necesare ceea ce legitimeaza de fapt proiectul urban ca demers: rolul din ce in ce mai
important al comunicarii in proiectul urban pentru a construi consensul in jurul
Proiectul urban- inovatie in abordarea si implementarea
interventiilor pe zonele urbane
Drd. Arh. Claudiu RUNCEANU
1. Istoric al concretizarii conceptului
2. Dimensiuni ale proiectului urban
3. Definitii
4. Scop si caracteristici ale proiectului urban
1. Istoric al concretizarii conceptului
Proiectul urban se naste din constatarea disfunctionalitatii orasului si dintr-o critica
a urbanismului functionalist. Instrumentele traditionale bazate pe planuri nu mai
corespundeau problemelor de scadere a atractivitatii economice si de excluziune
sociala.
Demersul proiect urban apare intr-un moment de schimbare semnificativa a
urbanismului operational in conditiile crizei economice care a marcat spatiul european
la inceputul anilor ’80. Daca in intervalul 1960-1975 planurile de urbanism insotesc
cresterea economica asigurandu-i o rationalitate spatiala, dupa 1980, urbanismul
devine un prealabil al dezvoltarii economice, fiind caracterizat de tranzitia de la o
abordare modelizanta bazata pe norme si indicatori, posibil a fi aplicata in conditiile
unei cresteri economice constante si previzibile, la o abordare bazata pe intelegerea
contextului, a proceselor si a situatiilor reale ce vizeaza sectoare strategice ale
spatiului urban (zone in declin, necesitatea asigurarii de noi servicii si echipamente,
etc).
Marile programe de urbanism, specializarea excesiva a spatiului, nu reusesc sa asigure
raspunsul la nevoile multiple ale indivizilor si colectivitatilor, producand rar un loc de
viata agreabil.
Astfel, in multe tari europene se constata o criza a paradigmei planului fondata pe un
model previzional si pe un demers linear, si recursul din ce in ce mai comun la
proiectul urban bazat pe un proces de conceptie si implementare deschis, negociat si
recursiv. (Soderstrom et al., 2000)
In contextul metropolizarii si a aparitiei orasului difuz este din ce in ce mai dificil sa
legi indivizii si grupurile sociale de anumite teritorii, astfel incat, putem vorbi despre
o criza a lizibilitatii orasului, in sensul ca nu exista o corespondenta univoca intre
tipurile de spatii si practicile sociale. (Soderstrom et al., 2000 citandu-i pe Tosi, 1994;
Bianchetti 1989)
Acest fapt determina necesitatea unor transformari inclusiv in practica urbanismului,
in modul cum spatiul urban ajunge sa fie adecvat diverselor utilizari.
In conditiile generalizarii politicilor neo-liberale, a disparitiei statului
binefacator si a necesitatii implicarii din ce in ce mai active a sectorului privat atat in
finantarea implementarii proiectelor cat si in conceptie, noi abordari si practici sunt
1 2
acestuia si pentru a nu expune operatiunile financiare la riscuri excesive; implicarea
destinatarilor (a utilizatorilor carora spatiul urban trebuie sa le furnizeze o gama
variata de utilizari) in definirea si dezvoltarea operatiunilor, proiectul evitand sa
ramana o simpla operatiune de marketing urban; negocierea intre actorii implicati; o
importanta dimensiune politica- stabilirea de noi relatii si parteneriate intre
administratia publica si actorii privati in conditiile redescoperirii mizelor politice si
sociale ale actiunii urbane.
“Proiectul urban s-a dorit pentru inceput sa fie produsul unei optiuni politice si nu cel
al unui model pseudo-stiintific. […] Nemaifiind rezervat unei corporatii de specialisti,
proiectul urban presupunea deci participarea activa a tuturor actorilor urbani, inclusiv
a locuitorilor, nu doar pentru a-i informa in legatura cu conditiile proiectului ci pentru
a-i implica in insusi proiectul de amenajare. Altfel spus, proiectul urban –si aici apare
prima inovatie- s-a prezentat ca o metoda de elaborare mai mult decat ca o noua
conceptie a orasului. Acest fapt nu a impiedicat ca in practica ce a precedat efortul de
conceptualizare, sa se prefigureze foarte repede ca opusul principiilor Chartei de la
Atena, resituandu-se in continuitatea unei istorii mai mult decat sa afirme un numar de
caracteristici.” (Francois Tomas, 1998, p. 20)
Francois Tomas explica de asemenea diferenta de acceptiune a proiectului urban la
momentul aparitiei sale, exemplificand prin cazul Barcelonei: cand i s-a incredintat lui
Oriol Bohigas directia de urbanism, tratarea spatiilor publice a ajuns sa fie considerata
cheia de bolta a oricarui proiect urban. In viziunea lui Bohigas, orasul nu mai trebuia
sa fie considerat ca o totalitate ci ca un ansamblu de fragmente avand fiecare o
personalitate a carei expresii trebuia sa fie data de calitatea spatiului public. Astfel,
propune 100 de proiecte privind reconstruirea orasului prin el insusi (reconstruire la
ville a partir de ses creux) iar difuzarea demersului ca fiind specific elaborarii
proiectului urban a fost larg difuzata de canalele media. Abordarea a permis
consolidarea relatiilor cu asociatiile de locuitori si implicarea din ce in ce mai activa a
acestora.
In lipsa oricarei definiti privind proiectul urban, aceasta viziune ajunge sa fie inteleasa
drept tipica pentru abordarea proiectului urban la sfarsitul anilor 1970, doar ca, mai
apoi, in aceeasi categorie a fost introdusa atat abordarea sensibila specifica amenajarii
unui cartier in perioada directoratului lui O. Bohigas, cat si planificarea orasului
olimpic la sfarsitul anilor 1980.
Proiectul urban ajunge sa negocieze discrepanta determinata de abordarea specifica
planului de urbanism si cea a proiectului de arhitectura:
“[…]Astfel, ideea de “proiect urban” a luat forma ca o cale de a combate disocierea
sterila dintre planul de urbanism si proiectul arhitectural, care il condamnase pe cel
dintai (planul) la analize si zonificare, iar pe cel de-al doilea la o propunere unica.
Conceptul de piesa urbana (urban piece) face obiectul dezbaterilor, subliniind
capacitatea integrativa a proiectului pe care o aplicare stereotipa a arhitecturii
moderne o pierduse. S-a propus scara intermediara ca un pod de legatura intre
decizia programatica si cea structurala. Ideea proiectelor in cadrul planului a aparut
ca un compromis intre propunerea planului ca instrument necesar unei forme de
organizare sociala care trebuia sa fie din ce in ce mai echitabila, si formularea temelor
centrale de dezvoltare a orasului ce necesitau verificari intermediare.” (Joan Busquet,
2005, p. 348)
Succesul termenului l-a facut sa fie adoptat pentru a acoperi notiuni care, evoluand, s-
au indepartat din ce in ce, astfel ca, pana si unele definitii care isi propun sa elucideze
intelesul, ajung de fapt sa nasca mari confuzii:
“[…] exista un proiect urban de fiecare data cand urbanizarea nu rezulta dintr-un
fenomen “spontan” legat de conventii implicite- si ale caror logici pot fi analizate a
posteriori – ci dintr-un proiect afirmat, un design si un desen, ale carui intentii si
mijloace preced punerea in aplicare” (Nicole Bachofen, Elements pour comprendre le
projet urbain)
Definitia opune de fapt dezvoltarea spontana celei de tip planificat, in sensul ca orice
proiect care corespunde de fapt unei intentii afirmate si careia ii sunt adecvate
mijloace de materializare ar conduce la un proiect urban.
Francois Tomas (1998) isi exprima dezacordul in raport cu definitia generalizanta de
mai sus, aratand ca: “[…] la fel cum am putut vorbi despre urbanism in Antichitate si
Evul Mediu, am putea califica planurile initiale ale Miletului sau ale Washingtonului
drept proiecte urbane. Paradoxul face ca insasi definitia propusa de Nicole Bachofen
sa se aplice perfect unora dintre cele trei sute de mari ansambluri construite in Franta
intre 1951 si 1973 desi acestea de pe urma sunt adesea prezentate drept productiile
cele mai caricaturale ale urbanismului functionalist.” (Francois Tomas, 1998, p. 23)
In privinta experientei urbanismului francez, la origine, termenul de proiect
urban era strans legat de recalificarea zonelor industriale dezafectate (friches
industrielles) deoarece numeroase proiecte de la sfarsitul anilor 1970 au fost intitulate
proiect urban, doar ca singura inventie semnificativa pe care o aduce abordarea
proiectului urban in acest context se leaga de considerarea in mod explicit a
dimensiunii economice in cadrul proiectelor de urbanism.
“[…] istoria recalificarii friches industrielle uneori calificate drept friches urbaines
pentru a integra alte terenuri sau constructii la fel de abandonate, se confunda cu cea
de proiect urban.” (Francois Tomas, 1998, p.26)
Mai apoi, proiectul urban ajunge sa fie asociat oricarui demers de reconstruire a
orasului prin el insusi, ceea ce implica pana la urma o suma intreaga de interventii pe
tesutul urban existent. Sensul este cu atat mai dificil de inteles in conditiile in care un
tip de program ajunge sa fie intitulat grand projet urbain (mare proiect urban).
Procedura GPU (grand projet urbain) ajunge sa consituie modul de punere in aplicare
a politique de la ville care, in ciuda denumirii, nu inseamna politica orasului ci
interventiile ce vizeaza predilect cartierele de locuinte colective (initial, exclusiv cele
sociale, mai apoi, inclusiv interventii pe coproprietati in cartiere centrale dar si
periferice).
Ulterior, politica renouvellement urbain (de reinnoire urbana) schimba denumirea
acestui program, intitulandu-l grand projet de ville ce devine instrumentul predilect de
interventie alaturi de operatiunile de reinnoire urbana (diferentele, depind in principiu
de complexitatea problematicii si de suprafata teritoriului de interventie).
Cu toate acestea, atat procedura grand projet urbain cat si grand projet de
ville au la baza principiul amorsarii unui proces de recalificare ce implica o
multitudine de actori, ce are alocate niste surse clare de finantare, ce se bazeaza pe
demersuri de concertare, negociere si comunicare a proiectului. Doar ca, enumerarea
unor tipuri de probleme drept criterii de eligibilitate a unor zone in declin pentru
procedura grand projet de ville, poate fi privita ca o uniformizare a tipului de
abordare si intelegere a problematicii. Or proiectul urban era apreciat tocmai pentru
metoda de abordare sensibila si novatoare a problemelor si pentru solutiile specifice
pe care le oferea.
3 4
Proiectul urban se concretizeaza ca un instrument al planificarii strategice bazate pe
transpunerea logicii intreprinderii private, guvernarii orasului – imaginea primarului
manager- orasul gestionat ca si cadru pentru localizarea intreprinderilor si loc de
consolidare a unor importante bazine de forta de munca.
Globalizarea economiei si intensificarea competitiei justifica recursul la
planificarea strategica a dezvoltarii urbane ca un garant al asigurarii atractivitatii
economice si al pozitionarii avantajoase in competitia dintre orase. Apare necesitatea
considerarii aspectelor economice si sociale ca obiective principale ale planificarii
urbane- amenajarea orasului este menita sa atraga localizarea intreprinderilor si sa
creeze locuri de munca- al carei important instrument este proiectul urban.
Managementul urban propune o transpunere a logicii intreprinderii, in gestiunea
orasului; este motivul pentru care se contureaza si un nou rol, cel al primarului-
manager.
Demersul proiect de intreprindere este aplicat planificarii urbane, desi, desigur, exista
contradictii intre logica guvernarii urbane si gestiunea intreprinderii: interes public
versus interes privat; strategie bazata pe un unic proiect spre deosebire de strategia
orasului bazata pe trei proiecte privind: cadrul socio-economic, patrimoniul construit,
cadrul institutional; logica termenului scurt spre deosebire de logica termenului mediu
si lung in guvernarea urbana.
Contextul istoric al aparitiei preocuparilor pentru gasirea de noi modalitati de
abordare a problemelor urbane este marcat de noi dinamici teritoriale, de globalizarea
economiei si de evolutii metodologice: retragerea si transformarea rolului sectorului
public in domeniul definirii si realizarilor amenajarilor urbane; criza statului
providential; transformari ale dinamicii de proiect urban, mai ales in modalitatea de
conceptie.
Dincolo de schimbarea semnificativa de abordare a problematicilor urbane,
proiectul urban propune si schimbari de ordin metodologic, cel putin in partea de
conceptie, prin separarea conceptiei in doua faze: programul si proiectul.
Acceptiunea clasica a conceptului de program tinde sa fie inlocuita printr-un proces
de conceptie recursiv- programul este inlocuit de formularea unei situatii
problematice. Obiectivul interventiei nu mai este predeterminat ci descoperit la
sfarsitul procesului. In consecinta, elaborarea operatiunii este conceputa ca o
recompunere nesfarsita de variabile cu ajutorul scenariilor. Principiul recurentei
asigura astfel o adaptare continua la evolutia utilizarilor, dorintelor si nevoilor, prin
aceasta, proiectul devenind un proces deschis. (Soderstrom et al., 2000)
Proiectul urban ca proces deschis nu mai incearca sa furnizeze solutii finite ci sa puna
in aplicare un proces de rezolutie a problemelor urbane. In imposibilitatea de a asocia
in mod univoc spatiul unei anumite utilizari, se ajunge la un tip de amenajare a
spatiului ca un ansamblu de virtualitati- spatiul este conceput ca un rezervor de
practici iar rolul urbanismului consta in crearea conditiilor spatiale care sa permita
actualizarea practicilor.
Din punct de vedere al conceptiei proiectului urban, aceasta este bazata mai mult pe
negociere si mai putin pe modelul ierarhic. (Calon, 1997)
Pentru ca proiectul urban sa devina un veritabil “proiect de oras” trebuie sa implice
destinatarii in definirea si dezvoltarea operatiunilor si sa nu ramana o simpla
operatiune de marketing urban.
Adeziunea actorilor la proiect face cel mai adesea obiectul unei contractari- practica
generalizata deja in cazul urbanismului francez unde apare o multiplicare a chartelor-
forme de contract intre actori publici, privati si tehnici.
Proiectul urban permite armonizarea temporalitatilor diferite ale orasului: timpul
utilizarilor si al productiei spatiului urban.
Concluzii:
(1) Apare o societate reticulata (Castells, 1996), unde legaturile sociale se construiesc
mai putin pe o relatie de proximitate cat pe afinitati ce regrupeaza persoane dispersate
din punct de vedere spatial.
(2) Globalizarea economiei si afirmarea competitiei intre orase implica necesitatea de
a mobiliza capitaluri private importante; proiectul urban este caracterizat si de o
logica a imaginii, a spectaculosului si a seductiei.
(3) Conturarea unui context caracterizat de preocupari pentru regenerarea urbana,
pentru competitivitate teritoriala, fragmentare a teritoriului, diversificare a
comportamentelor sociale, slabire a coeziunii sociale si a referintelor comune.
(4) Nevoilor cuantificabile si planificate li se substituie o categorie de probleme
caracterizate de incertitudine.
(5) Proiectul ajunge sa inlocuiasca planul avand la baza ideea ca actiunea urbana
trebuie sa invete pluralitatea, diversitatea si globalitatea.
(6) Preocuparile actuale de urbanism converg catre recucerirea spatiilor, restructurare,
recompunerea orasului in oras, renovarea urbana, reconstructie, reciclare, controlul
expansiunii urbane, gestiunea serviciilor, promovarea imaginii oraselor.
(7) In noul context al competitiei intre orase, acestea apeleaza adesea la consultanti in
strategie capabili sa identifice mai bine personalitatea lor, sa le explice identitatea si
lizibilitatea la scara nationala si internationala – rol din ce in ce mai important al
planificarii strategice.
(8) Proiectul urban a aparut ca un fel de alternativa la urbanismul functionalist
desconsiderat in conditiile “crizei urbane”.
2. Dimensiuni1 ale proiectului urban
financiara
Dimensiunea financiara se refera la acea capacitate a “produsului” proiect de a se
inscrie pe piata (in acelasi timp, orasul este privit ca produs destinat vanzarii, necesar
a se inscrie in concurenta cu orasele rivale).
arhitectural-urbanistica
Dimensiunea arhitectural-urbanistica a proiectului urban ramane totusi importanta
doar ca proiectul urban insamna mai mult decat o chestiune de forme controlate de
norme, garant al ordinii spatiale ce se opune haosului urban si fragmentarii. Pe langa
abordarea clasica a proiectului de urbanism, proiectul urban accentueaza caracteristica
participativa: Charles Devillers defineste proiectul urban drept “un demers avand
drept scop de a reda spatiul utilizarii”, demers ce implica “o multitudine de actori care
nu pot fi condusi de o unica gandire”. (Choaye, Merlin, 2005, citandu-l pe Devillers,
1994)
1
Extras din Merlin Pierre, Choay Francoise, Dictionnaire de l’urbanisme et de l’amenagement,Ed. Puf,
Paris, 2005, p. 728-729
5 6
sociala
Aspectele sociale si cele spatiale sunt in egala masura importante in proiectul urban,
gestiunea si creativitatea trebuind sa coexiste in cadrul acestui demers.
tehnica
Proiectul urban mobilizeaza competente de urbanism si amenajarea teritoriului, de
constructie, ecologie, etc.
politica
Vointa politica asigura legitimitatea globala in conceptia lucrurilor si in mijloacele de
articulare a tuturor tehnicilor implicate. Proiectul urban cuprinde o serie de operatiuni
imbricate care conduc la nivelul decizional (planificarea strategica), cu scopul de a
articula actorii interesati, tehnicile mobilizate, competentele solicitate.
Proiectul urban nu inseamna scheme stricte, ci un proces cu o finalitate larga
economica, sociala si culturala, ce implica o multitudine de competente; cuprinde atat
orientarea generala economico-social-culturala cat si optiuni spatiale (de organizare a
tramei, a spatiilor publice, a peisajului in relatie cu orasul).
3. Definitii
Conceptul de proiect urban poate fi privit din mai multe unghiuri:
(1) ca sistem de intentii ce definesc o viziune a unui oras si un program sustinut de
mize politice, sociale si economice;
(2) ca teritoriu construit socio-istoric, purtator de identitate si prezentand forme
urbane ce rezulta din interactiunea de logici economice, socioculturale si fizice;
(3) ca proces continuu si dinamic, neidentificabil cu un produs finit;
(4) formalizare in sens arhitectural, reprezentand raspunsul specific unui anumit
moment al formularii acestor intentii.
In conditiile evolutiei societatii, urbanismul se confrunta cu dificultatea
atribuirii unei functiuni specifice unui spatiu si identificarii practicilor care sa il
utilizeze de-a lungul timpului. In aceste conditii urbanismul nu se poate defini ca o
simpla localizare de functiuni- demers ce releva din urbanismul functionalist-
confruntandu-se cu necesitatea de a spatializa viata sociala.
Astfel, proiectul urban reprezinta un “un demers avand drept scop de a reda spatiul
utilizarii”, demers ce implica “o multitudine de actori care nu pot fi condusi de o
unica gandire”. (Choay, Merlin, 2005, citandu-l pe Devillers, 1994)
Constituie o pledoarie pentru o logica de proiect ce se substituie logicii de plan care
era prea rigida si care a condus la o productie de spatii urbane bazata pe impunerea
constrangerilor de program. (Devillers, 1994)
Proiectul urban poate fi definit ca o operatiune complexa in care operatorul
reuneste proiecte variate intr-un program. Aceste proiecte se elaboreaza si se
redefinesc in cursul unui proces ce asociaza alesi locali, urbanisti si conceptori si care
este punctat de numeroase negocieri intre toti actorii implicati in proiect.
(Francois Ascher)
Proiectul urban reprezinta o notiune ce acopera mai multe acceptiuni:
- este un proiect arhitectural sau un proiect urban, raportat la punerea in forma;
 - este expresia a unei strategii de devoltare;
- este un instrument de mobilizare si integrare.
In incercarea de a clarifica ce inseamna proiectul urban astazi, Jacques Rey (1998)
enumera o serie de caracteristici:
(1) Proiectul urban nu este un proiect pur tehnic, este un proiect politic si cultural.
(2) Proiectul urban nu este idealist, este realist.
(3) Nu putem asimila proiectul urban a carui caracteristica fragmentara este esentiala,
cu proiectul de oras (projet de ville, n.n.). La fel cum nu putem spune ca ii este
antinomic. Proiectul de oras este de ordin strategic, coordoneaza. Proiectul urban este
de ordin operational, facand sa apara si fructificand emergentele transformatoare.
(4) Proiectul urban reda politicului rolul central.
(5) Intr-un context democratic si descentralizat, in fata derivei tehnocrate, proiectul
urban este un proiect fragmentar, emanand de jos in sus, interesandu-se cu prioritate
asupra locurilor cu disfunctii. Este vorba despre un proiect de mutatie in situatie de
criza.
(6) Considera opinia drept un material al conceptiei sale, explorand din acest motiv
caile dificile ale marketingului si imaginii.
(7) Contrar ideii de oras ideal, proiectul urban nu mai cauta sa conformeze populatiile
si teritoriul lor unui ideal.
(8) Isi revendica pertinenta de explorare a caracteristicilor profund istorice,
geografice, sociale, economice si culturale ale locurilor de care se ocupa. Se dedica
reperarii functionarii si disfunctiilor tesuturilor, intervenind in functie de fiecare
situatie in parte cu solutii de fiecare data diferite si purtatoare de imagine.
(9) Echipele care il concep sunt in mod necesar transdisciplinare.
(10) Instaleaza fiecare dintre discipline intr-o logica de proiect, pentru ca nu vrea sa se
nasca decat imaginand pe de o parte un proiect politic, un proiect economic, un
proiect social, un proiect cultural care, fiecare, se exprima prin intermediul unei forme
urbane primare si federative, un fel de imagine premonitorie a viitorului. (Jacques
Rey, 1998, p. 45-47)
Trasaturile caracteristice ale proiectului urban (Francois Tomas, 1995, p. 3-7):
(1) “[…], proiectul urban se prezinta inca de la inceput ca o expresie a unei vointe
politice a societatii si nu ca produsul unei reflexii pseudo-stiintifice.” (p. 3)
(2) “Contrar asa-numitei tabula rasa, formelor urbane mostenite, proiectul urban
este respectuos fata de istorie pe care isi propune sa o continue. Atent la
memoria oraselor, in particulatitatile lor cat si in caracteristicile generale care
le apropie pe unele dintre ele, nu poate fi conceptu decat pornind de la o
perceptie a formelor care, in istorie, au contribuit la constructia lor: trasee,
natura insulelor si parcelarului, tipuri de edificii, volumetrie, materiale, stil
arhitectural, raporturi cu un sit, prezenta in sensul lui Aldo Rossi a elementelor
singulare, etc. Daca aceasta i-a condus pe sustinatorii proiectului urban sa
conteste autonomia imobilului, cel putin in interiorul tesutului urban
traditional caruia risca sa ii distruga structura, trebuie sa acceptam totusi ca
sunt de parte de a impartasi cu totii aceleasi optiuni” (p. 4) (cele doua mari
optiuni se refera la a conserva sau a moderniza)
(3) “In tot cazul, rezulta acesta reflexie cu privire la natura interventiilor
contemporane intr-un oras prezentat cel mai adesea ca o forma condensata de
istorie care a motivat o repunere in cauza a conceptului de monument istoric si
7 8
a practicii de restaurare imobiliara care a rezultat. Din aceasta relecturare a
unui concept care a jucat un rol esential in istoria contemporana (adica dupa
1789) a peisajelor noastre, in particular urbane, decurg cel putin doua serii de
consecinte. Mai intai recunoasterea eterogenitatii stilistice a numeroase cladiri
istorice, incepand cu Louvre, pentru a justifica interventii “moderne” in aceste
incinte ale trecutului: colonada lui Buren sau piramida lui Pei pentru a nu cita
decat operele cele mai emblematice. Dar mai ales, cel putin in ce ne priveste,
emergenta notiunii de reabilitare pentru a exprima pe de o parte prezervarea
unui peisaj urban mostenit, ridicat la rang de patrimoniu, cu care o parte mai
mult sau mai putin importanta din populatie se identifica, si reinnoirea sa
pentru a-l face compatibil cu evolutia societatii fara sa fie supus totusi unui
control neplacut si mai ales exclusiv al arhitectilor din Franta.” (p. 5)
(4) “Daca prima caracteristica a reabilitarii consta, chiar daca se face cu mai multa
suplete spre deosebire de restaurarea imobiliara, intr-o prezervare a peisajelor
mostenite, o a doua care nu este mai putin importanta consta in reactivarea, in
masura in care rezulta din traditia istorica, mixitatii functionale. Stim ca
aceasta de pe urma, particular vivace in orasele din sudul Frantei ca si in jurul
Mediteranei, a fost condusa prost in deceniile de zonning functionalist.” (p. 5)
(5) “Insasi aceasta evolutie este la originea dezvoltarii unei alte practici pe care
am dorit in egala masura sa o identificam printr-un termen nou, aparut
simptomatic chiar in momentul si in aceleasi conditii cu proiectul urban, cel de
recalificarea a zonelor industriale dezafectate. In masura in care desemnam
prin friche industrielle o unitate care se degradeaza in urma abandonului,
vedem ca problema ce rezulta nu este noua. Este noua de fapt masivitatea sa
intre sfarsitul anilor ‘70 si jumatatea anilor ‘80 cand, sub dublul efect al crizei
economice si al generalizarii documentelor de planificare care se straduiau
adesea sa prezerve zonele de activitati, numeroase peisaje au fost marcate.” (p.
6)
(6) “[…] proiectul urban corespunde aproape intotdeauna unui spatiu trait si
perceput de catre locuitori, si unei indepartari deliberate de abordarea
panoramica, cea a creatorului divin si a planului sau de ansamblu. Acest
principiu are desigur drept consecinta revalorizarea tuturor spatiilor in care se
recunoaste o asociere a locuitorilor si in interiorul carora se simte nevoia
dezvoltarii unei experiente concrete de participare alaturi de responsabilii
politici si de specialistii amenajarii urbane.” (p. 7) (scara considerata de
ansamblu de catre geografi, este scara 1/2000 din POS)
“Sub termenul general si generic de proiect urban regrupam deci o serie de teme care
in maniera izolata sau uneori mai mult sau mai putin asociata, au alimentat de-a
lungul anilor 60, contestarea unei arhitecturi moderne si a unui urbanism funtionalist
mult deviate fata de predecesorii lor de la inceputul secolului. Aceasta deriva, legand
destinul arhitecturii si urbanismului nu doar de puterea politica dar si de afaceri si de
bani, trebuia sa produca, sub acoperirea zonningului, un oras deliberat segregativ si,
sub cel al rationalitatii, a unei omogenitati distructive de peisaje specifice si de
identitati culturale. Aici sunt toate ingredientele “crizei urbane” analizate de
sociologii marxisti dar si de cei care urmau sa produca contestarea emergemtei unei
miscari urbano-populare care trebuiau sa cunoasca in Franta urmare a alegerilor
municipale din 1977, un fel de apogeu. Or in timpul acestiu deceniu (care incepe la
sfarsitul anilor 60 si pana la sfarsitul anilor 70) de puternica contestare sociala si
politica, se produc un numar de evolutii si s-au incredintat amenajari pe care personal
le consider ca niste antecedente ale proiectului urban.” (Jacques Rey, 1998, p. 7-8)
Privind atat abordarea specifica precum si domeniul predilect de actiune al
proiectului urban, profesorul Sandu aduce o serie de clarificari prin care subliniaza
relatia proiectului urban cu demersul de regenerare urbana si necesitatea asocierii unei
diversitati de actori:
“[…] notiunea de proiect urban, se completeaza prin termenul de regenerare urbana.
Regenerarea urbana nu poate fi luata in discutie decat ca un proiect urban.” (Sandu,
2007, p. 272)
“[…] Nu e vorba de a da o denumire acelui proiect, ci de a gasi in interiorul sau,
sustinerea ideii de regenerare teritoriala in planul conceptiei, in planul metodei de
lucru, cat si in planul desfasurarii interventiei in cadrul teritoriului. Dincolo de atractia
in teritoriu pe care o genereaza un astfel de proiect, apar deci probleme care privesc
de fapt integrarea la nivelul obiectivelor economice, sociale, financiare, arhitectural-
urbanistice, fapt pentru care un astfel de proiect de regenerare urbana nu poate fi
datorat unui singur arhitect, ci unui grup de specialisti pregatiti a aborda integrat
problema.” (Sandu, 2007, p. 272)
Ca o concluzie a definitiilor expuse, in spatele caracterului polisemic al
notiunii, exista o constanta: ideea de proiect conduce spre un nou model pentru
actiunea urbana.
“La intrebarea – ce este proiectul urban? – poate ca ar trebui sa interzicem sa
se raspunda. Nu este ceva finit, este o opera in gestatie cu zone de incertitudine care
trebuie asumate. Nu trebuie creat un fals acord cu privire la termeni si definitiile lor,
ci din contra, trebuie asumata pluralitatea sensurilor, adica, singularitatea oricarei
actiuni si a oricarei amenajari. Poate ca aceasta explica succesul vocabulei “proiect
urban”. Este cumva precum cuvantul “urbanism” in 1910, si ca expresia “dezvoltare
durabila” astazi. Toata lumea astepta un cuvant practic, capabil sa intreprinda
respingerea urbanismului (poluat de functionalism) fara a repune in cauza amenajarea
ca resursa monopolizabila de catre profesionisti: desi amenajarea este de interesul
tuturor, trebuie sa ramana domeniul de actiune al specialistilor.”
(Toussaint, Zimmermann, 1998, p. 192)
4. Scop si caracteristici ale proiectului urban
Proiectul urban permite practicilor de urbanism sa realizeze o coerenta a
interventiilor la diverse scari si o continuitate de actiuni in timp- prin aceasta,
componenta proces a proiectului urban devine deosebit de importanta.
Proiectul urban ca si proces asigura luarea in calcul a mai multor temporalitati: timpul
istoric al orasului, timpul mai scurt al deciziei politice sau al speculatiei, timpul
operatiunii urbane.
Principale caracteristici ale proiectului urban:
(1) urmareste sa reaseze fragmentele in structura globala a aglomeratiilor urbane;
(2) articuleaza diverse scari si da coerenta interventiilor;
(3) identificat ca o munca cu parti de oras pentru a articula proiectul colectivitatii si
proiectele de operatiuni;
9 10
(4) acompaniaza procesul de transformare urbana, deci nu se poate inscrie in logica
urgentei invocata de primari;
(5) reuneste competente multiple pentru ca se aplica orasului care reprezinta o
realitate complexa;
(6) constituie baza unor parteneriate intre institutiile publice (la interior, intre
serviciile publice municipale, si la exterior, intre administratiile locale) bazate pe
logica globalitatii pe termen lung.
Astfel proiectul ajunge sa exprime logica de coproductie a orasului.
Adesea proiectul urban ajunge sa fie confundat cu proiectul arhitectural tocmai
datorita prezentei vocabulei proiect.
Diferentele sunt insa majore:
(1) diferente de scara teritoriala si temporala;
(2) multitudinea de actori implicati (locuitori, utilizatori, actori publici, finantatori,
conceptori, parteneri institutionali, finantatori) spre deosebire de proiectele de
arhitectura;
(3) procedurile si regulile de conceptie si implementare;
(4) masele financiare puse in joc;
(5) multitudinea de mize: politica, economica, financiara, sociala.
In functie de complexitatea problematicii si a scarii teritoriale la care face referire,
exista mai multe tipuri de proiect urban.
Exemple de proiecte adaptate diverselor scari operationale:
- planificarea strategica isi gaseste materializarea in proiectul urban global
asociat scarii aglomeratiei urbane;
- programarea urbana isi gaseste expresia in proiectul urban local, specific
nivelului orasului;
- planificarea operationala isi gaseste expresia in proiectul urban complex
gandit si implementat la scara integului cartier;
- programarea de operare este tradusa prin proiectul de arhitectura ca are ca
scara specifica, scara imobilului.
Din punct de vedere al scarilor implicate, notiunea de proiect urban se refera la doua
scari fundamentale:
- o scara temporala care vizeaza obtinerea legitimitatii operatiunii si crearea
unui consens in jurul numerosilor protagonisti ai proiectului, inclusiv
populatia locala
- o scara spatiala ce permite (1) definirea unui perimetru de actiune coerent ce
se insereaza intr-o maniera armonioasa in tesutul urban si (2) organizarea
orasului existent.
Raportandu-ne la experienta franceza, exista trei tipuri de astfel de proiecte: projet de
ville, projet urbain si projet mairie toate trei acoperind realitatile orasului privit ca
teritoriu socio-economic, ca spatiu construit, ca structura institutionala.
Projet de ville (proiectul de oras)- proiectul strategic si politic
Desi mai este numit si plan strategic, materializeaza un concept utilizat de catre
primarii ce doresc sa afiseze vointa de a pune in practica un proiect colectiv, flexibil si
validat permanent de catre populatie.
Se traduce printr-o mare deschiderea catre actori publici si privati, incercand sa
asocieze o multitudine de actori- acest fapt legitimeaza pe de o parte solutiile propuse
dar, inseamna in acelasi timp o impartire a responsabilitatilor implementarii si a
asigurarii suportului financiar.
Projet de ville se situeaza inaintea alegerilor spatiale – se bazeaza pe o ambitie socio-
economica declarata, parte a unei strategii.
Se realizeaza pe baza unui diagnostic si a unor demersuri prospective care incearca sa
elucideze dinamica proceselor identificate.
Projet urbain (proiectul urban)- proiectul operational
Projet urbain reprezinta de fapt o harta spatiala ce traduce orientarile de dezvoltare
economica si sociala a proiectului de oras, in plan spatial. Are ca scop rezolvarea
problemelor formale, estetice si functionale ale orasului in coerenta cu ambitia
strategica
Projet mairie (proiectul de primarie)- proiectul institutional
Projet mairie sau proiectul institutional, constituie dispozitivul de realizare concreta a
celor doua proiecte precedente, prin punerea la punct de instrumente si proceduri
stabilite. Se realizeaza pe baza unui audit intern al primariei si mobilizeaza resursele
umane in conformitate cu directiile strategice ale proiectului, pentru a permite trecerea
la proiecte operationale subordonate proiectului urban.
Concluzii privind caracteristicile proiectului urban:
(1) proiectul urban reprezinta o noua modalitate de a gandi actiunea de urbanism;
(2) este expresia unei abordari dinamice bazate pe negociere- este un proces continuu
ce implica un proiect flexibil;
(3) este expresia mai multor logici: sociala, economica, politica;
(4) implica relationari de scari teritoriale si de orizonturi temporale;
(5) este o solutie pentru orasul real, prina aceasta deosebindu-se de abordarea
urbanismului functionalist;
(6) implica o abordare interdisciplinara
(7) introduce noi profesiuni in viata orasului: mediatori, responsabili cu comunicarea
intre servicii.
11
Bibliografie:
Bonnet Michel dir., L’elaboration des projets architecturaux et urbains en Europe,
Ed. PUCA, Vol. I-IV, Paris, 2004
Busquet Joan, Barcelona- the urban evolution of a compact city, Ed. Nicolodi,
Roverto, Italia, 2005
Castells Manuel, The rise of the network society, the information age: economy,
society and culture, vol. I, Ed. Blackwell, Oxford, 1996
Chan Chieng Diana coord., Projets urbains en France, Ed. Le Moniteur, Paris, 2002
Choay Francoise, Merlin Pierre, Dictionnaire de l’Urbanisme, Ed. Puf, Paris, 2005
Devillers Christian, Le projet urbain, Ed. Pavillon de l’Arsenal, Paris, 1994
Ingallina Patrizia, Le projet urbain, Ed. Puf, Paris, 2008
Mangin David, Panerai Philippe, Projet urbain, Ed. Parentheses, Marseille, 1999
Soderstrom Olla, Barbey Gilles, Cogato Lanza Elena, Lawrence Roderick, L’usage du
projet. Pratiques sociales et conception du projet urbain et architectural, Ed. Payot
Lausanne, 2000
Tomas Francois, Projets urbaines et projet de ville, in: Les Annales de la Recherche
Urbaine nr. 68-69/1995
Toussaint Jean-Yves, Zimmermann Monique, Projet urbain- menager les gens
amenager la ville, Ed. Pierre Mardaga, Sprimont, Belgia, 1998
12