- dormitor”, generator de melancolie.

Vitalitatea unui oraș este crucială, atât pentru sănătatea psihică a ocupanților cât și
statutul socio-economic ( și chiar politic). Ea depinde de calitatea vieții publice,
locurile de adunare dar și modul în care structura orașului ghidează interacțiunile
interumane. Marile orașe, începând din antichitate și până în prezent, au fost
remarcate pentru calitatea interacțiunilor publice. Un exemplu ar fi prezența
pietonilor pe străzi, în piețe, în orice tip de zonă pietonală în sine, înviorează orașul
și întărește sentimentul de comuniune și comunitatea al locuitorilor.

În adiție, merită precizat faptul că orașul este definit prin excelență ca loc al
schimbărilor sociale, fiind el în sine o experiență care denotă schimbările cantitative
și calitative prin care trece societatea. În consecință, orașul este perceput drept
cauza originală a decăderii (sau ca punct de pornire al acesteia) atunci când
societatea se îndreaptă către o direcție nefastă.

„ Astfel, vom vedea cum acestei pseudo-dezordini a orașului industrial ii vor fi

opuse propuneri de ordonare urbană liber constituie, printr-o reflecție ce se
desfășoară in imaginar. In lipsa puterii de a da o forma practica întrebărilor pe care i
le ridică societatea, reflecția se situează în dimensiunea utopiei; ea se orientează
după cele doua directii fundamentale ale timpului, trecutul și viitorul, luând
chipurile nostalgiei sau ale progresismului.”3
.
În concluzie, asumând cele trei aspecte detaliate mai sus, se poate observa că
orașul ideal este mai mult decât suma elementelor ce îl compun ca structură
fizică și concept; el este experiența umană colectivă ce devine o dimensiune ce
transcede prin timp, cu ajutorul fiecărei vieți de care ține cont în planificarea
sa concretă și dezvoltarea sa socială.