Orașul tradițional

OI. Despre oraș: noțiuni generale, definiții

O2. Orașul tradițional până în secolul al XIX-lea
O3. Mutațiile urbane ale secolului al XIX-lea
despre oraș
IAC PUNE ÎNTREBAREA: ce i-a determinat pe arhitecți să proiecteze într-un anume fel și nu
altul și ce au căutat să rezolve?
IAC PARCURGE o istorie a profesiunii, încercând să înțelegem motivațiile și identificând
actualitatea, persistența unor probleme:
- la nivelul obiectului, al limbajului expresiv:
morfologie: repertoriu formal (vocabular)
sintaxa: compoziție (modul de punere împreuna, într-un tot cu sens, a componentelor
morfologice, de vocabular)
- la nivelul orașului: pentru că există o legătură strânsă între arhitectură (înțeleasă în totalitatea
ei) și oraș, legătură care participă la evoluția lumii formelor construite, dar pe care arhitectura a
pierdut-o la un moment dat din vedere (de aceea a și apărut urbanismul).

ORAȘUL este greu de definit, deosebit de complex și aflat într-o dinamică pe care nu a atins-o
nici un obiect de arhitectură vreodată, un fenomen asupra căruia gândirea stăruie fără să fi ajuns
la o concluzie.
Pentru Alberti, arhitectura este activitatea artistică de edificare în general: „concepția, cu ajutorul
unui ansamblu de principii și de reguli, a domeniului construit în totalitatea sa, de la casă la oraș
și la așezările rurale”.
Deși această definiție nu s-a bucurat de atenția cuvenită până la perioada modernă, aceasta este
singura care coincide cu concepția contemporană asupra profesiunii de arhitect.
(de citit din breviar)
ce înseamnă oraș?
Orașul este un sistem social și fizic, coagulat în timp, care reflectă evoluția modului de
locuire a unei colectivități umane și a valorilor ei.
Orașul este mai degrabă o stare de spirit, un corp de obiceiuri și tradiții și de atitudini și
sentimente organizate, inerente acestor obiceiuri și transmise prin aceste tradiții. Altfel spus,
orașul nu este doar un mecanism fizic, și nici o construcție artificială. Este implicat în procesul
vital al oamenilor care îl compun; este produsul naturii, și în particular al naturii umane.
Park, R,: „The City: Suggestions for the Investigation of Human Behavior in the Urban Environment”.
The American Journal of Sociology, vol. XX. University of Chicago Press.
New Jersey: Prentice-Hall. Inc. 1969. 1916)

Dimensiuni multiple cantitative și calitative: fizică, economică, socială, culturală...

Nu este doar o formă fizică cu diferite funcțiuni.

Urbanitatea
„urbanitatea califică deopotrivă citadinul modern și spațiul lui, civilitatea ține de un cod de
conduită care prezidează interacțiunile față în față.”
(Merlin, P. & Choay, F. Dictionnaire de l’urbanisme et de l’aménagement. Paris: PUF)
ce înseamnă oraș?
Orașul nu este numai un loc în care trăim, facem cumpărături, ieșim și în care se joacă copiii noștri. Este un
loc ce implică modul în care ne însușim o etică, modul în care ne dezvoltăm simțul justiției, şi mai ales modul
în care învățăm să le vorbim şi să îi ascultăm pe oamenii care nu ne sunt asemenea, ceea face ca ființa
umană să devină umană.
(Sennet. R.,The Civitas of Seeing” in Places, vol. 5, nr.4. )

Proiectantul urban (urban designer) trebuie mai întâi de toate să creadă în oraş, în importanţa şi valoarea
progresului şi culturii umane.
(Kahn, A. ed. 2002. Urban Design: Practices, Pedagogies, Premises, New York City, 2002.)

Avem nevoie de o nouă imagine a ordinii, care să includă organicul și personalul și care în cele din urmă să
îmbrățișeze toate activitățile și funcțiile omului. Doar dacă reușim să proiectăm această imagine vom fi
capabili să găsim o nouă formă pentru oraș.
(Mumford, L. The City in History. Its Origins, Its Transformations, and Its Prospects, San Diego - New York, 1989 [1961])
oraș prefuncționalist / oraș «tradițional»

Orașul tradițional numește generic orașul dinaintea modernismului

(în mod particular dinaintea teoriilor și proiectelor Mișcării Moderne care au condus la
invenția „orașului funcționalist“, despre care vom vorbi în alte cursuri); deci numește
orașul prefuncționalist.
Este un oraș al sedimentelor/oraș sedimentar tocmai datorită acestei caracteristici – de
a se forma prin depunerea de straturi succesive, etape ale istoriei sale.

“Se poate spune ca orașul in sine este memoria colectiva a locuitorilor săi si, precum memoria,
este asociat cu obiecte si lucruri. Orașul este locus-ul memoriei colective.” (Aldo Rossi)
cum citim forma fizică a orașului?
Se citește ca
– un sistem de spatii (străzi și piețe) și
– de clădiri reprezentative (monumente și alte echipamente publice)
care se decupează din masa locuințelor (suma spatiilor private ale orașului).
cum citim forma fizică a orașului?

Forma urbană (despre complexitatea căreia veți învăța toată școala) este un ansamblu
de elemente care se raportează la modul de viață specific unui loc/comunități.
Ea poate lua contururi fizice foarte diverse, depinzând de evoluția în timp a societății, a
economiei și politicii locale, dar și de valorile particulare ale comunităților care locuiesc
orașul.
cum citim forma fizică a orașului?

după Spiro Kostof, The City Assembled. The Elements of Urban Form Through History, Thames and Hudson, 1992

1. Limita orașului
1. Orașul fortificat
2. Întâlnirea cu apa
3. Periferia
4. Orașul deschis
5. Limita ușoară a suburbiei
2. Diviziuni urbane
1. Districtul suveran
2. Dumnezeu în oraș
3. Pagus mercatorium
4. Separări
3. Spații publice
4. Strada
5. Procese urbane
țesut urban
tissu urbain, în franceza
urban fabric, în engleza

Este un termen preluat din analogia cu o tesatura sau cu tesutul biologic, defineste o
forma de organizare care prezinta concomitent o puternica solidaritate intre elemente,
dar si capacitatea de a se adapta, modifica, transforma.

Termenul dă seama despre modul de constituire a orașului

tradițional/prefuncționalist și ridică întrebări privind studiul urbanizărilor recente.

Presupune o atentie acordata atat banalului, cat si exceptionalului, strazilor si

constructiilor obisnuite, dar si ordonantelor monumentale si monumentelor.
(din Panerai, Depaule, Demorgon, Analyse urbaine, Marseille, 1999)
țesut urban
La modul cel mai
simplu, tesutul urban
se constituie din
suprapunerea sau
imbricarea a trei
ansambluri:
– reteaua de strazi și
piețe
– decupajul funciar
(parcelarul)
– constructiile.
Analiza tesutului
urban procedeaza
prin identificarea
fiecaruia dintre
aceste ansambluri,
studiaza logica lor,
precum si logica
relatiilor dintre
acestea.
țesut urban
Se poate încerca și o definiție mai cuprinzătoare a țesutului urban prin intermediul complexului
de elemente tangibile/concrete și intangibile/abstracte care îl compun.

Elemente tangibile/concrete:
– fondul construit – totalitatea clădirilor existente;
– spatiile neocupate de construcții – piața, strada, scuarul, parcul sau zonele plantate, inclusiv
cele din interiorul insulei sau al parcelelor – curțile deschise sau cele interioare;
– monumentele de arta (fântâni, sculpturi, instalații, grupuri statuare etc.);
– elementele de mobilier urban (stâlpi de iluminat, bănci, stații de autobuz etc.);

Elementele intangibile:
– cultura comunității (incluzând și chestiunile economice) – generatoare a unui fel de a trata,
percepe și utiliza spațiul urban;
– memoria colectivă specifică;
– elemente definitoare ale identității colective (tradiții, obiceiuri, uzanțe);
– modul de viața al comunității.

Astfel se poate formula o definiție a țesutului urban ca fiind rezultatul complex al relațiilor
dintre elementele tangibile / concrete sub directa condiționare a celor intangibile / abstracte.

Așadar, orașul rămâne legat de ceea ce romanii numeau urbs – teritoriu fizic al orașului și civitas
– comunitatea cetățenilor care îl locuiesc sau este definit ca relație de apartenență reciprocă a unei
entități spațiale discrete cu un anume grad de permanență și a unei comunități.
țesut urban
MORFOLOGIA unui tesut urban (studiul
formei si al structurii orasului)
se raporteaza deci la continuitatea care
uneste un mare numar de elemente:

– terenul/topografia
– reteaua de strazi
– diviziunea parcelara (parcelar)
– tipul de insula (insular)
– raportul dintre spatiile construite si
neconstruite
– dimensiunile, forma si stilul
constructiilor
– etc.
dar si raporturile care leaga aceste
elemente intre ele, in relatie cu modul de
viata si valorile specifice ale
locuitorilor/comunitatii urbane.

TOATE ACESTEA DAU

CARACTERUL ORASULUI
țesut urban
În studiul formei și structurii orașului,
individualitatea construitului
cedează în fața rolului său
de ochi într-o rețea de ansamblu mai amplă.

Elementele întrețin un raport de

conexiune, de proximitate,
de înrudire și de scară, între “monumental” și
“banal”.

Acesta este numai unul dintre motivele

pentru care studiul arhitecturii si al
orasului sunt inseparabile.
insula
O componenta importanta a tesutului urban este insula.
paté de maisons, ilot (fr.), block, (en.), cuadras (America de Sud)

Insula este cea mai mică unitate a sistemului urban delimitată în totalitate de străzi; un
ansamblu format din parcele (unități de proprietate), fronturi la stradă și construit.
Forma insulelor, logica conformarii lor si relatiile dintre ele, contribuie la caracterul
distinct al anumitor zone.
țesut urban
poate fi omogen sau eterogen.
Un tesut urban omogen poate fi
definit ca aparenta fizica a unui
fragment de oras in care elementele
care il compun au caracteristici
asemanatoare.
Exista o mare diversitate de tesuturi
omogene.

Un tesut urban eterogen este

caracterizat de o mare diversitate a
elementelor care il compun:
– forma și dimenisunile parcelelor;
– modul de ocupare a parcelei/forma
construită în relație cu spațiul public și
cu cel neconstruit;
– dimensiunile și traseele spațiilor
publice;
– etc.
țesut urban omogen/neomogen
Bienala de Arhitectura de la Venetia, 2006
țesut urban omogen/neomogen
Bienala de Arhitectura de la Venetia, 2006
țesut urban omogen/neomogen
Bienala de Arhitectura de la Venetia, 2006
țesut urban omogen
Dezvoltarea organică (central si vest-europeana): țesut omogen lax, dezvoltat în mod
spontan, adaptat formelor reliefului si individualizat de cateva puncte de interes ale
comunitatii (biserica, primarie, scoala etc.), după logica direcțiilor de dezvoltare și a
structurii majore
țesut major / minor
Tesutul urban poate fi văzut sub
unghi “monumental”
à major / monumental
(un fel de zoom out)
sau sub unghi domestic
à țesut minor / domestic
(un fel de zoom in)
țesut major / minor
Tesutul minor / domestic se refera (prin opoziție cu cel major) la modul în care se
configurează spațiul vieții obișnuite, cotidiene (nu spațiul evenimentului), la acele
caracteristici care definesc latura domestica a orasului (spre deosebire de cea
monumentala).
Este subordonat în mare celui major, dar are propria sa autonomie la nivelul detaliului.
Tesutul minor / domestic
țesut major / minor
Tesutul major / monumental se refera la acele caracteristici care definesc orasul in
ansamblul sau (sau o zona mai mare a acestuia) și au un mare grad de reprezentativitate.

Reprezentari schematice de
orase supuse Venetiei,
soclurile coloanelor de la
Santa Maria del Giglio,
Venetia
țesut major / minor

tesut urban major, tesut minor,

„monumental“; al evenimentului „domestic“; al cotidianului
Toate acestea dau caracterul orașului și individualizează zone mai ample sau mai
restrânse în cadrul fiecărui oraș; însă această înțelegere a evoluției orașului este
specifică contemporaneității și face obiectul preocupărilor arhitecturii zilelor noastre.
Toate acestea dau caracterul orașului și individualizează zone mai ample sau mai
restrânse în cadrul fiecărui oraș; însă această înțelegere a evoluției orașului este
specifică contemporaneității și face obiectul preocupărilor arhitecturii zilelor noastre.
Toate acestea dau caracterul orașului și individualizează zone mai ample sau mai
restrânse în cadrul fiecărui oraș; însă această înțelegere a evoluției orașului este
specifică contemporaneității și face obiectul preocupărilor arhitecturii zilelor noastre.
Cum putem înțelege orașul ?
Forma lui s-a coagulat în timp ca o succesiune de dezvoltări organice și intervenții
autoritare, de distrugeri și noi construcții. De unde și ideea de palimpsest.
„palimpsestul urban“
“Se poate spune că orașul în sine este memoria colectivă a locuitorilor săi și, precum memoria, este asociat
cu obiecte și lucruri. Orașul este locus-ul memoriei colective.” (Aldo Rossi)
“Dacă un grup se fixează într-o porțiune de spațiu, o transforma după propria imagine, dar totodată se
pliază si se adaptează la lucrurile materiale care-i rezista. El se închide in cadrul pe care si l-a construit.
Imaginea mediului exterior si a raporturilor stabile pe care le întreține cu acesta trec in prim-planul ideii pe
care si-o face despre sine. Ea pătrunde in toate elementele conștiinței sale, ii modelează si ii reglează
evoluția. ... Locul si grupul si-au pus amprenta unul asupra altuia.” (Maurice Halbwachs, Memoria
colectiva)

Forma orasului se definește în timp ca o succesiune de dezvoltări organice și intervenții

autoritare.
Orașul tradițional este un oraș al sedimentelor/oraș sedimentar tocmai datorită acestei
caracteristici – de a se forma prin depunerea de straturi succesive, etape ale istoriei sale.
o2. orașul: scurt parcurs istoric
o2. orașul: scurt parcurs istoric
ORAȘE: spontane sau
pe plan prestabilit
ORAȘE: țesut organic sau
țesut riguros geometric (ex.: orașul hipodamic/în tablă de șah)

Până la Renaștere, orașele:

- se dezvoltă respectând regulile tradiției și prescripțiile religioase;
- prezintă o mare varietate formală;
- în general se dezvolă organic, prin construcție vernaculară la nivelul țesutului minor;
- sunt tot mai complexe ca dotări publice (încep să facă obiectul arhitecturii erudite);
- răspund bine specificului economic;
- sunt în general fortificate;
- sunt în general mici (Roma antică este „excepția“: este orașul prin excelență);
- unele sunt foarte bine echipate edilitar.

Vezi cursul ISTORIA AȘEZĂRILOR ÎN EUROPA.

orașul antic

Ur, Mesopotamia, mileniul III î.e.n.

așezare Massa, Camerun Kahun, Egipt Micene

Grecia antică
polis /poliV (comunitate de cetățeni liberi /polites și autonomi)
Grecia antică
polis /poliV (comunitate de cetățeni liberi /polites și autonomi)

Olint; plan prestabilit/geometrizat

Roma
urbs-urbis = formă urbană | civis-civitas = condiție a cetățeniei
Forma urbis Romae – 200 d.Cr.
Orașul medieval fortificat
ORASUL IN TIMP „PALIMPSESTUL URBAN“
Renașterea
Pentru Alberti, arhitectura este activitatea artistică de edificare în general:
„concepția, cu ajutorul unui ansamblu de principii și de
reguli, a domeniului construit în totalitatea sa, de la casă la oraș și la așezările rurale”.

Piero della Francesca (1415-1492)

Odată cu Renașterea și pâna în secolul al XIX-lea, căutarea proporției ideale și

imitarea Antichității devine garanția frumosului și cuprind și orașul.
Începând de acum, limbajul clasic va parcurge și istoria orasului,
folosit diferit, în funcție de gust și de circumstantele specifice
La nivelul orasului, se deschide calea interventiilor urbane de estetizare a spatiului
public/urban, de regularizare geometrica, de ordonare, prin aplicarea principiilor
subintinse de estetica ordinelor clasice — a perspectivei.
Palazzo Rucellai, 1446-51,
arh. Leon Battista Alberti
Palazzo Rucellai, 1446-51,
arh. Leon Battista Alberti
trei elemente ale ansamblului: palatul, piata si loggia Rucellai,
Se deschide calea interventiilor urbane de estetizare a
spatiului public/urban, de regularizare geometrica, de
ordonare, prin aplicarea principiilor subintinse de estetica
ordinelor clasice.

Piata din Pienza, 1459-62, Papa Pius II Picolomini,

arh. Bernardo Rosselino
Piata din Pienza, 1459-62, Papa Pius II Picolomini, arh. Bernardo Rosselino
Teatro Olimpico de Vicenza, Andrea Palladio, 1580
Teatro Olimpico de Vicenza, Andrea Palladio, 1580
Teatro Olimpico de Vicenza, Andrea Palladio, 1580
elangelo, forma
Se deschide calea uma ligação
interventiilor urbaneentre o início
de estetizare a das
spatiului public/urban, de regularizare geometrica, de
no da Renascença,
ordonare, em Florença,
prin aplicarea principiilor subintinseedeoestetica
eminente Barroco,
ordinelor clasice.
Evolução do Campinoglio
Piazza del
Campidoglio,
1538 ~ 1650
Michelangelo
Piazza del Campidoglio, 1538 ~ 1650
Michelangelo
Piazza del Campidoglio, 1538 ~ 1650
Michelangelo
gravura de Etienne Duperac, 1568
Se deschide calea interventiilor urbane de estetizare a
spatiului public/urban, de regularizare geometrica, de
ordonare, prin aplicarea principiilor subintinse de estetica
ordinelor clasice.

Roma lui Sixtus al V-lea, 1521 ~ 1590

Roma lui Sixtus al V-lea, 1521 ~ 1590
Se deschide calea interventiilor urbane de estetizare a
spatiului public/urban, de regularizare geometrica, de
ordonare, prin aplicarea principiilor subintinse de estetica
ordinelor clasice.
Se deschide calea interventiilor urbane de estetizare a
spatiului public/urban, de regularizare geometrica, de
ordonare, prin aplicarea principiilor subintinse de estetica
ordinelor clasice.
Roma lui Sixtus al V-lea, 1521 ~ 1590: Piazza del Popolo
~1700
Piețele regale

Place des Vosges (Place Royale),

1605-1612, Henri IV
Piețele regale

Place des Vosges (Place Royale),

1605-1612, Henri IV
18th C. — Pierre Patte (1723-1812)
Monumens érigés en France à la gloire de Louis XV, Paris 1765, Planche XXXIX : « Partie du plan général de Paris, Où l’on a tracé les différents
Emplacemens qui ont été choisis pour placer la Statue équestre du Roi »
„embelissement“ / înfrumusețare urbană
Sec. XVI - termenul francez “embellissement“ se referă la început la suprafața
stilistică, preocuparea pentru estetica orașului
= introducerea spațiului public în sistemul de proiectare al tradiției clasice
(ordonnancement).

Secolul Luminilor (sec XVIII) - în gândirea franceză, “embelissement” evoluează către

o noțiune sincretică, prefigurând cumva termenul încă inexistent de urbanism
= “un ansamblu încă indistinct de reguli și de tehnici, de concepții și realizări .avînd ca
scop ameliorarea organizării orașului în aceeași măsură cu aparența lui formală”.
Ca urmare, el se referă atît la circulație și la salubritate cît și la ordonarea fațadelor sau
construcția de monumente de for public, devenind astfel un instrument de ameliorare
funcțională a orașelor și chiar de rectificare a moravurilor si de edificare morală a
populației.

Acest sens complex (sens parțial pierdut în Franța secolului al XIX-lea), unește
funcționalul, igiena și estetica urbană.
(Se răspândește și subîntinde /modelează și gândirea urbanistică bucureșteană a perioadei
de modernizare și se reflectă în toate documentele care reglementează transformările
urbane)
„embelissement“ /înfrumusețare
Începând cu secolul al XVII-lea, în Franta, operațiile de estetizare/ordonare a spațiului
public al orasului după principiile tradiției clasice ajung să cuprindă, în secolele XVIII
și XIX, și operații edilitare menite să trateze problemele tehnice, de salubritate sau de
circulație ale orasului.

Rue de Rivoli, 1801

Percier et Fontaine
marile bulevarde

Regent Street, Londra, începutul secolului XIX

Rue Rivoli, Paris, 1757-1758
Rue Castiglione, Paris, 1803
în concluzie,
Locuirea urbană combinată cu locurile de muncă (= producția meșteșugărească /
artizanală și activitățile cu caracter comercial) formează împreună o masă construită
(case și eventualele lor curți) relativ omogenă și cu propriile ei reguli, din care se
decupează străzile.
În această regularitate (omogenitate), rupturile capătă o importanță particulară,
rezervată în principal monumentelor sau reperelor publice, constituite de clădiri care
adăpostesc funcțiuni importante pentru viața și activitatea orașului.
Se poate spune că în spațiul urban preindustrial, dar si de-a lungul secolului al
XIX-lea (in centrul orașelor), excepțiile de la regula țesutului urban coincid cu
spațiile cu o importanta aparte.

Orașul tradițional/pre-funcționalist se definește prin:

– țesut urban relativ omogen, spontan și/sau geometrizat prin intervenții
urbanistice autoritare și individualizat de punctele de interes specifice etapei
istorice de evoluție (biserica, primărie, școala etc., apoi gara, teatrul, bursa
etc.)
– spații publice (străzi și piețe) clar definite formal (ușor lizibile – fațada
clădirilor coincide de regula cu limita dintre parcelă și domeniul public al
orașului).