Documente Academic
Documente Profesional
Documente Cultură
Toate liniile de gindire pornesc de la critica orasului liberal. Urmarind focalizarea criticii
asupra anumitor aspecte considerate cheie precum si modul in care se propune
compensarea aspectelor criticate, Francoise Choay evidentiaza directiile ideologice
care vor juca un rol hotaritor in intreaga evolutia urbana ulterioara:
Critica este initial opera unor polemisti umanitaristi (ofiteri municipali, oameni ai bisericii,
medici, igienisti, etc.) la care se adauga o serie de filozofi si ginditori politici si are in
general o abordare mai degraba descriptiva. Cu exceptia lui Marx si Engels (care fac o
critica pragmatica si fara model, propunind rezolvarea problemei locuirii prin confiscarea
locuintelor si redistribuirea lor...), aceste critici sunt insotite de propuneri de ordonare
urbana mai mult sau mai putin viabile: unele orientate spre viitor, cealalte nostalgice si
orientate spre trecut.
MODELUL PROGRESIST
In aceasta noua ordine, exigentele igieniste (soare, aer, lumina, ocupatii legate de
cultura pamintului) joaca un rol central, ca si impresia vizuala, in care logica si
frumusetea trebuie sa coincida.
Spatiul urban preconizat este larg deschis pentru a raspunde exigentelor igieniste,
decupat functional dupa o logica de dispunere simpla, cu edificii gindite ca prototipuri
(Proudhon si Richardson propun modele de locuinte individuale, Considerant propune
un fel de palat, Fourier propune falansterul locuinte colective grupate in aripile unei
constructii tip palat, cu ateliere si diverse constructii anexa etc.).
MODELUL CULTURALIST
Amenajarea spatiului urban se face dupa modele mai putin riguroase, orasul este de
dimensiuni mici si circumscris unor limite precise, trebuind sa asigure un contrast lipsit
de ambiguitate cu natura salbatica. Spatiul orasului este lipsit de geometrism, urmarind
ideea ca numai o ordine organica poate sa integreze aporturile succesive ale istoriei si
sitului.
ANTI-URBANISMUL AMERICAN
Acest model de gindire, a carui arie de influenta nu depaseste tarmurile Americii, poate
fi considerat ca o varianta locala a modelului culturalist, dar prezentind diferente
notabile, dintre care unele ar putea fi incadrate - paradoxal - in linia progresista.
Este legat de nostalgia pionierului si a naturii salbatice, fata de care orasul industrial
este criticat in diferiti termeni: Thomas Jefferson il critica in numele democratiei si a unui
empirism politic, Emerson si Thoreau in numele unei metafizici a naturii, Henry Adams,
Henry James si alti romancieri il critica in numele raporturilor umane. De aici provine
ideea unei restauratii a starii rurale, care este singura care poate permite dezvoltarea
personalitatii si veritabila sociabilitate.
Fara capcane pentru oameni; fara proprietarii de pamint! Fara viata inchisa in rafturile
unor strazi verticale, suspendate pe esafodaje deasupra multimilor. Fara neplacutele
fatade afis..., este descrierea pe care FL Wright o face proiectului sau Broadacre City
idealul orasului locuibil, pe care il dezvolta in anii 1930 in Talliesin Fellowship, ca un
epitom al ideilor lui privind modul in care omul poate trai demn in conditiile aglomerarii.
(...)
Asa cum tot ceea ce a proiectat Le Corbusier a fost in oarecare legatura cu conceptul
sau Ville Radieuse (enuntat pentru prima oara la inceputul anilor 1920), tot ceea ce a
proiectat Wright inainte de 1934 (si va proiecta in anii urmatori) a fost incorporat in
proiectul Broadacre City. Dar aceasta este singura asemanare dintre cele doua
conceptii.
In vreme ce orasul lui Le Corbusier este o colectie de turnuri verticale, amplasate liber
intr-un parc, orasul lui Wright (BC) este o mare intindere orizontala, cu aproape un acru
(1 acru = 4 046,86mp N.T.) pentru fiecare familie. E adevarat ca exista si citeva imobile
inalte de apartamente (continuind proiectul StMarks-in-the Bouwerie, din 1929), dar
toate acestea sint adaugiri tirzii si nu sint niciodata in legatura clara cu restul orasului.
In esenta, BC este un oras descentralizat, orizontal si legat de natura. Dupa
standardele de azi, nu poate fi numit un oras: densitatea este cea a unui sat, tiparul
economic este cel al unei comunitati autonome si autosuficiente de excentrici din punct
de vedere religios si politic; iar intentia este cea de a arata restului umanitatii cum se
poate stabili in aceasta nume un fel de societate ideala. Unele detalii functionale sint
chiar cel putin uluitoare, cum ar fi intersectiile supraetajate de drumuri, care par cel
putin la fel de complicate ca o capcana de soareci chinezeasca.
Dar, in pofida idealismului sau de secol XIX si a totalei lipse de realism economic si
politic sau poate tocmai din aceasta cauza BC a fost o minunata fantezie: un fel de
gradina a raiului, completata cu vii, bai, echipamente pentru cultura fizica, grajduri si un
arboretum (parc dendrologic). Are si o arie dedicata adoratiei universale [...
columbarium, cimitir, noua temple pentru secte care inconjurau un edificiu central al
adoratiei universale, un edificiu adapostind mestesugari si arhitecti ai regiunii si unul
identificat ca echivalent al lui Taliesin...]. Pe scurt, BC era un loc al unei societati
dedicata placerii si tihnei, dominata de dezvoltarea artistica. Dupa Wright, totul era
perfect fezabil datorita faptului ca noile mijloace de transport anihilasera distantele.
Aceasta corespunde unui moment din evolutia societatii industriale in care dupa faza
liberalismului salbatic guvernele sint nevoite sa adopte - adesea taindu-le de
radacinile lor - anumite idei ale gindirii socialiste a secolului al XIX-lea. In plus, lumea
profesionala se schimba si incepe sa se implice in noua problematica. Astfel, ideile si
liniile ideologice conturate in secolul anterior sint transformate in realitati arhitectural-
urbanistice ce pot fi considerate modele formale.
Principiile teoretice sint comparabile cu ale predecesorilor, indiferent daca promotorii lor
erau condusi de principii sociale (E.Howard) sau estetice (Sitte si Unwin): comunitatea
este mai importanta decit indivizii, conceptul cultural de oras este mai important decit
notiunea materiala de oras si printr-o anume estetica urbana se poate stimula re-
formarea simtului comunitar.
Estetica joaca un rol fundamental, dar spre deosebire de progresisti (care vor propune o
estetica noua, de avangarda), culturalistii promoveaza una de factura nostalgica,
inspirata din forme ale orasului traditional, capabila sa controleze spatiile urbane si sa
favorizeze un anumit tip de pitoresc, ancorat intr-un trecut idilizat. Se creaza astfel o
ordine spatiala model (asa cum in viziunea progresista se creaza constructii model),
care produce un climat mental linistitor, favorabil dezvoltarii relatiilor interpersonale.
Aceasta ordine spatiala este inspirata din formele orasului trecut, din antichitate pina in
Renastere, iar nostalgia merge pina la refuzul evolutiei conditiilor de munca sau a
problemei circulatiei. Intr-un fel, se poate spune ca traduce anumite tendinte nevrotice
rezultate din incapacitatea de adaptare la epoca industriala.
Locuinta este individuala si preia tipologii traditionale (de exemplu, cottage-ul in orasele
gradina engleze), este legata direct de spatiile verzi individuale si este grupata foarte
nuantat si variat in jurul unor spatii cu caracter comunitar.
Miscarea a luat amploare si pe continent, daca nu prin preluarea modelului spatial, cel
putin prin preluarea ideii si a fost folosita din plin si pentru locuinta muncitoreasca, si
pentru cartierele mai luxuoase.
Letchworth Garden City
Primul reprezentant al acestui model este Tony Garnier, care, prin proiectul sau de oras
industrial (plansele circula inca din 1904), va exercita o influenta considerabila asupra
primei generatii de arhitecti modernisti. Dar acestia trebuie sa astepte razboiul din 1914
si dubla solicitare a progresului tehnic si a anumitor cautari plastice ale avangardei
pentru a da expresie completa modelului progresist.
Tony Garnier - Orasul industrial
O imagine analoga asupra orasului viitor apare simultan si relativ independent in Tarile
de Jos (J.J.P.Oud, G.Rietveld, C.van Eesteren) si in Germania (in jurul Bauhaus-ului),
in Rusia (in jurul constructivistilor) si in Franta (in jurul lui Le Corbusier si A.Ozenfant).
Din 1928, modelul progresist isi gaseste propriul organ de difuzare, prin organizatia
internationala CIAM (Congresele internationale de arhitectura moderna), unde sint
dezbatute problemele noii societati si se dezbat raspunsurile.
Dupa cum se vede, nici locuinta, nici orasul nu sint legate in prima instanta de
constringeri culturale, ci sint expresia unei libertati demiurgice a ratiunii, pusa in serviciul
eficientei si esteticii noii epoci, si capata astfel valoare universala.
In cadrul orasului, necesitatea de-densificarii (reactie la aglomerarea orasului liberal)
va duce la explodarea spatiului urban, pentru a izola in soare si vegetatie edificiile, ca
unitati autonome. Urmarea este abolirea strazii si negarea, pentru prima oara in istoria
orasului a tesutului traditional, stigmatizat ca anacronic. Se produce astfel o inversiune
a formei urbane in termeni de fond si figura: in orasul traditional, figura se decupa ca
spatiu liber in fondul construitului, in timp ce, in orasul functionalist, forma este
construitul, care se citeste proiectat pe fondul spatiului liber, omogen si continuu. Asa
se ajunge la orasul parc al lui Le Corbusier sau orasul gradina vertical, urbs in
horta. al lui Hilberseimer, care sint formulele cele mai radicale propuse. Strada va
deveni circulatie, gradinile si parcurile vor deveni spatiu verde, cartierele se vor
ridica/replia pe verticala in unitati de locuit; acelasi tip de abstractizare care sustine si
gindirea tipurilor de locuinte.
Noua estetica, bazata pe o geometrie elementara, mai ales ortogonala, care este
punctul de intilnire al frumosului si adevarului (F.Choay, Urbanisme - Utopies et
realits), joaca un rol foarte important. Ea creaza un climat mental particular, o
atmosfera de manifest, agresiva si provocatoare, explicata publicului ca o necesitate de
exprimare a noului spirit. De fapt, multe dintre optiunile fundamentale ale acestor
arhitecti, care au fost promotorii Miscarii Moderne, se explica mai degraba prin
urmarirea programului estetic pe care si-l propun, decit prin functionalitate sau
rationalitate. Aceasta noua estetica, si ea universala, aplicata unor prototipuri
generalizate, va da nastere stilului international.
In privinta locuintei, a carui studiu ocupa o pozitie privilegiata, se studiaza doua tipuri:
- locuinte joase, in cadrul unor formule urbanistice mai apropiate celor
traditionale, propuse mai ales de arhitectii anglo-saxoni, olandezi si de unii membri ai
Bauhaus-ului,
Cautarile tipologice tind mai departe decit simpla tipizare a proiectarii si anume, la
posibilitatea prefabricarii si industrializarii locuintei, pentru a o face mai rentabila si mai
usor de construit si pentru a permite industriei purtatoare de modernitate sa patrunda in
aceasta zona (Le Corbusier, Apel aux industriels). Le Corbusier face nenumarate studii
in aceasta directie, propunind mereu formule de prefabricare adaptate diferitelor sale
proiecte. Dar cele mai interesante cercetari in acest sens ii apartin lui W.Gropius al
carui vis era sa desavirseasca un sistem de prefabricare deschis (foarte flexibil in
utilizare). De altfel, tocmai acest aspect va permite industriei de dupa cel de al doilea
razboi mondial sa-si gaseasca un debuseu pe piata constructiilor. E adevarat ca
aceasta va permite constructia rapida a unui mare numar de locuinte, dar, in aceeasi
masura, va da mina libera interesului industrial sa confiste intr-un anume fel acest
sector (Tafuri si Dal Co, Modern architecture).
PERIOADA INTERBELICA
Pina la al doilea razboi mondial, se poate spune ca exista putine realizari care sa corespunda
ad litteram modelului progresist. Nici chiar cartierul model Weissenhof, de linga Stuttgart,
proiectat de Mies van der Rohe si unde toti modernistii perioadei si-au construit (si expus
public) prototipurile, nu este chiar exprimarea formulei celei mai radicale a modelului
progresist. Iar Le Corbusier si-a construit unitatile de locuit abia dupa razboi, sau chiar
incercari de cite-radieuse (Briey-en-Foret).
In majoritatea tarilor europene s-a preluat, chiar daca uneori numai ca denumire, ideea de
oras-gradina, raspindita prin diversele asociatii ale oraselor gradina in intreaga lume.
In Germania, de exemplu, constructia de locuinte reprezinta o sinteza originala intre cele
doua modele. Pe de o parte, a preluat ideea de oras-gradina, fara sa preia aidoma si modelul
spatial, si a pus-o in practica in cartierele muncitoresti din afara oraselor (Siedlungen). Pe de
alta parte, tipurile de locuinta care s-au folosit cu aceste ocazii au pus in practica ideile
progresiste de locuinta rationala, prefabricata (prefabricarea grea, cu panouri mari, a fost
folosita pentru prima oara de Ernst May, pentru siedlung-urile din jurul Frankfurtului). Estetica
urbana care rezulta este o combinatie intre plastica modernista a cladirilor (caracteristica
modelului progresist) si spatiile inca inchise si controlate (mai aproapiate de modelul
culturalist), folosind in continuare strada ca element fundamental al compozitiei urbane si
creind o atmosfera mai domestica.
Cartierul model Weissenhof (1928, linga Stuttgart) reprezinta un exemplu foarte aparte al
acestei sinteze, pastrind in acelasi timp un caracter de avangarda. Planul de situatie este
proiectat de Mies van der Rohe, iar cladirile sint realizate de multi dintre marii modernisti ai
perioadei.
Un an mai tirziu s-a construit un alt cartier model la Breslau (Wroclaw, astazi in Polonia), iar
majoritatea oraselor cu anume pretentie novatoare au incercat sa realizeze astfel de cartiere
model (Baba in Praga, cartierul Werkbund in Viena, Kolo si Zoliborz in Varsovia si altele)
Germania a fost, de altfel, pina la venirea la putere a lui Hitler, terenul multor experimente ale
arhitectilor de la Bauhaus, dintre care multi ocupau posturi cheie in administratia unor orase
mari (E.May, la Frankfurt, B.Taut la Magdeburg si apoi la Berlin, etc.). Infringerea Germaniei
in primul razboi mondial a facut ca, pentru o vreme cel putin, retorica designerilor sa coincida
cu cea a maselor dezamagite si saracite (M.Pawley, Architecture versus housing), ceea ce
explica si avintul luat de constructia de locuinte moderne din aceasta perioada. Promovarea
modelului progresist a fost oprita odata cu venirea la putere a national-socialistilor, ethos-ul
internationalist al arhitectilor fiind in total dezacord cu ideologia nationalista pan-germanista.
Cazul Frantei interbelice este foarte interesant. Cartea lui Howard se traduce in 1902, iar
Georges Benot-Lvy popularizeaza ideile si le transforma. Ideile sint adaptate de deputatul
socialist Henri Sellier, care socoteste nepotrivita constructie de orase complete autosuficiente
si independente (potrivite modelului englezesc), in timp ce ansambluri de locuinte care sa
asigure descongestionarea Parisului si a periferiilor sale ... prezinta maximum de confort
material si de igiena. Sub impulsul dat de Sellier, Oficiile HBM ale Departamentului Seine-ei
vor construi, in anii 1930, cincisprezece orase-gradina (cca. 20 000 de locuinte): Plessi-
Robinson, Chatenay-Malabry, Suresnes, Stains, Drancy, Pr-Saint-Gervais etc.
Pe de alta parte, sub influenta ideilor CIAM-urilor, si mai ales a constringerilor financiare si
spatiale, ele vor face din ce in ce mai mult loc locuintelor colective: blocuri turn amplasate in
masa de vegetatie, asa cum se vor construi si dupa razboi (Cite de La Muette, la Drancy, arh.
Beaudouin si Lods, inceput in 1933 si darimat in 1976).
Se poate spune ca unele dintre orasele-gradina franceze sint, de fapt, compromisuri sau
hibridari cu modelul progresist: amenajare peisagera, care, desi foarte diversificata spatial,
mizeaza pe spatiului liber fluid (uneori controlat si prin perspective mai inchise), si care
folosesc si locuinte colective de dimensiuni variabile, precum si o plastica de factura
modernista.
Unul dintre exemplele remarcabile este La Butte Rouge, proiectata de arhitectul
Bassompierre la Chatenay-Malabry, in sudul Parisului. Acest tip de oras-gradina - mai
degraba un pitoresc mic oras-parc - este de fapt o forma anticipata si remarcabil controlata
spatial si dimensional a marilor ansambluri de dupa razboi.
Tot in Franta aceleiasi perioade se lanseaza si ideea marilor ansambluri (grup de imobile de
locuit cu numar ridicat de locuinte): termenul apare in 1935 (Maurice Rotival, in Architecture
daujourdhui), definind unul dintre elementele structurante ale urbanismului modern, axat pe
igiena, spatiu liber si soare, ca element de ruptura cu traditia urbana.
In SUA, se lanseaza ideea orasului-gradina prin constructia Radburn City (New Jersey)
promovata de City Housing Corporation (1924, Clarence Stein, dupa modelul societatilor
engleze pentru orasul-gradina), iar in 1935, prin programul Greenbelt City, guvernul federal
asigura ajutor atit pentru a da de lucru somerilor, cit si pentru a construi locuinte sociale si a
experimenta principiile orasului-gradina. Aceste orase, in general limitate la un cartier, pot fi
considerate ca stramosi ai New Communities din anii 1960 si 1970.
In aceeasi perioada, Clarence Perry dezvolta conceptul de neighbourhood unit (unitate de
vecinatate) in cadrul New York Regional Plan Association (1929), care va fi aplicat aproape
sistematic in strategia si conceptia New Towns (Anglia de dupa razboi). Chestiunea se
situeaza in cadrul dezbaterii despre cum trebuie sa fie si sa contina unitatea elementara a
orasului si despre cartier, ca unitate de coeziune urbana.
Ideea de cartier apare si in schemele de oras-gradina ale lui Howard, sub denumirea de Ward
(veche denumire administrativa engleza), si aduna in jurul scolii un numar de cca. 5000 de
locuitori.
Nu intimplator tema este sistematizata de Thomas Adams (unul dintre primii colaboratori ai lui
Howard) in studiile pentru Regional Plan of New York and its Environs.
Dezbaterea este reluata dupa razboi in primul rind de Patrick Abercombie in Lonon Plan si in
New Towns, apoi, in diferite masuri, in constructia aproape tuturor ansamblurilor de locuinte
sociale (in mediul urban sau rural).
Forma cea mai dezvoltata ii apartine lui Clarence Perry, care sintetizeaza observatia empirica
a unor operatii urbanistice in curs cu anumite chestiuni sociale si educative, pentru a stabili,
daca nu un standard in sensul propriu (asa cum se va incerca mai tirziu in Europa), cel putin o
serie de indicatii calitative, utile pentru agentiile publice de housing, pentru patronii filantropi
sau chiar pentru marketingul publicitar in domeniul speculatiei imobiliare.
Principiul se regaseste, cu anumite diferente, in noile cartire suedeze (ceva mai mari si in
care predomina locuintele colective) si olandeze, in satele new communities americane, in
cartierele din noile orase unguresti, si in microraioanele urbanismului sovietic (de unde vor fi
preluate dupa razboi si in Romania). In general unitatea de vecinatate este definita de aria de
influenta a scolii si a comertului cotidian.
Mai multe unitati pot compune o asezare sau un nivel intermediar, grupat in jurul unui centru
mai echipat (comert mai important, biblioteca sau centru cultural, echipamente sportive etc.),
cum este cazul raioanelor sovietice (40 000 de locuitori in orasele noi, mai mult in orasele
vechi) sau al cartierelor din Harlow (new town, Anglia) si al noilor urbanizari olandeze (cca.
100 000 de locuitori in Amsterdam Vest, Sud, Nord si Sud-Est).
In ceea ce priveste reflexia supra modului in care s-ar putea organiza insula urbana, sau
unitatea elementara de grupare urbana, cu ajutorul constructiei moderne (locuinte insiruite si
locuinte colective izolate), Olanda este un exemplu deosebit de interesant si care prezinta o
impresionanta coerenta.
La fel se intimpla si in Austria, unde, sub specia reificarii, marea cultura vieneza respinge
ideologia progresista si ideile modernismului. Uriasa constructie de locuinte sociale lansata de
primaria Vienei in perioada interbelica este mult mai aproape de modelul culturalist, desi hof-
urile sint imobile colective. Dar hof-urile Vienei rosii sint constructii complexe de locuinte
colective, perfect incadrate in tesutul urban traditional si voind sa stimuleze viata comunitara,
atit prin organizarea spatiala (in incinte sau alte tipuri de spatii urbane controlate) cit si prin
estetica si retorica formelor (estetica incearca sa dea clasei muncitoare o noua constiinta de
sine). Un numar similar de locuinte s-au construit in aceasta perioada si sub forma de
siedlung-uri traditionale, in afara Vienei..
In Romania, felul in care s-a dezvoltat constructia de locuinte, inainte de al doilea razboi, se
incadreaza mai degraba in modelul culturalist. S-au practicat urmatoarele formule de locuire:
- Alt tip de locuinta luxuoasa a fost villa, construita in zonele rezidentiale ale orasului
(parcuri rezidentiale), de obicei in regim izolat, dar si ca front al unor bulevarde pe anumite
tronsoane (bulevardele nu au acelasi regim de constructie pe tot parcursul lor) .
- Locuinta populara, construita in zone rezervate acestei destinatii, a folosit tot tipul de
locuinta unifamiliala, in regim cuplat sau, mai rar, insiruit, cu mica gradina individuala, pe
modelul orasului-gradina, socotit a fi mai adecvat modului de viata romanesc. Aceasasta
optiune nu inseamna ca zonele destinate locuintelor populare se gaseau in afara orasului, ca
in cazul oraselor-gradina englezesti sau a siedlung-urilor germane, chiar daca, in unele
cazuri, aceste cartiere se aflau mai la periferie. Locuinta colectiva nu a fost folosita niciodata
pentru locuinta populara.
Perioada post-belica
Modelul progresist s-a impus dupa cel de-al doilea razboi mondial, in conditiile in care
distrugerile suferite de patrimoniul locativ erau uriase, prin criterii economice si politice si a
luat forme foarte diferite dupa particularitatile culturale locale, dupa tipul de promotor
(capitalist privat, capitalism de stat sau stat socialist) si dupa opozitia intimpinata.
De exemplu, in Marea Britanie, in pofida carismei lui W.Gropius (care sta o vreme in Anglia,
dupa ce este nevoit sa paraseasca Germania nazista) si a celorlalti emigranti de la Bauhaus,
startegia de locuire a fost in continuare inspirata mai degraba de modelul culturalist, ceea ce
nu inseamna ca nu s-a incercat si stimularea constructiei pe inaltime (Peter Hall, Orasele de
miine), dar aceasta nu a luat amploare prea mare. Mare parte din strategia britanica
postbelica se inscrie in contructia de orase noi.
Politica New Towns, declansata prin New Towns Act (1946) este derivata din miscarea
orasului gradina si stimulata de Garden City Association si urmeaza planul de
descongestionare a Londrei si periferiilor ei (Greater London Plan stabilit in 1944 de sir
Patrick Abercrombie), prin imprastierea industriei si a populatiei in afara unei centuri verzi
(Greenbelt), cam la 40 km de centrul Londrei, in New Towns si Expanding Towns O comisie
fixeaza in 1946 principiile de amenajare si cadrul administrativ si financiar (imprunut de la
Tezaur, fixat printr-un buget anual particularizat, cu rate de dobinzi preferentiale, si pe durata
lunga - de 60 de ani), care este votat in Parlament.
Ideea este clar inspirata de ideile lui Howard: in afara aglomeratiei, marime limitata
(aproximativ 50 000 locuitori, adesea depasita), densitate slaba, locuinta individuala
predomina (80-90%), echilibrul locuinta-locuri de munca e asigurat. Ele sint impartite in unitati
de vecinatate. Modul de finantare a permis chirii foarte scazute, ca si constructia de imobile
de inchiriat pentru profit (pentru diverse activitati), cu un beneficiu care a asigurat finantarea
echipamentelor de infrastructura. Echipamentele de suprastructura au fost realizate, in contul
colectivitatilor locale, de Development Corporations (organismul care se ocupa de realizare si
cuprinde si reprezentanti ai comunitatilor locale). Beneficiile (legate de modul de finantare
foarte avantajos) revin tezaurului public.
Pina in 1950 au fost decise 8 new towns, insa mai tirziu numarul lor a ajuns la 14; cele mai
cunoscute sunt Harlow si Milton Keynes. Pe masura ce experienta a avansat, ea a relevat
diverse noi tipuri de probleme, pentru care s-au cautat rezolvari, ajustindu-se astfel teoriile si
cadrul initial.
Experienta New Towns a servit de referinta proiectelor de orase (sau cartiere) noi din alte tari:
Franta, Olanda, Suedia, probabil si URSS, unde au fost total tutelate de statul comunist
centralizat (Merlin,P.; Choay, F., Dictionnaire de lurbanisme et de lamnagement, PUF,
2000).
Un exemplu aparte este Rusia stalinista care, rupta de legaturile cu avagarda, deci de
dimensiunea sociala si estetica a avangardei (dezurbanistii rusi), a alunecat, inca din deceniul
al IV-lea, catre o arhitectura retorica de tipul palatului pentru popor, nu totdeauna lipsita de
interes. Abia dupa 1954 (discursul lui Nikita Sergheevici Hrusciov - noul secretar al Partidului
dupa moartea lui Stalin care loveste in edificiul academic stalinist, folosind argumente
economice - costul ornamentatiei arhitecturii realist-socialiste si de nepotrivire a acestei
arhitecturi cu continutul socialist al societatii sovietice) si se relanseaza constructia dupa
modelul progresist, cu mari blocuri construite din prefabricate. URSS-ul devine astfel patria
unui functionalism de stat (COHEN, Jean-Louis Larchitecte en Russie et en lURSS), care
este transmis si in tarile satelizate (asa numitul lagar socialist).
Tarile socialiste satelit, printre care si Romania, au urmat modelul sovietic. Desi ideiile
promovate erau evident inspirate din experienta occidentala (la care, incontestabil, avangarda
rusa participase, dar devenise decadenta), ele erau prezentate ca originale si stiintifice
(comunismul are o foarte importanta dimensiune mitica, bazata pe pretentia lui stiintifica,
care reprezinta si confirmarea superioritatii lui; a se vedea BOIA, Lucian, Mitul stiintific al
comunismului). Ideile occidentale erau in continuare decadente, deci nepotrivite. Ceea ce nu
a impiedicat cumpararea sau copierea diferitelor sisteme (de exemplu, sistemul de
prefabricare Camus, patent frantuzesc din 1948, a fost preluat de sovietici si apoi
recomandat si in alte tari).
Calitatea arhitecturii locuintei urbane produsa in aceste tari a depins, in ciuda uniformitatii
evidente, de conditiile economice si culturale locale, rezultind importante diferente calitative
(ceea ce s-a intimplat in Romania este inferior din multe puncte de vedere experientei
majoritatii fostelor tari socialiste).
De altfel, ideea locuintei populare - palat pentru popor - are o oarecare recurenta in istoria
arhitecturii, incepind cu propunerile utopistilor, trecind prin retorica hof-urilor vieneze si prin
cea a cvartalurilor staliniste, pina la palatele lui Bofil. Si astazi mai atrage inca si apar din
cind in cind reluari ale acestei idei in diferite tari, desi rupte de contextul politic, care, in cazul
exemplelor date, a jucat un rol hotaritor.
In conditiile in care necesitatea constructiei de locuinte era una dintre primele urgente, in
majoritatea tarilor au luat nastere mari ansambluri de locuinte colective, amplasate in
suburbiile oraselor. Aceste ansambluri au fost construite dupa principiile ideologiei
progresiste, mai ales cele expuse in Carta de la Atena, dar in formulele cele mai simplificate
si mai putin inventive sau generoase. Nici unul dintre exemple nu reia ideea unitatii de locuit
a lui Le Corbusier, care construieste totusi patru astfel de unitati, cea de la Marsilia fiind cea
mai generoasa.
Situatia din Franta este deosebit de interesanta pentru ca prezinta o politica de locuire
puternic planificata si sustinuta de stat.
Cind Maurice Rotival a lansat termenul mare ansamble, acesta era sustinut de o teorie
marcata de un puternic moralism social si cu principii de organizare si proiectare a cit-urilor
cu locuinte ieftine (HBM).
Modelul progresist are si doua exemplificari manifest, orasele Brasilia si Chandigarh, care
nu au reprezentat succese ale locuirii. Dar cazul lor este de fapt nesemnificativ din punctul de
vedere al acestui studiu, fiind vorba de niste situatii politice si arhitectural-urbanistice
exceptionale. Cel mult, ne poate spune ceva faptul ca aceasta directie de gindire, care este
aproape suprapusa pe ceea ce numim Miscarea Moderna, trebuie sa fi strinit un mare
entuziasm, daca i-au fost puse la dispozitie asemenea mijloace.
Cert este ca, odata trecuta perioada de stricta necesitate, incep sa apara nemultumiri fata de
generalizarea unui tip de habitat care nu corespunde nici particularitatilor geografice, nici
celor culturale si nici nu este un panaceu al defectelor locuirii urbane, asa cum se pare ca s-a
sperat. Nemultumirile si criticile vin din mai multe parti:
- teoreticieni si ginditori din alte domenii critica arbitrariul gindirii prin modele si scot in
evidenta avatarurile acesteia
- arhitectii incep sa se indoiasca de justetea ascestei cauze, cautind modalitati de
ameliorare a proiectarii locuirii urbane si locuintei,
- utilizatorii acuza nemultumiri atit in fata tipizarii apartamentelor si a blocurilor, cit si fata de
spatiul urbanismului liber.
CRITICA MODELELOR SI A PROIECTARII DUPA MODELE
Critica de tip umanist incepe sa se manifeste inca de la inceputul secolului si poate fi situata
in jurul citorva idei-cheie:
- asezarea umana ca inradacinare spatio-temporala,
- igiena mentala,
- perceptia urbana.
Prima directie, a caror fondatori sint Patrick Geddes (1915, Cities in Evolution) si discipolul
sau Lewis Mumford , incearca sa defineasca contextul concret al asezarii umane cu ajutorul
unui mare numar de sectoare posibile ale realitatii privite in dimensiunea lor istorica si
articulate printr-o temporalitate concreta si creatoare. Pentru ei, proiectul de creatie urbana nu
poate sa scape abstractiei si arbitrariului decit daca este precedat de o vasta ancheta asupra
ansamblului complex de factori pe care ii pot pune in joc geograful, igienistul, sociologul
concretului. Astfel se pun bazele acelor urban studies, un imens corpus de informatii
sociologice referitoare la oras, care fundamenteaza creatia urbana.
Deasemeni, integrarea trecutului in proiectul urbanistic devine indispensabil, dar nu in sensul
reificarii lui, ca in modelul culturalist, ci recunoscind ireductibila originalitate a momentului
prezent. De aici apare si notiunea de regionalism, care anticipeaza o tendinta a geografiei
economice actuale si a arhitecturii. Aceasta abordare, bazata si pe un efort de intuire a
temporalitatii concrete, de simpatie activa pentru viata esentiala si caracteristica locului in
cauza, neaga apriorismul proiectarii prin modele, oricare ar fi acestea.
Astfel de constatari au constituit, inca din 1955, punctul de plecare al unei critici sistematice a
urbanismului progresist si ale realizarilor lui. Diversele cercetari au aratat ca lipsa de
diferentiere si omogenitatea date de standardizare si zoning sint factori de monotonie si
plictiseala si provoaca astenii, ca principiile CIAM se dovedesc neviabile pentru populatii cu
foarte puternice atasamente comunitare, ca marile spatii libere si spatiile verzi omogene pot fi
sursa de angoasa si de criminalitate, ca relatia de proximitate continua sa joace un rol
important in dezvoltarea valorilor si a modurilor de comportare, ca spatiul explodat este o
sursa de disociere si dezintegrare mentala si ca unei puternice structurari fizice a orasului ii
corespunde o puternica structurare psihica, ca modele presupun un proces de constringere
care este traumatizant si slabeste populatia prin interzicerea exercitarii posibilitatilor de
interventie, ca, in mod paradoxal, locuintele colective nu stimuleaza viata comunitara, ca
inaltimea mare poate fi factor de alienare, etc. In pofida pericolelor care ar putea deriva din
exagerarea acestor aspecte (apologia neconditionata a asfaltului, revenirea la anumite forme
ale orasului industrial, opunozitia fata de ville radieuse a unui mare cazbah, etc.) de aici au
urmat alertarea opiniei publice si intelegerea faptului ca nu se mai poate ignora rolul unor
anumite constelatii urbane in modelarea si formarea mentala a grupurilor si a indivizilor. Se
aduce astfel o contributie capitala la nivelul metodei, relevindu-se o dimensiune a realului
care trebuie integrata sub forma de praguri si norme in planificarea urbana si in constructia de
locuinte.
Critica din interiorul profesiunii incepe sa se manifeste inca din cadrul CIAM-urilor.
Prima etapa a CIAM-urilor (1928- La Sarraz, 1929- Frankfurt, 1930- Bruxelles) este dominata
de arhitectii de la Bauhaus, majoritatea de orientare socialista, si este dedicata locuintei:
standardelor locuintei moderne, chestiunii inaltimii optime si a distantei dintre blocuri pentru o
buna utilizare a solului.
A doua etapa (1933- Athena, 1937- Paris) este dominata de personalitatea lui Le Corbusier si
afirma principiile orasului functionalist, care, consemnate in Carta de la Athena, sint
imbratisate cu entuziasm de reconstructia post-belica a oraselor.
Dar semnele de indoiala privitoare la sterilitatea abstracta a orasului functional incep sa isi
faca loc inca din 1947 (CIAM VI, Bridgwater), cind se propune ca scop cercetarea
posibilitatilor de a crea un cadru construit care sa satisfaca nevoile emotionale si rationale ale
omului.
Grupul de lucru MARS pregateste apoi tematica mai multor CIAM-uri care se vor concentra
asupra subiectului inima orasului, adica problematica centrelor oraselor. Dar, desi manifestul
redactat in 1943 de S.Giedion, J.L.Sert si F.Leger spunea ca Oamenii vor ca cladirile care
reprezinta viata lor comunitara sa le dea o mai mare satisfactie functionala, vechea garda nu
parea sa dea semne ca incepe sa evalueze realist complexitatea problematicii urbane de
dupa razboi.
Adevarata ruptura vine abia in 1953 (CIAM IX - Aix-en-Provence), cind un grup de tineri
arhitecti, (Alison si Peter Smithson, Aldo van Eyck, Jacob Bakema, Georges Candillis,
Shadrach Woods, William si Jill Howell, etc) care vor fi apoi cunoscuti sub numele de Team
X, opun abstractiunilor cautari concrete privind principiile structurale ale cresterii urbane si
unitatea imediat superioara celulei familiale. Ei afirma: Omul poate sa se identifice usor cu
caminul sau, dar cu greutate cu orasul in care traieste. Apartenenta este o nevoie afectiva
primordiala - asocierile sint de factura cea mai simpla. De la apartenenta, identitate, vine
sensul bogat al vecinatatii. Strada ingusta si scurta de cocioabe reuseste acolo unde marile
renovari cu densitate mica esueaza cel mai adesea Aceasta exprima fara echivoc o noua
atitudine, care se opune atit sentimentalismului a la Sitte, cit si orasului functional.
Aceasta nevoie critica de a gasi o relatie mai precisa intre forma fizica si nevoile socio-
psihologice a fost si tema CIAM-ului X, de la Dubrovnik (1956), cind Le Corbusier trimite o
scrisoare epitaf care exprima perfect iminenta schimbarii de generatii: Cei care au acum
patruzeci de ani, nascuti in preajma lui 1916, in mijlocul razboiului si revolutiilor, ca si cei care
nu erau inca nascuti atunci si au acum douazeci si cinci de ani, nascuti cam in 1930 in timpul
in care se pregatea un nou razboi si o profunda criza economica sociala si politica, sint, in
perioada actuala, singurii care sint capabili sa simta problemele acestui timp intr-un mod
personal si profund, singurii care pot intelege scopurile ce trebuie atinse si mijloacele prin
care pot fi atinse, ca si urgenta patetica a situatiei prezente. Ei sint la curent. Predecesorii lor
nu mai sint la curent, sint scosi din cursa, nu mai sint supusi impactului direct al situatiei.
CIAM-urile se vor autodizolva in 1959, la Otterloo, lasindu-i succesori pe Team X.
Esecul suferit de implementarea pe scara larga a modelului progresist a fost foarte bine
sintetizat in 1965 de Andre Lurcat, unul dintre promotorii de frunte ai modernismului: Daca,
intre 1925 si 1939, comanda era rara si arhitectii promotori ai miscarii functionaliste aveau
timp sa reflecteze, sa studieze, sa analizeze si sa edifice lent o doctrina, anul 1945 a vazut
aparind o realitate cu caracter foarte diferit. Timpul reflectarii trecuse, trebuia produs in
conditii extrem de dure. (...) Principiile inca putin controlate ale functionalismului au fost
imediat adoptate de ansamblul arhitectilor. Astfel, aplicate in mare parte mecanic, au stat la
originea multor erori. Prost asimilate, era normal sa conduca la solutii simpliste. Era in
aparenta o victorie completa a ideilor directoare ale functionalismului, dar in realitate nu se
retinusera decit anumite aspecte rudimentare, unde imaginatia creatoare era inlocuita de
aplicatii sistematice si necontrolate.
Bibliografie:
1. CHOAY, Francoise Urbanismul. Utopii si realitati
2. HAROUEL, Jean-Louis - Istoria Urbanismului
3. HALL, Peter, Orasele de miine.
Propunere oras modern Le Corbusier (inceputul sec. XX)