Spatiu(i) public(e)

Trebuie sa vorbim de strada, de piata, de gradina, de stradutele mici dintre doua cladiri,
dar in acelasi timp sa inventam noi termeni.

Orasul e plin de strazi, de piete, de curti exterioare, de spatii intinse, de gradini publice amenajate,
de gradini simple, de stradute situate intre doua cladiri inalte, de terenuri libere lasate mai mult sau mai
putin in paragina, mai mult sau mai putin in asteptarea unei destinatii…Aceste locuri, cu diferite
statuturi juridice, au propriile lor povesti si sunt folosite in diverse scopuri. Cu multa vreme in urma,
acestea au fost considerate niste “spatii commune” accesibile tuturor sau niste servicii de drumuri
intretinute de municipalitate. Combinatia “privat-public” nu a existat dintotdeauna si chiar si in zilele
noastre, in anumite culturi, ea nu are nicio semnificatie. “Intimitatea”, “pudoarea”, “sfera domestica” nu
sunt niste sinonime, ele rezultand in urma unui lung process istoric de-a lungul caruia se intrepatrund
credintele, miturile, structurile familiale, raporturile cu natura, organizarea relatiilor sociale, practicile
politice, etc. Orasul este locul in care subiectul devine autonom, in care se afirma individul si se
manifesta publicul. Dupa Descartes si faimosul sau citat “Gandesc, deci exist”sau Locke cu a sa
“constiinta a sinelui”, este randul Iluminismului sa valorizeze “individul” si sa acorde atentie
“publicului”. Acest termen se refera initial la cititori, apoi la spectatori. Cartea, presa, teatrul pretind o
reactie din partea destinatarilor lor. Impunerea propriului punct de vedere intr-un mod public presupune
o dezbatere, o polemica, exprimarea propriilor idei in fata celorlalti. Secolul al VIII-lea reprezinta
perioada in care se concretizeaza sfera publica, in Europa. In saloane, cafenele, teatre, presa, fiecare isi
exprima propria parere despre transformarea lumii si despre evolutia ideilor si a teoriilor. Cenzura se
retrage. Posta isi extinde reteaua. Comunicarea se diversifica si se intensifica. Acestea sunt schimbarile
pe care Jurgen Habermas le studiaza in teza sa de stiinte politice, publicata in 1962 si tradusa in franceza
in 1978 sub titlul Spatiul public. Arheologie a publicitatii ca dimensiune constitutiva a societatii
burgheze. Expresia ‘spatiu public” semnifica aici “sfera publica”, adica publicarea unei pareri personale,
afisajul acesteia. Aceasta “sfera publica” nu poate exista decat prin revendicarea unui sistem politic care
atribuie fiecaruia aceeasi posibilitate de exprimare. Spatiu public nu este un loc fizic, ci un spatiu
abstract, virtual, schimbator. In acest sens, el corespunde semnificatiei cuvantului agora din limba
greaca (in greaca, ageirein: a se aduna, a se asambla), luand forma reuniunii care ii da nastere. In 1990,
la aparatia celei de-a 17-a editii a cartii sale, Jurgen Habermas redacteaza o lunga prefata 1 in care
analizeaza reactiile provocate de eseul sau. Acesta constata ca, incepand cu jumatatea secolului al-XIX –
lea presa se comercializeaza si publicitatea se neutralizeaza odata cu apelul catre consum. Cu alte
cuvinte, si in mod paradoxal, exprimarea publicului este parazitata de directia de evolutie a mijloacelor
de comunicare. Acest fenomen de aparitie a “prea multor opinii” duce la disparitia dezbaterii,
accentuandu-i disparitatile. Orice lucru merita orice efort si daca este posibil in timp real! Spatiul public
al democratiei necesita calitatea de a asculta, care la randul ei presupune timp. A se informa, a evalua, a
rectifia, a formula un punct de vedere, a discuta, a pune in balanta parerile pro si cele contra, etc., toate
acestea sunt niste operatiuni care ar trebui practicate cu mare prudenta. Acest “spatiu public”, sau “sfera
publica”, se deosebeste de spatiul privat, de “sfera privata”, de “acasa”, fara ca acestea sa fie complet
separate- ele sunt insa, in rest, din ce in ce mai putin imune la raspandirea globala a telefoniei mobile, a
internetului, si a realitatii surprinse la televizor...

1
Prima editie, editata de Payot, dateaza din 1978, a doua, cuprinzand noua prefata, apare in 1992
 Richard Sennett considera, intr-un eseu mult discutat, intitulat Tiraniile intimitati2i, ca arhitectura
si urbanismul functional se asociaza cu “estetica vizibilitatii si izolarea sociala”, ceea ce duce la
condamnarea la moarte a spatiului public...El foloseste aceasta puternica formulare: “Spatiul public a
devenit un derivat al miscarii.” Astfel, pe de o parte, “comunul” orasului se dizolva in artificial, in sinele
propriu, in urbanitatea selectiva, in mobilitatea generalizata, si de cealalta parte, urbanismul divizeaza in
clase, segregheaza, stigmatizeaza populatiile si activitatile acestora. Cu toate acestea, inventatorii
urbanismului, (Cerda, Stubben, Sitte, Unwin, Buls...) sunt atenti la felul in care trateaza strazile, pietele,
parcurile, si gradinile publice, ca si cum viata colectiva a unei populatii evident disparate ar avea nevoie
de niste teritorii de confruntare, de intalnire, de coabitare si in acelasi timp de evitare, de anonimat.
Acestui sistem de drumuri, ingrijit si echipat cu un mobilier urban acceptabil se adauga terenurile inca
neafectate pe care anglo-saxonii le vor numi mai apoi open spaces. Odata cu demolarea fortificatiei
Thiers, aceasta expresie engleza va fi folosita pentru a desemna zona in sfarsit eliberata de constructia
militara. In 1908, la Muzeul social, Robert de Souza analizeaza lucrarea “Spatii libere. Rezumat istoric”,
in timp ce in 1909 se creeaza o ‘Liga pentru spatiile libere, pentru asanare si sporturi”, prin initiativa lui
Louis Dausset. Dupa putin timp, partizanii arhitecturii moderne declara razboi strazilor curbate si
pietelor pitoresti si militeaza in mod activ pentru zonificare, separarea rutelor in functie de mijloacele de
transport, sfarsitul “strazilor coridoare”. Automobilizarea societatii genereaza o urbanizare din ce in ce
mai imprastiata, o dislocare a teritoriilor si un individualism al consumatorului, nu al cetateanului. In
fata modernilor, Jaques d’Welles, de exemplu, elaboreaza o “ O pledoarie pentru strada” 3 cu “oaze de
liniste si de aer pur” in centrul orasului, iar Roger Puget apara “Spatiile verzi, spatiile libere” 4 destinate
plimbarilor, jocurilor, serbarilor...
Expresia “spatii publice”, atat de folosita de profesionistii urbanismului si de oficialii alesi, este
una recenta: ea dateaza de la sfarsitul anilor 1970 si este introdusa in limbajul comun abia de-a lungul
anilor 1990. Aceasta nu aparea in lucrarea 323 citate despre urbanism a lui Robert Auzell, Jean Gohier
si Pierre Vetter, in 1964; iar Dictionarul urbanismului si amenajaraii, sub indrumarea lui Pierre Merlin
si Francoise Choay, in 1988, invita cititorul la o “mare circumspecţie” in privinta acestei notiuni,
“recunoscand faptul ca ea mai are inca un sens”... Strada cartierului rezidential, aleea centrului
comercial, autostrada urbana, toate au alura unor “spatii publice”, dar nu sunt. Nu doar regimul juridic al
proprietatii pamantului poate decide destinatia unui teren, dar si practicile, utilizarile si reprezentarile pe
care acesta le asigura. Trebuie sa vorbim de strada si de sistemul de drumuri, si in acelasi timp sa
inventam noi termeni. Jean Remy sugereaza notiunea de “locuri urbane”5, eu prefer “locuri publice”, in
asteptarea unor propuneri mai bune.

2
Editia americana dateaza din 1974, iar traducerea in franceza apare la Seuil, in 1979
3
Cf. Urbanism nr. 3, 1951
4
Cf. Urbanism nr. 3, 1952
5
Cf. “Noi locuri de urbanitate si teritorii divizate: arhitectura urbana colectiva si comportament colectiv. Reflectii
pornind de la Louvain-la-Neuve.”, in Strada, sub indrumarea lui Jeanne Brody, Presele universitare din Mirail,
Touluse, 2005, pp. 103-120
 Menajarea intregului oras

Dupa Lyon si Sint-Etienne, locuri in care si-a dovedid priceperea in domeniu, Jean-Pierre
Charbonneau, urbanist, consultatnt in politici urbane si culturale, incepe “cucerirea” altor teritorii (Saint-
Denis, Danemarca, America Latina...) cu aceeasi atentie indreptata asupra oamenilor si a locurilor.
Crearea unor amplasamente noi in folosul urbanitatii presupune intotdeauna pacificarea teritoriilor,
ascultarea locuitorilor, discutarea cu oficialii alesi, asocierea serviciilor tehnice si refuzul aplicarii unui
model standard. Fiecare peisaj e unic, fiecare caz e unul special, fiecare situatie pretinde o tratare
specifica. Urbanizarea nu se poate disocia de fenomenul umanizarii, iar solutia tehnica nu este niciodata
suficienta. Sarmul unei strazi, a unui cartier, a unui oras, rezulta dintr-o adevarata complicitate intre
trecatori, materiale, vegetatie si fantoma istoriei...

Cum interpretati dumneavoastra cartea pe care ati scris-o despre spatiul public?

Jean-Pierre Charbonneau: Aceasta carte a reprezentat o etapa, o forma prin care am incercat sa
sintetizez cunostintele pe care le-am dobandit de-a lungul a zece ani de munca, in special in Lyon si
Saint-Etienne. Aici mi-am expus parerile legate de spatiul public, dar si de amenajarea urbana in
ansamblu, de politicile publice, strategii- nu este acelasi lucru sa intervi in centrul orasului sau in marile
complexe de locuinte, intr-un oras sau in altul. Am abordat subiecte cum ar fi raportul cu locuitorii, cu
“actorii” unui oras, ai unui cartier, raportul cu tot ceea ce inseamna cultura...Intrucat, aceste teme trebuie
sa hraneasca reflectia maestrului unei lucrari si proiectul celui care o concepe, facand astfel ca toate
realizarile si intreaga actiune publica sa fie mai corecte. Drept urmare, am descris o metoda care permite
tratarea simultana a acestora, astfel incat proiectul de amenajare sa fie imbogatit de contextul specific al
spatiului: functii, utilizari, combinari multiple dar si lucruri imanente, impalpabile, precum dimensiunile
culturale, istorice sau memoriale. Preconizam in egala masura o organizare a gestiunii proiectului bazata
pe o maiestrie a operei publice, o evidenta maiestrie a lucrarii, dar si anumite modalitati de decizie
politica, clare si eficiente. In concluzia cartii, reflectam asupra oraselor lumii si asupra metropolelor. De
fapt, consider ca aceasta carte nu contine niste idei depasite, si continui sa aplic metodele si strategiile de
aici in toate locurile in care intervin: in continuare in Lyon, Saint- Etienne, Saint-Denis, Copenhaga si
Campia Comuna si, in cadrul unor misiuni mai scurte, in unele tari straine.

Ati fi de acord cu afirmatia ca spatiul public reprezinta un sistem de drumuri plus inca
“ceva”. Si care ar fi acel “ceva”?

Jean-Pierre Charbonneau: Eu cred ca reprezinta intr-o mica masura un sistem de drumuri, si

intr-o mai mare masura multe alte lucruri. Pentru mine, spatiul public este in acelasi timp un subiect si
un instrument. El este un subiect fizic, continator si continut, alcatuit din forme, materiale, practici,
moduri de gestionare, elemente necorporale...Este vorba de transformarea acestora pentru a-l
“infrumuseta” dar si pentru a-l face receptiv la utilizari multiple si, implicit, schimbatoare. Insa el este
in acelasi timp o parghie, un instrument folosit pentru crearea unei societati urbane mai bune. Daca
lansam o actiune asupra spatiului public cu sprijinul unor oficiali alesi si al administratiei, suntem
obligati de la bun inceput sa abordam niste probleme foarte complexe legate de imaginea societatii unui
oras: trebuie sa negociem cu comerciantii, sa arbitram conflicte intre automobile si pietoni, intre interese
publice si private, etc. Trebuie sa fim capabili sa cream parteneriate, sa emitem comenzi, sa elaboram
proiecte, sa luam decizii...Suntem obligati sa imbunatatim functionarea administratiei, competentele
organizatiilor, calitatea deciziei politice pornind de la niste proiecte concrete care trateaza problema
utilizarilor, a stilurilor de viata dintr-un oras. In esenta, este un mod de a-i acorda gestiunii societatii
urbane adevaratul sau loc in cadrul actiunii publice. Este o abordare de care am devenit constient in
Franta, insa a carui caracter crucial l-am putut observa in America de Sud, de-a lungul mai multor
misiuni realizate in cadrul programului SIRCHAL, sustinute de Leo Orellana. Cum sa faci ca, in
localitati precum Baranquilla sau Popayan in Columbia, in Santo Domingo..., pornind de la niste
obiective foarte concrete cum ar fi comfortul sau igiena strazilor, sa reusesti sa mobilizezi o
administratie, niste instante politice care de obicei nu se implica, si sa abordezi incetul cu incetul urbanul
ca o parghie pentru ameliorarea vietii sociale? De fiecare data, notiunea de spatiu public mentionata la
inceputul oricaror tratative ne-a permis sa ii interogam pe cei alesi, sa mobilizam tehnicienii, sa
implicam arhitectii, etc. Iar intrebarile nu se refereau nici ele la niste principii generale sau teoretice, ci
la probleme cu adevarat reale: cum sa faci sa amenajezi niste trotuare, niste piatete, sa cureti si sa
intretii, cu ce solutii sa vii, care sunt conditiile?

Ce strategii specifice presupune aceasta abordare globala a spatiului public pe care o

preconizati?

Jean-Pierre Charbonneau: Este vorba de la bun inceput de o disciplina cu propriile sale

competente si metode, care necesita anumite mijloace umane si financiare, care mobilizeaza studii si
cunostinte- intr-un cuvant, toate lucrurile la a caror organizare contribui si eu acolo unde lucrez. Un
exemplu? Este necesar ca responsabilii sa se reuneasca in jurul aceleiasi mese, fara de care nu s-ar poate
lua nicio decizie, sau spatiul impartit ar deveni o suma de spatii confiscate de grupuri de presiune. Dar
spatiul public e la moda, si astfel apar o multime de piedici. Acesta disparuse la un moment dat ca loc de
viata urban in interesul functiei rutiere... In prezent, fiecare vrea o parte din acest nou tort, atunci cand
nu confunda atentia acordata peisajului si vietii urbane cu un mobilier urban ostentativ. Meseria de
proiectant de spatii disparuse, anumite proiecte privilegiind forma si estetica in detrimentul practicilor
sau a capacitatii de evolutie. Strategia folosita de Copenhaga este interesanta din acest punct de vedere.
Constructia locuintelor este foarte dinamica aici. Conceptia acestora este incredintata unor arhitecti
talentati care realizeaza niste proiecte frumoase. In fata riscului ca estetica spatiului sa primeze asupra
continutului, obiectivul dat de Mette Lis Andersen, directoarea generala, a fost ca spatiile noi si spatiile
traditionale sa aiba aceeasi calitate a complexitatii, a diversitatii intrebuintarilor, a subtilitatii relatiilor
intre public, privat si semi-privat (in special in rutele interioare). Acesta se concretizeaza intr-un plan de
actiune (CUSAP)6 in elaborarea caruia am participat si eu, si care precizeaza mijloace, actiuni si metode
pentru ca toate locurile sa fie tratate cu aceeasi atentie. El subliniaza necesitatea de a lucra la ansamblul
orasului acordand atentie tuturor locurilor in care acesta evolueaza, incluzand astfel infrastructura,
bulevardele, sau de exemplu, pietele din fata garilor- pe cand trasformarea celei de la gara din Lyon la
Paris?

Credeti ca spatiul public este prea strict, prea cuminte?

Jean-Pierre Charbonneau: Prea strict, asta e sigur! Ori norma, regula, nu vor realiza niciodata
complexitatea, coabitarea, gestiunea conflictelor pe care un spatiu urban ar trebui sa le asigure. Avem
mai multa nevoie de proiecte decat de reguli! Chiar si asa, aceste proiecte nu trebuie sa fie toate un mod
de exploatare. De multe ori e preferabila privilegierea simplitatii, libertatii de intrebuintare, a capacitatii
de evolutie in timp. Dar sa ne asumam si anumite contradictii: anumite locuri pot intr-adevar sa fie
6
Copenhagen Urban Space Action Plan (Planul de actiune asupra spatiului urban din Copenhaga)
complexe, organizate, pline de aspritate astfel incat fiecare sa isi gaseasca propriul loc aici! Exista de
altfel mii de tipuri de spatii urbane. Prea cuminte? Se poate, daca e vorba de aplicarea unor retete, a unui
estetism, a unei viziuni simplificate, conformiste a orasului. Spatiul urban nu e reprezentat doar de
piateta citadina sau de strada. El este de asemenea o punte de legatura intre diverse locuri ale orasului.
Noi lucram in acest sens impreuna cu Chris Younes si Compania peisagistica pe SCOT 7-ul Campului
Comun, propunand apropierea dintre spatiile sedentare si cele ale mobilitatii, crearea unei legaturi.

Si ce se intampla la capatul RER?

Jean-Pierre Charbonneau: Nu exista locuri de zona secunda, fara valori. Dincolo de excesele
“patrimonializarii”, orice loc merita atentie. Trebuie de la bun inceput sa verificam ca fiecare operatiune
noua programata sa produca intr-adevar calitate, ceea ce nu se poate castiga (sa nu uitam ca suburbiile
poarta stigmatele unei abordari functionaliste). Iar apoi, sa actionam rapid pentru ameliorarea calitatii
vietii. Pentru asta, eu propun, in completarea operatiunilor greoaie de transformare, sa utilizam mijloace
de actiune simple si rapide. Un exemplu: in momentul de fata se afla in proiect unirea comunei
Courneuve cu parcul de vis—a-vis, acestea fiind separate de o autostrada. Eu sugerez desprinderea unei
rampi de iesire din autostrada care sa asigure un acces direct intre cele doua zone prin aceasta mare ruta.
Este vorba aici de utilizarea unei infrastructuri existente prin modificarea functiunii initiale a acesteia.
Numeroase probleme ar putea fi rezolvate in acest fel, fara investitii considerabile. Ideea este de a
satisface obiectivul urbanitatii inventand daca e nevoie mijloacele necesare atingerii acestuia./ Propuneri
adunate de Thierry Paquot si Annie Zimmermann, 17 noiembrie 2005.

Text grafica

In cadrul SCOT-ului (schemei de coerenta teritoriala a) Campului Comun, echipa Charbonneau,

Companie de peisagistica, Younes propune, in completarea proiectelor greoaie, niste mijloace de actiune
simple si rapide care favorizeaza urbanitatea si punctele de legatura. Aleea Stalingrad de Saint-Denis din
Stain, de la universitate la gradina-citadela, este aproape cat o autostrada avand de doua ori cate trei
benzi. Jumatatea soselei ar fi inapoiata pietonilor si celor doua strazi, fara lucrari greoaie, facand imediat
langa sistemul de drum care separa diverse cai de acces, un punct de legatura care reuneste cartierele
nord si sud.

7
Schema de coerenta teritoriala