ALEXANDRU M.

SANDU
1

Samburele care face sa creasca vol. II

[Eseuri de urbanism si arhitectura]
Editura Fundatiei Arhitext design Bucuresti
Cuprins
Capitolul II
Pe urmele conceptelor
11 Fertilitatea dihotomiilor
25 Peisaj cultural: pe urmele unui concept
49 Rurbanul - tentativa de reactualizare romaneasca
75 Perpetuul unui concept fundamental
89 Pietonalul: confort si identitate
Capitolul III Despre regenerare
121 Revitalizarea valorilor de patrimoniu
135 Investigarea existentului - eliminarea confuziilor
147 Pentru o intelegere complexa, stiintifica a restructurarii urbane
221 Nevoia de continuitate
269 Samburele care face sa creasca

Fertilitatea dihotomiilor
O abordare a conceptului de model implica necesar doctrina,
modelele fiind niste insumari explicite ale doctrinei. Exista un raport, o
relatie cat se poate de motivata intre ideologie si doctrina, ideologie si
experienta, tehnologie si stiinta. La noi, atat in cadrul larg social, cat si in
2

cel pedagogic, termenul de doctrina este inca folosit cu sensul lui

peiorativ: multi arhitecti sau conducatori de ateliere de creatie se
manifesta oarecum amuzati atunci cand constientizeaza introducerea
respectivului termen in discutie, insa, de fapt, dezbaterea teoretica la nivel
international este, clar, o chestiune doctrinara. Ramura teoretica a
invatamantului de arhitectura nu presupune, insa, si abordarea doctrinelor.
Peter Hali, de exemplu, in ultima sa carte dedicata urbanismului, neaga
atat teoriile, cat si doctrinele, pentru ca la sfarsitul anilor 1980 era foarte
in voga negarea modelului. Era in voga, desigur, ca exprimare a curentului
general cultural din acei ani, argumentul esential fiind cel de
nonconformism, existent cumva ca tendinta radical deosebita de simpla
contestare sau opozitie a anilor '70. Exista atunci, ca manifestare a
atitudinii individuale, necesitatea de a te declara in afara oricarui model,
desi, paradoxal, chiar aceasta declaratie de neapartenenta descrie,
ultimativ, inscrierea intr-un alt model. (Aceasta si pentru ca, analizata in
ea insasi, orice atitudine a omului este legata, mai mult sau mai putin, de
idei sau imagini de referinta, este deci conditionata de un model - chiar si
atunci cand inventeaza, omul pleaca de la un model. Ca reactia lui se
poate constitui in opozitie declarata cu modelul este perfect posibil, dar
raportarea lui se adreseaza tot acestui model.)
In urbanism, cele trei paradigme uzitate atat in teorie, cat si in
practica, sunt modelul culturalist, cel functionalist si cel naturalist1.
Ideea de retea, de pilda, o idee nu foarte noua, dar in prezent mult
vehiculata, este foarte caracteristica modelului functionalist - acesta
insista si exagereaza chiar ierarhizarea si poate duce aceasta ierarhizare
pana la inchiderea totala a sistemului, la incapacitatea lui de adaptare.
Modelul culturalist, spre deosebire, este unul care nu infirma ierarhizarea,
dar nu o considera drept element categoric, determinant, astfel incat
pleaca de la o oarecare scalare valorica, dar nu tine neaparat sa o duca la
capat. Asa incat observatiile lui Christopher Alexander, detinator al unui
prestigios premiu acordat de PJBA pentru urbanism - trebuie intelese in
virtutea faptului de a fi incercat sa puna in discutie - intr-un mod foarte
simplu, de altfel - ideea unei posibile hibridizari intre modelul culturalist si
modelul functionalist. S-a obtinut, astfel, un nou model care a dorit sa ia in
calcul ierarhizarea lucrurilor, intr-o anumita masura, dar care sa nu
interzica, sa nu blocheze niste legaturi care se puteau situa in afara lui.
Fapt ce poate fi privit, dintr-o anume perspectiva, ca lovitura fatala la
adresa functionalismului (articolul aparea in 1956). Modelul naturalist,
care-l are ca exponent pe Wright, este cumva in afara jocurilor celorlalte
doua, care s-au constituit si care au evoluat in aproximativ aceleasi
conditii, pornind aproximativ de la o aceeasi evaluare critica a situatiei
existente si care, in general, au evoluat in cadrul unei dihotomii, si in
conditiile unei critici cateodata exacerbate, virulente (vezi conflictul
intelectual de notorietate dintre Le Corbusier si Camillo Sitte), alteori
efectiv pactizand: la drept vorbind, atunci cand Corbusier creeaza
monumentul Ronchamp, el renunta la principiul liniei drepte, demonstratie
explicita a modelului functionalist. Dupa cum Garnier, gandind in termeni
de functionalitate, a putut exprima, la un moment dat, in Franta anilor '30
1

In lucrarea Urbanisme, utopies et realitees - Editions du 5euil, Paris, 1965, Francoise Choay comenteaza urbanismul prin
trei modele: progresist culturalist si naturalist. Constatand configuratiile pe care le produce modelul progresist, atat in teorie,
cat si in practica, ulterior aparitiei lucrarii, am preferat a denumi modelul progresist cu numele de functionalist, realitatea sa
fiind legata de exprimarea cu precadere a determinarii functionale.

cu preponderenta, modelul culturalist, Gibert, in Anglia postbelica, atunci

cand concepe orasul-gradina, in care apar niste principii foarte evidente
ale modelului culturalist de organizare a spatiului urban, in special in
cadrul esteticii urbane, gandeste acea existenta urbana, conform unei
anumite ierarhizari - cu o clara influenta, deci, a modelului functionalist.
Afirmam, la inceput, ca modelul naturalist este in afara acestui joc - este
un model specific american, legat de cultura americana a momentului
respectiv - si se poate face o legatura directa intre celebrul proiect al lui
Wright din 1933, Broadacre City, si poezia lui Whitman, ambele fiind
resimtite, in contextul dat, drept expresii concretizate ale libertatii.
Europenii au judecat proiectul lui Wright mai tarziu, prin 1960, ca forma a
unei exprimari evidente a spiritului de libertate al societatii umane, fiind
insa aparut cu mult inainte ca aceasta idee sa fie adecvata sau exprimata
in filosofia timpului (idee considerata, de fapt, ca o exprimare in domeniul
organizarii spatiului, a ceea ce celebrul autor german Marcuse (de)scrie si
comenteaza intr-o carte faimoasa la acea vreme, Eros si civilizatia.
Interesant este ca proiectul din 1933 al lui Wright se leaga, la inceputul
anilor '60, de momentul deschiderii portilor in planul societatii europene,
pentru liberalism in planul economic, in planul culturii, al acceptiei miticreligioase, al acceptiei multietinicitatii, libertatii sexuale etc. Asa ca
pregnanta modelului lui Wright pare sa fie oarecum accentuata si cu
consecinte in realitate, insa, propunerile lui Wright in cadrul proiectului sau
Broadacre City sunt atat de intim si de strans legate de conditia naturala
(situl) si de conditia tehnologica a spatiului si timpului din care. se trag,
incat ele sugereaza, pana la urma, restrictia: el (proiectul) nu putea fi
realizat in alta parte, datorita tocmai acestor necesitati pe care numai un
anumit context le putea oferi. Mai mult, in afara de aceasta conditionare,
mai functiona si principiul wrightian, nimic din situl natural nu poate fi
atins. Finalmente, viziunea lui Wright nu s-a realizat niciodata ca proiect,
dar procesul de evolutie si constructie al periferiei urbane americane dupa
cel de-al Doilea Razboi Mondial este, de fapt, o exprimare a acestui model.
Explozia orasului in afara si constituirea unor periferii mai bogate, mai
luxoase, mai confortabile decat cele din zona centrala a orasului, ceea ce,
desigur, exprima si niste conditii economice ale unui moment dat, isi are
originile in aceasta tentativa a lui Wright.
Experienta aceasta, a cresterii orasului, in acest fel, incepe sa apara
ceva mai tarziu si in Europa, unde, nu se mai vorbea despre o aglomeratie
urbana in care cresterea reprezinta mizerie, rau, ci dimpotriva, despre o
crestere care e echivalata cu superconfortul, deci cu o conditie superioara
de existenta.
Initial, aceasta miscare s-a constientizat prin aparitia unui
fenomen exprimat prin parasirea centrului, (re)locuit in consecinta, de o
populatie situata material si social inferior celei care se deplasase spre
periferie. S-a creat, astfel, in America acelui timp, ideea centrului stapanit
de populatia nevoiasa, a unui centru afectat in mod exclusiv raului; prima
experienta a abordarii unei evolutii urbane, in acest sens fiind, dupa cum
se stie, la Boston, in 1958 se initiaza un prim proces de renovare urbana,
in sensul ca se deschid ample operatii de transformare si investitii in
centrul orasului Boston: apar imediat oameni interesati, dintre care unii
erau dintre aceia care deja parasisera centrul pentru periferie si care,
acum, revin. Numai ca, de data aceasta, revin in centru cu o a doua
4

resedinta. Apare, asadar, fenomenul celor doua resedinte - una legata de

afaceri, cealalta de viata de familie, de cadrul domestic. Multi tineri
studenti sau recent casatoriti se fixeaza in zona. in acest fel, are loc o
reconsiderare a centrului orasului si, de aici, o extensie a unui principiu
care incepe sa fie adoptat in orasele americane; principiu care va naste
mai tarziu, in anii '70, fenomenul yuppie-lor, caracteristic pentru cultura
urbana americana, cu efecte in restaurarea urbana: acestia, tineri in
genere titrati, cultivati, apartinand unor familii bune, in baza unei miscari
cu surse ideologice, revendicative, intra in stapanirea unor case pe strazi
si in cartiere ce fusesera deteriorate, in mod special in cartiere ocupate de
o populatie nevoiasa, renoveaza aceste case si se instaleaza in ele. Se
produce, astfel, un fenomen specific societatii americane (prezent si in
Anglia, dar la inceput intr-o mai mica masura): intr-un teritoriu, printr-un
efort individual extins in plan comunitar, un efort ulterior condus social in
planul politicii urbane, comandat, se arunca samanta unei idei (intr-un
mediu, desigur, apreciat ca potential fertil) si ideea respectiva se extinde,
prinde. Astfel incat exemplul genereaza modelul, producandu-se
simultan procese de renovare electiva a unor cladiri sau cartiere de un
interes aparte. Este vorba, fireste, si despre o determinare ideologica,
acesti tineri tinzand, de fapt, sa nege un anumit demers caracteristic
societatii in care s-au nascut si din care au facut parte. Poate nu neaparat
negarea clasei sociale - pe care tin sa si-o pastreze, cu toate atributele,
caci acesti tineri nu mimeaza declansarea -, cat neaga izolarea acelei
clase sociale in raport cu timpul.
Dar acest fenomen, cu consecintele lui cat se poate de pozitive in
cazul enuntat, exista si in sens negativ: pe un domeniu onorabil, dar poate
aflat nu in deplinatatea exercitarii tuturor atributiilor statutului respectiv,
este suficienta aparitia unui singur germene de instabilitate, de risc,
pentru ca raspandirea raului sa se produca, doar ca in sens contrar:
familiile medii degajeaza zona infestata lasand-o prada pentru cei
nevoiasi. Caz in care revenirea yuppie-lor nu poate fi considerata decat ca
o recuperare a teritoriului. Cu mai bine de trei decenii in urma mentionam
intr-un curs acest proces, comentat acum ca fiind de sorginte americana;
dar in anii '70-'80 acest lucru se produce de facto in Bucuresti: strazile
Viitorului, Toamnei, zona Lizeanu ilustreaza cat se poate de corect acest
proces ocazionat de mutarea directa sau prin schimb a mai multor familii
nevoiase, fara o traditie statica a locuitului, in casele vechi burgheze, in
urma construirii fronturilor de blocuri in care au fost instalate initial familii
ce proveneau de la periferia de altadata a Capitalei, familii care nu aveau
exercitiul existentei in aceste conditii si care au produs deteriorarea
fondului locativ si a spatiilor urbane respective etc. S-a produs, prin
schimbul de locuire intre noii veniti si cei care aveau in spirit traiul in
casele respective - a avut loc, asadar, o reasezare. Este, insa, vital de
constientizat faptul ca atunci cand cultura urbana este redusa si inlocuita
doar de consumul de spatiu, consecinta fireasca este degradarea spatiului
in cauza (in aceasta situatie se afla mai multe cartiere din Bucuresti si, din
pacate, chiar si Centrul istoric2). Problema este, fireste, a urbanistilor, dar
2

Decaderea unor zone, care isi pierd din calitatile pe care le-au avut intr-o anume perioada de functionalitate pozitiva,
inseamna un proces in care deteriorarea spatiului este urmata de inlocuirea treptata a populatiei zonei cu o alta populatie mai
saraca, care, prin modul de viata si datorita resurselor foarte limitate, contribuie la accentuarea procesului de deteriorare.
Revitalizarea acestor zone impune proceduri si solutionari caracteristice care au fost experimentate in ultimii 30 de ani, in
Europa sau America. Desi exista modele in acest sens, aplicarea acestora la situatiile din Bucuresti nu poate fi decat partiala,

este, fara doar si poate, si una a sociologiei. Si nu numai... este, in

ansamblu, a politicii urbane.
Tot ce facem porneste de la un model, insa, daca in acest model nu
intervine spiritul de creatie si daca procesul se mentine exclusiv in
domeniul imitatiei, putem vorbi, fara teama de a gresi, despre manierism,
iar absolutizarea in sine a unui unic model este cel putin limitativa, de
vreme ce practica demonstreaza, fara nici un dubiu, ca modelele coexista
(numai cine a tratat superficial modelul deconstructivist, de pilda, poate
nega ca - la modul fundamental - este de gasit in el o linie clara a
functionalismului, tot asa dupa cum postmodernismul dezvolta o relatie
efectiva cu modelul culturalist). Acesta este, de fapt, riscul oricarei teorii, a
oricarui model; cu deosebire a celor culturale, pentru ca modelele
ideologice sunt supuse unei perisabilitati mult mai rapide decat cele
culturale). Modelul, insa, se mentine, rezista ca atare, in planul culturii.
Desi putem vorbi, fireste, despre o manierizare a celor trei modele
amintite, trebuie spus ca aproape tot ceea ce se intampla actualmente in
urbanism isi poate gasi radacini in una dintre cele trei oferte. Si astazi
spunem ca dihotomia modelelor urbanistice, pe care, personal, le-as numi,
tocmai de aceea, modele urbanistice fundamentale, trece din zona luptei
intre contradictorii in starea de cooperare, de colaborare. Contradictia, ca
urmare, devine un mijloc, un instrument spre a servi scopului si nu spre a-l
distruge. Orice dihotomie care, la un nivel primitiv, pare a duce la anularea
efortului colectiv, trebuie condusa spre domeniul colaborarii 3.
(Fragmente din dialogul care a avut loc intre membrii redactiei
Arhitext design in 25 septembrie 2000) Text publicat initial in Arhitext
design, numarul 9-10/2000.

Peisaj cultural: pe urmele unui concept

Si in loc de sau

fiind necesara constructia unei strategii foarte complexe sociodemografice si economice si numai dupa aceea configurarea
unei solutii arhitectural-urbanistice. Tot asa este de luat in consideratie o operatie de revitalizare a unor zone din marile
cartiere, in conditiile in care 95% dintre locuinte/ apartamente sunt in proprietatea celor care le ocupa, iar dintre acestia cea
mai mare parte nu au venituri suficiente pentru a-si plati intretinerea decenta. Pentru astfel de situatii municipalitatea asteapta
o minune care, fireste, nu mai poate veni dupa vanzarea rapida si simbolica - populista, din primii ani '90; este de cautat o
solutie de politica urbana, cautare care poate incarca municipalitatea timp de o intreaga legislatura, fara insa a-i aduce lauri!
3
Ma gandesc, acum, la comisiile de avizare sau chiar la discutiile profesionale sau profesional-publice referitoare la diferite
proiecte; toate acestea insemnand, in mod firesc, o lupta de pareri si abordari. Ceea ce nu este firesc este faptul ca, desi sunt
purtate in interesul colaborarii, ele nu ajung la o concluzie constructiva, ideea supusa discutiei fiind jupuita de orgolii
umane, ambitii profesionale, interese politico-economice si pretentii civice. Unde este profesionalismul? De multe ori el nu
exista, in detrimentul unor initiative valabile pentru constructia urbana, iar, atunci cand el exista, adesea este omorat prin
corectura, si de data aceasta, de asemenea, in detrimentul unei initiative valabile. Cum se explica altfel faptul ca realitatea
realizata este sub nivelul initiativei promovate?

Arpad Zachi: Perioada postmoderna a acuzat nu numai paradigmele

modernitatii, ci si posibilitatea redefinirii unor termeni si / sau concepte.
De aceea au fost lansate, si se lanseaza aproape zilnic noi sintagme
hibride care incearca sa dea o noua substanta si consistenta unei noi
perceptii asupra realitatilor si virtualitatilor care ne inconjoara. Un astfel de
hibrid lingvistic (mai curand tautologie) este si cel de peisaj cultural, pe
care il supun acum atentiei dumneavoastra.
Doina Cristea: in raport cu definitia data peisajului in conventia
europeana a peisajului, adoptata de Comitetul Ministrilor Consiliului
Europei la data de 19 iulie 2000, ca fiind o portiune de teritoriu, asa cum
este perceputa de locuitori, al carei caracter rezulta din actiunea si
interactiunea factorilor naturali si / sau umani, cred ca ar fi de discutat
unele nuantari, mai ales in legatura cu termenul de peisaj urban, frecvent
utilizat in ultimul timp. Astfel, Rosario Assunto4 afirma ca peisajul urban
este diferit de peisajul propriu-zis, pentru ca se afla in raport de
reprezentare cu peisajul, si nu numai ca o parte constitutiva, fizicgeometrica a acestuia.
Tot Assunto introduce termenul de metaspatialitate legat de peisaj,
in care adauga, peste ceea ce este perceptibil, si o referire la ceea ce o
evolutie de lunga durata a locuirii, intr-un anumit teritoriu, a impregnat
cultural si a individualizat acel loc. in prezent s-a statuat distinctia: peisaj
natural (cu prezenta nesemnificativa a amprentei activitatilor umane) peisaj cultural (in care domina amprenta activitatii umane, indiferent ca
este vorba despre cai de comunicatii, constructii, canale, campuri
cultivate, etc.). Multe din argumentele tarilor foarte urbanizate in favoarea
peisajului cultural - peisajul cultural este in aceste cazuri unul foarte extins
- urmaresc mentinerea partilor naturale ale peisajului ca elemente care
apartin urbanului, practic este vorba despre un peisaj cultural la scara
regionala / nationala. Acele enclave de peisaj natural mentinute in starea
lor genuina nu mai apartin, de fapt, de peisajul natural.
Alexandru M. Sandu: Discutia trebuie inceputa de la ceea ce, cu un
timp in urma, constituia doar o antiteza intre natura, ca mediu in afara
interventiei umane, si cultura, ca produs al interventiei umane. Aceasta a
fost chiar baza dezbaterilor unui Congres al UIA de la Vama, din 1974,
mare parte a luarilor de pozitie, de acolo, s-a sprijinit pe ideea confortului
uman in controlul antitezei natura-cultura. Daca pana de curand ideea de
peisaj era legata de prezenta naturii ca forma vie, (chiar daca era vorba de
una prelucrata), in urma unor abordari mai temeinice, dar nu straine
mediului politic al acestor abordari, se vorbeste in ultimul timp de peisajul
cultural - peisajul care se constituie din interventia omului, un peisaj
construit total sau partial, in plan fizic si spiritual, cu componente de
imagine, comportament, traditie, mentalitate etc. Sigur ca ne gandim la
faptul ca putine locuri in lume mai sunt virgine, fara vreo interventie
oarecare a omului. Insist, insa, in mod deosebit, asupra faptului ca, daca
prin peisaj cultural noi ne-am referi doar la produsul unei actiuni, ca
obiect, ca prezenta fizica a interventiei omului, ne-am situa intr-o
4

Assunto R. considera chiar impropriu termenul de peisaj urban, deoarece orasul se afla cu peisajul in relatie nu de
functie, ci de reprezentare, raport ce se exprima nu prin extensii geometrice, ci prin doua trasaturi metaspatiale in care toate
elementele concura spre: (a) individualizarea spatiului si (b) definirea lui ca loc - imagine spatiala in care timpul reprezinta
momentanul si infinitatea. O metaspatialitate care cuprinde spatiul si timpul, deci un spatiu aflat dincolo de realitatea de sub
privirile noastre, un spatiu definit de alte calitati si valori decat cele ale dimensiunilor si concretetei (masurabile la fata
locului sau prin componente care reies din experienta imediata).

intelegere si abordare simplista a termenului. Cred ca aici trebuie luat in

consideratie, in incarcatura semantica, componenta mentala si de suflet,
pe care interventia umana o reprezinta.
Daca discutam in context despre un spatiu public - daca acesta este
curat, interesant, atragator, confortabil sau nu, acest lucru se releva ca
parte a peisajului cultural doar daca prin elementele sale reflecta o anume
mentalitate a locuirii; de aceea, eu leg referirea la peisajul cultural de
conceptul modern de locuire, caci a vorbi astazi despre locuire inseamna a
lua in consideratie tot ceea ce reprezinta spatiul amenajat pentru
existenta, a discuta despre un intreg complex de date si influente care ne
inconjoara. De aceea, privind conceptul de peisaj cultural, raportul / relatia
dintre natura si cultura nu este exclusiva, ci incluziva. Pragmatism in loc
de metafizica.
Constantin Hostiuc: Pentru ca vorbim despre un concept nou, util,
inca necircumscris precis, as intreba daca acest concept ar fi incadrabil
mai curand metafizicii sau unei filosofii a pragmaticului.
A.M.S.: Cum ne-am referit la un anume context politic, ar fi vorba
mai curand de o abordare pragmatica. Este un concept lansat, nu fara o
argumentare filosofica, la nivelul UE, dar care urmareste o anume
mobilizare a comunitatilor in sensul realizarii premiselor unui anumit
confort al locuirii, obiectiv care, desi este foarte legat de vietuire, este un
concept determinat in scop politic. De altfel, in general, principiile de acest
fel sunt considerate si acceptate ca principii ale existentei UE, indiferent
ca ele apar ca reglementari, recomandari sau doar comentarii, astfel incat
ele sunt, in realitate, o manifestare in primul rand a politicului.
A.Z.: As dori sa depasim sfera politicului si sa vorbim mai ales despre
schimbarea de mentalitate pe care el o antreneaza. Tendinta noastra, in
discutia legata de peisaj, este sa opunem peisajul mediului construit, sa
gandim dihotomic. Aceasta noua sintagma acceptata de politic este un
reflex al gandirii postmoderne.
A.M.S.: Sunt de acord cu ultima afirmatie, dar as spune ca este vorba
mai curand de un rezultat, nu de un reflex al unor ani de gandire
postmoderne, care a depasit sfera simplei filosofii si a intrat in existenta.
Aici, insa, atrag atentia asupra faptului ca gandirea si actiunea politica la
nivel european se deosebesc foarte mult de gandirea si actiunea politica in
Romania. La nivel european, gandirea si actiunea politica devin tot mai
mult o reflectare mai pregnanta a intereselor comunitatii: in planul
eficientei, al functiei lor s.a.m.d. Ecologismul este una dintre experientele
filosofico-politico-pragmatice exemplare pentru sfarsitul mileniului al
doilea si inceputul celui de-al treilea. Acum, la nivel teoretic exista o foarte
mare deschidere. intre noi ne putem stabili prioritati individuale, ce pot
coincide sau se pot opune. Evident ca astazi actiunea politica isi poate
stabili niste fundamentari teoretice, dar dincolo de ele este interesul
imediat, cel de a promova ceva, un anume interes. Peisajul cultural, ca si
concept, pe care noi il intelegem si cu care lucram, nu e diferit, dar e mult
imbogatit si transformat in raport cu conceptul de peisaj cultural, care a
fost lansat cu ani in urma. Pentru ca acest concept lansat in politic a fost
ani de zile comentat, intregit, transformat de oameni de cultura care au
implicat in acest concept interese culturale din zone diferite. Unul dintre
obiectivele politice cu substrat cultural introduse in scena mai demult pe
plan european, acum vreo 12 ani, dar inca foarte important si in
8

actualitate astazi, este cel al diferentei. Ideea a aparut anterior, dar

conceptul serveste, acum, acestui lucru. Este vorba despre diferenta dintre
oameni (ca imagine, preferinte, optiuni, atitudini etc.) care, transpuse prin
raportul asteptare-satisfactie, impune diferenta spatiului ambiental. Si
vorbim atunci de valenta culturala, in globalitate, a spatiului ca peisaj
cultural. Ca oameni de cultura interesati de calitatile spatiului, putem
profita de aceasta intentie, pentru ca ea ne ajuta sa ne exprimam
profesional.
D.C.: Acest politic provine dintr-o gandire care inevitabil are si accent
cultural. Metafizicul, insa, dimensiune spirituala a spatiului sau peisajului,
trebuie redus, in vederea utilizarii lui cat mai eficiente, la profesional.
Revin la Assunto, care si el vorbeste despre o declasare a unor valori in
raport cu nivelul investirii lor in plan cultural; dar sunt niste castiguri pe
care pragmaticul le dobandeste daca integreaza diferenta, caci ceea ce
intra, in urma acestui proces selectiv, in zona marii culturi ramane, dupa
aceasta decantare, ca jalon, ca punct de reper. Adaug, apoi, ca toata
lumea pragmaticului, a politicului, nu a aparut ca atare, ci in ea au intrat
concluzii, experiente care tin de un alt nivel decat cel al pragmaticului. in
peisaj exista ceva care transcende ceea ce se percepe si iata ca, acum in
Europa, are loc o miscare de readucere a parcurilor la formula initiala, cat
mai apropiata de cea a proiectului originar (Berlin). Un parc care o
incarcatura culturala care a fost ascunsa, in timp, de interventii
voluntariste, de transformarea lor in spatii de parada, de o decoratie
oarecare, care poarta, toate, marca unui alt spirit. Acum, in tarile civilizate,
parcurile sunt refacute, la vointa comunitatii si, as spune, in deliciul ei.
Pentru ca in pregatirea unei asemenea interventii au fost expuse public
toate planurile transformarilor succesive pe care oamenii le-au vazut, au
comparat propunerile de restaurare cu istoricul devenirii parcului, au
comentat ceea ce cultura efectiv a exprimat prin proiectul original. S-a
implinit astfel dorinta ca marturia unei anumite epoci sa fie prezenta,
traita si inteleasa de generatiile actuale. Astfel de actiuni, extinse la
peisajul exterior sau urban, pot constitui fundamentul real al formarii
atitudinii protective a colectivitatilor fata de peisaj. Reciclare in loc de
protejare.
A.Z.: Ce facem cu acele culturi care au transformat un obiect? Care lau modificat definitiv?
D.C.: Din punctul de vedere al atitudinii comunitatii, unele lucruri
sunt cumulative, altele sunt distructive - dar ambele tin de optiunea
comunitatilor, si ele exprima sau nu o anumita maturitate. Noi aveam un
parc - Cismigiu -, pastrat in proportie de peste 80% si pe care anul acesta
l-am desfigurat. Generatiile viitoare nu vor mai putea intelege farmecul,
calitatea, valoarea acestuia si vor fi vaduvite, astfel, de o experienta
culturala mai complexa.
A.M.S.: Este un semn de saracire a valentelor culturale ale existentei
comunitatii, fapt care, trebuie sa recunoastem acum, este o caracteristica
a peisajului cultural de la noi la nivelul manifestarii de identitati diferite in
teritoriu. Subliniez faptul ca, asa cum se constata la Bucuresti, unde acest
fapt exceleaza, saracirea peisajului cultural, ca valoare, se produce in
pofida cresterii bogatiei multor valori ale modernitatii urbane. Este un
proces care impune rolul de supraveghere al unor institutii si sprijinului, in
primul rand, al primariei.
9

D.C.: Belgienii din Valonia si-au impartit teritoriile in 4 mari categorii

de peisaj care mergeau pana la a crea reglementari pentru localitatile
dintr-o anume zona, pentru obiectul de arhitectura, cu unele interdictii, dar
si cu incurajarea unor industrii locale de manufactura, pe baza unor studii
si acceptului unor comunitati care au inteles un lucru esential - in acest
peisaj, in afara marilor planuri, a punctelor de interes, a texturilor, culorii,
interventia climei, exista asa-numitele puncte de focalizare, locurile-cheie
in care o interventie de calitate ridica intreaga valoare a zonei, dupa cum
aparitia unui lucru neavenit o distruge. in acceptiunea actuala, peisajul
cultural este orice, este un concept-umbrela care adaposteste poate prea
multe intelesuri - orice este peisaj cultural, chiar daca in discutie este un
spatiu diform sau un obiect urat - si o zona delabrata, fosta industriala,
este un peisaj cultural.
A.M.S.: Cum se situeaza peisajul in raport cu un individ, cu o
comunitate? Este o evidentiere, un dat exterior sau o conditie de existenta
a comunitatii? Prin concept, prioritatea e acordata relevantei, felului in
care peisajul cultural exprima ceea ce e o comunitate. intr-o abordare
sistemica, o comunitate poate fi definita, la minimum, de existenta a cel
putin doi oameni, dar in general de a mai multora, si poate fi relativa la
nivelul teritoriului national, al unei zone profesionale etc. Comunitatea, ca
si locuirea, este definita spatial si temporal, implicandu-se in constructia
peisajului cultural. Acest lucru nu exclude pastrarea peisajului cultural ca
misiune a comunitatii.
D.C.: Capcana functionalismului a fost conceptul omul-standard.
Acum, riscam sa cadem in eroarea comunitatile-standard. Ma tem de
acest lucru.
A.M.S.: Peisajul cultural este o caracteristica a unui loc, a unei
comunitati, zone, dar il vedem din exterior ca pe un context al trairii, ca
influenta asupra modului de comportament, este adevarat. Dar acest
context mi se pare definitoriu ca relatie intre un individ, un obiect si ceea
ce se intampla. Simons definea situl ca fiind tot ceea ce ne inconjoara, iar
peisajul doar ca ceea ce percepem pe o directie de vedere. El se referea
insa la peisajul fizic, in intelegerea sa formala. Atitudini proactive in loc de
cele pasive sau reactive
A.Z.: Istoric vorbind, functie de contexte exista redefiniri a unor
concepte. in ultimii ani, este o inflatie de termeni hibrizi - se Minte nevoia
inventarii de noi sintagme, care preiau tensiunile din realitate, cu care ne
confruntam cotidian. Cred ca aceasta noua sintagma exprima si vrea sa
depaseasca imposibilitatea de a realiza o definitie a termenilor clasici. Mi
se pare ca noul concept este activ, in timp ce acela de peisaj clasic este
pasiv.
A.M.S.: Vorbind de peisaj cultural, realizam o apreciere cu caracter
mobilizator asupra spatiului, dar si asupra comportamentelor in spatiu,
asupra atitudinilor, asupra intelegerii existentei.
A.Z.: Chiar mai mult, actionam si interactionam asupra existentului.
A.M.S.: Peisajul cultural este definit si prin valoare, si prin nonvaloare. inchiderea balcoanelor in orasele din Romania - ce inseamna?
Spoitul copacilor cu var? Perdelutele zdrentuite de la intrarea in blocuri?
Sunt non-valori, dar care fac clar parte din si caracterizeaza peisajul
cultural romanesc.

10

C.H.: Gadamer vorbeste despre deprecierea obiectului ca suport al

vizualului. Anumite obiecte isi mentin capacitatea simbolica, in speta cele
artistice si de patrimoniu cultural. Altele, prin folosire, se uzeaza si se
depreciaza, sunt conventionale, fara valoare culturala, cu unica functiune
de a transmite; ambele coexista, pentru ca sunt necesare, pragmatic
vorbind, existentei plenare a vietii.
A.M.S.: Adaug ca unele lucruri au fost simple unelte si au devenit
simboluri. Chiar obiectele uzuale, tehnice, pot fi apreciate, la un moment
dat, ca simboluri ale unor civilizatii sau culturi iesite din particularitatea
unui loc (masinile, avioanele, obiectele tehnologice, reclamele pe care le
intalnim astazi in cele mai diferite locuri; ce sa mai vorbim despre gesturi,
gusturi locale etc.?). Nu cumva simbolicul devine un indice al globalizarii?
C.H.: Peisajul cultural este declansator de identitate? Si, daca
raspunsul este afirmativ, in ce mod?
A.M.S.: Si, totusi, peisajul cultural este definitoriu pentru identitate
cand il privesti din exterior, dar, pe de alta parte, identitatea locului
intervine asupra peisajului cultural cu determinarile ei - un fapt, o entitate,
o realitate fizica se constituie din multiple manifestari incongruente: un
graffitti oarecare, ca fapt, este o maculare a unei cladiri; simultan, se
vorbeste despre el ca forma de manifestare a artei, fara a se face
distinctia dintre valoare si non-valoare; ambele fiind parti ale unei aceleiasi
mentalitati caracteristice peisajului romanesc, acum, in peisajul cultural
urban. Cand vorbesc despre peisaj cultural, in genere refuz ideea de a
suprapune acestui concept imaginea formala a unui loc; ea e o parte dintrun peisaj cultural. Deja Lynch a adaugat alte simturi, cel auditiv si cel
olfactiv, care contribuie la imaginea locului; in plus, acum, mai sunt
adaugate mentalitatea, afectivitatea, memoria. Peisajul cultural inseamna
exprimarea evolutiei conceptului clasic.
C.H.: Postmodernismul adaugandu-i filtrul ironic, care-i imbogateste
conceptul.
A.M.S.: Vorbim mult despre subculturi, ca lucruri fara valoare, si nu le
integram ca parte a culturii. Multi au privit cu suspiciune studiul despre
casele tiganesti al Marianei Celac de acum cativa ani, care sunt semnul
unei subculturi. Nu poti vorbi azi, in arhitectura, despre peisajul cultural
romanesc, fara a considera si acest tip de secventa. Se poate, totodata,
pune intrebarea daca, in contextul culturii actuale, un fapt nou, indiferent
de calitatea spatiului prin tratare si suport, este capabil sa anihileze o
semnificatie anterioara? E o problema de mare rafinament. Iau ca exemplu
monumentul din Parcul Carol - cei care militeaza pentru demolare
marturisesc, prin aceasta, o neintelegere a valorii in sine a obiectului
arhitectural si dincolo de aceasta necunoasterea valorii deosebite a unui
posibil gest de resimbolizare (sau desimbolizare), modalitate extrem de
importanta in istoria lumii si a civilizatiei in procesul de asumare si
asimilare a unor componente ale peisajului cultural. Adevarat, este un
lucru dificil. Un monument al luptei anticomuniste realizat prin
desimbolizarea acelui monument al comunismului ar fi de o mult mai mare
valoare decat un monument creat in sine in acest scop. Simbolizarea si
desimbolizarea indica un continuu proces de reasezare a peisajului
cultural.
A.Z.: Acest proces, cred eu, arata o reasezare, o re-indentificare, deci
o dinamica, o atitudine proactiva fata de context.
11

O noua identitate: cea a relatiilor

C.H.: Se discuta, astazi, despre a descoperi sau inventa identitati. Se
intampla acest lucru cu peisajul cultural?
A.M.S.: Da; se discuta despre comunitati care pot atribui o identitate
peisajului. Peisajul rural, descoperit mai recent, ca obiect al atentiei, intra
in discutia privind aprecierea si conferirea unei anumite identitati in
aceeasi masura in care comunitatile rurale nu mai sunt considerate
reziduale. Cu cat motivarea filosofica pare mai subtire, sensul acestei
reveniri pare a se indrepta mai decis catre originar, catre recuperator.
A.Z.: Problema mai poate fi vazuta ca influenta a culturii sau lipsei
de cultura care a dus la lipsa reperelor.
A.M.S.: Peisajul cultural este o constructie pe care nu o poti porni de
la nimic, iar politicul are rolul de a orienta initiativele.
D.C.: Peisajul cultural este si unul normativ. E un instrument prin
care politica de dezvoltare durabila, de pilda, isi asigura unul din piloni, cel
profesional.
A.Z.: Nu poti proteja un patrimoniu mai curand reasezandu-l,
reactionand fata de el, decat invocand legea? intrebare finala: ce castigam
si ce pierdem prin abordarea acestei sintagme?
A.M.S.: Personal, cred ca in principal castigam - la nivelul intelegerii
si al metodei de abordare, devenim mai constienti privind complexitatea
spatiului; de aici, pentru mine, ar decurge necesitatea ca arhitectul si
urbanistul contemporan sa se situeze in afara unei abordari simpliste,
meschine, a spatiului, in sensul exploatarii doar a datelor lui geometrice.
Conceptul de peisaj cultural este, din acest punct de vedere, pregatit Doxiadis sustinea acum 40 de ani ideea ca spatiul nu e doar geometrie,
insistand asupra topologiei spatiului, a examinarii unei stari de afectivitate
in raport cu forma, cu geometria spatiului. Daca intr-un loc oarecare, un
spatiu, o piata, o strada, un maidan, oamenii se grupeaza la anumite
momente date, pe sectiuni de varsta sau pe profesii si activitati, aceasta
insemna o exprimare, o verificare a peisajului cultural local. Atunci,
Doxiadis ne spunea ca arhitectul, organizand spatiul, trebuie sa iasa din
formula golului sau interior, conceptual, si sa defineasca o gandire a
spatiului in raport cu ceea ce oamenii fac in acel spatiu. Treptat, s-a creat,
prin contributia unor teoreticieni renumiti, aceasta directie a
participativului: urbanismul participativ, o alta sintagma importanta ce a
patruns in intelegerea spatiului, in acest sens, peisajul cultural pare o
patrundere inca si mai adanca in aceasta comprehensiune. in esenta,
arhitectul nu poate sa mai lucreze spatiul exclusiv cu mijloacele
traditionale, trebuie sa stie, sa lucreze, sa gandeasca mai mult si sa-si
construiasca o suma de relatii cu alte tipuri de abordari ale spatiului.
D.C.: O temere a mea ar fi ca multe din conceptele noi - cum este si
cel in discutie - s-au devalorizat, s-au golit foarte repede de sensul initial.
A.Z.: Altele, insa, nici macar nu s-au umplut cu sens.
C.H.: Ca viabilitate, conceptul de peisaj cultural pare sa fie rezistent,
caci, continand si materialul, si idealul, este un concept fundamental.
A.M.S.: Esenta peisajului cultural consta in relatii. in fond, vorbim
despre sit, care nici el nu spune totul. Daca ma refer la o relatie pe care
12

cineva o stabileste cu situl, la o trasatura pe care un component al

comunitatii o impregneaza sitului, ma refer deja la peisaj cultural. Nu ne
putem referi la peisajul cultural decat cu termeni de relatie (fizic-spatiala,
afectiva, memoriala etc.) si, de fapt, acesta este si sensul culturii. Totul
este un peisaj cultural, dar acest tot poate sa nu fie si o valoare culturala
sau de patrimoniu.
(Discutie cu participarea: Doina Cristea, Alexandru M. Sandu, Arpad
Zachi, Constantin Hostiuc.)
Text publicat initial in Arhitext, numarul g/2004.

Rurbanul - tentativa de reactualizare romaneasca

13

Definitii clasice...
Alexandru M. Sandu: Termenului de rurban i se acorda in prezent un
sens si un continut distinct de continutul pe care el il avea acum 40 de ani.
Acum 40 de ani, el desemna o latura a unui fenomen de dezvoltare care,
calitativ, se definea intre sat si oras. Prin rurbanizare se intelegea o
suprapunere de caracteristici urbane si de caracteristici rurale in sens
pozitiv, mai precis de caracteristici urbane pozitive ce tineau de civilizatie,
de confort si de caracteristici rurale ce tineau si ele de un anumit confort
al vietii, referindu-se la o anumita libertate a individului in spatiu. Sensul
era acela de a urmari dezvoltarea in teritoriu pe o constructie de acest tip.
Merlin precizeaza in dictionarul de urbanism un alt sens, foarte clar,
privind rurbanizarea. Eu nu am intalnit in literatura de specialitate
termenul de rurban decat in cateva texte romanesti. Sensul dat termenului
de catre Merlin este interesant: rurbanizarea este un proces inclus
procesului de urbanizare in teritoriu, diferit de suburbanizare, diferit de
dezvoltarea periferiei; el este un proces opus procesului care provine din
apropierea satului de oras, care se realizeaza dinspre oras spre sat si care
duce in final, ca stare, la realizarea unor ansambluri, in general
rezidentiale, care se afla la periferia satului si nu la cea a orasului, si care
au caracteristici, din punctul de vedere al ocuparii, apropiate de rural. in
general, este vorba de locuinta individuala, ocupata uzual de o populatie
care nu are de-a face cu activitatile rurale, ci cu cele urbane. in aceasta
conditie, rurbanizarea apare, la o prima vedere, cel putin, drept o
atitudine, o pozitie fata de suburbanizare, constituind un aspect interesant
pentru contemporaneitate. Merlin face o distinctie intre rurbanizarea in
sensul enuntat anterior, specifica Frantei dupa 1970, si rurbanizarea
produsa dupa 1950 in SUA si Marea Britanie, pe care el o considera o
degenerare a principiului utopic al apropierii de natura.
Arpad Zachi: Termenul, asa cum l-ati prezentat, este destul de
delicat si, dupa mine, nu intrutotul potrivit, deoarece el ma duce cu gandul
la un proces controlat, planificat. Cand am lansat ideea temei numarului
de fata, ma gandeam sa pornim de la o anumita imagine, de la o anumita
perceptie a unui fenomen. Cred ca ar trebui sa plecam de la niste realitati
concrete ale Romaniei de azi. Ma refer la faptul ca, din pricina unor
necesitati cu caracter politic, sunt declarate orase, din punct de vedere
administrativ, anumite sate. Pe de alta parte, observam ca orasele se
extind cu o serie intreaga de zone imense de cartiere de locuinte care nu
sunt nici rurale, nici urbane. Sunt niste realitati de la care ar trebui sa
plecam.
A.M.S.: Doream sa subliniez anterior ca lucrurile trebuie analizate
distinct - ceea ce inseamna principiul si ceea ce inseamna starea in
teritoriu. Atunci cand Merlin facea unele observatii privind problemele pe
care le pune rurbanizarea, referindu-se la experienta franceza, primul
aspect pe care el il scotea in evidenta era faptul ca ea se produce
dezordonat, necontrolat, angajand un consum de teritoriu agricol
neplanificat, prin construirea unor ansambluri de locuinte terne si prin
lipsa de echipamente. Astfel de cartiere, de care se amintea, nu se
dezvolta in zona Bucurestiului, pe seama orasului, ci pe teritoriul unor
comune, dar actioneaza pe seama Bucurestiului. Aici este problema - se

14

dezvolta un proces care are o anumita artificialitate5. De aceea mi s-a

parut interesant modul de interpretare al lui Merlin. El explica ceea ce se
intampla astazi intr-o asemenea zona. Cel de-al doilea proces, al ruralului
trecut nejustificat in categoria urbanului fara a avea caracteristicile
necesare, este, in fond, alta problema a aceluiasi raport dintre rural si
urban, dar nu tine de categoria rurbanului.

... si actualizari ad-hoc

Doina Cristea: Eu cred ca termenul de rurban a intrat in teorie fiind
constatat tocmai acest proces de alipire, la unele localitati rurale, a unui
mod de viata urban. intrebarea mea este in ce masura este surprins un
moment al procesului de urbanizare si, deci, daca discutia trebuie purtata
in plan tehnic-urbanistic sau in plan cultural. Mi se pare ca acest termen,
intr-un anumit fel o lovitura de presa in teorie, n-a rezistat in timp,
pentru ca procesele sociale sunt mai complexe si au o forta de dezvoltare
mai mare. Va dau trei exemple. Daca zbori cu avionul pe deasupra Vienei,
vezi in jur mici localitati cu trama traditionala care nu depasesc vechile
asezari si care sunt, in fond, exemple de etapa rurbana. Localitatile isi
pastreaza identitatea. Ele s-au extins pana la un anumit punct si s-au oprit.
Nu au mers mai departe, nu au generat forme exagerate. Au pastrat o
anumita scara. Dar care este substratul? In Austria, 6,1% din populatie
este ocupata in agricultura, in schimb 35% traieste in asezari rurale. Ce se
intampla in destinul acestor asezari care prefera sa ramana doar niste
sate, dar care, uneori, nu mai au deloc o populatie rurala? Si de ce o
tara ca Olanda, care are 1% din populatie ocupata in agricultura si 90%
populatie urbana, isi pune astazi problema a ceea ce este urban si a ceea
ce este rural? Pentru ca, din punct de vedere morfologic, acestea sunt
niste bariere de la care statisticile pornesc automat (asezarea urbana
avand de la 20.000 locuitori in sus); din punct de vedere economic,
calitatea de oras este legata de ponderea populatiei care traieste din
venituri neagricole, iar din punct de vedere sociologic, de calitatea celor
care se ocupa de agricultura. in Olanda nu mai exista agricultura de
subzistenta, fermierii au un stil de viata si preocupari profesionale care
sunt absolut similare locuitorilor din orase. Si atunci, Olanda este, dupa
criteriul morfologic, 80% urbana, dupa criteriul economic, 90% urbana,
dupa criteriul calitatii populatiei, 100% urbana. Acest proces de urbanizare
5

Deja Bucurestiul suporta aceste consecinte, consecintele unui fenomen firesc in determinarile sale, care porneste de la
refuzul multor investitori in ansamblul de locuinte create pe teritoriul adiacent municipiului, de a aloca spatiul necesar tuturor
echipamentelor urbane de care este nevoie si de a accepta acest fapt de catre administratiile locale. Desigur ca se adauga la
acestea inexistenta in interiorul orasului a acelor amenajari si echipamente care sa preia legaturile de trafic si serviciile. Acest
fenomen, incurajat la nivelul comunelor, a fost refuzat de catre municipalitate a fi luat in consideratie cand s-a discutat Planul
de Urbanism general si cand in acest sens am propus municipalitatii o abordare concordanta a problemelor din zona
periurbana impreuna cu administratiile locale comunale. O actiune deschisa atunci in acest sens ar fi creat o baza serioasa si
pentru deschiderea ulterior a unei actiuni mai ample, corect initiate privind zona metropolitana. De altfel, se constata in
Bucuresti ca, fata de incarcarea definita Statistic, prin recensamant, de 2.600.000 locuitori, din evaluarea traficului si
serviciilor, incarcarea reala este de aproximativ 3.200.000 persoane. Exista si o alta fata a acestor consecinte, remarcate, in
mai multe orase romanesti, in sensul unei solicitari de extinderi importante ale intravilanelor, fara ca autoritatile locale care
cer acest lucru sa fie constiente de obligatiile care le revin fata de aceste extinderi, odata aprobate. in general, aceste extinderi
par cel putin surprinzatoare, atunci cand populatia orasului respectiv se evidentiaza printr-o descrestere importanta. Sa fie
acest fapt doar o consecinta a cresterii nevoii de confort dupa o locuire stramtorata? Calitatea lotizarilor care apar, adesea, pe
aceste extinderi, in afara unor corecte determinari urbanistice si in afara gestionarii corecte a spatiului de catre autoritate, par
sa evidentieze alte motivatii.

15

aduce, intr-o lume in transformare, interferenta a doua orizonturi culturale

foarte diferite. Si in literatura de specialitate, transarea conflictului care
apare intre lumea rurala si lumea urbana a dat cateva exemple. intr-o
localitate belgiana, in care populatia si-a schimbat modul de viata si
ocupatiile etc, mai ramasese o singura familie de agricultori care crestea
porci. in final, comunitatea a pus mana de la mana, a achizitionat un teren
in extravilan si le-a construit o ferma. Rural inseamna si un anumit mod de
utilizare a terenului intravilan. Rural inseamna o gospodarie cu tot ce
constituie aceasta lume a productiei. Ma intreb, pornind de la exemplele
anterioare, in ce limite ar trebui sa discutam notiunea de rurban? in sfera
culturala, in sfera de amenajare a teritoriului sau in sfera unor procese
socio-economice care pot suferi o anumita directionare?

Procesualitate sau proiectare?

Bogdan Ghiu: Ma intreb daca la noi rurbanizarea, cu sau fara
ghilimele, poate fi proiectata. Eu inteleg ca termenul si teoria au aparut ca
o constatare a unor fenomene necontrolate, organice, de jos. in ce masura
este rurbanizarea planificabila, in ce limite si cat de dorit este o astfel de
dezvoltare pe o astfel de linie? in ce masura aceasta rurbanizare creeaza
la noi un spatiu autonom sau creeaza tot niste navetisti, niste dependenti
care isi externalizeaza locuintele, ei depinzand tot de un oras care devine,
in felul acesta, si mai sufocat? Cu cat orasul isi extinde aparent corpul, cu
atat el continua sa fie functional din punctul de vedere al utilitatilor. Cu cat
se largeste, cu atat se concentreaza pe anumite spatii. Dumneavoastra
vorbeati de o ramanere pe o anumita rurbanizare, ar trebui, cred, sa fie o
ramanere pe loc, o cultivare a locului in toate sensurile cuvantului. Or, la
noi, orasul se extinde sufocandu-se, indepartandu-se de un rural care se
indeparteaza de asemenea in timp. El nu se urbanizeaza decat in sensul
caricatural, parodic, prin declararea oficiala in nomenclatorul localitatilor
ca oras. Un spatiu nou, mixt, cu dubla apartenenta (de fapt, cu
apartenenta la o terta categorie, noua, aceea a rurbanului dezvoltat, care
isi permite sa pastreze sau sa refaca starea de naturalitate) nu cred ca se
va crea prea curand la noi. in ce masura ar putea fi planificata o astfel de
directie si cat de fezabila ar fi ea?
D.C.: in momentul de fata, primim niste fonduri din partea Uniunii
Europene tocmai pentru dezvoltarea rurala. Ce inseamna acest lucru?
Trecerea de la o economie de subzistenta la o economie care sa dea
produselor agricole o valoare adaugata suplimentar, o anumita prelucrare,
oricat de modesta, dar cu standarde de igiena ridicate. Banii vor oferi
posibilitatea de a favoriza, prin echipare edilitara, aparitia unor mici fabrici
pentru produse alimentare. Pana in momentul de fata, fondurile care au
fost alocate nu au respectat niste criterii precise; o harta a Romaniei cu
locurile unde s-au alocat aceste fonduri nu a fost t rasata si nu are nicio
legatura cu procesele de atingere a statutului urban care, din punct de
vedere istoric si functional, au depins de marile drumuri. Or, dirijarea
acestor fonduri se poate face conform unei strategii nationale si a uneia
regionale in care astfel de fonduri, sustinand investitiile, ar permite ca in
aceste localitati sa se faca o tranzitie normala catre un statut urban. Sunt
fonduri care pot fi accesate, dar o strategie coerenta si o viziune asupra
16

tendintelor de crestere a populatiei urbane care traieste din venituri

neagricole ar insemna schimbarea statutului a 600-1000 de localitati
rurale. Din punctul de vedere al planificarii, si alte tari au facut-o, cu
rezultate foarte bune. Dar se schimba niste clisee. Exista orase de 1500 de
locuitori. Noi avem sate mai mari si care au forte interne care incep sa se
miste spre schimbare, dar nu sunt identificate. Ar trebui sa ne punem si
noi problema a ceea ce este ruralul. in plus, trebuie sa gasim solutii de a
proteja specificul ruralului romanesc, calitate care, din nefericire, incepe sa
fie distrusa. Agricultura ecologica si turismul rural, inteles nu ca turism cu
vile cu termopan, ar da o noua vitalitate si ar pastra ruralul autentic.

Hibridizari si amalgamari
A.Z.: Admit ca inca nu simt lucrurile dupa discutia de pana acum. Si
imi sunt inca neclari doi termeni: cel de rurbanizare si cel de proces.
Procesul este determinat. Putem discuta despre fenomen. Sensul discutiei
de pana acum se indreapta spre un proces antropic, proiectat, gandit.
A.M.S.: Nu este chiar asa. De exemplu, atunci cand discutam planul
urbanistic general al Bucurestiului, prin 1998, si ne intrebam cum se va
extinde Bucurestiul, existau voci care afirmau ca Bucurestiul nu are nevoie
sa se extinda in exterior, deoarece are cartiere periferice mizere care pot fi
reconstruite. Problemele de intravilan au fost tinute oarecum fortat in
mana pentru ca noi, prin proiectare, planificare, sa nu-l extindem, desi noi
gandeam deja in Voluntari, in zona de Nord, aceasta extindere. Astfel,
extinderile au aparut natural. Primaria din Voluntari va cere refacerea PUGului (Planul Urbanistic General - n. red.) ca sa implice noul cartier. Iata un
proces de rurbanizare exact in sensul definitiei lui Merlin, care apare ca un
proces natural si care in mod obligatoriu trebuie absorbit, dar care putea fi
gandit si planificat, avand in vedere experienta de zeci de ani a ceea ce sa intamplat in lume. Iar noi, ca specialisti, am presupus acest lucru, dar nu
am fost luati in seama. Aceste aparitii in coasta ruralului au anumite
motive: teren liber, teren ieftin, cu o suprapunere pe ideea de aer curat,
de o oarecare libertate, si sigur ca a construi acolo devine mai simplu
decat a ataca o periferie urbana mizera, cu o populatie nevoiasa care nu
are venituri. Aceasta situatie este un defect al intelegerii unei politici de
dezvoltare urbana in cadrul teritoriului si de aici consecintele, care sunt
negative. Cartierele din Nord, cu toate eforturile colegilor nostri de a le
gandi in concordanta cu necesitatile de confort, devin terenul unei lupte
teribile pentru ca proprietarul sa accepte aceste conditii firesti de context
urban: loturi convenabile, terenuri pentru parc, pentru gradinita, pentru
spatii comerciale, echipamente necesare in contextul unitatii comunale
respective. Aici apare cea de-a doua problema: dependenta circulatiei, a
transportului, de oras. Unitatea rezidentiala se i dezvolta pe teritoriul
comunei, dar ea are probleme de transport legate de oras. Trebuie facuta
o distinctie intre problema ruralului ca dezvoltare si cea a ruralului care
merge sub semnele urbanului. Se pune o problema atunci cand apar in
adiacenta moduri de viata diferite. Ma refer la modul de viata al populatiei
care de la urban merge catre rural. Merlin mai face o observatie nu lipsita
de interes, anume ca aceasta populatie va cuceri treptat administratia
comunala respectiva si treptat va introduce pretentiile urbane; aceasta
17

este una din modalitatile prin care multe dintre localitatile rurale din
Occident au evoluat si s-au ridicat spre urban, in contradictie cu
fenomenul invers, cand populatia rurala se aseza la periferia orasului si
introduce mentalitati din rural in urban, venind cu un model de viata care
se altereaza, si apar atunci moduri de viata hibride care sunt de cele mai
multe ori daunatoare.
A.Z.: Avem de-a face, pana la urma, cu o hibridizare a tipurilor de
asezari umane (sat / oras) si chiar cu o hibridizare intre teritoriul antropizat
si teritoriul natural. Chiar daca procesul de rurbanizare are 40 de ani
vechime, cu alte conotatii decat astazi, chiar daca este un termen depasit,
cum spune Doina Cristea, eu, totusi, de 20 de ani de cand lucrez in acest
domeniu, nu l-am auzit folosit. Nu este trecut nici in legislatia romaneasca
si nici in cea europeana. N-am auzit pe nimeni sa proiecteze rurban, n-am
auzit nicaieri termenul de plan de dezvoltare rurbana. Eu cred ca de aici ar
trebui sa plecam. Este un fapt al zilelor noastre aceasta structura mixta,
amalgamata sau hibrida. Este o problema care trebuie analizata si
depasita. Avem o realitate problematica, chestiunea care se pune este
cum o putem depasi. Si astazi exista anumite planuri administrative,
politice, culturale. Trebuie sa vedem unde ne plasam, pentru ca sunt
diferite perspective asupra problemei si ele coexista.
D.C.: A devenit foarte clar modul in care aceasta amalgamare este
absorbita in viziunea privind dezvoltarea teritoriului european si in care, in
aceste zone functionale urbane, exista si amestec de elemente rurale
generate de marile aglomeratii urbane ce incep sa ajunga, in conditiile de
crestere a accesibilitatii, sa ocupe un sfert din teritoriul unei tari. Exista
zone cu un rural evoluat si zone cu un rural oarecum izolat. in momentul
de fata, dat fiind ca pe teritoriul Germaniei exista suprafete foarte mari
care sunt considerate zone functionale urbane, se pune problema
solidaritatii si a sustinerii ruralului enclavat in interiorul lor si discuta
schimbarile de structura ale acestui rural. Astfel iti dai seama ca, de fapt,
problemele de rurbanizare au mers pana la o anumita limita, dupa care ori
au intarziat, ori s-au oprit. Or, oprirea este data, in general, de conversia
agriculturii mici in marile ferme care sustin nevoile a mase mari de
oameni. Aceste ferme au peste 100 de hectare, dar au jumatate din
suprafete inchise in sticla.
A.Z.: Eu nu am vazut in Germania sate...

Rurban si genius loci

D.C.: Problema pe care o are Romania este de a scadea cei 42%
populatie care lucreaza in agricultura spre 28%, cat are Bulgaria in
prezent.
A.M.S.: in acesti 42% populatie rurala, angajata in sectorul privat,
este probabil inclusa si populatia angajata in agricultura din asa-zisele
orase?
D.C.: Da. Este vorba de sectoarele de activitate pe ansamblul tarii.
A.M.S.: Pentru ca noi ne referim la niste exemple (Franta, Germania etc),
care sunt oarecum diferite de situatia din Romania, unde, de fapt, prin
natura sa, orasul nu a aparut in contra satului. Orasul a aparut ca un sat
mai mare, ca un targ, de aici si periferiile oraselor extracarpatice care pun
18

atatea probleme, care n-au o existenta urbana totala, dar nici o existenta
rurala sanatoasa.
B.G.: Voiam sa revin la fenomenul rurban si la dezvoltarea
periferiilor, unde un fenomen de suburbanizare se simte in anumite
cartiere foarte periferice bucurestene. in cazul Bucurestiului, am putea
vorbi de un rurbanism de subdezvoltare, de anumite zone nici rurale, nici
urbane, dar care practica un fel de economie de subzistenta. Exista in
Bucuresti astfel de zone de rural enclavat in perimetrul istoric, care n-au
fost urbanizate de la un moment incolo, si care acum tind sa fie sarite de o
rurbanizare pozitiva, de un curs ascendent al lucrurilor. Riscam ca orasul
sa se extinda intr-un sens modernizant inghitind zonele de rural. Ce se
intampla cu aceasta rurbanizare de subdezvolare, cum poate fi tinuta in
acelasi ritm cu celalalt proces, ascendent?
A.M.S.: Este vorba, in acest sens, de o dezvoltare negativa in
teritoriu, cu aspect dual, ce aduce prejudicii existentei in cadrul teritoriului.
Modalitatea cea mai importanta de a lua in considerare aceasta stare de
fapt este de a reconsidera problema planificarii in teritoriul extraurban,
asupra caruia politicul si administrativul rar se apleaca. Noi deja avem in
momentul de fata o experienta buna, cu unele lacune, din punctul de
vedere al planurilor urbanistice generale, dar aceasta experienta nu poate
fi apreciata si utilizata datorita neintelegerii si a acestei discontinuitati
politico-administrative (specifice de ani de zile Romaniei). Initiative
interesante - chiar actiuni bine pornite in acest sens -, vezi situatiile de la
Ploiesti sau Sibiu, se prabusesc in detrimentul populatiei. Exista multe
lucruri care trebuie sa fie corectate ca metodologie si ca mod de
interpretare. Dar eu cred ca a venit timpul sa depasim planul urbanistic
general si sa trecem in afara lui, indiferent ca este vorba de o incercare a
constructiei unui teritoriu metropolitan (dar fara a exagera si a carpi
teritorii metropolitane in orice conditii si in orice situatie), fie ca este vorba
de o simpla intelegere intercomunitara. O gandire a teritoriului interurban
mi se pare un lucru la care ar trebui sa accedem atat ca profesionisti, cat
si ca administratie, indiferent ca ne gandim la termenul de rurbanizare sau
nu, in sens pozitiv sau negativ.
D.C.: Absenta termenului de aglomeratie urbana constituie o mare
piedica in dezvoltarea pozitiva a acestui fenomen de iradiere a modelelor
culturale urbane in localitatile din jurul orasului, zona de prim contact intre
doua moduri de viata. Este o mare piedica in facilitarea procesului de
adaptare. Faptul ca ati sarit la zona metropolitana mi se pare o eroare,
fiindca la noi singura metropola care s-ar putea constitui ar fi doar
Bucurestiul, iar procesul mentionat se desfasoara .in jurul tuturor oraselor
mari. Lucrurile trebuie gandite mult mai apropiat de oras si la scara reala a
sistemelor de asezari. Noi suntem in intarziere. Putem sa facem un salt si
sa nu reluam pas cu pas niste trasee care de mult au intrat in firesc.

Teorie si implementare - lista de posibilitati

A.Z.: Eu zic ca viata o ia inainte! De aceea am si lansat termenul de
rurban si nu de rurbanizare, pentru ca, din punctul meu de vedere, ar
trebui sa marcheze o schimbare de perceptie a punerii problemei, o
schimbare de mentalitate. Sa nu mai incercam sa rezolvam problema unui
oras sau a unui sat, ci perspectiva sa fie a teritoriului care are o structura
19

de asezari umane, o retea de localitati organic legate, care se dezvolta

interactiv legat de teritoriu. Pentru ca eu cred ca ne paste un alt pericol,
mai mare decat aceasta dezvoltare haotica si necontrolata, si care este
deja in plin proces in Europa. Ma refer la acele culoare de urbanizare in
care asezarile devin niste anexe ale marilor drumuri. Toate zonele pe care
le-ati incriminat, no man's land-mile, spatiile interstitiale, chiar daca nu-mi
plac, sunt cele mai dinamice pana la urma, cu o activitate economica.
A.M.S.: Eu discut despre rurbanizare, pentru ca este un termen pe
care l-ati pus in discutie prin titlu si pentru ca este interesant ca abordare
teoretica si metodologica. Rurbanizarea este un proces. Rurbanul, ca
termen, defineste o stare, dar nu in mod efectiv, intreb: prin ce se
deosebeste ca stare rurbanul de rural si de urban? Nu cred ca veti gasi
raspunsul, pentru ca in urma fenomenului de rurbanizare, daca acceptati
termenul, se produce o stare, de fapt, urbana. Rurbanul nu poate sa existe
ca stare specifica, in realitate.
D.C.: Acest termen, pe care nu l-am folosit, il receptez ca pe un spot
de lumina din directia ruralului asupra receptarii urbanului ca model
cultural, ca alt mod de viata inainte ca acest contact sa-si puna amprenta
asupra ruralului efectiv, urbanizare. Rurbanizarea, rurbanul nu pot fi
exprimate matematic. Urbanizarea, da.
A.M.S.: As fi curios sa aflu, in urma unui studiu sociologic, care va fi
comportamentul populatiei din ansamblul rezidential de pe terioriul
comunei Voluntari si care va fi implicarea lor in viata din Voluntari, in
evolutia acestei localitati, de exemplu? Nu ma gandesc la un fenomen de
aculturatie, ci la participarea la viata acestor comune. Pentru ca mi se pare
un risc denumirea de sat rezidential care incepe sa fie utilizata, la noi,
cu trimitere falsa la confortul locuirii, generat de un confort urban in afara
vicisitudinilor urbanului. in Romania, aceste ansambluri sunt apanajul unor
oameni cu bani, in timp ce in Franta aceste ansambluri caracteristice
rurbanizarii erau, in anii 1970, niste ansambluri la indemana oamenilor
obisnuiti.
D.C: Exista un aspect relativ nou, denumit chiar dezurbanizare.
Din cauza insecuritatii in mediul urban, au aparut aceste ghettouri
rezidentiale de lux sau pentru pensionari cu venituri mai mari, care sunt in
numar de cateva mii in SUA si care sunt rupte de oras. in Europa s-a
reactionat in general negativ fata de astfel de initiative.
B.G.: Important este cand se vor muta birourile, activitatile tipic
urbane, in aceste zone rurbane.
D.C.: Functia birourilor este, in Bucuresti, mult prea slab
reprezentata. Ele ar trebui sa fie grupate in niste nuclee comerciale si de
afaceri. Bucurestiul este celebru, dupa Tirana, pentru lipsa de logica a
construirii birourilor. in jurul zonei centrale sunt o multime de mari terenuri
libere sau ocupate cu constructii insalubre neracordate inca la apa si
canalizare. Te intrebi ce cauta aceste constructii in interiorul Bucurestiului?
Ultimii 50 de ani nu au permis o succesiune si o ierarhizare a valorilor
terenurilor, a valorii imobiliare, a functiunilor. In alte parti exista orase din
care aceste cartiere au disparut. in urmatorii doi ani, avem acces la fonduri
europene tocmai pentru a schimba aceasta calitate a locuirii. Noi nu avem
o legislatie similara cu cea din alte tari europene care sa precizeze care
sunt locuintele insalubre. Nu avem proceduri prin care locuintele insalubre
(fara un anumit coeficient de izolare termica, fara incaperi sanitare in
20

interior) sa poata fi declarate cazuri de utilitate publica, pentru a putea fi

treptat asanate.
A.M.S.: Salubrizarea acestor cartiere pleaca de la o strategie la
nivelul politicii funciare si fiscale in teritoriu. Pentru ca este caraghios sa
bagi canalizare la o casa care sta sa se prabuseasca! Datorita lipsei
elementelor unei politici coerente in teritoriul urban (nu am auzit de asa
ceva la prea multe orase romanesti si nicidecum la Bucuresti!), chiar si
procesul de gentrificare, care incepe sa se manifeste la noi, se produce in
modalitati stranii, adesea.
A.Z.: Va dau un exemplu. Vom prezenta in acest numar trei sau patru
case construite dincolo de padurea Faget de langa Cluj, la 2 km de primul
sat. Casele nu au apa si canalizare, dar au niste gospodarii mari.
Proprietarii sunt oameni plecati din Elvetia si care si-au botezat copiii cu
nume romanesti. Putem vorbi de rurban acolo?

Interogatii concluzive in cheie nedeterminata

A.M.S.: Nu. Este un urban clar. Este vorba de modul de viata, de
tehnologia care sta la baza modului de viata. La noi, populatia nu e
obisnuita cu tehnologia moderna. Este o chestiune de mentalitate.
Diferenta dintre urban si rural se stabileste in functie de modul de
existenta si de mentalitate, iar aspectul este un lucru care rezulta si poate
fi inselator.
A.Z.: Mai putem discuta despre orasitate?
A.M.S.: Da. in Romania vor mai trece inca multe zeci de ani pana
cand satul si orasul vor trai in teritoriu impreuna. Relatia dintre sat si oras
trebuie sa fie o relatie de coexistenta, de colaborare si de intelegere. Eu nu
vad aceste doua entitati ca pe doua entitati contradictorii. Noi facem
eroarea, in ultimii 15 ani, de a clama deprecierea locuintei colective si de a
aprecia locuinta individuala; or, lucrurile nu stau chiar asa. Problema este
a calitatii locuintei, iar a sta intr-o locuinta individuala sau in una colectiva
e o problema de optiune. Acesta este si raportul urban / rural. Este vorba
de doua moduri de existenta si trebuie sa luam in considerare optiunea
individului.
A.Z.: Vreau sa mai aduc un element in discutie, cel de mobilitate. Iar
aici dezvoltarea este exploziva si la noi. Cred ca se va comprima foarte
mult timpul de disparitie a satului.
D.C: in strategia de dezvoltare a Germaniei apare afirmatia ca o
localitate nu se afla la o distanta mai mare de 30 de minute de mers cu un
mijloc public sau privat de un oras important care ofera o gama foarte
diversa de facilitati.
B.G.: Mobilitatea este cea care omogenizeaza un tip de spatiu si de
dezvoltare si face posibila circulatia, dezvoltarea diferentiata a unor zone
sub forma de retea. Mobilitatea asigura coerenta intre diferitele segmente,
parcele.
A.Z.: Eu cred ca cele doua lucruri sunt complementare. Satul, pana
la urma, isi va pierde identitatea.
A.M.S.: Nu, nu isi va pierde identitatea. Este vorba de un proces de
recreare a unei identitati, care nu inseamna insa obligatoriu disparitia celei
vechi, ci inseamna o reasezare. Exista cateva principii care, incet, apar in
21

modul si in mentalitatea societatii umane, ele strabat multe din directivele

Uniunii Europene, si acestea ar trebui sa intre si intre preocuparile noastre
profesionale. Este vorba de a intelege si noi, ca profesionisti in edificarea
spatiului, a dreptului la diversitate, la diferentiere, la optiune; si atunci,
relatia dintre sat si oras, dincolo de rurbanizare, se aseaza in mod natural
in teritoriu. in Romania este de prevazut aceasta situatie.
(Masa rotunda organizata de revista Arhitext. Au participat:
Alexandru M. Sandu, Doina Cristea, Bogdan Ghiu, Arpad Zachi.) Text
publicat initial in Arhitext, numarul 9-10/2005.

22

Perpetuul unui concept funda mintal

Arhitectura este o disciplina care evolueaza prin atitudine critica si
cunoastere. Ea pune in contact discipline, obliga la recreare de loc, context
si atitudine prin intelegere si aprofundare profesionala a datelor unui viitor
construit. Concepte ca loc, sit, spatiu, context, regionalism critic trebuie nu
doar intelese, ci mai ales aduse la zi si in studiu si in practica.

Conceptul ca posibilitate dialogala

Constantin Hostiuc: Frampton defineste in 1985, in O istorie critica a
arhitecturii moderne, regionalismul critic drept o atitudine consacrata
realizarii arhitecturii in acord cu situl si mentinerii unui dialog continuu
intre arhitectura si societatea locala careia ii serveste. Punct de plecare
posibil: mai este valabila aceasta definitie, si, daca nu, cum ar trebui sa ne
raportam la ea in actualitate, daca ne gandim ca de la lansarea acestei
idei au trecut, totusi, mai bine de trei decenii, si ca, poate, societatea
noastra a fost mai putin in apropierea acestui concept pe care ne
propunem, cumva, sa-l recuperam?
Alexandru M. Sandu: Nu cred ca ar fi vorba de a gasi o alta denumire
sau de corectat definitia pe care cunoscutul teoretician a dat-o si care l-a
consacrat. La urma urmelor, este vorba de un concept care s-a definit in
teorie si in practica, si care a fost circumscris de catre Frampton la
momentul respectiv. in general, conceptele evolueaza, asa incat pe
parcursul evolutiei sale, pe care o consideram permanent posibila, nu e de
fapt vorba de a corecta, cumva, conceptul respectiv, ci de a defini,
eventual, un alt concept sau un nou concept de aceeasi referinta, dar la un
alt nivel de cuprindere. Cred ca daca ne referim nu la regionalism, ci la
nevoia pe care acest concept il definea atunci, fara discutie ca de-a lungul
anilor, am constatat o evolutie in intelegerea faptului respectiv si ca atare
ne putem referi azi la o abordare ceva mai complexa decat cea pe care neo infatisa Frampton atunci. La urma urmei, pentru acelasi fapt de
arhitectura si urbanism, Frampton, consemna de fapt o noua ipostaza,
superioara, zic eu, a ceea ce, cu ani inainte, incercase sa defineasca
Norberg-Schultz prin genius loci. intre conceptul lui Norberg-Schultz si
cel al lui Frampton nu exista o contradictie sau o deosebire esentiala, alta
decat in sensul unei completari, si nicidecum al schimbarii sensului. in
consecinta, vorbim despre o aceeasi esenta, asa ca astazi, daca ne referim
la regionalism, la raportul dintre arhitectura si urbanism ca fapt si context,
trebuie sa avem in vedere ca esenta lucrurilor ramane aceeasi. Sigur ca
putem sa evidentiem niste aspecte care intre timp au aparut mai pregnant
si care depind de evolutia lucrurilor in principiu. As semnala, legat de
aceasta problema, faptul ca ea este o permanenta a arhitecturii si
urbanismului, pentru ca inca Vitruviu se refera pe larg la raportul dintre
arhitectura si context, atragand atentia arhitectilor asupra nevoii de a
cunoaste foarte mult ce este in afara, dincolo de obiectul in sine. De pilda,
Vitruviu face observatia ca arhitectul ar trebui sa studieze zborul pasarilor,
(ceea ce la prima vedere pare sa nu aiba vreo legatura cu arhitectura);
insa el considera ca pentru arhitect e necesar sa cunoasca si sa studieze
23

zborul pasarilor pentru a interpreta de fapt, spatiul. Apare, inca de la el,

prin urmare, o trimitere a raportului dintre obiect si context dincolo de
ceea ce inseamna spatiul fizic, la spiritualitatea spatiului. Cred ca exista
doua lucruri foarte importante care privesc interpretarea acestui raport
dintre obiect si spatiu: trebuie inteles foarte clar ca, prin interventia
noastra in spatiu, indiferent de scara interventiei, avem de-a face cu un
proces de recreare a spatiului, pe de o parte, iar pe de o alta parte cu un
proces de cunoastere a spatiului si a noastra in spatiu. Acestea sunt doua
componente care mi se par ca intervin in anii din urma in intelegerea a
ceea ce numea Frampton regionalism critic, pentru ca, insist, Frampton,
introducand termenul de regionalism in dezbaterea fenomenului
arhitectural, preia, in esenta, un termen utilizat de Norberg-Schultz. El ii
adauga, insa, atributul de critic, pentru a ne atrage atentia ca nu este
vorba despre o simpla preluare a unor elemente formale sau de sens, ci de
o evaluare, insemnand o interpretare critica a acestora.
Si implica astfel, de fapt, aspectul regional in modernitatea pe care
nu o exclude, nu o refuza, ci o impune intr-un nou sens creator. Iar ceea ce
apare acum in plus este un proces de re-creatie a elementului, formei,
obiectului, pana la urma a contextului insusi. Obiectul se re-creeaza in
context, iar contextual se recreeaza prin obiect. Evident, tot acest proces
nu se poate desfasura fara cunoastere, o cunoastere care devine, astazi,
extrem de importanta ca metoda si ca inteles, ca fundament al unei
filozofii de abordare si gestionare a spatiului, ca sprijin pentru o atitudine
deschisa.

Genius loci, cunoastere si devenire spirituala

C.H.: Contextul devine, pana la urma, o provocare culturala. Multe
din lucrarile de arhitectura prezente sunt ele insele creatoare de sens, una
dintre teoriile de azi afirmand ca obiectele de arhitectura tind sa existe
plenar, inclusiv cu toata suma de intepretari care li s-a adaugat in timp sau
care li se va adauga. Adeseori, astazi, obiectele se creeaza si in ipoteza
luata in calcul de arhitect de a atrage niste opinii, de a crea discutii.
A.M.S.: Sigur, pentru ca daca in esenta conceptul de genius loci
impune respectul pentru loc, pentru ansamblu si mentalitate, ceea ce
Frampton implica inovator este respectul pentru interpretare, la nivel de
obiect si la nivel de context. intelesul e indicat intr-un sens comparatist,
pentru ca din punct de vedere al metodei de abordare, acesta ar trebui sa
conduca in consecinta la noutate, la comparatism: a intelege conditia
locala dincolo de elementele prin care ea se impune, vizibil, imediat; a
intelege acest lucru printr-o stare de comparatie - in timp si intre locuri.
Cred ca lucrul acesta nu inseamna nimic altceva decat un mijloc de
stapanire a memoriei in spatiul arhitectural si urbanistic.
C.H.: Aceasta modalitate pare sa implice si o vedere dincolo de
istoria obiectului, e anticipativa, proiectiva. Chiar si arhitectul, atunci cand
isi gandeste cladirea, pare sa o proiecteze pentru un anume context,
inclusiv pentru cel cultural.
Arpad Zachi: As remarca, insa, ca exista o mare diferenta intre
contextul anilor '70 si '80, in care Frampton dezvolta ideea pe care o
discutam si in cel actual, chiar legat de termenul de context. Pentru
24

vremea aceea, contextul era un dat al locului, al culturii, al abordarii, pe

cand astazi contextul se creeaza odata cu aceasta relatie si se re-creeaza
in permanenta. Frampton ingheata niste idei care circulau deja - Alex
Zonnis exprima, insa, o pozitie ce mi se pare mai actuala legata de
regionalismul critic actual, in sensul in care ei afirma ca sarind peste
context, rupand cu acesta, mai important este sa reflectam asupra
contextului si sa ne autoevaluam propriile atitudini, reactii si
comportamente.
C.H.: Pre-definitiile au aceasta calitate, de a fi mai libere, mai
deschise si mai abordabile decat definitiile finale.
A.Z.: Se pleaca de la genius loci, dar se pare ca s-a trecut de la loc
la un alt tip de intelegere a spatiului, termenul de amplasament fiind,
astazi, in unele teorii, frecvent utilizat. Amplasament inseamna, de fapt,
plantarea unor obiecte si, de fapt, a unor noi relatii intr-un context pe care
ele il re-creeaza, sau pe cale sa se reformeze, un context nou, deschis unei
posibile alte interventii. Putem relua termenul in acest nou context?
A.M.S.: Cred ca termenul isi pastreaza valabilitatea lui si este, fara
indoiala, util. Practic, nu gasim un altul spre a defini acest raport la nivelul
interesului local in spatiul mai larg al vecinatatii teritoriale. in legatura cu
aceasta, ar rezulta o intrebare, pe care unii si-o pun cu mirare, altii
inconstient: in conditia actuala, in care se vorbeste atat de mult de
globalizare, termenul de regionalism critic, indiferent de sensul in care e
privit, ca un instrument de viitor sau de lucru, este el impotriva
globalizarii? Sau globalizarea este impotriva acestui termen? Din discutiile
avute, am vazut ca multi dintre colegii nostri s-au aratat a intelege
lucrurile in acest sens contradictoriu, de lupta, de tensiune. Cred ca
aceasta intelegere este una simplista, limitata. Cred ca, in realitate, este
vorba despre doi termeni care se completeaza, se pot completa, defininduse unul pe celalalt.
Intelegerea care zic eu ca e cea corecta este cea a unui unic si
esential proces de modernitate: regionalizare in globalizare si globalizare
prin regionalizare. Pare un slogan european, dar este de fapt o stare
realmente posibila in teritoriu. in acest sens, chiar daca am vedea intre ei
o tensiune, unica, pe care o putem observa pozitiv este aceea care
conduce la concurenta, care stimuleaza evolutia.

O noua obiectivitate si exemplu personal

A.M.S.: Zilele trecute rasfoiam lucrarea lui Libeskind - Construir le
futur - o serie de amintiri pe care el le evoca legat de proiectele sale,
printre care si lucruri conturate de concursul pentru Noul WTC. Am
considerat foarte interesante anumite puncte de vedere ale sale relativ la
aspecte constituind suportul discutiei noastre de acum, referitor la
generatia modernistilor, el spune ca, de fapt, arhitectura, pentru acestia,
s-a definit funciar printr-un spirit autoritar si prin elitism. Ceea ce reclama
secolul al XXI-lea este o filosofie noua a arhitecturii, gandita pe idealurile
democratiei, spune el. Ar trebui sa facem o paralela cu ceea ce Wright
spunea legat de proiectul sau pentru Broadacre City, privitor la
democratie. Democratia pe care o vedea Wright, atunci, era, insa, altceva
decat cea a lui Libeskind: era o democratie a ideilor, care la acesta din
25

urma, nu e a ideilor in gol, desprinse de un context exact, ci a faptelor.

Libeskind gandeste o anume viziune a obiectului de arhitectura, el
considera ca obiectul de arhitectura trebuie incastrat intr-un context
care el insusi trebuie sa reprezinte o ipostaza a creatiei; a-ti gasi locul
este o exigenta de neinlaturat, fie ca e vorba de un spatiu unde o
persoana se simte bine sau de un spatiu pe care o cladire trebuie sa-l
reflecteze. Iata un termen foarte interesant folosit de Libeskind cu referire
la arhitectura: sa reflecteze. Cum anume intelege el aceasta in practica
unor lucrari rezolvate, se poate ca la prima vedere sa ne surprinda: Muzeul
evreiesc de la Berlin, de pilda, de langa Palatul Baroc alaturat, poate
reprezenta aceasta stare de reflectare a contextului? O examinare atenta
a celor doua imagini atat de diferite in separare, dar atat de apropiate intro suprapunere filosofic-contextuala, ne face sa raspundem cu da.
In masura in care noi luam in considerare ca acest context este
supus procesului de re-creatie, atata timp cat nu-si pierde elementele sale
definitorii si caracteristice, cat avem de-a face cu o stare re-apropiata,
indiferent de modificarea imaginii, spatiul, prin insasi contradictia, mai
corect spus opozitia pe care o impune noua arhitectura, devine mai
interesant, isi sporeste pretiozitatea. Este o demonstratie de intelegere a
democratiei spatiului care promoveaza un alt fel de centritate
urbanistica: cea a unitatii prin conventie exercitata in constructia urbana
veche, dar uitata de noi, astazi.
C.H.: Explicatia lui este ca ar crea doua muzee legate intre ele
tocmai de catre lucruri nu agresiv sau evident corporale, pe care le
considera comune celor doua realitati nou-definite.
A.Z.: E de discutat aceasta potrivire, pentru ca mai intotdeauna
discursul arhitectului se citeste greu la nivelul discursului obiectului.
A.M.S.: Atata timp cat noi consideram doar imaginea formala
desenata si nu pe cea real-spatiala si apoi pe cea mental-interpretata,
apar aproximari, evaluari superficiale. Dar de fapt, trebuie apreciata stiinta
lui (Libeskind, n.red.) de a crea obiecte din planuri intersectate si de a
imbrica cladirea existenta in cea noua. La prima vedere sunt doua lucruri
complet separate, morfologic vorbind, dar ideatic ele se continua in timp.
Privind referinta lui la trecut: el nu preia trecutul in forma sa, in elementele
lui imediat recognoscibile, dupa cum nu accepta acest trecut asezat, pur si
simplu, alaturi de prezent. El vede acest trecut in prezent, in viitor. Si
experienta in abordarea cazului si mentalitatea lui fata de WTC, foarte
interesanta, o dovedeste, pentru ca in timp ce ceilalti concurenti, si ei
nume de mare prestigiu, vin cu proiecte care mai toate vor sa refaca
turnurile, maret, alcatuind o spatialitate gigantica, verticala, Libeskind
celebreaza, cumva interpretand istoria recenta, tocmai ceea ce se petrece
la nivelul terenului, pentru ca acolo, in groapa fundatiei fostelor turnuri, el
a simtit dezastrul produs la 11 septembrie. El propune o fundatie a
memoriei, incercand sa faca un condens de memorie colectiva, de fapte
si gesturi, de atitudini de ura, de manie si compasiune, din acea fosa a
durerii, acea groapa existenta. El propune, de fapt, o interpretare a unui
context, pe care-l refoloseste prin re-creare.
(Discutie cu Alexandru M. Sandu. Din partea redactiei au participat
Arpad Zachi si Constantin Hostiuc.) Text publicat initial in Arhitext,
numarul 1/2006.
26

Pietonalul: confort si identitate

De la segregare la integrare
Arpad Zachi: Pana la urma, fie ca il numim corso sau promenada sau
pietonal, e vorba despre un spatiu public, care faciliteaza si provoaca
spiritul comunitar. Exista o revigorare a acestui tip de spatiu in majoritatea
marilor orase. Dar exista si o mutatie destul de profunda, fata de acum 2030 de ani, atat la nivelul modului de abordare si concepere, cat si la acela
al realizarii lor formale. Tocmai aceste mutatii, motivatiile si impactul lor
am vrea sa le surprindem in aceasta discutie.
Doina Cristea: Sa stabilim cateva lucruri privind relatia dintre spatiul
public si spatiul destinat pietonilor. Se admite in general ca, din punct de
vedere functional, in spatiul public se intalnesc doua situatii diferite: in
primul rand spatiul trotuarelor destinat pietonilor, din lungul circulatiilor si
din jurul pietelor carosabile, in al doilea rand spatiul rezervat exclusiv
pietonilor, format din strazi, piete si piatete. Dar cred ca mai este si o a
treia categorie, a spatiului vizibil ori perceptibil (daca adaugam si spatiul
care se ghiceste dincolo de granitele planurilor care limiteaza privirea). Tot
public este deci si ceea ce se vede din strada, tot ceea ce se intrezareste
in restul spatiului privat, liber sau construit, care poate fi accesibil sau nu,
dar a carui calitate constituie astazi marca civilizatiei urbane a citadinilor locuitori si administratori. Din punctul meu de vedere, aceasta este
diversitatea spatiilor pietonale cuprinsa in spatiul public general al unui
oras, avand evident diferite continuitati, articulari, dispersii si semnificatii.
in legatura cu fiecare dintre aceste trei spatii apar acum noi exigente. De
exemplu, in legatura cu prima categorie, in cazul cartierelor rezidentiale, sa produs o recuperare a carosabilului pentru pietoni, fapt atestat in
Uniunea Europeana de un nou semn de circulatie: o placuta
dreptunghiulara prin care se limiteaza viteza la 16 km/h si pe care apar
desenate o strada, o casa, arbori, copii care se joaca cu mingea pe strada
si adulti care stau de vorba pe carosabil. Locuitorii folosesc ca pietoni
spatiul stradal integral, nu numai trotuarele, intr-un alt mod de raportare la
relatia om-automobil care modifica net rolul social si functional al strazilor
locale.
Alexandru M. Sandu: De fapt, pietonalul nu e o inventie moderna, e
una straveche si a rezultat din ideea foarte clara de separatie a
circulatiilor. Ideea de segregare sta la baza constituirii unui pietonal.
Leonardo da Vinci are in schemele sale mai multe idei care se refera la
aceasta diferentiere si, la urma urmelor, trotuarul nu este altceva decat
evidentierea acestei nevoi in configuratia orasului modern. Dar, in
urbanistica moderna, cel care defineste o prima teorie a pietonalului nu e
altul decat Le Corbusier, care, in ansamblul acelui urbanism de tip Ville
radieuse, separa complet circulatia carosabila de circulatia pietonala, in
configuratii aproape independente, creand traseul pietonal. La nevoia de
siguranta si percepere a sigurantei in raport cu automobilul se ataseaza
treptat placerea individului pentru un asemenea spatiu, starea de confort
general ca raspuns la nevoia de odihna, de frumos sau de context
cetatenesc. Pentru ca, mai tarziu, spre anii nostri, sa apara posibilitatea de
27

diferentiere configurativa si de atmosfera pe care pietonalul o ofera in

spatiul urban. Si, in fine, ajungem la definirea pietonalului ca un spatiu, ca
o conditie de confort urban. Astazi, orasul modern, in exprimarea sa, as
spune emblematica, drept spatiu al confortului, nu se poate dispensa de
pietonal, indiferent de ipostaza din multitudinea formelor in care poate sa
apara. As spune, foarte pe scurt, ca pietonalul a aparut ca un semn a ceea
ce astazi numim dezvoltare durabila, cu mult inainte ca acest concept sa
se defineasca. in momentul de fata, el este un simbol al calitatii locuirii. De
aceea, consider ca orasul care nu evidentiaza spatii puse la dispozitia
pietonului, indiferent de forma lor, este un loc in care calitatea locuirii lasa
de dorit. Sa nu uitam insa ca, inca din anii '50, Jane Jacobs semnala si
riscul pe care un pietonal il poate prezenta privind siguranta individului, in
sensul ca, in spatiul respectiv, actul antisocial de agresiune asupra
individului poate sa fie mult mai usor realizat (atata timp cat pietonalul
respectiv nu e incadrat intr-un ansamblu spatial si institutional care sa ia in
consideratie siguranta locuitului). O trecere rapida prin experienta
europeana poate fi evidentiata in istorie de cateva exemple din anii
'60-'70. Bakhema, prin lucrarile sale pentru Amsterdam, ca si Candilis, in
ansamblul de locuit de la Toulouse, au generat pentru deplasarea
pietonului o formulare urbana a ideii lui Da Vinci, prin intermediul unor
platforme suprapuse terenului, constituind un plan care ii rezerva
pietonului separarea completa de automobil, chiar o privire de sus
asupra automobilului. La Lyon, acelasi procedeu este folosit la extinderea
unei zone centrale. Mai tarziu, Aillaud, in ansamblul de la Grand Borne,
aducea aceasta idee a separarii in interiorul ansamblului de locuit, creand
de fapt, la nivelul terenului, niste micro-spatii urbane rezervate pietonului.
La ultimul ansamblu pe care il realizeaza Richard Rogers la Londra,
Cheswick Park, un parc de activitati, exista distinctia intre circulatia
pietonului si a automobilului, dar circulatia pietonala nu e foarte categoric
separata. Este o ingemanare a celor doua circulatii, definite foarte atent in
raport cu importanta lor, in relatie asumata cu tipul de pavaj si mobilier.
Nu este un amestec, ci o organizare care trece de la segregare la
coexistenta pasnica: o aparenta ambiguitate in favoarea confortului!
Este o tendinta moderna in abordarea pietonalului.

Retea - voiaj virtual

A.M.S.: Legat de prezentarea foarte succinta privind pietonalul, as
lansa o intrebare cititorilor: de ce tineretul prefera mall-ul si nu Calea
Victoriei? Pentru mine este clar explicabil acest lucru-, pentru ca in mall, in
spatiul acela architectural urban, tineretul gaseste o mult mai mare
diversitate, mult mai mult interes pentru asteptarile sale, decat pe Calea
Victoriei. Si, in plus, gaseste un spatiu mult mai confortabil decat pe Calea
Victoriei sau in oricare alt spatiu din centru. Mall-ul nu trebuie interpretat
ca o diversiune fata de pietonalul urban; el trebuie sa fie doar o
completare pentru acesta, in orasul modern.
Am parcurs de curand un articol care se referea la relatia dintre oras
si internet, la ceea ce se intampla cu spatiul urban in conditiile acestei

28

evolutii a societatii in retele6. Unul dintre aspectele comentate este tocmai

spatiul disponibil pentru evadare, spatiul posibil pentru miscare, pentru
plimbare, in contextul teritorial urban, nu in opozitie cu spatiul virtual al
calatoriilor pe internet, ci dimpotriva, in imbinarea acestor lucruri. Autorul
respectiv se referea la o relatie intre internet si oras. Si, atunci cand se
refera la oras, el are in vedere orasul global. Se percepe insa foarte clar
referirea sa la acea disponibilitate a spatiului urban de a face posibil ceea
ce numeste si pune in ghilimele voiajul. Or, acest spatiu, in principiu,
asa cum ne dovedesc orasele civilizate occidentale, este spatiul pietonal.
Unele orase romanesti au mai pastrat cate ceva, la Arad sau la Targu
Mures, altele, cum este Giurgiu, si le-au pierdut printr-o reconstructie
moderna nesimtitoare, iar altele le-au reluat prin pietonale interesante,
cum este situatia la Pitesti, sau prin pietonale improvizate, de weekend.
Pietonalul se refera la formarea in mintea tanarului a capacitatii de a
intersecta teritoriul fizic al orasului cu teritoriul virtual. Si acum nu pot
decat sa-mi exprim o consideratie, o concluzie a constatarilor mele, si
anume ca, in aceste conditii, in structura orasului, pietonalul este, pe de o
parte, un spatiu necesar ca acompaniament al spatiului virtual si, in
acelasi timp, un antidot la ceea ce poate sa reprezinte ca pericol tocmai
acest spatiu virtual.

Corso - marca urbana

D.C.: As interveni cu cateva aspecte disparate, dar care ar putea
completa ceea ce a spus profesorul Alexandru Sandu. Am incercat sa
inteleg cum si de ce a existat un corso intr-un oras ca Nasaud.
A.Z.: Si Bucurestiul a avut Podul Mogosoaiei, care era un corso. in
general, mai toate orasele au avut un corso.
D.C.: Da, desigur, alaturi de gradina publica, corso a fost o marca a
vietii urbane. Un prim aspect este legat de explicatia data de psihologia
urbana. Parcurgerea unui corso nu e numai o placere, dar si o necesitate
umana, aceea de a-i vedea pe ceilalti si de a fi vazut de ei, de a te
compara, de a-ti afirma intr-un fel identitatea. Permanenta acestei cerinte
este evidenta si in anticiparile privind orasul erei informatizarii. Un al
doilea aspect este legat de traseul unde s-a format un corso. La Nasaud,
preferinta pentru numai unul dintre trotuarele care insoteau spatiul fostei
piete comerciale, astazi un scuar prelung in fata bisericii, putea fi explicata
prin aceea ca se afla la o cota mai ridicata, cu o perspectiva favorabila
asupra spatiului, iar la sfarsitul iernii era primul traseu eliberat de zapada,
uscat si protejat de vanturile reci dinspre nord. Acolo s-au insiruit si
magazinele si era locul cel mai placut in care se putea evada timpuriu
primavara, iar toamna era spatiul cel mai tarziu parasit. Un al treilea
aspect este legat de evolutia in timp, dar si de permanenta in spatiu a
unui anumit comportament ritual; cel traditional, de duminica - aproape
6

Societatea in retea (si in consecinta orasul in retea) este un concept lansat de catre Castells cu referire la tendintele
dezvoltarii urbane (de fapt a constructiei existentei umane in teritoriu) profund influentata de internet, ca purtator de relatii.
Cum relatiile sunt definitorii pentru structura unui sistem, este inevitabil ca in aceste conditii sa vorbim de noi configuratii
sistemice teritoriale in care retelele de comunicatii au un rol important, creand noduri de comanda si fluxuri de informatii.
S-ar putea presupune, ca o consecinta, usurarea strazii, fapt, insa, care nu se constata la nivelul fluxurilor vehiculare.
Internetul nu reduce aglomeratia, chiar daca nodurile de comanda se departeaza de noile concentratii de interese. Internetul
ramane o componenta din ce in ce mai necesara (si tot mai apasatoare) a existentei.

29

disparut astazi si in care copiii se plimbau in fata parintilor care isi etalau
cu mandrie familia si manierele civilizate ale celor mici - fiind diferit de
cele din timpul saptamanii, dar, toate, exprimand o cultura urbana
specifica. Aceeasi placere a trairii unui ritual am intalnit-o recent in orasele
englezesti, unde, la terminarea zilei de lucru, oamenii parcurg anumite
trasee preferate pentru mai multe scurte intalniri in diferite pub-uri,
devenite astfel puncte de intersectie a mai multor trasee. in marile centre
de afaceri, aceasta se exprima cu totul diferit si genereaza altfel de
rezolvari ale spatiului pietonal deschis, devenit in primul rand o emblema
a functiunii, un insemn al prestigiului si succesului, inclusiv prin valoarea
operelor de arta si a amenajarilor decorative. Aici spatiul destinat
pietonului se extinde si invadeaza primele niveluri ale cladirilor adiacente,
pentru a absorbi si retine miile de oameni ce coboara simultan in strada,
din cladirile inalte de birouri, in pauza de pranz si la sfarsitul programului,
pentru o scurta hoinareala prin magazine, pentru ca sa manance, sa se
intalneasca cu cineva, sa se distreze, sa vada o expozitie ori un spectacol
sau sa stea intr-un scuar exterior ori interior. in fiecare dintre exemplele
date, grija deosebita pentru imagine leaga interventiile din cadrul urban,
esalonate in timp de gesturile permanente de intretinere si de evenimente
provocate ad-hoc.

Pietonalul - solidaritate urbana

A.Z.: Mi se pare interesanta discutia despre Mall si Calea Victoriei. Iar
despre Calea Victoriei, as remarca disponibilitatile extraordinare ale
acesteia. Problema e ca administratia locala ar trebui sa dea un semn de
interes in sensul asta. E normal ca tinerii sa prefere mall-ul, atata timp cat
Calea Victoriei nu ofera nicio atractie in momentul de fata. Nu ca n-ar
exista un potential acolo, si de spatiu, si de functiuni. Si as adauga un
potential care deriva din schimbarea de mentalitate si de perceptie a
generatiilor de astazi privind pietonalul. Pietonalul gandit si trait ca o
structura morfologica lineara (clasica) este conceput, realizat si
consumat astazi ca o structura scamoasa, multidirectionala si
(multi)relationala.
A.M.S.: Indiferent de forma lui, pietonalul e un spatiu integrator, in
primul rand social. Realitatea despre care a vorbit Doina se defineste
astazi cu termenul de solidaritate urbana in spatiul public.
A.Z.: El este un mijloc...
A.M.S.: Este un mijloc care, desi pleaca de la nevoia initiala de
miscare, prin posibilitatea de stationare, de intalnire, de context
informativ, creeaza conjuncturi favorabile formarii cultural-morale a
oamenilor, favorabile educarii lor cetatenesti. Studii de psiho-sociologie
recente demonstreaza cum in orase, in zone urbane cu pietonale de
calitate, locuitorii sunt mai participativi, mai deschisi existentei colective.
Pietonalul in orasul de astazi este un spatiu de solidaritate urbana, intr-un
fel, o reconsiderare moderna a unui important rol al strazii in ansamblul ei
in orasul medieval.
A.Z.: Este un mijloc, pentru ca gestul trebuie sa fie integrator.
A.M.S.: Este un mijloc si social, si spatial configurativ estetic. Toate
acestea se leaga de o anumita continuitate spatiala, in sensul careia
30

trebuie gandit un pietonal; pentru ca pietonalul creeaza posibilitatea de a

ajunge in mai multe puncte si nu intr-un singur loc. Ajungem astfel la ideea
sustinerii prin pietonal a policentrismului, referindu-ne la centre mari ale
orasului, dar si la centre mai mici din cadrul unui spatiu in care se produce
o miscare a populatiei. De fapt, pub-urile de la Londra nu sunt altceva
decat niste puncte de interes intr-o zona pentru care un spatiu pietonal,
trotuarul, dezvoltat intr-un fel sau altul, asigura aceasta legatura si
functionarea lor corecta.

Regenerare urbana - gest, imagine, spectacol

A.M.S.: Pietonalul mi se pare ca fiind unul dintre elementele care au
rol foarte important in ceea ce astazi se defineste ca regenerare urbana.
Regenerare prin nucleul de atractie, care sa infiltreze si sa deruleze in
masa urbana un proces de innoire. Acesta este un fapt pe care noi trebuie
sa-l intelegem in special in conexiune cu orice importanta investitie in
zona centrala a orasului.
A.Z.: Tocmai asupra acestui proces de recuperare a spatiului urban
public, pana la urma, as insista putin. Atunci cand am spus la inceput ca
exista modificari si de perspectiva, si de perceptie a pietonalului, ma
refeream si la noile formule de comunicare si de inter-relationare in cadrul
spatiului public. Pentru ca regenerarea oraselor, a celor vechi in special,
devine si o problema de marketing. Adica de imagine. Iar aceasta imagine
este oferita spre consum. Cui? Automobilelor sau oamenilor? Evident ca pe
oameni trebuie sa-i aduci acolo. Pana la urma, orasele devin un fel de mari
Disneyland-uri (cum zicea Ionica Andreescu), unde oamenii consuma
imagine si isi consuma si timpul liber.
D.C.: De aceea am adoptat imaginea oferita pietonilor ca una dintre
categoriile distincte ale spatiului public.
A.M.S.: Da. Numai ca lucrurile astea trebuie luate in considerare cu o
anumita grija, pentru ca pietonalul fara motivatie nu poate sa existe, fara
atractie spre un punct sau altul. Si, pe de o alta parte, un punct sau altul
de interes nu pot sa existe fara pietonal. Fie ca avem de-a face cu o piata
sau cu un traseu, pietonalul inseamna implicare in adancimea teritoriului
si, in consecinta, coeziune urbana.
A.Z.: De acord. Numai ca motivatiile sunt foarte diferite in functie de
actorii implicati in spatiul respectiv, atat ca realizatori, cat si ca utilizatori
ai acestuia. De aceea intrevad existenta unei mari probleme de
comunicare, si anume: noi aici discutam si exprimam niste idei si niste
concepte fara sa stabilim niciodata perspectiva sau reperele la care ne
raportam. Dupa mine, ar trebui sa le precizam de fiecare data. E
perspectiva teoreticianului, a practicianului, a proiectantului, a
consumatorului, deci a cetateanului sau a administratiei locale care face
gesturile.
A.M.S.: in lumea urbanisticii moderne toate aceste lucruri se
integreaza. Si o abordare numai pe o anumita fateta nu e corecta.
Exemplul cu ceea ce se intampla la Bucuresti, in centrul istoric si cu
masurile eronate pe care Primaria le-a luat inca de anul trecut privind
centrul istoric este foarte clar in acest sens.
A.Z.: Sunt deliberate.
31

A.M.S.: Nu poti sa rezolvi pietonalul printr-o simpla interdictie a

circulatiei automobilelor! Rezultatul se vede foarte clar: interesul pietonal
in zona scade, ca urmare a consecintelor pe care masura luata le impune
functionalitatii zonei.
A.Z.: Si aici trebuie specificat: masuri gresite din punctul de vedere
al colectivitatii locale, dar nu si din al grupurilor de interese.
A.M.S.: Gresite din punctul nostru de vedere, atata timp cat
municipalitatea intervine in spatiul respectiv fara un proiect coordonat si
fara o abordare coordonata in ansamblul unei operatii urbanistice globale.
Aceasta este problema.

O abordare globala
A.Z.: Ar trebui sa avem de-a face cu un gest de politica urbana si de
strategie, daca vreti, din partea administratiei.
A.M.S.: Politica urbana, strategie urbana, proiect urban: aici trebuie
sa ajungem. Ceea ce ar trebui sa se intample in centrul istoric este de fapt
un proiect urban care inseamna suportul unei abordari globale. Atata timp
cat multi dintre colegii nostri profesionisti inteleg prin proiect urban
proiectul unei case care se realizeaza pe o strada a orasului, este greu sa
putem pretinde o corecta intelegere din partea administratiei. Si totusi...
A.Z.: O sa dau un exemplu pozitiv. Si sa vedem cum se tes in mod
natural acele paliere de care vorbeam. Deci un eveniment iesit din comun
pe care si l-a asumat Sibiul, in calitate de capitala culturala europeana, a
determinat un proiect mai bun sau mai rau, dar un proiect urban. Si
primele gesturi facute de administratie, in sensul de reamenajare a
pietelor, desi ele nu sunt inca finalizate, au facut sa se schimbe functiunile
de la parterul cladirilor de acolo. S-au deschis cateva pizzerii, cateva
cafenele si lumea a si invadat acele spatii. Oamenii se simt bine acolo, vin,
se aduna.
A.M.S.: Da, dar asta e parte a proiectului, pentru ca un proiect corect
implica si ceea ce se poate presupune ca impact, in sensul consecintelor in
zona, nu numai refacerea infrastructurii, nu numai refacerea pavajului.
A.Z.: Da. Dar asa si investitorii, si particularii incep sa investeasca
cand vad un gest.
A.M.S.: Dar asta intra in scopul proiectului de ansamblu. Si cu atat
mai mult cu cat realitatea spatiului pietonal din Piata Mare sufera in planul
compozitional-estetic, ca este o realitate noua, superioara celei anterioare,
deci atractiva.
D.C.: Asta inseamna mobilizarea populatiei in jurul unui proiect
comun, urmarita cu succes de administratiile locale europene. La noi,
Sibiul - Capitala culturala - a creat o anume reverberatie si a ajuns un
posibil exemplu pentru alte initiative.
A.Z.: Exista sau se inventeaza sau se creeaza o viziune / un obiectiv /
un eveniment / o revelatie initiala. Trebuie sa ne asumam aceasta
atomizare, pentru ca exista. Cred ca ideea de retea de care vorbea domnul
profesor este o realitate a timpurilor noastre pe care unii si-o asuma, pe
care o recunosc si pe care o construiesc in consecinta. Iar astazi lucrurile
se gandesc in retea. intr-o retea in care apar, mai mult sau mai putin
intamplator, niste puncte. Puncte care cu timpul se leaga.
32

D.C.: Si mai este ceva. Este vorba despre rolul acestor spatii in
competitia dintre orase. Ma gandesc la Lyon, care a reusit, prin
amenajarea unor piete si piatete, recurgand la arhitecti-vedeta, sa apara
frecvent in reviste de arhitectura, in prezentari media, beneficiind astfel de
o publicitate foarte favorabila, cu efecte notabile in atragerea investitorilor
si turistilor.
A.M.S.: Lyon cred ca e un exemplu foarte interesant din care se
poate invata foarte mult despre ce inseamna spatiu pietonal. Pentru ca, la
sfarsitul anilor '60, inceputul anilor '70, odata cu reconstructia zonei
centrale, la Lyon s-au realizat o serie de platforme pietonale ridicate
deasupra terenului, care sunt construite dintr-o parte intr-alta peste strazi
si scuaruri, ducand direct in mari magazine, cladiri de birouri sau locuinte,
in Piata Casei de Cultura. Si s-a constatat, la un moment dat, ca oamenii
preferau sa mearga tot pe trotuar, de-a lungul strazii, si ca aceste spatii
ridicate deasupra terenului nu erau decat niste locuri in care cei certati cu
legea se izolau sau pe care le foloseau pentru acte antisociale. Asa ca, in
anii '90, s-a trecut la un proces de modernizare, intr-o interpretare
pietonala a tuturor scuarurilor, a tuturor spatiilor care ramaneau la
intersectii si, bineinteles, a trotuarelor care mergeau de-a lungul strazilor,
bulevardelor. Exista chiar un proiect de demolare partiala a constructiilor
pietonale supraterane. Si de-aici mai departe, realizarea liniei de tramvai,
intr-o coexistenta interesanta, hai sa spunem pasnica, cu circulatia
pietonilor. Sunt spatii intregi in care nu e permisa decat circulatia
pietonilor, dar si cea a tramvaielor.
D.C.: Dar oare acel tramvai iti creeaza aceeasi stare de teama, de
inconfort ca tramvaiele noastre?
A.M.S.: Nu, din competitia de a realiza un tramvai cat mai
performant, intr-o actiune ampla de modernizare a transportului in comun,
care a creat o stare concurentiala pentru orasele franceze, fiecare a venit
cu inventii proprii atat in ceea ce priveste masinaria, tehnologia, cat si in
ceea ce priveste organizarea spatiului respectiv. Si bineinteles ca solutiile
sunt foarte diferite. Un alt exemplu, dar in sens invers, este transformarea
viaductului care aducea linia de tren in Piata Bastiliei, la Paris, odata cu
realizarea noii cladiri a operei, intr-un pietonal, intr-o gradina pietonala,
gradina suspendata. Am avut curiozitatea de a merge pe acest pietonal
pret de cativa kilometri, din Piata Operei si pana se sfarseste el, intr-o zona
periferica a Parisului. in lungul acestui traseu, in locul liniilor de tren, in
amenajari diferite, cu imagini si ambiante surprinzatoare, pietonalul trece
printre cladirile vechi sau noi, prin garile fostului tren, ajungand la nivelul
terenului, unde devine un pietonal foarte amplu, conexand piete pietonale,
trecand printr-un rambleu, care a devenit un parc, trecand printre niste
tuneluri, care sunt amenajate atractiv pentru pietoni si disipandu-se, intrun final, intr-un cartier rezidential; vedeam cate posibilitati de rezolvare a
unui pietonal ca traseu in functie de conditiile de timp si de context local
pot sa existe. O alta abordare este transformarea Bulevardului Champs
Elysees intr-un spatiu cu functionalitate majoritar pietonala, odata cu
introducerea stationarii vehiculului in subteran; dar vehiculul e in
coexistenta cu pietonul, toate intrarile in subteran sunt locuri si rezolvari
pe care noi, daca le-am discuta intr-un proiect, ar provoca multe opozitii.
A.Z.: Pana la urma ajungem si la modificarile functionale concrete ale
pietonalelor realizate in ultima perioada in Europa, pentru ca exemplele de
33

la Lyon comentate de dumneavoastra vin sa se adauge la cele vazute de

mine la Haga, la Amsterdam si la Rotterdam, unde segregarea circulatiilor
nu se mai practica in mod absolut, este una selectiva. Transportul in
comun, peste tot, incepand cu Italia pana in Olanda si Germania, este
parte a pietonalelor. Astfel pietonalele liniare din anii '60-70 au devenit, de
fapt, niste retele de spatii pietonale, o succesiune de spatii comerciale, o
revenire la fostul Pasaj Victoria si Villacros, printr-o alta imagine, evident.
A.M.S.: Sa lasi publicul sa circule dinspre Piata Palatului inspre Calea
Victoriei, pe sub noua cladire din piata fostului Teatru National, sa dispui
aici tot felul de utilitati, gradina, spatii de destindere si comerciale, sa
construiesti o linie de vizibilitate, iata un lucru extraordinar de interesant
in continuitatea cu un pasaj subteran traversand Calea Victoriei, cu Pasajul
Victoriei, revitalizat, cu o traversare organizata a strazii Academiei si
continuand cu o amenajare corespunzatoare pana la fantana de la
bulevard. Iata o disponibilitate in Bucuresti pentru un pietonal de marca
urbana. O disponibilitate partial deja compromisa.
A.Z.: Sau cladirea Bancorex.
A.M.S.: Da, dincolo a fost acelasi lucru, pentru ca astea au fost ideile
care, intr-un fel, erau prefigurate, spre exemplu prin ce facuse Duiliu Marcu
in cladirea de pe Calea Victoriei care s-a demolat la cutremur. Daca
vorbesti de Calea Victoriei ca disponibilitate si ca premisa pentru a
deschide interesului pietonal, nu doar ca simplu pietonal, nu se poate sa
nu iei in considerare necesitatea unei reconfigurari a spatiului in sensul
transformarii spatiului destructurat existent (daunator unor valoroase
cladiri care sunt vaduvite de prestanta lor) intr-un ansamblu de piete in
care, in succesiune, pietonul sa gaseasca locuri adecvate de miscare,
stationare, contemplare7.
A.Z.: Toate acestea in cadrul a numeroase curti, gradini, pasaje,
scuaruri care s-au pastrat de-a lungul intregului parcurs istoric al Podului
Mogosoaiei.

Multimodal - spatiul in spatiu

A.M.S.: Este vorba despre o continuitate spatiala, o continuitate de
spatii urbane. Ca aceasta continuitate se realizeaza in succesiune, prin
platforme, prin mici excrescente, prin mici enclave, ca beneficiaza simbolic
de niste trasee, este un lucru care apartine de fapt diversitatii de solutii.
A.Z.: Si cred ca in mod real exista o schimbare de perspectiva, in
conditiile de care discutam strada nu mai este un canal al autovehiculului
care tolereaza pietonul sau il exileaza pe trotuar. A devenit un spatiu
pietonal in care se permite si autovehiculului sa asigure rolul lui functional.
7

Spatiul din fata Palatului Regal este un spatiu destructurat, rezidual, asa cum a rezultat in urma demolarilor
poruncite de Carol al II-lea. Este surprinzator ca tocmai cei care se impotrivesc unei interventii de organizare a
acestui spatiu intr-o piata urbana (de fapt intr-un sistem de piete urbane), urmarindu-se aducerea lui prin
compozitie urbana, la scara, servind astfel importantele edificii din zona, dovedesc ignoranta asupra unei
existente trecute pe care o invoca mecanic, fara rost: pentru ca acea veche existenta, prin esplanada plantata din
axul Ateneului, acoperindu-l in vederea de la distanta, il servea urbanistic punandu-l intr-o stare de
maiestuozitate, tot astfel dupa cum piata semicirculara pe axul Palatului Regal spre Biblioteca Universitara crea
un cadru potrivit, la scara, statuii lui Ferdinand. O opinie publica care, indiferent de cultura reprezentantilor
societatii civile, este neinformata, nu este folositoare procesului de modernizare urbana, ci atator si atator
interese politice - si nu este vorba de politica urbana.

34

A.M.S.: Uite, sunt doua lucruri care trebuie remarcate in acceptia,

moderna sa-i zicem, a pietonalului, si-n teorie, si-n practica. Este vorba
despre multimodalitatea spatiului urban, cu referire la mijloacele de
deplasare in cadrul spatiului urban. E un nou concept discutat acum in
legatura cu doua cartiere noi care se realizeaza in orase nordice, orasul
fiord la Oslo si orasul liniar la Copenhaga, in care ideea de confort este
dusa la maximum in conditiile tehnologice si umaniste de astazi; pietonalul
exista in cadrul simbiozei multimodalului. Si sa nu neglijam faptul ca
aceste orase poseda un fond consistent de spatii pietonale de factura
clasica.
A.Z.: Mobilitatea mai are un pandant important, accesibilitatea.
Pentru ca multimodalitatea, despre care faceati vorbire, asigura exact
aceasta accesibilitate.
A.M.S.: Da, pentru ca accesibilitatea este ceea ce se adauga in
raport cu mobilitatea fata de solutiile care apareau in anii '60 referitoare la
rezolvarea pietonalelor. Daca multimodalitatea este un element de
tendinta in abordarea pietonalului de astazi, un al doilea element de
tendinta este spatiul urban pietonal extins in interiorul spatiului
arhitectural. Includerea, intrarea, patrunderea spatiului urban pietonal in
interiorul cladirilor. Aceasta a fost o idee de degajare urbanistica pentru
care am luptat mai multi ani cu referire la ceea ce se construieste la
Palatul Telefoanelor, unde era un loc ideal, ideal din punctul de vedere al
contextului de circulatie, interes si centralitate.
A.Z.: Pana la urma ce spuneati dvs. e o reintoarcere la pasajele
A.M.S.: Acesta e un lucru dintre cele mai importante si eu regret ca
aici, la cladirea Hotelului Novotel, unde era o asemenea pozitie, unde se
putea face si exploata acest lucru, municipalitatea a fost incapabila, si
asta e termenul pe care il voi folosi, a fost incapabila sa sustina interesul
comunitatii. Dupa cum in masura in care se realizeaza o reconfigurare a
Pietei Palatului (eu sper ca la un moment dat se va ajunge sa se realizeze),
parterul, chiar primele niveluri, intr-un fel, ale noilor constructii, trebuie sa
fie lasate libere si deschise unei circulatii permanente. Acesta e de fapt
viitorul. Si lucrul acesta nu e o inventie noua. Este repus in discutie acum
in astfel de configuratii. Dar in fond este o inventie a lui Mies van der Rohe
la Chicago, cand a construit primii zgarie-nori, cu parterul complet liber,
complet vizibil chiar daca era inchis cu sticla, se vedea dintr-o parte in
alta. Pozitie care a fost apoi urmata de toti cei care au intervenit in cadrul
zonei centrale din down-town. Astazi avem de-a face cu o zona intreaga
pietonala in Chicago, zona pietonala care merge in afara cladirilor, dar
care trece prin cladiri, traverseaza cladirile, e un spatiu deschis, public,
intregind trama stradala carosabila. Acest raport intre exteriorul urban si
un interior urban care este strigatul zilei in domeniul nostru de
preocupare, deschiderea arhitecturii, a obiectului arhitectural in spatiul
urban si patrunderea spatiului urban in obiectul de arhitectura este un
aspect care trebuie sa constituie tinta de negociere la nivelul primariilor,
pentru orice investitie importanta care se face in Bucuresti. Si-atunci te
intrebi: sunt capabile primaria, municipalitatea, serviciul tehnic al primariei
sa poarte aceasta negociere? Pana in momentul de fata nu s-a dovedit
aceasta capacitate. Un lucru ar mai trebui adaugat: daca inainte insemna
miscare, era legat de mobilitate, pietonalul capata acum, sau a capatat de

35

fapt, un sens interesant si stabil, in legatura cu stationarea, cu odihna, in

spiritul a ceea ce spuneam la inceput privind solidaritatea urbana.
A.Z.: Altfel spus intereseaza spatiul in sine, ca suport (scena) a
spectacolului permanent al vietii urbane. La Barcelona tinerii cu role,
skate-uri, cu bicicleta creeaza un spectacol continuu pe care il si percep ca
atare, dovada stand inregistrarile video pe care si le realizeaza reciproc.
A.M.S.: Miscarea, ca si stationarea, sunt poate intamplatoare, dar
dincolo de program, intamplarea in acest context al existentei urbane are
si ea importanta ei si pentru ea trebuie sa creezi un spatiu cel putin
incipient, care sa ofere loc propice diversitatii si inventivitatii in
manifestarea umana, de la gestul efemer la reprezentativitatea stabila.
Text publicat initial in Arhitext, numarul 9-10/2006.

Revitalizarea valorilor de patrimoniu

36

As vrea sa ma refer, in primul rand, la probleme de gestiune si de

politica a zonelor istorice. Ne trebuie o politica a patrimoniului definita la
scara nationala, sprijinita pe ideea diversificarii abordarilor, care cuprinde
de fapt diverse atitudini de revitalizare: aplicarea unei unice atitudini de
revitalizare nu ar fi o pozitie corecta fata de marea diversitate a situatiilor
patrimoniale din teritoriu si nici fata de conditia social-demografica si
economica in desfasurarea proceselor de dezvoltare in teritoriu.

Formarea unor politici de revitalizare

Privind formarea unor asemenea politici de revitalizare, trebuie pus
in discutie, in primul rand, caracterul motivational diferentiat care
defineste, ca o prima concluzie a cercetarii, particularitatea de fond a
atitudinii si deci a operatiei de revitalizare; pentru ca nu intotdeauna
revitalizarea este motivata total (sau macar partial) prin nevoia de
valorificare arhitectural-istorica. Exista revitalizari motivate de nevoia de
ridicare a starii arhitectural-urbane sau de nevoia de utilizare mai eficienta
a teritoriului. Desigur ca, in cadrul unei operatii aceste motivatii se pot
suprapune, dar, intotdeauna, una dintre ele se defineste insa la scara
locului si in ansamblul teritorial ca fiind de interes predominant. Atitudinea
noastra fata de o cladire, atunci cand aceasta nu este ea insasi valoare de
patrimoniu, este diferita, in functie de motivatia de revitalizare a
ansamblului. Decizia de demolare (demolarea fiind, totusi, un mijloc de
lucru in urbanismul modern) nu se poate constitui in sine, ca dispozitie
autoritara, ci numai in baza cercetarii, in care motivatia are un rol
important.
In al doilea rand, trebuie subliniat faptul ca, desi recunoastem astfel
caracterul global al oricarei politici de revitalizare si, bineinteles, trecerea
acestei globalitati in aplicarea practica a masurilor de revitalizare. Aceasta
inseamna insa a lua in considerare doua niveluri de globalitate. Mai intai o
globalitate la nivel spatio-teritorial, deci o abordare a interventiei ca
principiu de interventie si ca ordonare de operatii, din teritoriul urban spre
zona istorica, dinspre aceasta spre centrul istoric si dinspre centrul istoric
spre ansamblul sau obiectul arhitectural-istoric; acesta mentinandu-se in
permanenta raportare de valoare intre intregul organismului urban si
partea patrimoniala luata in consideratie ca avand valoare deosebita. in
acest sens se evita istoricizarea unei alcatuiri spatiale si problema
centrului istoric nu mai este o problema de prezervare exclusiva, ci de
revitalizare integrativa, tragandu-si seva atat din ceea ce a pastrat timpul,
cat si din obligatia de a servi o totalitate noua, mult mai ampla. De aici
rezulta o foarte importanta concluzie: zona istorica nu se poate lipsi de
nou; pentru a face vechiul - patrimonial - sa traiasca, el trebuie instigat,
spre a avea un rost el trebuie pus in competitie; globalitatea ii ofera o
prima sansa: cum, cat, unde - sunt intrebari la care maiestria, cunoasterea
si judecata arhitectului sunt obligate a raspunde.
Ajungem astfel la cel de-al doilea nivel al globalizarii: o globalitate la
nivel managerial. Aceasta inseamna ca orice politica de revitalizare trebuie
sa se subsumeze unei politici urbane si in acelasi timp unei politici
culturale bine definite in timp si spatiu.

37

Cele doua niveluri ale globalitatii sunt inevitabil complementare. Din

intelegerea acestei complementaritati si in acelasi timp a faptului ca, fara
incadrare manageriala, orice atitudine de revitalizare este sterila (politica
de revitalizare in ansamblu fiind de o eficienta minima) rezulta trei planuri
pentru abordarea manageriala (si implicit teoretica) a revitalizarii ca
proces in teritoriu:
1. Ca proces integrat, insemnand o anumita atitudine care rezulta in
urma intelegerii valorii si pe baza careia se construieste si se realizeaza
interventii de revitalizare, precum si valorificarea sa in timp. Aceasta
impune valorii de patrimoniu trecerea de la o prezenta fireasca la o
prezenta activa in ansamblul teritorial respectiv. in acest sens, arhitectul
(arheologul, istoricul, omul de cultura si chiar consilierul municipal) trebuie
sa inteleaga rolul sitului pentru monument, precum si rolul monumentului
pentru sit. Stramutarea monumentului intr-o asezare straina - si avem
ceva mosteniri in acest sens - il vaduveste de o mare parte din valoarea sa
documentara si cultural-artistica, tot asa cum, prin demolare
inconjuratoare, boala moderna a izolarii (dupa Camillo Sitte)
preconizeaza pastrarea monumentului pe locul au, inconjurat de plantatii
protectoare, separat de noua arhitectura a orasului (referinta la
modernitatea segregationista a lui Le Corbusier). Managerial, caracterul
integrat al procesului de revitalizare are consecinte indeosebi in domeniul
formatiei interdisciplinare a cadrelor, fara a neglija domeniul organizarii
corespunzatoare institutionale;
2. Ca proces de instruire a unei doctrine, acesta insemnand, in
primul rand, o coroborare intre ele, (istoria, arheologia, arhitectura si
urbanismul) si, pe de alta parte, coroborarea acestora cu teoriile moderne
ale cunoasterii si investigatiei, cu principiile politicii si ale administratiei
locale, cu teoriile psiho-sociale ale perceptiei si participarii. Pe aceasta
baza, ca asociere ini re o teorie a revitalizarii si o strategie potrivita, o
doctrina specifica face posibila abordarea patrimoniului, in scopul
intelegerii semnificatiei sale, fara nici un fel de exacerbare, evitandu-se
starea de frustrare.
Exista, inevitabil pentru orice lucru vechi, un fior al vechimii ce
caracterizeaza pe omul de cultura. Trebuie sa nu neglijam importanta pe
care o are, pentru insasi existenta monumentului, transmiterea acestui fior
asupra populatiei - formarea respectului pentru patrimoniu, constituirea,
asa cum se constata in multe locuri din aceasta lume, a unui orgoliu
colectiv al apartenentei la istorie. Pentru aceasta trebuie facute multe,
toate insa in sensul pastrarii monumentului ca alcatuire vie. Pe o astfel
de linie doctrinara, ni se impun: o misie educativa, o misie investigativa, o
misie constructiva in sit si, in fine, o misie formativa profesionala; acestea
nu pot fi initiate decat pe baza unei alte mentalitati asupra patrimoniului.
Este cazul ca disperarea sa lase locul abordarilor metodice, aceasta
insemnand o doctrina activa sprijinita pe transparenta proiectului (arh.
Leynoriot) si pe gestiunea conservarii patrimoniale care sa adauge la ideea
de pastrare si pe aceea de valorificare culturala (prof. arh. Peter Derer:
Conservarea este pastrare a starii fizice sau a unor trasaturi ale
locuirii?);
3. Ca proces gestionat, incepand cu apelul de salvgardare a
patrimoniului pana la incheierea operatiei de revitalizare si apoi la
urmarirea valorificarii corecte in timp. Formarea respectului pentru
38

monument, cunoasterea si mestesugul interventiei, finantarea operatiei si

administratia de patrimoniu - toate sunt domenii ale grijii pentru
patrimoniu care fac obiectul activitatii de gestionare. Ca echilibru intre
interesul colectivitatii si interesul individual, gestionarea de patrimoniu
este un atribut al administratorului public. El se poate ajuta cu activitatea
unor organizatii de tip asociativ, cum sunt fundatiile, spre a orienta
initiative individuale in interesul public (arh. Serban Sturdza). Nevoia de
monument si, prin el, de istorie si cultura, este in primul rand o nevoie
sociala, prin intermediul ei se asigura si nevoia de apartenenta la istorie. O
gestionare coerenta, in acest sens, a patrimoniului, se asigura, pe langa
cele aratate mai inainte prin programe locale nefanteziste, sprijinite pe
proiectul economic operational (arh. Serban Popescu Criveanu, arh.
Nicoleta Rata), la care se aplica corectii in desfasurare, precum si prin
politici adiacente (arh. Liviu Ianasi).

Un cadru legal coerent si stimulativ

Procesul de revitalizare, care, nu trebuie sa o ascundem, este in fapt
un proces de modernizare (in minima sau maxima manifestare) angrenand
patrimoniul in existenta activa a structurilor teritoriale, nu se poate
dezvolta ca integrat si integrator, ca institutor de doctrina sau ca gestionar
decat avand un cadru legal coerent si stimulativ.
O legislatie care priveste patrimoniul (declararea, pastrarea,
revitalizarea lui) inseamna, in afara unei legi organice, mai multe alte legi
si alte feluri de acte normative: este o constructie in timp (arh. Andre
Debre) care se sprijina pe informatii si experienta. Desigur ca se pot
desprinde - mai multe determinari si caracteristici ale unei legislatii
coerente in acest scop. Doua imi par a fi importante in discutia deschisa
aici.
In primul rand se desprinde caracterul concurential catre un scop
clar al politicii de revitalizare: viabilitate activa, nu conservatorism. in
acest sens se pot pune cateva probleme care nu pot ramane in afara
actului normativ:
a) Cine sunt ocupantii actuali si viitori ai spatiilor patrimoniale de
valoare, care este posibila lor implicare financiara? Cum se poate face
atragerea lor in investitie, in conditiile in care stim cat de importanta este
pastrarea populatiei autohtone si stim totodata ca, in multe situatii,
aceasta este o populatie care nu prezinta garantia conditiei de calitate pe
care am dori-o? Care sunt posibilitatile locale si conditia legala pentru
transferul de populatie? Care este profilul de nevoi pentru viitorii ocupanti
spre a fi reconsiderata afectarea spatiului patrimonial si cum se poate
interveni in raport cu tipul de proprietate?
b) Cum se prelucreaza nevoia de cooperare si de cointeresare intr-o
operatie de revitalizare, care trebuie sa fie garantata in planul legislativ; si
nu ma gandesc numai la legi aprobate de Parlament, ci ma gandesc la tot
ceea ce inseamna, de fapt, reglementare referitoare la domeniul respectiv,
chiar la nivel local sau departamental. Mi-am notat aici, spre exemplu, un
lucru care mi se pare foarte interesant, aparut in discutie, si anume
responsabilitatea morala a statului, indiferent de proprietatea fata de
valoarea culturala pe care o constituie de fapt obiectul de patrimoniu (arh.
39

Oxana Florescu). Spre exemplu, ocuparea de catre Armata a diverselor

spatii in zona istorica a orasului Alba Iulia, dincolo de degradarile pe care
le implica, sa zicem prin transportul greu, este si acest aspect al inchiderii
spatiului, ca valoare de patrimoniu, catre populatie.
Initiativa portile deschise mi s-a parut a fi interesanta, dar, in
practica, ea a fost deocamdata doar o incercare de deschidere.
c) Ce rol are diferentierea si complementaritatea intre reglementarea
nationala si cea regionala (arh. Sergiu Nistor), fiind necesara in acest sens
precizarea unui concept prin colaborarea Comisiei Nationale a
Monumentelor a Departamentului de Urbanism si Amenajarea Teritoriului.
Cel putin la nivelul unor provincii, nu ar fi lipsit de interes sa se faca o
diferentiere prin reglementare regionala.
In al doilea rand se desprinde, cu privire la legislatia patrimoniului,
caracterul protectionist, avantajand operatiile de revitalizare. in raport cu
altele, in masura in care aprecierea social-economica a acestora se
realizeaza in considerarea globala a constructiei urbane (sau teritoriale)
respective. in acelasi sens, in cadrul unei operatii de revitalizare zonala,
revitalizarea monumentului are prioritate. O situatie ce nu poate fi pusa in
acest sens, in principiu, in actul normativ, ci numai prin decizie expresa (in
cadrul Regulamentelor urbanistice zonale) este aceea impusa de valorile
arhitectural urbanistice si istorice, acestea avand un caracter relativ, care
rezulta din confruntarea lor cu situatia locului. Responsabilitatea
cercetarii de valoare a patrimoniului este foarte mare in acest caz, dupa
cum, ulterior, in ceea ce priveste pastrarea valorilor ambientale depistate
intervine responsabilitatea solutionarii specifice de revitalizare zonala.
In al treilea rand, cu privire la legislatia patrimoniului, se desprinde
caracterul deschis, promovativ, care impune restrictia ca instrument de
mobilizare a revitalizarii, in paralel cu promovarea unor masuri de sprijin
sau chiar recomandari, ingradirea dreptului de dispozitie care decurge din
dreptul de proprietate pentru valorile de patrimoniu este o necesitate
(prof. arh. Peter Derer, arh. Liviu Ianasi). Aceasta ingradire poate fi
atenuata ca limitare a dreptului de proprietate prin subventionare in
intretinere, prin schimb si transfer de proprietate etc. Se considera solutia
de urbanism ca solutie de compromis. Altfel nu se poate. in cazurile in care
avem de-a face cu valori de patrimoniu, sigur ca cel mai bun compromis
este cel care pastreaza si repune totodata viata, adica valorifica cel mai
bine obiectul, situl; or, un asemenea compromis nu se poate face numai
prin restrictii.
(Concluzii la discutiile din cadrul Seminarului Zone istorice urbane,
delimitare, gestiune, politic de revitalizare, Alba Iulia, 5-7 noiembrie
1992) Text publicat initial in Arhitext, numarul 8/1993.

40

Investigarea existentului - eliminarea confuziilor

Preocuparea pentru delimitarea stiintifica a zonelor istorice a inceput
ca o initiativa semiparticulara in urma cu vreo 12 ani. Initiativa, desi
conducea la o prima inchegare metodologica, a fost stopata din dispozitii
foarte inalte. Cu toate acestea, incercarea a fost intens fructificata in
invatamant si dupa 1990 si in practica. Este interesant ca preocuparea
pentru patrimoniul arhitectural-urbanistic a pornit destul de repede in
1990 si a pornit tocmai cu referire la aceasta problema a delimitarii.
Lucru explicabil, pentru ca, intotdeauna, toate initiativele
metodologice pornesc dintr-o manifestare practica, de-abia ulterior
incercandu-se reconstituirea unei teorii sau a unei sinteze a experientei.
Deci, eu cred ca in aceasta privinta avem deja o experienta si ea ar trebui
sa fie sintetizata.
Sa vedem la ce a dus aceasta experienta in delimitarea zonelor
istorice. in acest sens, eu am fost oarecum dezamagit. Ma asteptam ca
aici, in seminar, sa apara, intr-o forma, sigur, incipienta, o sinteza a
experientei. Si nu a aparut. De aceea, imi permit sa atrag atentia asupra
unor aspecte ale problemei, in special asupra sectiunii care priveste
investigarea existentului. Se pare ca aici exista o lipsa de principiu,
constand in aprecierea automata, as zice, a celor trei categorii de valoare
arhitectural-urbanistica, neglijandu-se faptul ca:
1. Investigarea existentului trebuie sa insemne pentru inceput o
analiza morfologica si tipologica de spatialitate, de ocupare in primul rand
a spatiului. Se spunea aici, pe buna dreptate, ca o analiza a existentului nu
trebuie confundata cu o cercetare sau cu o punere in discutie pur stilistica
(arh. Serban Sturdza). Spre exemplu, trama existentului (a nu se reduce la
trama stradala!) pare a fi una dintre caracteristicile fundamentale specific
locale in ocuparea spatiului. Prin trama se releva esenta relatiei intre
obiectul de arhitectura si spatiul urban; relatie care, desconsiderata fiind,
conduce orice proiect de restaurare urbana la esec. Acesta este sensul
criticii pe care o aduc mai multor proiecte pe care le-am vazut in ultimul
timp, inclusiv cel privind cetatea Alba Iulia, avand drept obiect restaurarea
unor zone istorice, unde noul nu respecta aceasta trama, ci intervine, ca
factor de dezordine, in raport cu o trama care, geometrica sau libera, este
un fond organic care impune o anumita caracteristica contextuala.
S-a vorbit aici, la un moment dat, dar foarte in treacat, despre
regula, regula a existentului. Aceasta regula este, cred eu, ceva foarte
important. Mi se pare ca, in general, investigarea existentului trebuie sa se
indrepte cu minutiozitate si in acelasi timp cu toata capacitatea de sinteza,
spre depistarea regulii locului respectiv, cu scopul de a orienta
regulamentul de interventie ulterioara. Aceasta ar conduce la o
considerare diferentiata a situatiilor in teritoriu.
2. Investigarea existentului trebuie sa insemne o investigare
multidisciplinara; eu cred ca o investigare a existentului numai de catre
arhitect nu este convingatoare.
3. Multitudinea criteriilor de analiza (care in mod inevitabil devin
pana la urma criterii de delimitare) impune, in sine, spre definire, o
cercetare. A existat aici o anumita discutie care mi se pare ca pana la
urma a ramas intrucatva confuza. incerc o clarificare. Ne referim la criterii
41

de delimitare (si ne intrebam: aceleasi oriunde? aceleasi oricum? le

aplicam indiferent de situatie?) si uitam ca exista in general, intotdeauna,
un model de clasa si un model de categorie. Un model de clasa, fie el un
model metodologic, este unul de principiu, de abordare stiintifica si care
suporta, desigur, completari si adaptari. Dar exista si un model de
categorie, un model care releva adaptabilitatea: a face o analiza
multicriteriala nu inseamna a analiza orice loc cu aceleasi criterii. Analiza
multicriteriala este, in principiu, un model general, dar modul cum il
desfasori, ce criterii alegi si ce valoare dai acestor criterii, sunt actiuni
profesionale care depind de situatia respectiva si, deci, rezulta in contextul
aplicatiei respective. Aceste criterii trebuie sa fie veridice, sa evite
arbitrarul si subiectivismul, pe cat posibil. Noi, ca arhitecti, nu putem
elimina total subiectivismul, dar il putem limita. Aceasta inseamna pentru
noi cunoastere, experienta, cultura; si inseamna inca ceva, ce nu se
practica la noi. Este vorba de consultarea si dezbaterea colectiva. In
ultimul timp, in domeniul arhitecturii si in domeniul urbanismului incepem
sa utilizam metode de cercetare stiintifica care sunt foarte clare pentru
alte domenii stiintifice. in fond, analiza existentului este un fel de
cercetare-ancheta, intr-o prima faza si ca atare rezultatele trebuie
prelucrate pe principiul metodologic al anchetei, foarte cunoscut de un
sociolog. Un sociolog, intr-o analiza multicriteriala, de obicei nu-si permite
el singur sa ia decizii, fara a avea datele unei dezbateri colective de
opinie. Este asa-numita dezbatere care apare intr-un colectiv, unde puncte
de vedere diferite se izbesc de multe ori, pentru a ajunge la o concluzie
care garanteaza limitarea subiectivismului si deci evitarea arbitrariului.
4. Definirea categoriala a zonei, care constituie obiectul delimitarii,
are o anume importanta practica, fapt care mi s-a parut a fi inca un lucru
confuz in discutie. Exista o diferenta intre delimitarea de teritoriu si
delimitarea de sit si aceasta diferenta intervine indeosebi in momentul in
care punem in discutie o zona protejata, deci delimitarea ei. Tot asa cred
ca intre o zona protejata si zona istorica este iarasi o diferenta. Dupa cum
cred ca notiunea de sit protejat este, de asemenea, altceva decat zona
protejata. Sigur ca lucrurile acestea se suprapun in teritoriu. Dar aceasta
suprapunere nu este integral obligatorie. Am mai discutat lucrul acesta cu
referire la situatia din Sighisoara. Dar, intr-un loc, undeva, unde sunt
numai case noi, dar in schimb exista o perspectiva foarte interesanta
asupra centrului istoric, asupra unei constructii istorice, locul acela este
sau nu este in zona istorica? Dupa mine nu e. Este zona protejata? Da,
este zona protejata. Este sit protejat, chiar daca dincolo de finalitatea
imaginii care are un caracter istoric, tot ceea ce exista imprejur, in sit, este
nou. Criteriul de definire al calitatii de protejat este dat de perceptia
raportata la valoarea arhitectural istorica. Si atunci, lucrurile acestea, mi
se pare ca ar trebui sa fie luate in consideratie, si sa spunem ca insesi
reglementarile care apar referitoare la aceasta problema trebuie sa rezulte
in consecinta, Tot astfel ne putem intreba: dar, la urma urmei, ce este zona
istorica? Zona istorica, caracterul acesteia se refera exclusiv la ceea ce
este deasupra sitului? Dar daca am un teritoriu care este ocupat cu
constructii noi, mai importante sau mai putin importante, dar care prinde
in subteran niste valori cu caracter arheologic? Este aceasta o zona
istorica sau nu este zona istorica? Nu este poate o zona istorica, dar este
sigur o zona protejata.
42

Definirea centrului istoric

Incercand o definire a centrului istoric, pot fi subliniate urmatoarele
categorii de valori care trebuie luate in considerare:
1. Valori functionale determinate prin situarea punctelor centrale si a
zonelor de interes cunoscute a fi existat intr-un moment sau altul, din
perioada considerata, prin precizarea si delimitarea etapelor de
functionalitate coerenta, ca teritoriu central, prin stabilirea importantei
diferitelor locuri in raport cu functionalitatea lor, prin localizarea diferitelor
interventii realizate intr-un moment sau altul asupra existentului. (Insist
asupra acestui lucru pentru ca, in aproape toate studiile de delimitare pe
care le cunosc, nu s-a luat in consideratie un asemenea criteriu de valoare;
in mod exclusiv, luandu-se in consideratie numai valoarea in sine a caselor
situate una langa cealalta).
2. Valori social-istorice, prin identificarea locului unor importante
evenimente social-politice, prin situarea prezentelor fizice ale trecutului,
prin analiza existentului dupa vechime, prin identificarea monumentelor si
a spatiilor caracteristice.
3. Valori ambientale prin analiza existentului dupa starea fizica, stilul
si valoarea arhitecturala sau plastica, prin identificarea siturilor si locurilor
interesante ca unitate spatiala si cadru ambiental - ca valori de patrimoniu
inregistrate (monumente), valori arhitectural-urbanistice si valori
ambientale de acompaniament8.
4. Valori afective, prin identificarea locurilor de care se simt atrasi cei
mai multi dintre locuitori, pentru frumusetea patinei timpului sau memoria
lor, prin situarea zonelor cazute. Aceasta specificatie este legata indeosebi
de distrugerile care s-au petrecut in multe din centrele oraselor noastre,
antrenand disparitia unor locuri insusite de catre populatia orasului. Una
dintre aceste situatii, pe care o regret, este cea de la Giurgiu - celebra
Farfurie prin care fiecare locuitor al orasului, mai bogat sau mai sarac,
se Mintea reprezentat.
Nu intotdeauna si indeosebi in orasele mari, centrul istoric apartine
centrului actual al orasului (pentru ca si aici se face o oarecare confuzie).
O analiza comparativa semnaleaza trei situatii: concordanta perfecta (cum
este, spre exemplu, la Cluj sau la Tg. Mures si chiar la Craiova);
suprapunere spatiala (cum este la Sibiu, la Braila sau Brasov) si separarea
completa intre centrul istoric si centrul actual, in acest ultim caz centrul
istoric riscand cel mai mult, asa dupa cum se si dovedeste, a ramane in
afara activitatilor cu caracter central (cum ar fi la Baia Mare, la Bistrita sau
la Sighisoara). Centrul istoric nu este numai un punct de referinta pentru
calitatea ambientala a spatiului, ci si un obiect de uz a carui functionalitate
complexa se poate inscrie perfect in viata urbana contemporana preluand
anumite manifestari ale acesteia. Adaptat cerintelor, el poate interveni
8

O categorie de valoare ambientala - astazi scoasa din prevederile legale, nu stiu prin ce judecati profesionale sau, mai
curand, profesionista, asigura tocmai acea relatie pe care cand o clamam, cand o neglijam, o relatie, insa necesara intre un
fond existent de valoare patrimoniala si (re)constructia sitului; retinerea acestei categorii in reglementari ar fi impus o
certitudine in opozitie cu liberul arbitru al cuiva sau discutiile interminabile aparute in situatii de complementaritate (vezi
in Bucuresti, situatia atator cladiri in paragina, care ba sunt, ba nu sunt monumentale, dar a caror prabusire este asteptata si de proprietar si de catre administratie).

43

pozitiv in structura orasului (si as face aici o trimitere la situatia de la

Sibiu, unde nimic din ceea ce releva acea splendoare de alcatuire spatiala
nu a fost preluata si reconsiderata in noul centru al orasului care practic nu
are in momentul de fata nici o calitate).

Pentru o intelegere complexa, stiintifica

a restructurarii urbane
Incadrarea in structura urbana existenta a noilor ansambluri,
rezultate ca necesitate in dezvoltarea continua a orasului, constituie astazi
una dintre problemele cele mai dezbatute in constructia urbana
contemporana; aceasta datorita faptului ca asemenea rezolvari implica
stabilirea unor relatii corecte de functionalitate si infatisare intre nou si
vechi, impunandu-se tot mai mult coroborarea cantitatii cu calitatea; si in
aceste conditii sunt tot mai multi cei care militeaza pentru o intelegere
stiintifica, dialectica a procesului de modernizare urbana. Ceea ce urmeaza
este o incercare in acest sens.

Definire si concretizare
Daca analiza structurii urbane se refera la analiza unor relatii care
exista la un moment dat intre elementele orasului, orasul constituit ca
sistem, restructurarea urbana se ocupa de modalitatea in care aceste
relatii pot sa evolueze in timp si in mod deosebit de felul in care aceste
relatii si necesitati pot fi puse de acord pe parcursul dezvoltarii orasului.
Deci, de fapt, procesul de restructurare urbana este un proces de adaptare
a unor relatii existente la necesitati noi sau de introducere si dezvoltare a
unor relatii noi intr-un context urban existent. De aceea, orasul, in
totalitatea lui, apare ca un fel de depunere, de decantare a rezultatelor
materiale si spirituale ale existentei, intelegand prin aceasta viata
oamenilor in intreaga ei complexitate, in succesiunea generatiilor. in felul
acesta, innoirea rezulta ca un proces necesar si continuu. Pot sa existe
pentru un oras perioade de stagnare in acest proces de innoire, dar in
ansamblul sau trebuie considerat fiecare inceput drept un alt moment intro succesiune.
Intelegand astfel acest proces de modernizare urbana, trebuie aratat
faptul ca modalitatile de concretizare a acestui proces sunt foarte diferite.
in primul rand, trebuie sesizat faptul ca acest proces de modernizare
urbana analizat in cursul dezvoltarii istoriei societatii poate avea aspecte
de proces inconstient, intamplator sau, dimpotriva, aspecte de proces
constient, organizat. Este, de asemenea, de observat ca, pe masura ce
orasul a crescut si problemele lui au devenit mai complexe, caracterul
voluntar al acestui proces de modernizare s-a accentuat, in acest context
crescand, totodata, si rolul specialistilor, al profesionistilor care se ocupa
de aceasta problema, precum si rolul organelor de decizie, deci al celor
care hotarasc si care angajeaza o serie de actiuni si operatii in cadrul
acestui proces de modernizare.

44

Procesul de modernizare se poate concretiza in actiuni si operatii de

reconstructie, de renovare, de amenajare si, in fine, de restructurare.
Exista in momentul de fata o oarecare confuzie privind modalitatea de
intelegere a acestor termeni. Este necesar sa clarificam insemnatatea
fiecaruia dintre ei, deoarece, aprofundat, fiecare din acesti termeni
contine, de fapt, un element specific referitor la operatia sau actiunea de
modernizare respectiva (dictionarul ne da in acest sens lamuriri utile) 9.
Privind termenul de reconstructie, dictionarele ne furnizeaza o
intelegere a acestui termen in sensul de a construi din nou, pe baze noi
sau a recladi ceva dupa distrugerea acelui ceva. Mi se pare ca definirea
termenului este destul de clara. Ca atare, nu ar trebui s-o folosim decat in
cazurile care se definesc in acest fel. Astfel, reconstructia ca fenomen in
decursul dezvoltarii oraselor este recunoscuta din cele mai vechi timpuri.
Putem insa sa punem intrebarea: asigura reconstructia totdeauna
modernizarea orasului? in general, istoria demonstreaza faptul ca
reconstructia nu a fost folosita totdeauna de oameni in sensul modernizarii
urbane, ca, in general, dupa o distrugere, oamenii au reprodus existenta
urbana anterioara fara sa profite de aceasta ocazie pentru a moderniza
organismul urban respectiv. Care sunt motivele pentru care constatam
astazi o asemenea situatie? in primul rand, este vorba de sentimentul
proprietatii private, nu in sensul de a pierde o proprietate, ci de
proprietatea asupra terenului respectiv. Un al doilea motiv care a dus la o
asemenea situatie consta in reutilizarea, in foarte multe cazuri, a
infrastructurii orasului, in sensul ca orasul distrus la suprafata isi pastreaza
de foarte multe ori aceasta infrastructura, care, in general, costa destul de
mult. Al treilea motiv se refera la probleme de ordin sentimental, in sensul
ca oamenii, fiind atasati locurilor, tinand in mare parte la traditie, vad in
ceea ce este vechi in oras un monument al existentei lor comune; o
anumita capacitate de siguranta; iubesc, de fapt, acest existent al
orasului. Ca atare, in urma unei distrugeri, ei tin foarte mult la refacerea
acestui existent.
Reconstructia Varsoviei, distrusa atat de crunt in urma celui de-al
Doilea Razboi Mondial, a fost foarte amplu discutata atat in favoarea, cat si
impotriva ei. S-au gasit foarte multi care sa acuze risipa extraordinara de
fonduri pentru a realiza portiuni ale orasului vechi, in forma in care au
existat inainte de razboi. Acestia au neglijat insa faptul ca la Varsovia nu
era vorba de distrugerea unei parti a orasului, ci a orasului in intregime, ca
nu mai ramasese nimic dupa razboi pentru a aminti locuitorilor de
existenta lor anterioara, astfel incat aceasta actiune in Varsovia a fost
perfect justificata (cu toate sacrificiile pe care un asemenea amplu efort
le-a necesitat si cu toate repercusiunile care s-au simtit dupa aceea in
viata locuitorilor), in acest context, nu inseamna insa ca, urmand unor
distrugeri, intr-o serie de orase, largi actiuni de reconstructie urbana nu au
dus, de fapt, la modernizarea orasului. Orasul Hanovra, foarte mult distrus
9

Filosofia modernizarii urbane, ca actiune asupra unei structuri urbane existente, a evoluat intens dupa stabilizarea unei
abordari de factura structuralista, odata cu implicarea fenomenologiei care a extins, indeosebi in timp, obiectivizarea
operatiilor de modernizare; au aparut astfel concepte noi legate nu numai de scopul operatiei, ci si de tehnologia acesteia.
Astazi, in mod deosebit, trebuie sa ne obisnuim a lucra corect, in sensul mentalitatii europene, cu abordari, solutionari si
gestionari de probleme, de felul proiectului urban, fara a inlatura conceptele mai vechi la care se face referire in acest text, ci
dimpotriva implicandu-le, se caracterizeaza prin complexitatea integrativa a scopurilor interventiei si prin complexitatea, de
asemenea, integrativa a mijloacelor. Fara a intelege acest lucru, ca idee si metoda, nu putem spune ca avem a face cu astfel de
operatii; si, cum existenta lor conditioneaza accesul la fondurile europene, este de inteles ritmul lent de absorbtie a acestor
fonduri in directia dezvoltarii spatiale in teritoriu.

45

in urma celui de-al Doilea Razboi Mondial, astazi poate unul din cele mai
frumoase orase din lume (aceasta frumusete rezultand tocmai din
modalitatea in care a fost reconstruit), constituie un exemplu interesant.
Alte exemple sunt orasele Taskent si Skopje, distruse de cutremure. Este
vorba, deci, de distrugeri imens de mari care, in conditiile epocii
contemporane, in care procesul de modernizare a capatat acest aspect
stiintific, constient, sunt urmate de procese efective de modernizare a
orasului.
Termenul de renovare urbana, spre deosebire de reconstructia
urbana, se refera la actiuni si operatii destinate precis intretinerii spatiului,
dar si modernizarii. Renovarea urbana exprima efectiv continuitatea
procesului de modernizare, proces la care este supusa marea majoritate a
asezarilor omenesti. Dictionarul ne ofera pentru aceasta notiune intelesul
de a reinnoi, de a da o noua forma, o noua existenta, de a restabili un
lucru la starea in care se afla mai inainte, in general, si aceasta notiune
este destul de clara, in sensul ca porneste de la un existent care se
pastreaza, urmarind adaptarea acelui existent la cerinte noi.
Sigur ca, initial, in desfasurarea sa naturala, renovarea urbana nu a
pornit de la considerente estetice. A pornit, in primul rand, din
considerente de ordin economic. in momentul in care un spatiu urban nu
mai corespundea unei anumite functiuni economice s-a produs, implicit, o
actiune de renovare naturala; renovare naturala pentru ca aceasta actiune
nu a fost conceputa pe baza unui studiu de larga anvergura, nu a fost
conceputa pe baza unei planificari, nu a fost conceputa ca o realizare
unitara a spatiului respectiv sau a gruparii de spatii respective. Aceasta
renovare naturala exprima, de fapt, viata fireasca a aglomeratiei urbane,
ea concretizand intamplator, pe de o parte, mutatia populatiei, iar pe de
alta parte, schimbarea functiunilor in spatiul urban. Ca o consecinta
directa a preocuparii omului pentru imbunatatirea continua a conditiilor
sale de viata, deci si a cadrului construit, fie la nivelul locuintei, fie la
nivelul orasului in care traieste, nu era insa posibil ca aceasta actiune de
renovare urbana sa ramana la voia intamplarii, deci spontana, empirica.
Ca atare, la un moment dat, in dezvoltarea societatii au aparut preocupari
pentru coordonarea actiunii de renovare. Nu putem vorbi de la inceputul
acestora de manifestarea actiunii de renovare urbana, asa cum o
intelegem astazi. in primul rand, nu putem vorbi de actiuni de renovare
urbana, ci numai de eventuale interventii de renovare, intelegand ca o
actiune este de mai mare anvergura, ca o actiune este coordonata global,
cuprinzand o serie de operatii si interventii prin care ea se concretizeza. In
Bucuresti, o activitate intensa in sensul unor asemenea operatii de
interventie urbana s-au realizat intre cele doua razboaie mondiale,
perioada in care orasul a cunoscut o serie de imbunatatiri ale structurii lui.
Astazi concepem renovarea urbana ca o preocupare voluntara, ca pe
o actiune care se subordoneaza necesitatilor colectivitatii urbane si deci,
pe de o parte, aspiratiilor sale, iar pe de alta parte, puterii sale de
realizare.
Sunt trei importante caracteristici care confera renovarii urbane, asa
cum o intelegem noi astazi, sensul de actiune constienta. in primul rand
este vorba de faptul ca este o actiune deliberata de colectivitatea
respectiva; din punctul de vedere al metodei este o actiune planificata; din
punctul de vedere al desfasurarii este o operatie complexa fizico-sociala
46

privind ansamblul spatiului si populatiei. Este, de fapt, o forma de

urbanism care tinde spre o mai buna utilizare a unei portiuni a orasului,
evitand insa sa intelegem prin aceasta mai buna utilizare doar o simpla
recuperare a terenului. De aceea, consideram ca renovarea urbana nu are
drept obiect numai stramutarea in cladiri noi, corespunzatoare, a unei
populatii care traieste in conditii insalubre. Renovarea isi propune
restituirea unei structuri, pentru zona respectiva luata in studiu, a unui
cadru de viata care, fiind corespunzator necesitatilor actuale, nu-si neaga
originea. intelegerea acestui aspect are o deosebita importanta pentru
intelegerea, pe de o parte, in continuare a mijloacelor care stau la
indemana procesului de modernizare, iar pe de alta parte, a modalitatii de
abordare a procesului de modernizare urbana.
De multe ori, in discutiile de specialitate se vorbeste si despre
amenajarea urbana. Dictionarul ne ofera pentru aceasta o explicatie, in
sensul de a face ca ceva sa corespunda unui anumit scop sau a transforma
ceva pentru a fi mai confortabil. Putem sa avem de-a face cu un spatiu pe
care sa-l amenajam pentru a corespunde unui alt scop, actual, atunci cand
este posibil, sau pentru a-l face sa corespunda aceluiasi scop initial, dar de
data aceasta avand alte cerinte impuse.

Mijloace de realizare
Modernizarea urbana ca proces continuu (de data aceasta referindune la un proces constient) se realizeaza prin mai multe mijloace. Acestea
pot fi cuprinse in trei mari categorii: mijloace juridico-administrative,
mijloace economico-financiare si mijloace arhitectural-urbanistice. Chiar
daca cineva ar putea spune ca arhitectul este implicat numai in cea de-a
treia categorie a acestor mijloace de realizare a procesului de
modernizare, ar trebui sa i se atraga atentia ca, intr-adevar, aceasta a
treia categorie corespunde activitatii sale profesionale, dar nu numai
activitatii sale profesionale. Ar trebui sa i se spuna, de asemenea, ca
arhitectul, ca profesionist, poate sa activeze, poate fi intalnit si in celelalte
doua categorii, pentru ca mijloacele juridico-administrative se refera de
fapt la crearea unui cadru institutional pentru desfasurarea celorlalte doua
categorii, iar mijloacele economico-financiare creeaza cadrul material
pentru desfasurarea celei de-a treia categorii. Astazi nu mai putem
concepe posibilitatea de realizare a unui proces de modernizare urbana in
afara integrarii acestui proces in cadrul unei anumite politici urbane sau,
mai complet, a unei anumite politici de sistematizare urbana. Seminarul
Organizatiei Natiunilor Unite pentru sistematizare, desfasurat la Bucuresti,
a cuprins in documentele lui considerentul ca, indiferent de sistemul politic
in care se incadreaza o tara, problemele sistematizarii in general si
problemele modernizarii urbane in special nu se pot rezolva in afara
conturarii, definirii unei politici urbane. Sigur ca o asemenea politica
urbana pastreaza implicit amprenta sistemului economico-social in care ea
se manifesta. Nu putem insa concepe o politica urbana decat ca o sinteza
de prioritati, in sensul de a preciza, de a stabili acele masuri necesare
desfasurarii activitatii concrete, practice, de modernizare urbana, iar
aceste masuri se stabilesc intr-o ordine prioritara. in aceasta consta insusi
specificul politicii urbane de la o tara la alta, poate chiar de la un oras la
47

altul, in sensul ca aceasta ordine prioritara se stabileste in functie de

conditiile concrete existente in orasul, in tara respectiva. Politica urbana
este, in felul acesta, un mod de manifestare a suprastructurii societatii, in
sensul ca ea apartine acestei suprastructuri, rezultand dintr-un anumit
mod de existenta, dar, in acelasi timp, avand caracterul activ de a
influenta mersul acestei existente. Care sunt aspectele pe care le
urmareste o politica urbana, sa-i spunem coerenta, asa cum o putem
concepe in conditiile unui sistem economic-social socialist? Urmareste
realizarea unui proces organizat de planificare operativa in modernizarea
urbana, controlul disponibilitatilor funciare (un mod clar de supraveghere a
utilizarii terenului), precizarea, controlarea si indrumarea resurselor
financiare, dezvoltarea potentialului tehnologic, dezvoltarea colaborarii
factorilor interesati, pregatirea cadrelor de specialitate, atragerea opiniei
publice in aprecierea si rezolvarea problemelor de modernizare urbana.
Dar, inainte de toate, asa cum se arata in cadrul recomandarilor
seminarului amintit, procesul cuprinzator si sistematic de planificare
trebuie sa fie initiat si intarit, pentru a calauzi cresterea si reconstructia
urbana intr-un mod compatibil cu nevoile majoritatii populatiei.

Motivare
Determinarea unei operatii de modernizare urbana reflecta o
anumita motivare a intereselor respective. Avem de-a face astfel cu trei
mari categorii de motivare in procesul de modernizare urbana.
In primul rand, este vorba de o motivare a renovarii urbane rezultata
din necesitatea de reevaluare istorica, artistica, arhitecturala, arheologica
a unei anumite zone urbane sau, in alte cazuri, a unor anumite orase luate
in intregul lor. Este vorba, mai intai, de o necesitate care rezulta din
constiinta apartenentei, a apartenentei la un anumit cadru urban,
constiinta care este proprie oricarui organism viu in general, dar care este
deosebit de dezvoltata la specia umana. Serruys, cunoscuta personalitate
care s-a ocupat foarte mult de problemele dezvoltarii urbane, spune
urmatoarele: Personalitatea unui oras nu se afirma decat in masura in
care el ofera plimbari in trecut. Le Corbusier spune si el; Trecutul poate fi
cea mai convingatoare lectie de miscare.. Rezulta de aici nu numai
intelegerea orasului ca stare de evolutie, dar si faptul ca orasul poseda
totdeauna o anumita valoare cu caracter istoric, poseda totdeauna un
patrimoniu al trecutului pe care Charta Atenei il considera constituit din
opere materiale, deci din valori, astfel incat constiinta aceasta a
apartenentei la un anumit cadru de viata este strans legata de existenta
acestor valori (la a caror realizare au participat multe generatii si care in
mod normal se considera astazi de cea mai mare parte a specialistilor ca
trebuie pastrate, prezervate pentru urmatoarele generatii). Situatiile sunt
diferite. Exista situatia in care cadrul, considerat in general, constituie o
valoare chiar fara a cuprinde in interiorul lui opere deosebite: prin unitatea
lui, prin relatiile volumetrice, prin modul in care este luminat, prin modul in
care se imbina construitul cu naturalul. Exista o alta situatie, in care
cadrul, fara o valoare artistica deosebita, constituie totusi o modalitate, o
posibilitate de cunoastere a unui trecut istoric. Si, in fine, exista o a treia
situatie, cand cadrul respectiv este specific pentru ca in el sunt cuprinse
48

importante opere artistice, fie acestea in intregime spatii urbane, fie cladiri
separate. Problema care se pune este aceea a modalitatii in care
asemenea valori pot fi pastrate, si aici se infrunta, de fapt, doua conceptii:
conceptia izolarii acestor valori, urmand ca ele sa constituie un cadru
propriu, de sine statator, si cealalta conceptie, cea a incorporarii acestor
valori in cadrul organismului urban in plina functiune. Cred ca prima
ipoteza de rezolvare nu poate sa corespunda decat anumitor cazuri cu
totul si cu totul speciale. Cred ca ipoteza a doua, asa dupa cum sustin
foarte multi specialisti, este cea valabila, cea care se impune cu necesitate
in rezolvarea unor asemenea probleme. Este adevarat, aceste valori pot fi
constituite intr-un muzeu, nu insa intr-un muzeu imaginar asa cum il sustin
unii, muzeu imaginar rezultat dintr-un conservatorism istoric, plastic, un
conservatorism care isi motiveaza aceasta sustinere prin simpla acceptare
si promovare a pitorescului.
Dar, asa cum demonstreaza evolutia oraselor, pitorescul firesc nu se
poate crea deodata. Ricardo Porro acuza la un moment dat pe Gropius,
atunci cand a proiectat si construit Universitatea din Bagdad, de
folclorism; il acuza atunci de cautarea cu orice pret a pitorescului. Desi din
partea lui pare curioasa aceasta acuzatie, avand in vedere ca Ricardo
Porro este cel care a construit atat de folclorica Universitate a artelor din
Havana, totusi sesizarea lui nu este lipsita de interes intr-un moment in
care, urmand unei perioade de neglijare si distrugere a valorilor reale,
efective, ale trecutului, a inceput sa apara o tendinta de folclorism in
realizarea mediului construit. Este in discutie si relatia dintre valoarea
zonei care intra in restructurare si necesitatea noua care trebuie sa fie
satisfacuta de aceasta zona, relatie care poate fi uneori o relatie de
compatibilitate, dar alteori, dimpotriva, poate sa fie o relatie de contrast.
Aici intervine maiestria (maiestria, atat ca simt tehnic, cat si ca simt
artistic) arhitectului, deci modalitatea in care acele mijloace arhitecturalurbanistice pot interveni in rezolvarea problemei.
Esplanada centrala din Targu Mures demonstreaza ca, fara a se
impune cu pretentii, constructia contemporana poate intregi favorabil un
existent de valoare.
Fata de problemele aratate anterior referitor la motivarea cu
caracter istoric si artistic a renovarii urbane, trebuie sa facem urmatoarea
observatie: aprecierea valorilor care sunt luate in consideratie nu este o
apreciere in sine, deci o apreciere absoluta. Este necesara o apreciere
relativa, in sensul ca, intelegand importanta lor in determinarea
apartenentei pentru fiecare cetatean al orasului, valoarea respectiva poate
sa fie mai mult sau mai putin recunoscuta ca valoare in sine. Spre
exemplu, exista cazul unor orase care poseda o mare cantitate de
asemenea valori in sine, orase care in mare parte, constituie o valoare
globala istorica sau artistica.
Aceste orase cuprind in interiorul lor valori individuale de mare
insemnatate, constructii unicate, care, prin obiectul lor functional, prin
rezolvarea lor, prin forma lor, constituie elemente de patrimoniu ale
culturii nationale respective. in aceste conditii, problema preluarii acestor
valori capata o importanta care depaseste contextul orasului respectiv,
capata o importanta si o semnificatie nationala si, ca atare, scara la care
se pun problemele este cu totul alta decat in cazurile in care avem de-a
face cu niste orase dezvoltate in timp, dar care nu poseda asemenea
49

constructii de mare valoare. O deosebita atentie este insa necesara si in

cazul unor orase mai sarace, pentru ca, totusi, trebuie ca ele sa-si pastreze
anumite constructii, anumite grupari de constructii care, la nivelul
orasului, capata importanta de semnificatie. Poate ca, spre exemplu, la
Botosani nu avem de-a face cu niste monumente deosebit de importante
de arhitectura, care vor trebui sa fie preluate de restructurarea urbana.
Totusi, nu putem distruge orasul si sa construim apoi pe un teren complet
eliberat. Este necesar pentru permanenta orasului (permanenta lui
functionala si permanenta lui etica, morala, culturala) ca o serie de
constructii, o serie de elemente existente in cadrul orasului sa fie pastrate,
chiar daca ele, luate fiecare in parte, nu au o valoare istorica, artistica
deosebita.
Deci, in concluzie, trebuie luat in consideratie faptul ca, in cadrul
procesului de modernizare, in cadrul unei operatii concrete de renovare
urbana, valoarea existentului se defineste, in primul rand, in raport cu
orasul respectiv luat ca organism intr-o forma globala a sa.
La Iasi, conditiile naturale de relief, de clima, caracterul peisajului,
influentand pozitia orasului, conditionand traseul strazilor, pozitia cladirilor
importante si a spatiilor plantate au determinat o anumita specificitate a
structurii urbane.
Restructurarea zonei centrale a lasului este o actiune de foarte mare
complexitate, intrucat, asa dupa cum ni se pare, rezolvarea nu poate porni
decat de la gandirea unei anumite structuri urbane, care, specifica fiind, sa
permita pastrarea scarii si a imaginii compozitionale. in noile conditii de
confort urban privind constructia de locuinte, inchegarea unor grupari
restranse, determinate de circulatii carosabile perimetrale, insa legate
intre ele prin accesuri pietonale, imi pare a constitui o incercare nu lipsita
de interes. Cred ca, la aceste conditii, aspectul varietatii noului cadru
urban ar trebui discutat mai mult de la un ansamblu la altul si mai putin in
interiorul ansamblului, care, corespunzator situatiei, va fi in mare parte
determinat de unul sau mai multe monumente, alcatuind acestora un
cadru potrivit, in diferite puncte ale orasului se observa ca succesiunea in
adancime a elementelor compozitionale ale imaginii urbane este deosebit
de caracteristica orasului Iasi, fapt rezultat din raspandirea volumelor in
teritoriu, din asezarea lor pe relief. Si acest lucru mi se pare deosebit de
important, personalitatea unul ansamblu putand rezulta atat din imaginea
pe care el o constitui in fata privitorului - din exterior sau in interior -, cat si
prin imaginile pe care privitorul le sesizeaza din interiorul ansamblului
inspre exterior. Si daca Piata Unirii din Iasi constituie o incercare, pentru
alte asemenea spatii este de asteptat in acest sens o rezolvare mai
categorica.
Cele doua concursuri mai recente - pentru ansamblul teatrului si
pentru ansamblul garii - demonstreaza pozitii diferite in intelegerea unei
renovari-urbane iesene. in timp ce primul consemneaza solutii deosebit
de interesante, celalalt evidentiaza preferinta pentru solutii in sine
posibile, dar anoste pentru un cadru urban de o atare valoare.
Noul centru al orasului Giurgiu constituie un exemplu privind tocmai
consecintele subaprecierii valorilor urbane existente. Este normal ca intrun oras mic restructurarea urbana sa atace in primul rand problema
centrului, mai ales in cazul in care este necesara dotarea orasului cu
edificii importante. Rezolvarea problemei difera de la un oras la altul. Daca
50

la Suceava era normal ca un ansamblu central sa se realizeze pe teritoriul

vechiului centru, este gresita adoptarea aceleiasi pozitii pentru orasul
Giurgiu. Aceasta pentru ca, prin natura sa (fara a poseda constructii de
valoare), vechiul centru corespundea unei structuri urbane caracteristice
unui anumit tip de orase din tara noastra, unei anumite etape istorice,
conferind orasului un caracter local unic.
Restructurarea (suprapusa in mod curios structurii existente a
orasului) a pastrat aici un singur element, turnul, vestigiu al istoriei
trecute, ramas acum strain si fara posibilitati de a reda suflul specific unei
compozitii prea putin diferite in raport cu cele realizate in alte orase. De
aceea, nu surprinde faptul ca sentimentul de multumire al locuitorilor
orasului de a avea o sala moderna de spectacole este invaluit inca in
nedumerire si regret. Atmosfera de acum nu le mai da sugestia de a fi
acasa. O structura de viitor mai complexa, dezvoltata in lungul accesului
dinspre Bucuresti, ar fi putut sa pastreze ca parte componenta vechea
structura radiala (eventual cu restrangeri de perimetru). Fara a neglija
renovarea vechiului centru (pastrand insa formatia lui), noul ansamblu s-ar
fi putut realiza intr-un amplasament mai potrivit, in apropiere, pe aceeasi
axa structurala. Asa cum a fost insa realizat, rezulta simplu si
nesemnificativ, in evaluarea existentului, avem de-a face, pe de o parte,
cu o valoare de obiect, iar pe de alta parte, cu o valoare de ansamblu.
indiferent, insa, daca este vorba de obiect sau de ansamblu, este necesar
sa se inteleaga faptul ca renovarea urbana in aceste conditii un este
posibila numai formal.
Revine aici cercetatorului si arhitectului care se ocupa de aceasta
problema o sarcina destul de dificila privind angrenarea acestor valori
existente in cadrul orasului nou, pentru ca, in general, trebuie sa avem in
vedere faptul ca, totusi, arhitectul nu trebuie sa impuna pastrarea intacta
a cadrului istoric respectiv, daca acest lucru nu este posibil pentru a
asigura locuitorilor conditii cel putin satisfacatoare. Este inutil sa
concepem o actiune de renovare urbana (mai ales atunci cand ea se refera
la ansamblu), in conditiile in care stim de la inceput ca nu vom putea
realiza conditii optime de existenta in zona respectiva.
Privind integrarea plastica-formala a valorilor existente, ar putea sa
apara doua aspecte: este vorba de a integra o cladire existenta intr-un
context nou al organismului urban sau, dimpotriva, a integra o cladire
noua intr-un context existent al organismului urban! Combatand tendinta
catre pastisa, tendinta catre reproducerea intacta din punct de vedere
formal a contextului existent, Andre Guton arata ca avem nevoie, in aceste
conditii, sa realizam nu edificii de acompaniament, ci edificii moderne de
o buna companie. Deci, el este categoric impotriva unei reproduceri
formale la o constructie noua care urmeaza a completa un fond valoric
existent. El arata ca este necesar ca aceasta constructie noua sa
corespunda necesitatilor actuale, sa fie realizata si sa reflecte posibilitatile
actuale de realizare, dar sa poata sa asigure o buna vecinatate cladirilor
existente. De multe ori, in astfel de situatii chiar contrastul este binevenit.
Ma gandesc la faptul ca mentalitatea dupa care izolarea unei constructii
valoroase neaparat intr-un spatiu plantat nu este, de fapt, o mentalitate
care sa corespunda unor necesitati firesti ale organismului urban de astazi.
Spatiul plantat este, desigur, un element de acompaniament, insa nu
poate fi transformat intr-o bariera care sa separe (sa fereasca) vechiul de
51

nou (sau noul de vechi). Mi se pare ca aceasta pozitie de inlaturare a

valorii istorice prin intermediul spatiului plantat este, de fapt, o renuntare
profesionala, este o fuga de dificultatea rezolvarii problemei imbinarii
efective, stranse, intre vechi si nou. Orasul, asa cum spuneam si mai
inainte, este o continuitate si este normal ca aceasta continuitate sa apara
exprimata categoric (a nu se intelege stringent) in expresia formala pe
care o contractam.
Ansamblul Salii Palatului din Bucuresti ramane un bun exemplu in
acest sens, spatiul remarcandu-se aici prin acea atat de subtila unitate de
convenienta, convenienta a existentelor in continuitatea lor dialectica.
Privind problemele de renovare in contextul motivarii istoricoarhitecturale, unul dintre aspectele rezolvarii concrete suscita un deosebit
interes astazi: este vorba de rezolvarea traficului care, ca element
functional necesar al orasului, intra intr-o contradictie flagranta cu
contextul sau format istoriceste. Deci, apare aici o contradictie intre
structura de functiuni a orasului si structura sa formal-volumetrica, astfel
incat misiunea arhitectului urbanist in procesul de renovare urbana este, in
acest caz, tocmai punerea de acord a acestor doua laturi ale structurii
globale. O structura globala urbana corespunde necesitatilor atunci cand
in interiorul ei se suprapun perfect cele trei laturi ale sale (structuri
partiale): structura functionala, structura formal-volumetrica si structura
spirituala. Aceasta problema nu se poate rezolva prin simpla repavare a
strazilor sau prin simpla imbunatatire a traseului acestor strazi. Este
necesar ca problema sa se rezolve prin gandirea unei structuri de trafic
noua, care sa elibereze zona sau cartierul luat in renovare de importantele
fluxuri de circulatie. Exista aici, pe de o parte, tendinta de a ajunge la
sacrificii deosebit de mari pentru a realiza spatiul necesar pentru
circulatie, iar pe de alta parte, dimpotriva, tendinta de a te retine de la
orice sacrificiu, si cand spun sacrificiu ma gandesc la demolarea unei
cladiri sau a mai multor cladiri din cadrul zonei respective10. Practica
demonstreaza insa faptul ca o buna rezolvare a problemei de trafic in
contextul unor zone istorice existente nu se poate face decat prin
recunoasterea necesitatii unui asemenea sacrificiu, in sensul unui echilibru
de valoare si necesitate. Va trebui, intr-adevar, sa sacrificam mult intr-o
zona pentru a pastra intacta o alta zona si va trebui sa stabilim corect
unde se poate face totusi acest sacrificiu pentru a pastra cealalta zona,
care prezinta o importanta valorica mai mare. in aceste conditii, strada cu
caracter pietonal devine efectiv un laitmotiv al compozitiei urbane in
procesul de modernizare. Experienta unor tari, cum sunt Suedia, Republica
Federala Germana, Republica Democrata Germana sau Anglia
10

Este o problema care a inceput a se pune si se va pune in curand foarte serios, la Bucuresti. (Si, cu siguranta, si in alte
orase.) Aici, acum, disperarea, datorata traficului, este in crestere, opinia publica incriminand administratia pentru aceasta
situatie in aceeasi masura in care aceeasi opinie publica incrimineaza administratia pentru dificultatile atrase prin santierele
stradale. Va aparea in curand necesitatea reconfigurarilor de trama stradala, reconfigurari prevazute intr-o anumita masura de
actualul Plan urbanistic general, cateva, deja antamate; dar tocmai acestea evidentiaza dificultatea abordarii unor astfel de
operatii intr-un Bucuresti lipsit de o politica urbana definita strategic, supus unor reglementari si proceduri juridice aberant
anticomunitare, lipsit de o intelegere real democratica a abordarii lucrarilor publice si cazut inca in spiritul culturalismului
paseist (nefiind vorba nicicum de o intelegere selectiv-patrimoniala a fondului construit!). Sa adaugam si oroarea plina de ura
(ceea ce este inca explicabil), dar si plina de ignoranta (ceea ce nu mai este justificabil) fata de demolare; sa adaugam si
nepriceperea administratiei; sa adaugam si alte interese straine de comunitate; sa adaugam... Ma intreb, in acest sens: oare
neghiobia unor institutii de stat puse sa urmareasca respectarea unei prevederi legale, tocmai prin desconsiderarea lor, va
impiedica realizarea treptata a culoarului de trafic EV in lungul strazii Traian; oare orgoliul mosieresc al Parlamentului va
impiedica realizarea axei E-V in lungul strazii Buzesti - ambele operatii fiind extrem de importante pentru un sistem de trafic
bucurestean?!

52

demonstreaza cat de eficienta este aceasta modalitate de rezolvare a

problemelor de trafic in cadrul procesului de modernizare urbana. Eficienta
de trafic, eficienta economica-comerciala, eficienta ambientala sunt
argumente pe care le vom intelege mult mai simplu realizand
experimental o asemenea zona. (Proiectele de concurs pentru Botosani,
Iasi sau Ramnicu-Valcea ofera solutii interesante - regretabil ca sunt privite
doar ca solutii de concurs!)
In general, pentru toate problemele de modernizare urbana exista o
implicatie subiectiva in rezolvarea lor, dar in renovarea avand ca motivare
reevaluarea istorico-artistica, implicatia de ordin afectiv are o deosebita
importanta, ea ducand de la probleme de ansamblu la probleme de
detaliu, a caror rezolvare este extrem de dificila, necesitand multa
sensibilitate. Kevin Lynch, cunoscut pentru cautarile si cercetarile sale in
domeniul structurii formale a orasului, arata urmatoarele: O problema
care se pune frecvent urbanistului este aceea a remodelarii cu sensibilitate
a unui cadru existent. El trebuie, in acest caz, sa descopere si sa realizeze
imaginile de valoare, sa rezolve in consecinta dificultatile perceptive si,
inainte de toate, sa faca astfel incat sa apara manifest structura si
individualitatea latenta astazi in acel mediu confuz. in acest sens se
remarca o serie de lucrari realizate indeosebi in Anglia, lucrari care, in
urma rezolvarii problemelor de renovare urbana, pun in evidenta, intr-o
lumina noua, monumente existente de sute de ani. Orasul Coventry,
distrus in urma razboiului, deci realizat ulterior, partial ca operatie de
reconstructie si partial ca operatie de renovare, reflecta modalitatea
aceasta in care arhitectul poate sa descopere si sa dea viata unor
asemenea valori.
Un exemplu: actiunea de renovare in cadrul zonei centrale a orasului
Sibiu. Un inceput: Piata Mica incepe sa-si recapete treptat caracterul initial
de piata comerciala, prin renovarea cladirilor care constituie frontul pietei,
prin degajarea parterelor acestora si revenirea lor la functiunea initiala,
precum si prin restaurarea speciala a unora dintre constructiile deosebit
de valoroase din cadrul acestui ansamblu. Acest exemplu reflecta insa si
faptul ca actiunea de renovare si, in cadrul ei, operatia concreta de
renovare nu reprezinta o operatie care poate fi lasata la voia intamplarii;
este o operatie care trebuie coordonata de la inceputul si pana la sfarsitul
ei, care cere consecventa din partea tuturor celor implicati atat in
realizarea, cat si in utilizarea spatiului renovat. Astfel, la piata, porticul
degajat nu-si gaseste o utilizare fireasca, datorita nepotrivitei afectari si
amenajari a parterului cladirilor; iar spatiul liber al pietei nu se bucura de
prea multa atentie. Aceasta deoarece operatia de renovare s-a oprit pur si
simplu la latura formala in sensul de restaurare a unor fatade (de
restaurare speciala a unor cladiri), dar nu a intrat mai in adancime in
rezolvarea completa a unei modalitati speciale a locului respectiv, privind
functionalitatea spatiului urban respectiv, privind posibilitatile de circulatie
ale pietonilor, privind posibilitatile de aprovizionare ale magazinelor,
privind chiar posibilitatile de functionare a locuintelor din acea zona11.
11

Reinscrisa in planurile de renovare urbana ale centrului vechi din Sibiu, realizarea din 2006-2007 reprezinta o
demonstratie de succes care, din punctul de vedere al imaginii obtinute, este mai reusita decat cea realizata in Piata Mare; este
insa regretabila transformarea ei in parcare! Toata interventia de la Sibiu este insa doar un inceput de renovare, dintr-o
operatie serioasa de substanta - a centrului vechi. Va continua oare, dupa trecerea in istorie a ipostazei de Capitala Culturala
Europeana?

53

Nu trebuie inteles din ceea ce am aratat pana acum ca operatiile de

modernizare urbana sunt cerute totdeauna de necesitatea reevaluarii
istorico-artistice a unor cladiri sau a unor ansambluri in cadrul oraselor. De
foarte multe ori, actiunea de renovare urbana in cadrul procesului de
modernizare urbana este legata de necesitatea imbunatatirii conditiilor de
viata intr-o anumita zona, adica ea se realizeaza in scop de salubrizare.
Este adevarat ca, de cele mai multe ori, acest scop de salubrizare se
integreaza celuilalt scop, acela de reevaluare istorico-arhitecturala.
intelegem prin necesitate de salubrizare cerinta de a aduce fondul
construit existent la conditii de confort normale momentului respectiv,
privind atat existenta cetatenilor in interiorul cladirilor respective, cat si
existenta lor in spatiul urban exterior acestora. Operatia consta in
inlaturarea tuturor constructiilor si amenajarilor insalubre care nu mai pot
fi refacute, tuturor acelor amenajari care constituie surse de nocivitate in
cadrul zonei, precum si in reamenajarea interioara si exterioara a
celorlalte cladiri, astfel incat ele sa poata prelua o alta sau aceeasi
functiune ca mai inainte. O asemenea operatie de renovare urbana nu se
rezuma numai la salubrizarea spatiilor, a cladirilor, a teritoriului imediat
inconjurator, fiind necesara integrarea operatiei respective de salubrizare
in contextul unei actiuni generale de renovare urbana, pentru ca, in
general, in zonele considerate insalubre se observa in acelasi timp si un
deficit de servicii pentru populatie, astfel incat, desi scopul fundamental
este acela de salubrizare, totdeauna o asemenea operatie se extinde si
asupra dotarii suplimentare a zonei respective cu o serie de servicii.
Acesta este si motivul pentru care, in cadrul operatiei de salubrizare, este
necesar uneori a se renunta total sau partial pentru unele cladiri la
functiunea initiala. Renovarea in scop de salubrizare se leaga in multe
cazuri de renovarea in scop de reevaluare istorico-arhitecturala.
Cea de-a treia categorie a actiunilor de modernizare urbana in raport
cu scopul lor este aceea care priveste modernizarea in scop de utilizare
mai eficienta a terenului. in general, aceasta se refera la teritoriul periferic
al orasului, inglobat in perimetrul lui construibil si care este ocupat de
locuinte sau alte amenajari facute cu posibilitati modeste, intamplator,
neasigurand ocuparea si calitatea corespunzatoare de utilizare. Aprecierea
gradului de eficienta in utilizarea teritoriului unei zone este in directa
relatie cu caracterul orasului si cu problemele orasului respectiv. Utilizarea
mai eficienta a unui teritoriu orasenesc se poate referi, pe de o parte, la
modalitatea in care el rezolva sau in care participa la rezolvarea
problemelor importante de circulatie ale orasului respectiv (constituind in
acest caz o subcategorie aparte de renovare urbana), la modul de ocupare
a teritoriului, in raport cu destinatia constructiilor respective. De aceea
este necesar sa se analizeze mobilurile care pot duce la o asemenea
renovare.
Luand in discutie, spre exemplu, zona Soselei Pantelimon, se poate
pune intrebarea: in ce scop este necesara aici o renovare? in scopul
utilizarii mai eficiente a teritoriului, desigur, dar in ce sens? Este necesara
aceasta renovare urbana pentru a ridica nivelul de trai al celor care
locuiesc in momentul de fata in zona respectiva, deci pentru locuitorii
acestei zone? Este necesara aceasta renovare pentru ca in orasul
Bucuresti trebuie sa se realizeze un numar de apartamente si atunci
aceasta zona constituie unul din locurile posibile pentru a realiza aceste
54

apartamente? Sau este necesara aceasta renovare urbana pentru

rezolvarea problemelor de circulatie legate de un important acces in oras?
Sigur ca, in functie de modul in care se raspunde la aceste intrebari, apare
si modul de intelegere a problemei renovarii acestui teritoriu, pentru ca, la
un moment dat, fata de cele trei intrebari poate sa mai apara una: este
necesara renovarea urbana in aceasta zona pentru ca arata urat si nu ne
place si am vrea sa fie mai bine cladita? Cred ca ar fi o foarte mare
greseala daca una din aceste intrebari ar fi absolutizata in defavoarea
celorlalte, pentru ca, mai mult decat modernizarea in scop, de reevaluare
istorico-arhitecturala si chiar decat modernizarea in scop de salubrizare,
modernizarea in scop de utilizare mai eficienta a teritoriului reflecta
caracterul general de integrare economica, sociala, psihologica si estetica
a procesului de modernizare urbana. Ce se intampla daca am raspunde la
ultima intrebare - si numai la ea - da? Ar insemna ca, in fond, putem
realiza din cladiri (de locuit) un gard in lungul Soselei Pantelimon, un
gard care in orice caz sa arate mai bine decat arata Soseaua Pantelimon in
momentul de fata (desi si un asemenea frumos poate fi pus sub semnul
intrebarii). De fapt, prima intrebare este intrebarea fundamentala, aceea
daca renovarea o facem pentru locuitorii teritoriului respectiv si, in aceste
conditii, aceasta rezolvare implica si pe celelalte trei.
Realizand acel gard de cladiri inalte in lungul unei artere ample de
circulatie, satisfacand in felul acesta si un necesar de apartamente, ce s-ar
intampla cu modul de viata in acel cartier? Care va fi relatia intre locuitorii
care vor sta la etajul VII in conditii de confort contemporan si locuitorii care
vor sta alaturi de aceste blocuri, in casele existente astazi? in conditiile in
care punem ca prima problema a sistematizarii noastre necesitatea
realizarii unui anumit mod de vecinatate, a unui anumit mod de
convietuire, deci de existenta sociala a oamenilor, este categoric ca o
interpretare a problemei renovarii urbane in scop de utilizare mai eficienta
a teritoriului este corecta numai atunci cand ea se sprijina pe o intelegere
corecta a eficientei urbane concomitent in cele patru directii ale ei:
economic, functional, estetic si social. Eficienta economica este parte a
eficientei urbane, dar ea nu asigura nivelul de viata urbana pe care il
pretindem. insasi eficienta economica trebuie inteleasa, pe de o parte,
privind costul, iar pe de alta parte, privind densitatea de ocupare a
teritoriului. Or, atunci cand ne referim la o renovare urbana in scopul
utilizarii mai eficiente a teritoriului, in primul rand ne gandim la densitatea
pe care urmeaza s-o realizam in acel teritoriu, aceasta fiind deci o
determinanta cantitativa a solutiilor respective. Sigur ca aceasta densitate
nu este o rezultanta intamplatoare: ea este dedusa dintr-un sistem mai
amplu, adica din schita de sistematizare a orasului.
Privind din punct de vedere general insa, trebuie aratat faptul ca, in
cadrul actiunii, si deci al operatiei concrete de renovare urbana, pot exista
doua ipostaze diferite privind densitatea. Sunt unele cazuri in care o
utilizare mai eficienta a terenului se refera la o crestere a densitatii in
teritoriul respectiv si, in general, aceasta este situatia din toate orasele
noastre, insa exista si o alta ipostaza, si anume aceea ca, pentru utilizarea
mai eficienta si mai confortabila a teritoriului, este necesar sa se reduca
densitatea in zona respectiva, cazuri care au aparut frecvent in zonele
centrale dintr-o serie de orase extrem de aglomerate, cum ar fi unele
orase americane, japoneze sau belgiene (trebuie notat faptul ca aceasta
55

situatie nu priveste orasul respectiv luat in general, pentru ca de multe ori

orasele care pun asemenea probleme sunt orase cu densitate bruta
redusa: Philadelphia, pe o suprafata de 400.000 de hectare, cazeaza 2,3
milioane de indivizi, in timp ce Parisul, pe o suprafata de numai 11000 de
hectare, cazeaza 3 milioane de indivizi).
In principiu, actiunea complexa de renovare urbana - si in cadrul ei
operatia de renovare urbana - urmareste stabilirea unei utilizari optime
pentru teritoriul respectiv, in concordanta cu dotarea acelui teritoriu, in
concordanta cu pozitia teritoriului in cadrul orasului, in concordanta cu
valorile existente pe acel teritoriu. Experienta mondiala in acest sens
releva necesitatea reasezarii densitatii de ocupare a teritoriului in favoarea
cresterii acelor spatii inchise sau deschise necesare destinderii, recreatiei,
cultivarii si invatamantului. Sigur ca acest lucru in contextul in care traficul
isi cere drepturile lui.
O serie de studii facute in Anglia, privind aceasta problema,
recomanda urmatoarea situatie de urmarit in cadrul procesului de
modernizare urbana: rezidential 27,4% (47%), industrie 21,2% (21,8%),
spatii publice plantate 15,6% (0,5%), educatie si invatamant 8,6% (1,7%),
circulatii principale 6,7% (1,3%), folosinte diverse 20,5% (27,7%). Cifrele
din aceasta paranteza sunt cifrele de comparatie pe care le da acest
studiu ca fiind cifre medii existente in momentul de fata. Totodata, un
raport - tot englezesc - rezultand in urma unui studiu privind procesul de
modernizare releva in cadrul recomandarilor (recomandari insusite de
guvernul englez), necesitatea de a se evita ocuparea prin constructii a
oricarui teren virgin, aratandu-se ca pentru dezvoltarea orasului este
necesar sa se ajunga la o utilizare intensiva a teritoriului, astfel incat sa se
utilizeze numai acele rezerve provenite din restrangerea zonelor de
parcare la nivelul terenului, restrangerea complexelor feroviare. Aceasta
recomandare se face, de asemenea, in favoarea pastrarii teritoriului
pentru destindere, recreatie si cultura.
Ca o concluzie generala a acestei probleme largi a motivarii
actiunilor si, deci, si a operatiilor de modernizare urbana, trebuie aratat
faptul ca este necesar sa se inteleaga renovarea urbana intr-un mod nou.
Renovarea urbana nu trebuie sa ramana la nivelul unor simple operatii de
desprafuire a cadrului urban, nu trebuie sa se rezume numai la inlocuirea
unor cladiri, la schimbarea functiei unor edificii, la ocuparea unui teren
liber. intr-o noua acceptie, renovarea urbana trebuie sa se inscrie in cadrul
unei actiuni largi de restructurare urbana, ca o operatie concreta,
integrala, spatiala si sociala. Nu se poate ataca o asemenea problema fara
a cunoaste relatiile necesare, in contextul intregului organism urban, intre
zona respectiva si restul orasului. Deosebit de grea este insasi problema
limitarii operatiei de renovare urbana, limitarea ei, atat din punctul de
vedere al obiectivului si al etapelor de realizare, cat si din punctul de
vedere al teritoriului, pentru ca totdeauna atacarea unei anumite zone
implica modificari esentiale in zonele inconjuratoare.
Nu este noua ideea unitatii de vecinatate ca element in cadrul
ierarhizarii structurii functionale a orasului. in cadrul procesului de
modernizare urbana, in special dupa cel de-al Doilea Razboi Mondial, s-a
urmarit, in cadrul actiunilor mai ample de renovari si reconstructie urbana,
constituirea in cadrul zonelor respective a unor unitati de vecinatate. S-a
constatat in acest fel ca modalitatea in care s-au conceput aceste unitati
56

de vecinatate nu corespunde necesitatilor viitoare, nu corespunde valorilor

umane pe care in mod normal colectivitatea trebuie sa le dezvolte 12.
Starea de vecinatate este o stare care se remarca printr-un anumit
caracter centripet al intereselor si manifestarilor. Informatia parcurge
interiorul acestei stari de vecinatate sprijinindu-se pe esafodajul relatiilor
sociale care se stabilesc intre indivizii care exista intr-o asemenea stare.
Dar s-a demonstrat ca realizarea unei mari unitati de locuit cum este
aceea a lui Le Corbusier de la Marsilia sau realizarea unei unitati de
vecinatate in cadrul unui mare ansamblu de locuit isi pierde de multe ori
aceasta valoare sociala; oamenii, in general, se situeaza intre ei astfel
incat relatiile lor sociale sunt inca raportate la statutul familiei. Este de
remarcat in mod deosebit un aspect categoric al societatii actuale
capitaliste, in sensul ca ponderea in cadrul relatiilor sociale este detinuta
de situarea in raport cu venitul anual, astfel incat este imposibil de a
realiza o grupare de interese sociale in afara nivelului material respectiv 13.
Este de observat, in acelasi timp, faptul ca societatea socialista, daca
acest aspect al venitului material nu mai constituie o piedica efectiva in
determinarea unor colectivitati sociale, prioritatea o are ocupatia
profesionala a membrilor familiei respective. O serie de studii sovietice si
cehoslovace arata ca pentru societatea umana viitoare o deosebita
importanta o va avea tocmai acest aspect, faptul ca ocupatia, specificul
preocuparilor profesionale si extraprofesionale (aici interesul depasind
considerentele materiale) va constitui elementul determinant in cadrul
relatiilor sociale. Rezulta faptul ca, in cadrul unitatii de vecinatate, ca
exprimare urbanistica a unei colectivitati umane, o deosebita importanta
in cristalizarea relatiilor sociale, a vietii sociale o are relatia care se
stabileste intre sectorul particular de viata si sectorul public de viata, in
acest sens dotarile avand un rol deosebit. Deci, pentru noi rezulta de aici
importanta modului in care sunt concepute aceste dotari, fie ele cu
caracter comercial sau cu caracter cultural, distractiv, mod de concepere
care sa le asigure nu numai ca spatii functionale, nu numai ca spatii care
sa raspunda unei functiuni, ci si ca spatii care sa intruneasca o atractie cu
caracter spiritual. Si nu este deloc nepotrivit faptul ca se includ in aceasta
categorie chiar si dotarile comerciale14.
12

Importat din Statele Unite, dar avand la origine idei ale unei locuiri tipice englezesti, astazi a devenit foarte atractiv, ca
expresie a locuirii urbane moderne, condominium-ul, in fond o unitate de vecinatate in care centripetismul relational este
subliniat nu numai prin substanta, ci si prin forma: existenta colocatarilor este definita intr-o organizare introvertita
(indiferent de proportia in care se afla raportul dintre privat si comun) avand drept scop confortul si siguranta, ta o prima
vedere, formal, asemanarea cu ceea ce era cuartalul urbanismului socialist de origine sovietica este evidenta. Experienta nea
aratat insa ca trecerea unitatii de vecinatate de la intelesul ei filosofic la realitatea locuirii socialiste a insemnat cufundarea
existentei umane in dificultate si depersonalizare, astfel incat cuartalul insemna o locuire sprijinita pe relatii sociale de
gregaritate in spatiul nimanui. Spre deosebire de cuartal, condominium-ul este (prin configurare, amenajare, echipare)
expresia unei locuiri responsabile, posibil personalizate, sprijinite de relatii sociale selective.
13
Douazeci de ani mai tarziu, tinzand a iesi din ceea ce se numea societate de consum societatea capitalista in cautarea
acelei dezvoltari durabile de care o existenta vitoare devenea dependenta devine tot mai preocupata de inlaturarea segregarii.
in Franta se formuleaza legi noi pentru urbanism si mai tarziu mixizarea devine un concept european in organizarea spatiului
urban, atat in plan social cat si functional. A impune prin lege prezenta intr-o anumita pondere a locuintei sociale in orice
oras, in orice operatie de constructie sau modernizare urbana este un gest necesar de mixizare. A concepe un ansamblu de
locuinte ca fiind constituit din mai multe tipuri de apartamente - feluri diferite de locuire, tipuri diferite de familii - este un
gest de mixizare care asigura functionalitatea in viitor a ansamblului respectiv.
14
Pregnanta acestor constatari nu si-a gasit ecou in realitatea constructiei urbane din acel timp, desi, pentru o mare parte a
populatiei, specificul preocuparilor profesionale si extraprofesionale constituie suportul relatiilor sociale si totodata scutul in
fata vicisitudinilor unei existente in socialism. Pentru noi, arhitectii, nu a fost simplu a ne gandi la atractia cu caracter
spiritual a spatiului construit si, totusi, dincolo de ceea ce unii intr-un anumit oportunism de bloc democratic numesc, in
global, arhitectura socialista, gasim exemple, poate nu foarte multe, de arhitectura cu caracter spiritual.

57

In acest sens, o problema importanta, spre exemplu, pentru tara

noastra, in momentul de fata, este aceea a trecerii unei mari parti a
populatiei de la modul de viata rurala la modul de viata urban. O serie de
studii realizate constata ca este gresita ideea dupa care aceasta trecere se
poate face brusc prin cazarea fostei populatii rurale in conditiile unui mare
cartier, sa-i spunem, bucurestean, produs al restructurarii urbane. De
aceea trebuie acordata o atentie deosebita urbanizarii comunelor - centre
polarizatoare - si, de asemenea, restructurarii acelor orase a caror baza
economica s-a dezvoltat vertiginos in ultimul timp. Un serios studiu de
eficienta pentru lotizare, regim de inaltime si densitati este deosebit de
necesar pentru a demonstra ca asemenea probleme se pot rezolva si altfel
decat cu prea cunoscutele blocuri P+4 sau P+9. Trebuie sa se inteleaga,
totodata, ca o asemenea localitate nu poate sa ramana sat, dar nici nu
poate sa devina deodata oras. Ea se situeaza intr-o categorie aparte,
datorita indeosebi complexitatii socio-profesionale a familiei si a
populatiei, in general. Este de apreciat abordarea de esenta a unei
existente si nu abordarea grafica a unei imagini.

Abordare
Sigur ca nu se poate vorbi de o modalitate de abordare a
restructurarii urbane decat in momentul in care actiunea de modernizare
urbana devine o actiune constienta, o actiune planificata; si nu de la
inceput se poate vorbi de o abordare stiintifica, acest lucru aparand abia in
ultimele decenii, atunci cand insasi experienta in cadrul procesului de
modernizare urbana constienta a crescut, dand posibilitatea extragerii
unor concluzii si deci a unor invataminte pentru rezolvarile care au urmat.
Astazi, absolut toti specialistii inteleg in procesul de modernizare
urbana necesitatea abordarii operational-analitice, adica o abordare in
sensul determinarii functionale a solutiei pornind de la analiza situatiei
existente si a experientei ca model. Dar in momentul in care consideram
ca o operatie de renovare urbana este o parte integranta a unui proces de
restructurare urbana, a unui proces amplu si continuu, analizand situatia
existenta (intelegand prin aceasta modalitatea in care se desfasoara viata
urbana) constatam ca o abordare operational-analitica nu mai este
suficienta.
De ce se afirma acest lucru? in primul rand pentru faptul ca, datorita
unei cunoasteri incomplete a modalitatilor in care se va desfasura viata
(existenta urbana viitoare), exista o relativa incertitudine chiar in
determinarea obiectivelor renovarii urbane. Nu toate rezolvarile din
urbanistica contemporana (unele dintre ele privind rezolvari ale unor
probleme actuale, dar cele mai multe privind rezolvari ale unor probleme
posibile si pentru viitor) nu sunt atat de simple, precum apar solutiile date
de un calculator electronic, atat de cautat in abordarea operationala. Sunt
solutionari ale unui cotidian imediat, care este usor de inteles, care este
usor de cuprins, dar este si cealalta categorie, a unui cotidian de medie
sau de lunga durata, a carui intelegere este mult mai dificila datorita
acelui cat necunoscut care insoteste dorinta noastra, posibilitatile
noastre actuale sau probabile. Acesta este motivul pentru care, in orice
operatie de renovare urbana intervine si o anumita pondere de
58

incertitudine. Acesta este motivul pentru care de foarte multe ori cautam o
rezolvare rapida a problemelor imediate si neglijam necesitatea unor
solutii pentru probleme care vor aparea in viitor. S a dovedit ca o
reconsiderare continua a unui spatiu urban, in aceste conditii, nu este nici
pe departe o exprimare a mobilitatii (ca spatiu realizat si conceptie), ci,
dimpotriva, o irosire a efortului constructiv (cheltuieli, calitatea spatiului si
conceptie).
Rezulta de aici faptul ca, in cadrul acestui proces de modernizare
urbana si, concret, in cadrul operatiei de renovare urbana, nu este bine sa
se sustina o amanare a problemelor, ci o rezolvare posibila in cadrul
solutiei respective a spatiului necesar (nefiind totdeauna vorba numai de
teren) pentru rezolvarea viitoare a acestor probleme. S-a discutat foarte
mult problema renovarii zonei Pietei Unirii din Bucuresti. S-au prezentat de
repetate ori diferite proiecte. Apare o critica generala a acestor proiecte, si
anume faptul ca, desi foarte multe variante incercau sa rezolve problemele
actuale, intelegand posibilitatile pe care le avem astazi de a rezolva aceste
probleme, propuneau solutii care ar fi inchis rezolvarea respectiva,
nelasand nicio posibilitate pentru dezvoltarea acestui ansamblu. Alte
variante, dimpotriva, urmarind sa rezolve probleme pe care autorii
respectivi si le inchipuiau pentru viitor, neglijau totalmente necesitati
actuale si posibilitati actuale de realizare. Zona Pietei Unirii este inca o
zona de retinere in procesul de modernizare a Bucurestiului. Si ar fi
regretabil daca o asemenea acumulare de forte (de ce nu ne-am gandi la
cea mai buna interpretare a unei asemenea retineri?) ar cadea pana la
urma prada renovarii bucatica cu bucatica, nu chiar la intamplare, dar
aproape la intamplare!
Apare aici si un alt aspect, si anume acela al realismului in abordarea
renovarii urbane, in sensul ca este deosebit de necesar ca solutia care se
propune sa corespunda pe cat posibil atat necesitatilor actuale, cat si
posibilitatilor actuale de realizare. Este o solutie nerealista atat aceea care
neglijeaza posibilitatea aparitiei unor probleme de rezolvat, dar este o
solutie nerealista si aceea care absolutizeaza aceste probleme, sacrificand
necesitatile actuale. Parisul, ca oras care a suscitat un deosebit interes al
tuturor profesionistilor in domeniul arhitecturii si urbanismului, foarte multi
dintre acestia exemplificandu-si teoriile lor prin adaptarea acestora la
Paris, a generat numeroase propuneri de renovare urbana. Multe dintre
acestea pot fi apreciate astazi, ca si atunci cand au aparut, ca fiind solutii
si propuneri nerealiste, chiar daca apartin unor cercetatori renumiti in
domeniul nostru de activitate. Le Corbusier propunea cunoscutul Pan
Voisin. Daca atunci proiectul sau a fost considerat utopic, daca astazi
ceea ce el propunea s-ar putea realiza cu mijloacele noastre tehnice, totusi
proiectul acesta ar ramane un proiect nerealist, tot asa dupa cum, mai
aproape de anii nostri, urbanismul mobil parizian al lui Yona Friedman nu
poate constitui o rezolvare realista in procesul de modernizare caruia,
inevitabil, ii este supus chiar si acest Paris celebru.
Care este modalitatea in care se poate stabili o garantie a
proiectelor noastre de renovare privind posibilitatile si necesitatile
societatii viitoare? in primul rand, trebuie atrasa atentia asupra riscului
care exista astazi, datorita unei abordari simpliste analiticooperationale,
de stabilire eronata a unor necesitati viitoare. Aceasta stabilire eronata
apare probabila datorita faptului ca pornim de la analiza unor situatii
59

existente, analizam comparativ aceste situatii existente, facem o

extrapolare, deci, in general, cautam media rezolvarilor si consideram ca
din aceasta extrapolare, plus elementele de tendinta care apar in cadrul
existentului, putem determina un mod de comportament viitor al societatii
umane si, deci, necesitatile viitoare privind viata urbana. Astazi, solutiile
noastre se sprijina pe o optimizare a unor optiuni. insasi existenta fiecaruia
dintre noi, dependenta la un moment dat de existenta societatii, se
sprijina pe o optimizare a unor optiuni.
In al doilea rand, este vorba de riscul preferintei fata de
considerentele materiale, preferinta care este extrem de pregnanta in
toate actele de comportament uman, individual sau colectiv. Aceasta
preferinta a valorilor materiale se realizeaza in dauna preferintelor pentru
valorile umane ale spatiului urban.
Viitorul va cere probabil un echilibru de valoare pe care
restructurarea urbana trebuie sa-l accepte de pe acum ca manifestare a
caracterului ei de actiune deschisa spre viitor. De fapt, acest aspect al
necesitatii de interpretare echilibrata, atat a preferintelor fata de valorile
materiale, cat si a preferintelor fata de valorile umanistice, intervine direct
si in modalitatea in care opinia publica este atrasa si interesata in procesul
de modernizare. Sustinand o intelegere corecta a renovarii urbane ca
parte a unui proces de restructurare urbana si necesitatea unei abordari
complexe, complementar-filosofice, ca sprijin al unei abordari analitice, nu
trebuie sa se inteleaga de aici ca se pot neglija metodologia si
instrumentele de lucru pe care abordarea analitico-operationala le pune la
indemana specialistului. Dar, deoarece aceste instrumente si aceasta
metodologie de lucru sunt mai usor de inteles (chiar si functionarea
calculatorului electronic, chiar si adaptarea calculatorului electronic la
necesitatile arhitectural-urbanistice) decat problemele legate de aspectele
umaniste, acestea din urma nu constituie inca un domeniu de analiza
temeinica a procesului de modernizare. Aspectele social-umaniste sunt
ireductibile in cadrul procesului de modernizare urbana, deoarece
cresterea orasului, in general, nu mai poate fi conceputa in afara
preocuparii specialistilor pentru ridicarea calitatii vietii; or, renovarea nu
este altceva decat o actiune care urmareste in intreaga sa complexitate
exact acest lucru.
Un al doilea aspect al abordarii filozofice a renovarii urbane se refera
la necesitatea unei abordari etice lipsite de prejudecata, acest fapt fiind
necesar atat in interesul specialistilor pentru actiunea respectiva, cat si in
interesul locuitorilor insisi. Valoarea operativa si valoarea simbolica a
renovarii urbane sunt privite uneori in mod diferit de la individ la individ,
de la colectivitate la colectivitate, astfel incat aprecierea pe care o da unul
unei solutionari ca buna poate sa fie considerata de altul ca
necorespunzatoare. in aceste conditii se pune problema unei efective
concilieri a tuturor celor interesati in procesul de modernizare urbana, care
sa poata duce la o apreciere unanima a operatiei respective si in aceasta
directie un rol deosebit il au organele de proiectare si cele de decizie, in
sensul ca este deosebit de important ca acestea sa ia in consideratie
necesitatile efective, reale, ale colectivitatii sociale pentru care pregatesc
solutionarea respectiva, sa nu impuna un punct de vedere care este al lor
si care nu corespunde acestei colectivitati. Arhitectul este cel care trebuie

60

sa-i inteleaga pe oameni, sa se integreze intereselor lor si sa desluseasca

ce le poate aduce acestora multumirea.
O asemenea abordare etica lipsita de prejudecata poate sa asigure
eliminarea a doua mari riscuri din cadrul operatiei de renovare urbana,
unul din aceste riscuri putand sa fie transformarea obiectivului operatiei
de renovare urbana intr-un obiectiv iluzoriu, fapt care se intampla atunci
cand el nu este abordat in mod realist, atunci cand, asa dupa cum
spuneam mai inainte, el nu corespunde posibilitatilor si necesitatilor. Aici
intervine efectiva responsabilitate a profesionistului care, in momentul in
care trece la analiza unei probleme de renovare urbana, se angajeaza
efectiv in fata colectivitatii sociale pentru care pregateste acest proiect, se
angajeaza pentru rezolvarea problemei respective. Urmarind inlaturarea
unor asemenea riscuri, abordarea etica a renovarii urbane este strans
dependenta de politica urbana si are nu numai un scop practic final, ci si
un scop de lucru, in sensul ca urmareste stimularea unei atitudini de sprijin
si intelegere reciproca, a unei colaborari efective intre profesionisti si
opinia publica.
Pentru a realiza o corecta abordare analitica si filosofica a procesului
de modernizare urbana este necesar a avea in vedere realizarea acestei
abordari in paralel cu o abordare sistematica. Aceasta nu este o noutate
privind teoria si practica arhitectural-urbanistica. Nu este o noutate nici
privita in general, ca metoda de abordare stiintifica, acest tip de abordare
fiind utilizat in momentul de fata cu rezultate deosebite si in mod intens in
majoritatea stiintelor contemporane.
Acest mod de abordare a fost utilizat, urmand lui Piaget, de catre
Levi-Strauss, cunoscut filosof, in cadrul studiilor sale de antropologie. A
fost, de asemenea, utilizat de Christopher Alexander in studiile sale
privitoare la functiunile arhitectural-urbanistice, dar mai putin s-a inteles
necesitatea unei asemenea abordari pentru atacarea si rezolvarea
problemelor modernizarii urbane. Or, asa dupa cum demonstreaza
practica actuala, acest lucru este deosebit de necesar pentru o rezolvare
corespunzatoare din punct de vedere functional si spiritual a problemelor
care rezulta din dezvoltarea continua a oraselor existente.
Abordarea sistematica este o aplicare, o concretizare a unei logici,
este vorba despre o forma unitara a mijloacelor de gandire si rezolvare
unitara care se caracterizeaza, in primul rand, prin faptul ca intelege un
fenomen, o existenta, o idee, o rezolvare numai ca pe o parte a unei
totalitati, partea respectiva pastrandu-si caracteristicile proprii, dar
neputand sa existe decat in cadrul totalitatii.
Adancind aceasta idee, exprimata foarte clar intr-o contributie a lui
Michael Kuhn in cadrul Congresului pentru dezvoltare de la Ierusalim,
rezulta ca este necesar ca abordarea oricarei operatii de renovare urbana
sa porneasca (fapt care urmeaza a se concretiza pe parcursul studiului) de
la ideea ca renovarea este, pe de o parte, o totalitate care are o
sumedenie de elemente componente functionale, spirituale etc, dar in
acelasi timp renovarea este o componenta care face parte dintr-o
totalitate: restructurarea generala a orasului. De ce este necesar sa
detasam aceste doua planuri? Pentru ca de aici rezulta o intelegere
sistemica a obiectului si, in acelasi timp, o intelegere sistemica a
procesului de sistematizare. Actuala legislatie a sistematizarii de la noi din
tara, realizata pe baza ultimelor dezbateri, rezulta ca un cadru general,
61

posibil propice, pentru o abordare sistematica a problemelor de

modernizare urbana. Un exemplu il poate constitui cerinta expresa ca
absolut toate localitatile sa posede schite de sistematizare, neacceptanduse absolut nicio operatie de modernizare urbana, fie ea renovare,
restructurare sau numai amenajare, decat numai pe baza acestor schite
de sistematizare urbana. Sporeste siguranta actului de renovare, dar
sporeste si increderea intr-o schita de sistematizare temeinic alcatuita. in
acelasi sens, abordarea sistematica face si mai clara necesitatea studiului
de tema ca etapa distincta sau inclusa autonom in detaliul de
sistematizare. Lipsa ei in proiectarea noastra duce astazi la situatii de
neconcordanta intre schita si posibilitatile de realizare a detaliului, fapt
care genereaza greutati administrative, financiare si ambientale in
dezvoltarea urbana.
Caracteristice abordarii sistematice, asa dupa cum arata si Kuhn,
sunt intelegerea si definirea gradului de organizare, intelegand prin
aceasta ca un sistem poate functiona mai bine in urma modificarii lui,
astfel incat sa obtina un grad de organizare superior.
Privind gradul de organizare ca element caracteristic al unei abordari
sistematice, trebuie aratat faptul ca el este, in esenta, un criteriu
convenabil de acceptare a uneia sau a alteia dintre solutiile propuse, dar
nu este un criteriu absolut in stabilirea programului necesar al sistemului
respectiv. Acest progres este un progres relativ, in sensul ca este
totdeauna comparat cu situatia anterioara.
Abordarea sistematica, devenind complementara abordarii
operationale, prezinta si avantajul de a fi capabila sa analizeze actul social
(ceea ce o abordare operationala-cibernetica nu poate realiza) si se
presupune chiar a fi capabila sa infaptuiasca o trecere de la limbajul
actului social la limbajul planificarii fizice, de la analiza - sa spunem sociologica, psihologica, la exprimarea concreta intr-un plan arhitectural
urbanistic. Aceasta se constituie astazi ca o tendinta de mare actualitate,
rezultand cu necesitate din urmarirea realizarii unei concordante cat mai
perfecte intre aspiratiile oamenilor si cadrul material in care ei traiesc.
Necesitatea luarii in consideratie a raportului dintre sistemul ambiental si
sistemul de conceptie si comportare a celor care urmeaza a trai in cadrul
sistemului ambiental respectiv este recunoscuta astazi de foarte multi
specialisti. Arhitectul Alexandros Papageorgiou considera ca: Mai mult
decat o compozitie vizuala si spatiala, imaginea urbana reprezinta un
continut, un receptor al activitatilor umane, un vesmant social. Rezulta
de aici ca un anumit mediu urban nu poate fi potrivit decat unui anumit
comportament social si inversul acestei relatii, fapt care ne intereseaza in
cadrul procesului de modernizare urbana, ca unui anumit comportament
social ii corespunde un anumit cadru urban.
Desi o analiza teoretica a concretizarii, motivarii si abordarii ei nu
epuizeaza problema restructurarii urbane ca actiune umana generala si
constienta asupra orasului, intr-o concluzie generala se poate spune ca
actiunea de restructurare urbana este un mijloc (si anume cel mai
complex) de rezolvare a contradictiilor care apar intre spatii (fiind
continatorul) si viata urbana - economica, sociala si politica, individuala si
colectiva - fiind continutul. Si, cum acest continut este prin firea lui
evolutiv, este normal ca el sa intre in contradictie cu cealalta parte. De aici
rezulta caracterul de continuitate al restructurarii urbane, in sensul ca
62

insasi relatia intre continut si continator fiind intr-o continua modificare,

momentul de echilibru este momentul nasterii unor noi contradictii.

Consemnari complementare privind modernizarea urbana

particularizata
Spatiul stradal bucurestean merita o atentie deosebita in sensul unei
abordari globale, pentru ca, spre deosebire de alte mari aglomeratii
urbane, el releva, la nivelul imaginii urbane, o topologie diferentiata in
raport cu locul si functionalitatea respectiva (ceea ce a putut fi considerat
drept o dovada de lipsa de unitate stilistica, care, printr-o apreciere
superficiala, a fost asimilata cu lipsa de valoare arhitectural-urbanistica).
Nu poate fi trecuta cu vederea in acest context, spre exemplu,
valoarea cu totul deosebita, as zice specifica chiar, a unei intregi alcatuiri
spatiale: Bulevardul Balcescu-Magheru; aceasta datorita atat tinutei sale
de ansamblu, cat si a valorii arhitecturale a majoritatii cladirilor, fie
acestea mai vechi sau mai noi: nu cunosc un alt oras care sa contina
adunate atatea exemplare de arhitectura moderna interbelica intr-o
alcatuire spatiala contemporana de acest fel. Este un spatiu a carui
completare, in procesul de modernizare urbana, s-a facut in anii '60 cu o
oarecare grija. Este un spatiu care ar merita inca ceva mai multa atentie in
remodelarea sa arhitecturala si in care o imagine specific bucuresteana sar putea intregi.
Ca element urbanistic esential pentru spatiul bucurestean, stradacoridor, cu fronturi inchise, nu reprezinta insa una dintre variantele pe care
alcatuirea in timp a Bucurestiului le-a retinut ca valabile si potrivite locului.
De aceea, vorbind despre o valoare arhitectural-urbanistica in Bucuresti,
trebuie sa vorbim in primul rand de alcatuirea arhitectural-urbanistica a
spatiului urban, care, fara a fi brutal si epatant prin individualitatea sa, se
pastreaza in multe zone coplesitor prin atmosfera sa particulara. Putem
inca constata ca o asemenea atmosfera nu este nicidecum rezultatul unei
simple perpetuari stilistice, ci al unui proces de transformare si selectie in
care si astazi modernul isi poate gasi un loc potrivit. Diversitatea sa
caracteristica se traduce prin coexistenta foarte adesea contrastanta si
alaturata a spatiilor largi si a celor stramte. Trasaturile colectivitatii umane
bucurestene se infatiseaza prin scara omeneasca a spatiului, printr-o
discreta, dar adesea rafinata manifestare a monumentului, prin insistenta
prezenta a arborilor.
Bucurestiul, mult timp lipsit de continuitate in aplicarea unei idei
unice de organizare, este astazi inca lipsit de un sistem compozitional de
referinta, ceea ce face ca parcurgerea si intelegerea sa arhitecturalurbanistica sa fie greoaie, ca valorile sale de mediu natural sau construit
sa nu fie multumitor puse in evidenta. Pe parcursul timpului, interventiile
de constructie urbana, abordari de parti ale unei structuri complexe, chiar
daca orasul a dispus de o intreaga succesiune de planuri de sistematizare.
Bucurestiul este si din aceasta cauza (nu numai ca marime sau
problematica) un oras a carui modernizare arhitectural-urbanistica,
indeosebi in zona sa centrala, exclude rutina, impunand cercetarea
complexa a cazului.

63

Caraterul spatiului urban bucurestean se cere descoperit in intreaga

sa diversitate functional-formala printr-un atent act de reconsiderare si
evaluare (ca metoda in primul rand!), aape care il implica cu necesitate
orice actiune de modernizare responsabila a orasului.
Relevand etape diferite, constructia urbana a unor artere magistrale
sau a unor ansambluri in interiorul orasului a dus la inchegarea mai multor
spatii urbane unitare, dintre care multe reprezinta un aport deosebit
pentru functionalitatea si imaginea arhitectural-urbanistica a Bucurestiului.
Ansamblurile Salii Palatului si Soseaua Colentinei sau unele rezolvari
arhitectural urbanistice pe bulevardele 1 Mai, Armata Poporului sau
Soseaua Pantelimon se inscriu in aceasta categorie. S-a insistat foarte
putin insa asupra inchegarii unor piete, mai bine spus asupra organizarii
spatiale a unor adevarate piete, Bucurestiul suferind din lipsa acestora.
Analiza spatiului urban bucurestean dovedeste ca exista o anumita
specificitate in rezolvarea supralargita a unor intersectii, dar totodata si
faptul ca preluarea intocmai a caracteristicilor respectivelor situatii nu
conduce la rezolvari de piete corespunzatoare vietii contemporane (in
unele cazuri nu se rezolva corespunzator nici macar nevoile intersectiei).
Cresterea orasului, in conditiile amplului proces de crestere a
Capitalei, nu putea fi realizata fara aparitia marilor cartiere. Acestea sunt
de mult prezente remarcabile in teritoriul orasului, impunand si prin
bine, si prin rau, nu numai cantitativ, ci si calitativ. Marile cartiere
bucurestene, dintr-o experienta insumata experientei dezvoltarii marilor
aglomeratii urbane, devin treptat o parte de valoare arhitecturalurbanistica. Situarea lor obiectiva complet in afara fondului construit
existent si de valoare al orasului a ferit de fapt acest fond, dar a pus de la
inceput probleme complexe pentru functionalitatea lor si chiar pentru
functionalitatea centrului. Multe dintre aceste probleme nu-si pot gasi
rezolvarea decat in contextul unei abordari de ansamblu a teritoriului
cuprins intre aceste mari cartiere si centrul orasului, atat in planul
traficului, cat si in cel al serviciilor.
La Targu Mures, esplanada centrala impune o stare efectiva de
functionalitate constructiva, in sensul unui ansamblu cu functii precise
care se executau in conditii relativ bune (ca relatii si cadru urban); un
ansamblu, insa, incomplet, cu goluri, situat intr-un oras care pretindea
satisfacerea unei serii de noi nevoi - deci evidentiind o anumita stare de
potentiala functionalitate. in aceste conditii, noile nevoi (reprezentand in
planul vietii urbane o serie de functii culturale, comerciale si sociale) s-au
exercitat ca enfunctii, acestea declansand o actiune urbana restructuranta
de intregire a ansamblului prin localizarea unor noi activitati.
La Pitesti, in schimb, centrul impunea o stare efectiva de
functionalitate distructiva, in sensul unui ansamblu care, in mare parte, isi
pierduse functiile initiale, in rest, functiile valabile pastrate exercitandu-se
numai partial in conditii bune; un ansamblu care nu putea prelua decat
intr-o masura neinsemnata satisfacerea unor noi si ample nevoi ale
colectivitatii urbane - deci evidentiind o cu totul alta stare de potentiala
functionalitate. in aceste conditii, noile nevoi (reprezentand in planul vietii
urbane o serie de functii politico-administrative, culturale, comerciale,
sociale) s-au exercitat ca disfunctii, declansand o actiune urbana
restructuranta de inlocuire a vechiului ansamblu, prin relocalizarea
activitatilor pastrate si localizarea noilor activitati.
64

O situatie interesanta din punctul de vedere al imbinarii celor trei

tipuri de operatii de modernizare urbana intalnim la Suceava, unde, in
primele perioade ale restructurarii urbane, subestimarea valorii
existentului a condus la pastrarea unitara a acestuia numai intr-un teritoriu
foarte restrans, in rest centrul istoric fiind evidentiat doar prin prezenta
unor cladiri monumentale. Constructia din nou, ocupand deci mai mult
de 50% din teritoriul fostului centru, se asociaza intr-o pondere insemnata
renovarii si reconstructiei, acestea fiind legate de valorificarea
constructiilor si spatiilor pastrate fie singular, fie in ansamblul unitar din
nord-vestul zonei. Corelatia intre cele trei tipuri de operatii de modernizare
urbana, atat ca mod de desfasurare, cat si ca rezultat preconizat, devine in
astfel de situatii esentiala pentru eficienta complexa a restructurarii
urbane.
Cresterea extensiva a centrului poate treptat sa renunte la nucleul
initial, acesta fiind parasit total sau partial de catre activitatile centrale
caracteristice. Fenomenul de deplasare (in sensul de translatie progresiva
sau de mutare) este cunoscut in istoria evolutiei oraselor ca rezultat al
unei dezvoltari urbane conditionata de elemente naturale, nevoi
economice sau administrativ-politice.
Dincolo de cele cateva foarte cunoscute orase (Sighisoara, Alba-Iulia,
Arad, Oradea, Cluj-Napoca) in care acest fenomen s-a petrecut intr-o
istorie mai indepartata, pentru actualul proces de dezvoltare a centrului o
situatie interesanta se poate constata la Sibiu, (ca, de altfel, si in alte
orase cum sunt Bistrita, Satu Mare, Brasov sau Baia Mare). Exemplul
releva importanta pe care o are in cresterea centrului, in astfel de situatii,
directia prioritara corespunzatoare etapei actuale in dezvoltarea orasului
semnaland aspecte caracteristice care nu pot fi neglijate: legatura spatiala
intre centrul nou si centrul vechi, riscul degradarii centrului istoric ca
rezultat al demobilizarii sale excesive, riscul dualitatii configurative a celor
doua ansambluri etc.
Intr-o serie de orase se constata, in ultimul timp, tendinta spre o
intelegere mai complexa a modernizarii urbane, fapt ce se reflecta in
realizarea prin completarea centrelor existente a unor ansambluri
interesante, care contribuie efectiv la sporirea gradului de civilizatie al
colectivitatii urbane respective, la particularizarea acesteia. Desi conturata
in situatii diferite, la Vaslui si Botosani, se releva o experienta pozitiva, in
cresterea intensiva a centrului. Alaturi de alte exemple pozitive si
negative, ea merita a fi analizata si cercetata cu toata atentia.
Este normal ca intr-un oras mic restructurarea urbana sa aiba in
vedere, in primul rand, centrul, mai ales in cazul in care este necesara
dotarea orasului cu edificii importante. Rezolvarea problemei difera insa de
la un oras la altul. Prin natura sa (fara a poseda constructii de valoare in
sine), vechiul centru al orasului Giurgiu corespundea unei configuratii
urbane caracteristice unui anumit tip de orase din tara noastra, unei
anumite etape istorice, conferind asezarii un caracter local unic. in noul
centru, suprapus in mod curios tramei existente a orasului, singurul
element pastrat este turnul, vestigiu al istoriei trecute, ramas acum strain
si fara posibilitati de a asigura suflul specific unei compozitii atat de putin
diferite in raport cu altele, realizate aiurea. Si iata-ne acum, cand orasul
continua sa se dezvolte, cautand solutii pentru un alt centru, solutii care,
ca rezolvari stabile, ar fi putut sa fie luate in consideratie cu mai mult timp
65

inainte, evitand renuntarea la ceea ce orasul avea deja castigat. Va fi

posibil a se gasi o rezolvare pentru ca acest viitor nou centru sa-si
regaseasca particularitatea, printr-o configuratie complet noua? Foarte
posibil! insa, pentru aceasta trebuie pornit tocmai de la constatarea
situatiei la care s-a ajuns.
La Turnu Magurele, configuratia actuala a centrului, de asemenea
fara a poseda constructii de valoare in sine, este caracteristica indeosebi
la nivelul tramei stradale. Acest fapt (la prima vedere, o piedica in
dezvoltarea unui centru modern) poate fi preluat ca mijloc de baza pentru
realizarea unei continuitati firesti a spatiului urban, centrul suportand o
crestere intensiva. Desi constructiile vechi pastrate sunt foarte putine,
printr-o constructie noua viitoare se poate pastra si imbogati
particularitatea locului, estompandu-se unele erori rezultate din
amplasarea nepotrivita a unor constructii noi, deja realizate.
Centrul orasului are o dimensiune sociala bine definita, legata atat
de trecutul istoric, cat si de prezentul activ: el reprezinta locul in care, prin
functionalitatea sa si prin valoarea cadrului urban respectiv, se asigura
contactele sociale de cea mai mare intensitate; locul in care populatia ia
cunostinta in modul cel mai profund si mai complet de caracterul, scara si
dinamismul orasului. Acest fapt este recunoscut ca nevoie esentiala si in
cazul unor orase noi - cum este Orsova sau Orasul Gheorghiu-Dej (astazi
Onesti), in care particularizarea centrului trebuie creata in afara unui
suport istoric concret material.

Propunere
A - Proiect de scoala (studenti sub indrumarea dr. arh. Sanda
Voiculescu)
B, C - Proiect de scoala (studentii Doina Rosea, Dan Cimpeanu si
Francisc Szanisz l6, sub indrumarea dr. arh. Alexandru M. Sandu)
Privitor la zonele de tip A (cu exemplificare la perimetrul CurteaVeche-Lipscani, zona beneficiind de statutul de rezervatie de arhitectura):
1. Rezultand din insasi cercetarea valorii arhitectural-urbanistice,
studii prealabile, absolut necesare, obliga la pastrarea aproape in totalitate
a fondului construit, renovarea acestuia realizandu-se prin interventii care
urmaresc consolidarea, refacerea caracteristicilor originale, aducerea
cladirilor la norme actuale de confort si redistribuirea functiilor existente
pentru imbunatatirea acestora, fara schimbari radicale.
2. in spatiile neconstruite - limitate ca suprafata - sau in cele care au
rezultat prin demolarea unor constructii parazitare, se propun unele
completari care urmaresc functiuni similare sau altele considerate ca
necesare in zona: dat fiind caracterul unitar al zonei, interventiile se
subordoneaza cadrului urban existent.
3. Aceste zone reprezentand indeobste centrul istoric al orasului,
modernizarea lor nu poate fi abordata decat in consecinta: in
interdependenta cu formatia actuala si de perspectiva a centrului istoric
functional in ansamblul sau.
4. Urmand studiile privind valorile istorico-arhitectural-urbanistice, la
baza modernizarii unor asemenea zone trebuie sa stea un regulament de
interventie ale carui prevederi, fara a dicta rezolvari, sa asigure nu numai

66

pastrarea patrimoniului urban, ci si valorificarea lui, in conditiile principiilor

de dezvoltare urbana stabilite prin schita de sistematizare.
5. Organizarea circulatiei prezentand dificultati datorita prospectelor
existente si a imposibilitatii demolarii, chiar partiale, a constructiilor
existente, se impun rezolvarile caracteristice privind o circulatie
perimetrala, utilizarea unor trasee cu sens unic, evitandu-se traversarea
intregii zone si strazi pietonale, alcatuind un sistem cu treceri amenajate
prin insulele construite (folosind curtile interioare); aceste rezolvari capata
aceeasi importanta ca si renovarea in sine a fiecarei cladiri in parte.
6. Reusita operatiei de modernizare este conditionata de abordarea
in banda continua a teritoriului si de atacarea integrala a problemelor si
a spatiului supus modernizarii; de aici rezulta importanta etapizarii in
executie si a unei politici corespunzatoare in procesul modernizarii.
Privitor la zonele de tip B (cu exemplificare in perimetrul Calarasi,
Labirint, Dudesti, zona Mircea Voda):
1. Asupra cladirilor existente, in functie de starea lor si de functiunea
pe care o adapostesc, se poate actiona astfel:
- cladirile aflate intr-o stare buna, a caror functiune corespunde
noilor cerinte urbanistice isi pastreaza aceasta functiune, fie ele locuinte
sau dotari (de exemplu cladirea ce adaposteste scoala bulgara de pe Calea
Calarasi, la intersectia cu Strada Hristo Botev);
- cladirile existente aflate in stare buna cu suprafete utile si
construite mari, care nu mai corespund vechii functiuni de locuinta, avand
valoare arhitecturala sau ambientala, capata in general noi functiuni, fiind
folosite ca dotari social-culturale (de exemplu Casa de Cultura de pe
Strada Mircea Voda);
- alte cladiri sufera adaugiri pentru a adaposti, de asemenea, alte
functiuni (de exemplu cladirea neterminata destinata initial unui turn de
scena pentru un teatru, langa scoala bulgara, este completata urmand a
adaposti o biblioteca);
2. Cladirile propuse se subordoneaza local regimului de inaltime din
zona, printr-o integrare spatial-volumetrica, unitatea realizata fiind o
unitate de convenienta:
- rezulta o fragmentare afronturilor stradale, fiind necesar un numar
mare de sectiuni pentru cladirile de locuit;
- trebuie avuta in vedere o mare diversitate de inaltimi pentru a face
posibila racordarea la cladirile existente care se mentin, fiind necesar a se
acorda o atentie deosebita alipirilor lor la calcan si inchiderii cadrului
construit in raport cu directiile de perceptie;
- este recomandabila luarea in consideratie a tuturor cladirilor ce
urmeaza a fi retinute in spatiul modernizat (din moment ce studiul asupra
valorii lor o decide), aceasta insemnand o prezenta evidenta in compozitia
urbana, ca elemente de permanenta.
3. Organizarea circulatiei in zona conduce la rezolvari convenabile
fara importante modificari de traseu sau profil transversal, dar cu
obligativitatea studierii unui sistem de circulatie pe sensuri partial sau
total unice, racordate corespunzator in exteriorul zonei; este posibil a se
renunta la unele trasee de strazi secundare fara a fi necesara realizarea
altora noi.

67

4. Se incheaga centrele de interes existente deja initial intr-o forma

incipienta, completarile fiind menite sa atraga aglomeratie si sa realizeze
spatii cu caracter reprezentativ urban (cum ar fi complexul hotelier cu club
de la intersectia Calea Calarasi - Str. Mantuleasa).
5. Este recomandabil a se desfasura modernizarea unor asemenea
zone in etape definite insular, acestea prezentand atat avantajele de
functionalitate ulterioara si ambient, cat si avantajele economice in
realizarea procesului de modernizare.
Privitor la zonele de tip C (cu exemplificare in perimetrul CalarasiLabirint-Dudesti, zona Agricultori):
1. Ponderea foarte mare a constructiilor noi conduce la utilizarea
unei zone mai restranse de tipuri de sectiuni si inaltimi, diferentierile
majore realizandu-se in raport cu importanta strazilor si gruparea
punctelor de interes.
2. Organizarea circulatiei pastreaza traseul strazilor principale,
prelucrandu-l ca fluenta si prevazandu-l cu un profil transversal
corespunzator; strapungerile necesare pentru incadrarea in trama stradala
generala nu pun probleme ca realizare in raport cu evidentul; se poate
renunta la o parte dintre strazile secundare existente, utilizarea incintelor
de blocuri impunand o alta scara a spatiului urban si deci a insulelor
construite in cadrul tramei stradale.
3. Obtinandu-se densitati unitare, in general mari si pe zone ample,
in organizarea dotarilor este posibila respectarea tuturor conditiilor impuse
de normarea lor privind capacitatea, terenul aferent si localizarea; este
recomandabil ca in solutionarea dotarilor comerciale si social-culturale sa
se urmareasca o continuare fata de zonele adiacente si in raport cu trama
majora stradala.
4. Densitatea de carosabil fiind mai mica, dar in conditiile unei
densitati rezistente mai mari, spre nevoia organizarii unor trasee pietonale
in legatura cu dotari sau spatii de recreatie, independente de trama
stradala-carosabila.
Orientare bibliografica principala:
W. Ostrowski - L'urbanisme contemporain; C. Chaline -L'urbanisme
en Grande Bretagne, A. Papageorgiou - Integration urbaine; Dialogue in
Development; S. Mc. Connel - Urban renewal, din rev. Official Architecture
& Planning 3/69; K. Schroeder - Zr Methode der Sanierung, din rev.
Bauwelt, nr. 25/68; F. Medhurst, J. Perry Lewis - Urban decay, an analysis
andpolicy.
Text publicat initial in Arhitectura, numarul 4/3973.

68

Nevoia de continuitate
Cultura urbana, ca parte a culturii materiale si spirituale, implica in
ea factorul continuitate. in prim-planul analizei culturii urbane sta spatiul
urban. Desigur, a vedea in aspectele functionale singurele valori definitorii
ale spatiului urban ar insemna, de la inceput, negarea acelor factori de
viata spirituala care definesc continuitatea. Pe de alta parte punerea in
discutie doar a valentelor spirituale, poate duce la rezultate indoielnice, la
solutionari formale neraportate la esenta fenomenului. Se impune deci,
mai ales atunci cand se incearca schitarea unei metodologii, introducerea
intr-o apreciere sintetica a celor doua directii de interes.
Cadrul actual, in care orasele noastre se dezvolta prin patrunderea
masiva a noului construit, spre zonele centrale, pune acut problema
continutului si formelor restructurarii.
Constructia urbana romaneasca reprezinta astazi, in raport cu datele
locului, o experienta, a carei analiza temeinica poate constitui suportul
unui salt calitativ in dezvoltarea oraselor romanesti. Ultimele decenii au
insemnat pentru noi nu numai cumularea unor realizari cantitative
considerabile, ci si transformarea modului de abordare a problemelor
majore ale constructiei urbane. Trecand de la completarea unor fronturi, pe
strazi existente, la ansambluri mai mari care au incadrat unele dotari
orasenesti si de la acestea la realizarea marilor ansambluri de locuinte
situate la periferia orasului, atentia noastra s-a indreptat in ultimii ani spre
zone interioare ale orasului, un inceput fiind constituit prin deschiderea
operatiilor de constructie a unor principale artere magistrale de penetratie
si a operatiilor la edificare, intr-o serie de orase, a centrelor acestora.
Dezbaterea repetata, la diferite niveluri ale conducerii de stat, a
problemelor dezvoltarii urbane in tara noastra, a relevat de fiecare data
prioritati care trebuie sa stea in fata specialistilor, in raport cu conditiile si
necesitatile de etapa in constructia urbana. Ne preocupa astfel, astazi, in
mod deosebit, stabilirea judicioasa a marimii orasului, corespunzand
69

profilului sau social-economic actual si de perspectiva, organizarea

judicioasa a modului de utilizare a teritoriului urban, precum si dezvoltarea
unei retele corespunzatoare de servicii. Ca obiective deosebite ale
activitatii noastre profesionale, decurgand din politica urbana generala, ne
preocupa modalitatile de realizare a unui cadru urban civilizat, modern si
particularizat conditiilor locale si cerintelor societatii noastre. Aceasta
inseamna intre altele preocupare pentru:
(1) studiul cat mai atent al modului in care se poate prelua fondul
existent in procesul de dezvoltare urbana prin modernizarea zonelor
centrale ale oraselor;
(2) modalitati de intelegere si realizare treptata a unui cadru
particularizat prin constructia urbana noua.
Ca transpunere in practica a politicii urbane, actiunea de
modernizare urbana este un proces selectiv. Definita prin prisma
echilibrului intre ce se pastreaza si ce se construieste nou, actiunea de
modernizare urbana se impune ca un proces constructiv, creator, in
masura in care gaseste mijloacele nu numai de a pastra sau reconstrui
ceea ce a fost deteriorat in cursul timpului, dar si de a completa o
existenta, de a-i spori interesul si frumusetea, valoarea ei pentru localnici
si vizitatori.
Schita de sistematizare este de fapt documentul fundamental de
restructurare definind concret in teritoriu directiile de modernizare a
localitatii respective.
Obligativitatea respectarii indicatiilor cuprinse in schita de
sistematizare asigura investitiilor de orice natura o corecta dezvoltare in
timp, iar la nivelul general al orasului constituirea treptata a unei structuri
urbane coerente. Schita de sistematizare este insa un document de lucru
care nu se poate pastra intact o perioada prea indelungata, dezvoltarea
fireasca socio-economica a localitatii impunand reactualizarea ei periodica.
Pentru o schita de sistematizare, initial corect conceputa,
reactualizarea trebuie sa insemne de fapt o intregire si nicidecum o
negare, o inlocuire cu o noua schita, utilizand cu totul si cu totul alte
principii (situatie care uneori poate sa fie totusi necesara pentru a
echilibra o eroare initiala. Practica demonstreaza ca se dezvolta economicfunctional si estetic-ambiental armonios tocmai acele localitati in care
fiecare etapa a constructiei urbane rezulta din etapa anterioara, ca o
intregire in continuitate fireasca (nu ca o alipire de operatii). De aceea, se
poate considera ca responsabilitatea unei schite de sistematizare nu este
deosebita numai in raport cu etapa imediata, a carei concretizare este
definita, ci si cu viitorul mai larg al localitatii respective, trebuind sa
asigure capacitatea de transformare si evolutie, prevazand directiile de
dezvoltare potentiala. Deci se poate afirma ca responsabilitatea autorilor si
decizionarilor si responsabilitatea celor care urmaresc in timp schita de
sistematizare trebuie sa se integreze treptat in favoarea calitatii orasului.
Astazi nu mai putem concepe modernizarea orasului in afara unui
proces stiintific de restructurare urbana, gandit la nivelul intregului
organism si in contextul teritorial respectiv, proces in care constructia si
renovarea urbana se constituie ca actiune voluntara subordonata
necesitatilor colectivitatii urbane si, deci, pe de o parte, aspiratiilor sale,
iar pe de alta parte, puterii sale de realizare. Renovarea urbana este de
fapt o forma de urbanism care tinde spre o mai buna utilizare a teritoriului
70

orasului, evitand insa sa intelegem prin aceasta mai buna utilizare doar o
simpla recuperare a terenului. De aceea consider ca renovarea urbana nu
are drept obiect numai stramutarea in cladiri noi, corespunzatoare, a unei
populatii care traieste in conditii insalubre; renovarea isi propune
reorganizarea unei noi structuri in zona luata spre studiu corespunzator
necesitatilor actuale.
Intelegerea acestui aspect are o mare importanta pentru
intelegerea, pe de o parte, a mijloacelor care stau la indemana procesului
de modernizare, iar pe de alta parte, a modalitatii de abordare a
procesului de modernizare urbana.
Atat continutul, cat si mijloacele activitatii de modernizare urbana se
determina in raport cu scopul acestei modernizari, care rezulta in urma
unei analize sistemice a teritoriului. Se constata in acest sens afirmarea a
trei grupe de motivari: - necesitatea reevaluarii istorico-arhitecturala a
unei anumite zone urbane sau, in alte situatii, a unor anumite orase;
- necesitatea salubrizarii unor zone din teritoriul urban, in cuprinsul
carora conditiile de locuire sunt nesatisfacatoare, desi fondul construit
prezinta in mare parte un anumit interes;
- necesitatea utilizarii mai eficiente a terenului, in cadrul unor zone
in care modul de ocupare si utilizare a teritoriului este necorespunzator in
raport cu nevoile colectivitatii. Considerand situatia unui teritoriu, se
constata ca aceste trei motivari se intrepatrund, intotdeauna insa, una
dintre ele este prioritara, subordonandu-le pe celelalte. in general,
alcatuirea oraselor noastre conduce la o trecere a motivatiei modernizarii
urbane dinspre centru spre periferie, de la considerentul reevaluarii
istorico-arhitecturale la cel al utilizarii mai eficiente a teritoriului. Indiferent
de care dintre aceste trei considerente se leaga operatia de modernizare,
realizarea ei trebuie sa conduca in ultima instanta la o functionalitate
superioara in teritoriul respectiv.

Aprecierea valorii istorice arhitectural-urbanistice a cadrului

urban existent
Se releva ca prezentand o mare importanta pentru dezvoltarea
actuala a oraselor noastre gasirea unor modalitati corespunzatoare pentru
organizarea operatiilor de modernizare situate in partea centrala a
teritoriului urban, deci acolo unde necesitatea reevaluarii istoricoarhitecturale nu poate fi subestimata. Ea rezulta din nevoia sentimentului
de apartenenta la un anumit cadru urban si este legata, in ansamblul
general al determinantelor calitatii mediului construit, de existenta in
teritoriul locuit a unor valori realizate cu participarea mai multor generatii
anterioare. Situatiile pe care le intalnim sunt deosebite:
(1) Exista situatii in care cadrul, luat in ansamblu, constituie o
valoare; fara a cuprinde in teritoriul lui opere deosebite, el constituie o
valoare prin unitatea sa, prin relatiile volumetrice, prin modul in care este
prelucrat sau se imbina construitul cu naturalul;
(2) Exista o alta situatie, in care cadrul fara o valoare artistica
deosebita constituie totusi un mijloc, o posibilitate de cunoastere a unui
trecut istoric;

71

(3) Exista si o a treia situatie, cand cadrul respectiv este specific

datorita cuprinderii de catre el a unor importante opere artistice, fie
acestea in intregime spatii urbane, fie acestea cladiri separate.
Este necesar pentru permanenta orasului, permanenta sa
functionala, etica, morala, culturala, ca o serie de constructii existente sa
fie pastrate, chiar daca ele, luate individual, nu au o valoare istorica sau
artistica deosebita, !n legatura cu aceasta, poate fi discutata insasi
aprecierea valorii arhitectural-urbanistice, acordandu-se importanta
cuvenita nu obiectului arhitectural in sine, ci unei alcatuiri de ansamblu
specifice, atmosferei caracteristice a spatiului, chiar daca aceasta nu se
impune prin monumentalitate. Desfasurarea in acest sens a unei cercetari
competente ne-ar putea releva concluzii pretioase in sensul unei reale
stilistici arhitectural-urbanistice a oraselor moldo-valahe, ferindu-ne de
unele erori ce au aparut in abordarea cu mai multi ani in urma a
modernizarii unor orase, cum sunt Suceava sau Giurgiu, adica de a
considera zone sau orase intregi ca lipsite de caracter. Studiile partiale
realizate in acest sens cu privire la zona centrala a Bucurestiului sau
studiile partiale privind unele zone din Pitesti, Craiova, Sfantul Gheorghe si
Braila, dovedesc valoarea unei asemenea cercetari, ale carei rezultate,
pentru a fi insa utile, trebuie sa devina un bun castigat, in atentia
profesionistilor si a organelor de decizie.
Este deci necesar ca, in cadrul procesului de modernizare urbana, in
cadrul oricarei actiuni concrete de renovare, valoarea existentului sa se
defineasca, in primul rand, in raport cu orasul respectiv luat ca organism
intr-o forma globala a sa. Numai pe aceasta baza putem evidentia
trasaturile particulare intr-un loc sau altul din teritoriul urban, intr-un
anumit oras. Numai pe aceasta baza putem aprecia ce pastram si ce nu
pastram, avand in vedere si faptul ca nu poate fi impusa de catre arhitect
pastrarea intacta a cadrului istoric respectiv daca acesta este in totala
incompatibilitate cu rezolvari absolut necesare pentru functionalitatea
urbana, tot asa dupa cum, in cazul unor strazi care numai partial pastreaza
din fondul existent, nu este necesar ca o completare a fronturilor acestor
strazi sa se realizeze prin reproducerea arhitecturii vechi (posibil comoda
pentru functionalitatea si tehnologia contemporana, dar arareori justificata
stilistic-ambiental).
In procesul de modernizare, atunci cand este in cauza un fond
existent, fara o cercetare prealabila a situatiei se manifesta fie intentia de
a efectua demolari masive hotarate in graba in vederea realizarii spatiului
necesar unor noi trebuinte si adesea intr-o imagine dinainte preconizata,
fie intentia de a renunta la orice interventie in zona respectiva, urmata de
mutarea interesului intr-o alta zona, fara probleme. in ultimul timp, la Iasi,
Craiova sau Bucuresti, imprejurari fortuite au constituit, in acest sens,
prilejul pentru o serie de simplificari de situatie insuficient fondate, care
ulterior au pus deja sau vor pune pur si simplu problema umplerii locului.
Nici una dintre cele doua atitudini nu este justificata profesional-stiintific,
pentru ca modernizarea urbana nu este urmarea in exclusivitate a vointei
de a construi, ci si a aceleia de a pastra, ambele fiind supuse unei decizii
in care insa liberul arbitru nu are ce cauta. in esenta, modernizarea urbana
inseamna trecerea de la o stare de functionalitate la o alta, superioara; si
conditia nu poate fi alta nici in cazul zonelor cu valoare istoric-

72

arhitecturala, ceea ce inseamna in primul rand aprecierea corecta a

acestei valori in raport cu cerintele contemporane.
Experienta romaneasca dovedeste ca inchegarea unui ansamblu prin
modernizarea urbana trebuie sa porneasca de la definirea scopului
operatiei, pe baza unei analize temeinice a starii de functionalitate a
teritoriului respectiv in raport cu noile nevoi ale colectivitatii respective.
Prin intermediul unei astfel de analize se poate descoperi natura acestei
functionalitati efectiv existente, constructiva sau destructiva, dupa cum ea
poarta amprenta unei ultime enfunctii sau disfunctii care a actionat in
sistemul structurat local. in raport cu premisele descoperite si cu nevoile
precizate, se pot stabili si localiza arhiteaural-urbanistic noi functii,
existand toate sansele ca sistemul functional-spatial sasi restabileasca
echilibrul. in teritoriul respectiv, se incheaga prin restructurare o alta
structura urbana care, fara a fi complet noua, este capabila a raspunde
noilor cerinte functionale.
Iata, spre exemplu, doua situatii din realitatea urbana concreta:
ansamblurile centrale din Pitesti si Targu-Mures. Cele doua ansambluri
relevand - la un moment dat - stari diferite de efectiva functionalitate si
raportand la acestea nevoile a caror satisfacere li se pretinde, ajung in
urma actiunii urbane de modernizare, la alte stari de efectiva
functionalitate, asemanatoare, insa exprimate prin structuri complet
diferite, caracteristice. Acest exemplu comparativ subliniaza in sfera de
formare si apreciere a starii de functionalitate, exercitarea unei nevoi
specifice fenomenelor social-culturale si de o covarsitoare insemnatate
practica in existenta organismului urban: nevoia de perenitate a valorilor
arhitectural-urbanistice, nevoie care desi, de esenta psiho-sociologica, se
impune la nivelul vietii urbane ca atare, avand implicatii in functionalitate.
Mentinerea unui element spatial (a unei cladiri) in aceste conditii este
functionala in primul rand in acest sens si numai in al doilea rand ca
activitate pe care o inglobeaza (prezumand ca cea originara este
perimata), ca o alta activitate, rezultat al unei noi cerinte functionale.
Aceasta este una dintre problemele-cheie in procesul de
modernizare urbana a zonelor cu valoare istoric-arhitecturala. inseamna
aceasta o capacitate deosebita de a intelege particularitatile unui loc si de
a le retine in esenta lor, fara a apela la reproducerea formala salvatoare,
desigur necesara chiar in unele cazuri - mai putin subtila si mai putin vie
insa, pentru oras in general. Se realizeaza in felul acesta o convenienta de
elemente, reflectata prin relatiile de referinta ce se stabilesc intre cele noi
si cele vechi de valoare, prezentul utilizandu-le fizic si moral, astfel incat
se poate vorbi de o integrare ori a noului in context vechi, ori a vechiului in
context nou. Astfel, integrarea, care ea insasi poate avea valoare de
particularizare a spatiului, intre nou si vechi este realizabila efectiv numai
atunci cand ansamblul prezinta o alcatuire functionala complexa si, de
asemenea atunci cand elemente noi pentru cele vechi, sau cele vechi
pentru cele noi nu se rezuma a fi doar un simplu cadru. Or, pentru a fi
siguri de aceasta, studiul concret in fiecare caz in parte trebuie sustinut de
analiza prealabila, desfasurata global pe oras, privind valorile arhitecturalurbanistice locale si posibilitatile de promovare a acestora prin intermediul
modernizarii urbane. De retinut faptul ca aceasta actiune nu trebuie sa fie
istoric-exclusivista, ea privind totalitatea existentului urban, la un moment
dat, in evolutia orasului.
73

Este adevarat ca tindem a aprecia exprimarea arhitecturalurbanistica a traditiei doar prin prisma valorilor estetice, dar este tot atat
de adevarat si faptul ca valorile estetice, in arhitectura, sunt legate direct
de confortul locuirii si tot atat de adevarat este ca traditia nu are deloc un
inteles exclusiv material, ea fiind cuprinsa in multitudinea manifestarilor
modului de viata. Forma, ca si functiunea in arhitectura si urbanism sunt
implicate pe multiple planuri ale afirmarii traditiei prin modernizare. Modul
de interpretare al specificitatii spatiului urban in raport cu valoarea
istorico-arhitecturala reflecta aceasta complexitate.
Ne intalnim adesea cu pareri care considera specificul drept o
imagine data care trebuie sau ar fi trebuit sa fie realizata asemenea altora
cunoscute; intalnim, de asemenea, pareri care pretind ca o aceeasi cladire
ar putea fi specifica intr-un loc sau altul prin simpla modelare a unor
elemente de fatada. Si intr-un caz, si in celalalt avem de a face cu o
abordare eronata a specificului, rezumandu-l la o simpla manifestare cu
caracter decorativ.
La nivelul unui anumit spatiu urban, specificul nu poate fi realizat in
afara respectarii continuitatii. A distruge totul intr-un loc - elemente
naturale sau construite, pentru a-ti impune Opera inseamna a nega
orice idee de specific. Indiferent de ceea ce vei realiza acolo, acel ceva nu
va putea sa fie niciodata specific. Definit prin prisma personalitatii
creatoare - anonima sau nu, individuala sau colectiva, specificul
arhitectural-urbanistic ca afirmare a traditiei in context nou impune, dupa
loc, o colaborare inteligenta, plina de inventivitate, dar lipsita de ambitii
devastatoare.
Referindu-ne la particularizarea spatiului urban prin modernizare, ne
referim indeosebi la aspecte privind preluarea fondului existent in procesul
de dezvoltare urbana. Recunoasterea valorilor particulare prin aportul
traditiei in existenta materiala contemporana a orasului nu se rezuma insa
numai la atat. Cum intoarcerea excesiv istoricista la valorile traditionale in
multe domenii ale culturii este simptomatica, cum stilul, prin insasi latura
sa de originalitate, intervine in sinteza experientei anterioare, nu putem sa
nu luam in consideratie faptul ca inovatia, chiar si intr-un cadru sustinut de
valori istorice, este posibila si necesara. Ca atare, o dezbatere asupra
problemei se poate extinde asupra altor aspecte care privesc constructia
noua urbana: elemente functionale si plastice de particularizare a
obiectului de arhitectura, atmosfera specifica a unor alcatuiri volumetrice
nou realizate, referinta consecventa la conditiile naturale ale locului etc.
De aceea, ca o concluzie, cred ca trebuie sa consideram specificul in
primul rand ca o manifestare superioara a caracterului complex al
arhitecturii unui loc - nu atat al obiectului de arhitectura, cat al spatiului
amenajat, constituit si determinat intr-un anumit cadru natural, economic
si psiho-social. Specificul nu poate fi realizat in sine, cu orice pret; el este
rezultatul unei sinteze, in timp si spatiu si se constituie prin acumularea
unor trasaturi caracteristice la nivelul structurii, realizand atat
functionalitatea spatiilor, cat si valoarea lor ambientala. Este un proces
evolutiv caruia i se supune chiar si constructia urbana noua, si chiar atunci
cand, acumulandu-se intr-un teritoriu unde nu exista un fond istoric de
traditie locala, ea poate constitui la un moment dat un loc particular si cu
timpul specific.

74

Valoarea istorico-arhitecturala nu conditioneaza valoarea

modernizarii urbane decat in masura in care ea exista. Atunci cand ea se
afirma in locul respectiv, ea este insa o premisa de neinlocuit pentru
reusita operatiei de modernizare.

Centrul orasului - loc esential al permanentei in procesul de

modernizare urbana
Dezvoltarea centrului este inevitabila, fiind un raspuns direct si
necesar la evolutia modului de viata al colectivitatii urbane respective, in
conditiile procesului de urbanizare, insotita si de o importanta crestere a
orasului. Ea este un aspect caracteristic pentru dezvoltarea organismului
urban, echilibrul intre oras in intregul sau si centru, reflectand capacitatea
de adaptare a orasului la cerinte noi. Evolutia cantitativa si calitativa a
nevoilor
populatiei, influentand dezvoltarea centrului de oras, impune in
afara acestuia noi relatii cu restul teritoriului urban, iar in interiorul lui o
modificare, uneori substantiala, a activitatilor si a relatiilor interioare, deci
a spatialitatii sale.
Cuprins intr-un acelasi perimetru cu centrul actual sau situat separat
de acesta, centrul istoric nu poate fi lasat in afara viitorului centru al
orasului, el constituindu-se ca o componenta necesara a acestuia.
Actualitatea centrului istoric nu rezulta insa dintr-o simpla necesitate de
franare a procesului sau de degradare si de incurajare a refacerii sale.
Centrul istoric este pentru un oras un punct de reper si de referinta
totodata. El poate constitui: (1) o prezenta culturala de neinlocuit atat prin
capacitatea sa de a vorbi despre istoria si arta colectivitatii respective, cat
si prin puterea sa de a forma etic si estetic pe membrii acestei
colectivitati, (2) o prezenta semnificativ-afectiva, oferindu-ne cea mai
complexa dovada a continuitatii in dezvoltare, de o deosebita insemnatate
pentru sentimentul de apartenenta al populatiei fata de locul respectiv, (3)
o prezenta economic-functionala, prezentand un fond construit important,
posibil de folosit in conditii optime de catre activitati potrivite.
Centrul istoric nu este deci numai un punct de referinta pentru
calitatea ambientala a spatiului, ci si un obiect de uz, a carui
functionalitate complexa se poate inscrie perfect in viata urbana
contemporana, preluand anumite manifestari ale acesteia. Adaptat
cerintelor, el poate interveni pozitiv in structura orasului prin exemplul sau
de echilibru arhitectural-urbanistic si social. Actualitatea centrului istoric
impune astfel in activitatea de sistematizare masuri de protectie: o
protectie insa activa, integratoare.
Centrul istoric reclama o actiune de profunzime, vizand insa si modul
de viata in teritoriul respectiv. in acest sens, integrarea sa efectiva in
cadrul centrului actual al orasului nu se poate realiza decat prin: (1)
adoptarea patrimoniului istoric-arhitectural (monumente, elemente
construite si amenajate cu valoare documentara si situri caracteristice) la
necesitati ale vietii urbane contemporane si deschiderea lui animatiei
urbane, dezvoltand activitati contemporane, potrivite spatiilor
caracteristice reamenajate, (2) adoptarea unor modalitati de functionare si
tehnologii de amenajare la caracterul spatiilor existente, strada pietonala
75

constituind un exemplu pozitiv, (3) continuitatea spatiala intre centrul

istoric si restul zonei centrale pe de alta parte, constructia noua
supunandu-se caracterului spatial istoric, (4) continuitatea in timp,
urmarind pastrarea pe cat posibil si actualizarea vocatiilor istorice ale
spatiilor reamenajate.
Considerand in acest fel afirmarea centrului istoric in cadrul orasului
contemporan, modernizarea sa trebuie inteleasa ca fiind mai mult decat o
simpla actiune de protectie. Este o actiune de valorificare complexa, care,
utilizand o mare diversitate de mijloace, asigura protectia, conservarea,
intregirea si utilizarea lui eficienta. Concretizand un important efort de
interventie in remedierea centrelor istorice ale unor orase romanesti (cum
sunt Cluj-Napoca, Bucuresti, Sighisoara, Targoviste, Alba-Iulia si Sebes), o
serie de studii si realizari infaptuite in ultimele doua decenii pe obiective
arhitecturale sau pe zone urbane au constituit o experienta care releva
insa, in primul rand, necesitatea abordarii globale a centrului istoric in
ansamblul organismului urban respectiv. infatisarile din ultimul timp ale
zonelor centrale din Iasi sau Timisoara, fara a putea constitui exemple
complete sau integral pozitive de modernizare urbana, releva cat de
important este a depasi prin modernizare urbana ideea de restaurare
singulara a monumentului de arhitectura si indeosebi rolul pe care il are,
chiar pentru asemenea cladiri, modernizarea propriu-zisa a intregului lor
anturaj.
Usor de precizat in cazul oraselor avand o zona centrala organizata
compact, delimitarea centrului istoric presupune in cazul celorlalte tipuri
de zone centrale rasfirate, un studiu multicriterial, luandu-se in
consideratie o suma de valori, care se vor intregi reciproc, intr-o apreciere
concluziva asupra spatiilor si constructiilor existente, astfel incat in
teritoriul urban al orasului se poate contura un centru istoric in care se
constituie o concentrare foarte mare a valorilor considerate si in jurul sau,
o zona istorica in care aceste valori sunt mai diluate, dar nu de neglijat. in
orasele mari pot sa apara mai multe nuclee - zone istorice - in afara
centrului istoric, relevand formatia istorica multinucleara a orasului.
1 Un astfel de studiu a fost realizat pentru prima data, cu referire la
Centrul Istoric al Bucurestiului, in anii 1975-76, de catre un grup de cadre
didactice din catedrele de Urbanism si de Istoria arhitecturii de la Institutul
de Arhitectura. Studiul prezentat in cateva reuniuni internationale, direct la
Bucuresti, si indirect transmis prin bunavointa la Paris si Frankfurt, a starnit
interes pentru metoda de abordare, fiind premiat. Ulterior seismului din
1977, cand in sprijinul refacerii unui fond cladit distrus, precum si in
sprijinul unor discutii privind demolarile angajate pentru Casa Poporului, sau facut referiri la acest studiu, el a fost interzis tacit si distrus, in anii '90,
o repunere in discutie a fondului de patrimoniu a readus in atentie studiul,
o serie de materiale componente ale sale, aflate in copie, la catedra fiind
intens folosite.
Sintetizand concluziile studiului de delimitare, atitudinea privind
centrul istoric se afirma diferit de la un oras la altul, situand actiunea de
modernizare intre limite foarte diferite de la caz la caz si cuprinzand o
mare varietate atat a modalitatilor de interventie, cat si a mijloacelor
preconizate. Stabilirea cadrului de desfasurare pentru actiunea de
modernizare in centrul istoric rezulta astfel din asocierea la criteriile de
76

valoare privind delimitarea acestuia, a unei serii de alte criterii: criterii de

interventie. Acestea, nefiind luate in consideratie in delimitarea centrului
(nu putem aprecia istoria in raport cu cat si ce putem reface astazi din
ceea ce a ramas), pot insa sa defineasca prioritatile in raport cu evolutia in
timp a posibilitatilor noastre de interventie asupra existentului. Sunt
criterii care privesc valoarea estimativa a investitiilor si a beneficiilor,
depistarea utilizatorilor pentru spatiile modernizate, tehnologia de
executie, organizarea cercetarii, studiului si proiectarii de specialitate,
pregatirea cadrelor necesare.
Privind proiectarea si organizarea actiunilor de modernizare in
centrul istoric, experienta mondiala demonstreaza rolul deosebit al
cercetarii amanuntite a existentului, al definirii necesitatilor, precum si al
unor lucrari pilot, cu caracter experimental. in activitatea de sistematizare
afectata acestui scop este foarte importanta urmarirea aplicarii in practica
a rezultatelor obtinute astfel, situatia in cauza prezentand aspecte
calitative de valoare care pot fi usor deteriorate printr-o interventie
insuficient stapanita. De aceea, rezultand dintr-un studiu de ansamblu,
este firesc a se mari posibilitatile de aplicare treptata a diverselor masuri
preconizate, pe de o parte, in sensul precizarii fiecarei interventii in
interiorul ocupat de centrul istoric, astfel incat sa rezulte spatii inchegate
arhitectural-urbanistic. Numai asemenea spatii vor putea releva concluzii
corespunzatoare pentru continuarea actiunii. Dispersarea efortului
constructiv in intregul teritoriu, fara a face posibila realizarea unor operatii
complete, mentine la un nivel foarte scazut eficienta actiunii de
modernizare a centrului istoric, atat din punct de vedere economic, cat si
din punct de vedere functional, social si estetic. Rezulta din aceasta
constatare conditia unui proces general si coordonat de restructurarea
urbana, in cadrul caruia, localizate teritorial, se desfasoara diferite operatii
de renovare, reconstructie sau constructie.
In cadrul actiunii de modernizare urbana a centrului istoric, in raport
cu situatia existentului, o serie de probleme de interes urbanistic general
isi gasesc rezolvari particulare: accesibilitatea in centrul istoric,
modernizarea locuintelor, stilistica constructiilor si asocierea lor,
amenajarea ambientala a spatiului. Pentru fiecare dintre acestea,
experienta acumulata in practica mondiala ne infatiseaza solutionari
caracteristice. De o deosebita actualitate si pentru constructia urbana
romaneasca, in asemenea situatii, este insa problema locuintei.
Se dovedeste ca locuinta reprezinta o functiune esentiala pentru
revitalizarea centrului istoric, ea reflectand existenta in interiorul
perimetrului respectiv a unei populatii stabile, deci utilitatea efectiva permanenta - a existentului construit. Disparitia naturala sau voita, ca si
modificarea brutala a locuintei si deci a unei succesiuni de manifestari
legate de aceasta, constituie o cauza interioara a degradarii centrelor
istorice. Aceasta constatare intareste concluzia ca actiunea de
modernizare a centrului istoric nu trebuie sa se concentreze exclusiv
asupra constructiilor si spatiilor care in mod evident reprezinta prezente
de exceptie, deci numai asupra unei lucrari, in sine, foarte pretentioase.
Exemple interesante in acest sens ne ofera studiile de modernizare a
ansamblurilor centrale vechi din Braila si Sfantu Gheorghe. Transpunerea
acestor studii in realitatea concreta si urmarirea cu rigurozitate a realizarii
lor de catre organele administrative locale ar putea insemna deschiderea
77

unei noi etape, calitativ superioare, in modernizarea centrelor istorice ca

parti unitare ale unui organism urban contemporan.
in fondul vechi construit al oraselor noastre exista o categorie de
constructii a caror dezafectare reprezinta un proces de salubrizare urbana
absolut necesara in perioada actuala de dezvoltare a oraselor; ele nu pot
constitui niciun fel de frana in sistematizarea viitoare. O alta categorie, cea
mai numeroasa, este aceea a constructiilor fara valoare istorica, dar care
au importanta prin calitatea constructiei si durabilitatea ei, prin volumul de
cazare pe care-l reprezinta si care nu pot fi desconsiderate. Cercetarea lor
amanuntita duce la etapizarea noilor realizari urbane pe o perioada de
timp in care convietuirea noului cu vechiul se stabilizeaza intr-o forma
definitiva. Densitatea acestor constructii in zona urbana respectiva
implica, in primul rand, decizia daca este sau nu cazul sa se inceapa
lucrari de constructii in cartierul respectiv, si in al doilea rand, decizii cu
privire la etapizarea realizarii acestor lucrari intr-o conceptie unitara in
functie de prezenta lor.
in vederea modernizarii unui teritoriu urban, chiar si atunci cand nu
este cazul special al centrului istoric, formularea si urmarirea unei anumite
metodologii de studiu este necesara, dovedindu-se ca ea constituie un
element de prim ordin pentru formularea obiectiva a deciziilor. O abordare
structuralist - dialectica a situatiei existente si, pe baza acesteia, a
necesitatilor de interventie nu poate fi neglijata. Sprijinindu-se pe
informatiile furnizate de catre studiul de delimitare a centrului istoric,
aceasta inseamna, intr-o succesiune de lucru:
- aprecierea amanuntita a teritoriului supus studiului de detaliu, pe
baza unei analize desfasurate succesiv intr-o suita de criterii (functiuni
caracteristice, circulatie, starea cladirilor, valori estetic-spatiale ale
cadrului existent, altimetrie, elemente caracteristice geo-climatice,
constituiri morfologice specifice, natura proprietatii asupra fondului
construit);
- selectarea si generalizarea datelor intr-o sinteza a elementelor
determinate functional, spatial si dinamic, asa cum rezulta din analiza
situatiei existente;
- investigarea arheologica a teritoriului;
- precizarea modului in care se poate interveni in zona, indicandu-se
in teritoriu operatiile de modernizare care sunt potrivite locului in raport cu
caracteristicile fizice si socio-demografice ale existentului;
- descoperirea pe baza analizei anterioare a potentialului si a
premiselor de modernizare ale zonei respective, in raport cu cerintele
impuse ei de catre schita de sistematizare;
- precizarea mijloacelor de valorificare a existentului din zona prin
formularea unor ipoteze de ocupare functional-spatiala a teritoriului si de
incadrare in ansamblul orasului;
- analiza de valoare a ipotezelor rezultate, precizarea solutiei de
ansamblu si, in raport cu acestea, a prioritatilor din zona si deci a
succesiunii in teritoriu a operatiilor de modernizare;
- precizarea mijloacelor juridice si financiare care se impun a fi
angrenate in realizarea prevederilor si miscarea populatiei;
- definirea temelor pentru detaliile de sistematizare necesare, pe
etape de interventie.

78

Continutul unui asemenea studiu, un studiu de tema (deosebit de

complex, exprimandu-se prin cele mai diferite mijloace: cartari, planuri,
scheme, grafice, fotomontaje), este capabil a reflecta cu maxima
veridicitate calitatile existentului, precum si modalitatile de cea mai mare
eficienta in valorificarea acestuia prin modernizarea zonei respective. Se
dovedeste a fi imposibil de atacat si realizat coerent o interventie in
teritoriul ocupat de un existent (chiar numai partial valabil), atata timp cat
ne sprijinim numai pe un detaliu de sistematizare ale carui date initiale
sunt deduse exclusiv din schita de sistematizare (observatia isi pastreaza
valabilitatea chiar si in cazul realizarii unor constructii singulare).
Realizarea tronsonata a unor magistrale sau ansambluri de locuinte,
aparitia, nepotrivita locului, a unor cladiri noi (blocul Independenta la
Sibiu, hotelul central la Braila), cresterea prin simpla alipire a unor
ansambluri centrale (la Timisoara sau in Bucuresti, in cartierul Drumul
Taberei), omorarea unor pozitii naturale pretioase pentru compozitia
urbana respectiva (la Bucuresti, Iasi sau Slatina) - iata numai cateva dintre
situatiile rezultate ca urmare a unei abordari simpliste; si aceasta in
conditiile in care ne intrebam in fel si chip cum putem sa realizam o
particularizare locala a spatiului urban!
Avand un rol deosebit in determinarea prioritatilor privind actiunea
de modernizare a centrului istoric si fiind reale criterii de organizare a
interventiei, aspectele economice ale restructurarii urbane se supun insa
considerentelor de ordin cultural, aceasta neinsemnand insa acceptarea
unor investitii nejustificate sau cheltuieli exagerate. Desi mai putin
aprofundata, in cazul centrelor istorice, analiza aspectelor economice
dovedeste ca este posibil ca si in acest caz sa se puna problema
rentabilitatii. Mai multe realizari concrete infirma ideea preconceputa
privind valoarea excesiva a costului modernizarii in raport cu costul unei
constructii echivalente noi in afara centrului istoric. Trebuie luat in
consideratie faptul ca aspectele economice ale modernizarii centrului
istoric nu pot fi apreciate in sine, ci numai Ia nivelul modernizarii intregului
organism urban si numai in timp, insasi valorificarea sa istoricoarhitecturala fiind considerata astfel. Desigur ca, spre exemplu, cheltuielile
aferente actiunii de modernizare, in mod inevitabil, cresc pe masura ce
constructia urbana, apropiindu-se de centru, necesita interventii
suplimentare mai mari, de renovare si intretinere a fondului construit
existent. Aceasta face ca eficienta economica in cadrul unor operatii de
modernizare care se refera exclusiv la centrul istoric sa fie mult mai
redusa, atunci cand aceasta este apreciata in sine. Cand, insa, operatia de
renovare sau reconstructia este considerata ca parte a unui proces mai
amplu de restructurare, ea tinand seama de aspectele generale de
dezvoltare a orasului, cand interventiile respective au drept rezultat
modificari si rezolvari functionale de ordin general, necesare si valabile pe
o durata cat mai mare, modernizarea centrului istoric devine, in
dezvoltarea orasului, nu numai necesara din punct de vedere cultural
cetatenesc, ci si convenabila in planul rentabilitatii constructiei urbane.
Rezultand din motive de sporire a eficientei, confortului si calitatii
diferitelor activitati urbane, cresterea centrului (realizandu-se atat
intensiv, cat si extensiv) este un proces permanent. El este vizibil atat la
orasele mici si mijlocii, cat si la cele mari, indeosebi la cele care au sau
tind a-si constitui o zona centrala, deci acolo unde serviciile se gasesc
79

aproape intotdeauna sub necesarul rezultat din cresterea numerica a

populatiei si a pretentiilor sale (datorita capacitatilor insuficiente sau
distantelor prea mari). Dictata de necesitatea utilizarii cat mai eficiente a
teritoriului, a inchegarii unor spatii coerente sau a cooperarii functionale,
cresterea intensiva este mai economica si, in acelasi timp, mai
confortabila. Este aplicabila in zonele centrale de tip rasfirat si numai
partial in cele de tip compact, ea atacand in cadrul acestora terenurile
libere, slab construite sau cu constructii insalubre, precum si cladiri
existente care pot ingloba noi activitati. Cresterea extensiva, vizand
aceleasi disponibilitati, dar in afara centrului istoric, este aplicabila in
special zonelor centrale de tip compact. Daca dintr-o crestere intensiva a
centrului rezulta o intregire a configuratiei spatiale initiale, dintr-o crestere
extensiva a acestuia poate rezulta o configuratie cu totul noua, extinderea
subordonandu-si treptat existentul.
O crestere teritoriala a orasului, fara o dezvoltare corespunzatoare a
centrului, devine periculoasa producand neajunsuri in functionarea
intregului organism urban. Problema apare indeosebi in cazul realizarii
noilor cartiere la periferia orasului existent, acestea reprezentand investitii
importante in constructia urbana si totodata situarea in zone de extindere
a teritoriului urban a unui important numar de locuitori. Dotarea
necorespunzatoare a acestor noi cartiere produce suprasolicitarea
centrului orasului, in domenii in general nespecifice, impunand criteriul
asigurarii dotarilor de retea in solutionarea conflictului. Situatia se
agraveaza atunci cand cresterea orasului este atat de mare incat necesita
o extindere a insesi activitatilor specifice ale centrului. Se creeaza astfel o
situatie de insatisfacere atat a locuitorilor noilor cartiere, obligati la
parcurgerea unor mari distante intre centru si locuinta, precum si a
locuitorilor din restul orasului, incomod ati de aglomeratia excesiva a
centrului, cu toate consecintele sale asupra functionalitatii serviciilor.
Timpul si conditiile de parcurgere a distantei locuinta-centru constituie cel
de al doilea element definitoriu al echilibrului intre centru si cresterea
orasului, impunand criteriul accesibilitatii in stabilirea solutiei.
In mod firesc, cei doi factori care asigura echilibrul intre centrul
orasului si zona care preia cresterea orasului - intr-o extindere teritoriala
sau chiar in perimetrul existent - trebuie luati in considerare odata cu
decizia asupra noii cresteri, asigurandu-se solutionarile corespunzatoare.
Odata cu dezvoltarea constructiei de locuinte preconizate - si cu cat orasul
este mai mare - este mai necesar ca investitiile pentru marile ansambluri
de locuinte sa atraga investitii complementare, de naturi foarte diferite, in
teritoriul inconjurator, tinzand insa, ca amplasare, spre centrul orasului.
Neglijarea acestora intr-o desfasurare treptata, odata cu realizarea noilor
ansambluri de locuinte, le face mult mai dificile si mai costisitoare, atunci
cand ele devin stringente si cand solutionarea lor se opreste adesea la
ameliorarea situatiei.
Cresterea centrului, intensiva sau extensiva, priveste in mod direct
utilizarea terenului, tinzand intotdeauna spre folosirea lui cat mai eficienta.
Ridicarea indicelui de utilizare este evidenta in cea mai mare parte a
operatiilor din zona centrala, valoarea sa fiind direct proportionala cu
marimea orasului si invers proportionala cu valoarea existentului, ajunge
in unele cazuri de crestere intensiva la o multiplicare de 10 ori a valorii
initiale. Desi in asemenea situatii constructia masiva de locuinte este
80

evidenta, un astfel de indice reflectand mentinerea numai a foarte putin

din existent, constructia noua fiind net preponderenta, evidentiaza o
concentrare masiva a constructiei urbane cu caracter central in perimetrul
centrului existent. Acesta insa nu ramane decat ca localizare. Dezvoltarea
interioara nu implica deci mentinerea centrului existent; cazul insa este de
retinut numai pentru zonele centrale mai mari, unde fenomenul este
posibil intr-o portiune sau alta, sau in orasele mici, supuse unui rapid
proces de dezvoltare.
Prin functiunile sale, centrul orasului se constituie ca prezenta
spatiala legata direct prin relatii specifice de o anumita populatie pe care o
reprezinta si in raport cu caracteristicile si obiceiurile careia se modeleaza
treptat. Numeroase studii sociologice realizate in ultimii ani aprofundeaza
aceasta problema, subliniind importanta pe care o are pentru arhitect
intelegerea intensitatii simbolice a centrului, intim legata de
functionalitatea lui, dar prezentand o putere de atractie aparte. Aceasta
intensitate simbolica se constituie intr-o determinanta de baza a
dimensiunii sociale a centrului de oras, acuzand atat valoarea simbolica a
unei activitati reprezentative si a elementelor semnificative (elemente
arhitecturale, obiecte de plastica monumentala urbana, spatii civice, firme
si vitrine etc.), cat si efectele plastice specifice ale compozitiei urbane
(monumentalitatea spatiului si a cladirilor, unicitatea imaginilor etc.). Este
de netagaduit faptul ca, in acest sens, valoarea centrului istoric nu poate fi
inlocuita, ea reprezentand in fapt o acumulare simbolica cu valente
educativ-cetatenesti. De aici rezulta insa doua aspecte de mare interes
privind modernizarea centrului in general, a centrului istoric in particular.
Rezulta, in primul rand, opozitia logica, de ordin arhitecturalurbanistic si sociolog ic, fata de interpretarea centrului istoric in sensul
unui simplu decor necesar pentru diversitatea urbana, lipsit de prezenta
activa a oamenilor, si indeosebi a oamenilor care traiau in el. Valoarea
simbolica a centrului istoric, fiind sustinuta prin modernizarea lui
dependenta direct de nevoile marii majoritati a populatiei, impune studiul
atent asupra populatiei care ocupa teritoriul supus operatiilor de
modernizare. Este deci necesara cunoasterea, in afara unor aspecte
tehnice si estetice privind zona in cauza, si a situatiei sociale si economice
a locuitorilor; a conditiilor de viata aferente de mediul inconjurator si
sistemul lor de viata: a relatiei dintre gradul de confort al locuintelor,
cheltuielile de intretinere si nivelul de trai al locuitorilor; a aprecierii
locuitorilor asupra situatiei existente si asupra posibilitatilor de modificare
etc.
Rezulta, in al doilea rand, importanta pe care, in conditiile cresterii
intense a populatiei urbane, centrul istoric o are in fixarea si orientarea
populatiei nou venite in orase. Prin intermediul sau, aceasta populatie (si
indeosebi cea de varsta tanara si medie, care constituie de altfel marea
majoritate), chiar daca locuieste in afara centrului istoric, accepta si isi
aproprie noul mediu de viata. Prezenta centrului istoric, sau altfel spus mai
corect valoarea istoric-ambientala a centrului, devine un mijloc si cadru de
adaptare si urbanizare.
Modalitati de interventie in zonele urbane cuprinse in trama stradala
veche (studiu de caz) in orasele dezvoltate rasfirat, asa cum se dovedeste
si prin modul de definire a centrului lor istoric, modernizarea urbana
capata o serie de trasaturi specifice, impunand o atitudine diferentiata, in
81

care problema integrarii trece de la cuprinderea noului in context vechi la

integrarea vechiului in context nou. Urmarind definirea unei metodologii
de interventie pentru astfel de orase si pornind de la considerentele de
principiu enumerate mai inainte, sinteza unor studii elaborate in acest
sens, in cadrul catedrei de Sistematizare cu studentii Institutului de
Arhitectura din Bucuresti, releva o serie de concluzii care nu pot fi
neglijate.
S-au luat in consideratie mai multe zone din cadrul municipiului
Bucuresti, prezentand interes in raport cu operatiile de restructurare
intentionate in programul de constructie urbana a Capitalei. Utilizandu-se
ca baza de abordare prevederile schitei de sistematizare, perimetrele de
studiu s-au conturat unitar, ca subsisteme in sistemul general urban,
acoperind teritorii de o foarte mare varietate, ca mod de ocupare si
caracteristici.
In mod intentionat, detaliile de sistematizare realizate se situeaza in
cadrul zonei istorice sau in afara ei, in teritorii foarte dens, mai putin dens
sau slab construite. Fiecare detaliu de sistematizare a fost incadrat intr-un
studiu mai larg de partiu urbanistic. Dincolo de precizarea unor posibilitati
de interventie concreta in zonele respective s-au putut evalua astfel
modalitati diferite de interventie si totodata o serie de elemente care ar
justifica unele amendamente privind insasi schita de sistematizare.
Sinteza impune urmatoarele concluzii cu caracter general:
Se disting trei situatii diferite in care interventia este caracterizata
diferit:
zone in care se pastreaza peste 70% din fondul construit existent
(zone de tip A);
zone in care se pastreaza 30-70% din fondul construit existent (zone
de tip B);
zone in care se pastreaza numai 10-30% din fondul construit existent
(zone de tip C).
in cadrul unui perimetru unitar, urmand a fi abordat corespunzator
deciziei respective de modernizare si stabilit conform schitei de
sistematizare, se intalnesc fie zone apartinand numai tipului A (in miezul
orasului), fie zone apartinand cel putin la doua dintre cele trei tipuri.
Se impune, in cea de a doua situatie, o foarte atenta evaluare a
fondului construit existent si o atentie deosebita in organizarea coerenta a
intregului perimetru, fapt pentru care, desi atragand atitudini diferite,
zonele componente nu pot fi studiate separat una de alta, ci numai
impreuna, pornind de la o zonificare operationala pe categorii de
interventie posibila in raport cu indicele de demolare.
in primele doua situatii, se dovedeste a fi deosebit de utila analiza
in prealabil a functiunilor existente in zona, deoarece, desi se mentin o
mare parte a dotarilor existente, sfera lor de influenta, precum si ponderea
fiecarei categorii se modifica in raport cu caracterul si noua capacitate de
cazare.
Daca in cazul zonelor de tip A considerentul evaluarii istoricoarhitecturale este insotit de considerentul salubrizarii, renovarea si
asanarea fiind operatiile care greveaza cel mai mult din punct de vedere
economic-financiar, in cazul zonelor de tip B considerentul evaluarii
istorico-arhitecturale este insotit de considerentul utilizarii din punct de

82

vedere economic-financiar, fiind generat de adaptarea la conditiile de

executie si diversitate a tehnologiei de executie a constructiilor noi.
Pentru precizarea tipurilor de interventie pe zone se impune
urmarirea cu consecventa a metodologiei de studiu expusa anterior,
avandu-se in vedere, la aprecierea amanuntita a zonei, o actiune
prealabila de inregistrare a tuturor cladirilor, atat dupa valoarea lor
ahitectural-urbanistica, cat si dupa starea lor fizica si dupa ocupare (un
sistem informational in acest sens este de dorit).
Pentru fiecare tip de zona se evidentiaza (prin analiza comparativa a
zonelor de aceeasi categorie) o serie de aspecte ce caracterizeaza
modalitatile de interventie, in parte.
Abordarea teritoriului urban in interiorul tramei stradale existente
prezinta mari avantaje, indeosebi in cadrul oraselor dezvoltate intr-o
asezare afanata a cladirilor, permitand cresterea gradului de ocupare al
teritoriului afectat si inchegarea unui cadru arhitectural-urbanistic
corespunzator pentru spatiul stradal deja conturat sau chiar numai initiat.
Privind aceasta, ca urmare a celor infatisate anterior, se desprind doua
observatii general-concluzive. Una se refera la trama stradala, iar cealalta
la cadrul construit.
Trama stradala existenta se releva ca o premisa a continuitatii
urbane, pastrarea ei insemnand deci nu numai un criteriu economic.
Analiza unor realizari recente, precum si studii de problema (cum este cel
infatisat mai inainte) releva ca principiul pastrarii tramei stradale poate fi
usor denaturat printr-o aplicare dogmatica. Parerea precum ca realizarea
unor case intr-un loc inseamna modernizarea acestuia reprezinta o idee
eronata asupra a ceea ce inseamna modernizare urbana. Modernizarea
urbana incepe in mod normal cu trama stradala. Trama stradala trebuie ea
insasi supusa unei judecati de valoare in ansamblu si apoi in detaliu local,
astfel incat spatiul de circulatie rezultat in final (ca traseu sau profil
transversal) sa fie in corelatie fireasca cu fondul construit realizat (ca
functie, interes pietonal, inaltime etc). Supralargirea unei strazi existente
sau strapungerea unei noi artere devine pe aceasta baza o interventie
justificata, ea inscriindu-se in mod necesar intr-o continuitate fireasca a
tramei urbane generale. Lipsita de aceasta continuitate, orice tratare
speciala a unui spatiu stradal, chiar motivata local, ramane o rezolvare
artificiala, impusa din afara organismului urban.
Cadrul construit evidentiaza, in raport cu strada, un anumit front
construit-amenajat, acesta relevand, prin maniera in care este realizat,
caracterul arhitectural-urbanistic al spatiului stradal respectiv si in mod
firesc caracterul intregului fond construit in adancimea teritoriului.
Abordarea in mod exclusiv a frontului stradal, fara a sti ce se intampla (sau
se va intampla, mai degraba!) in spatele sau nu reprezinta decat o
modernizare de traseu la vedere, posibila in sine, dar discutabila in
raport cu operatii ulterioare adiacente. Desi motivabila, tentatia
constructiei frontale la strada principala trebuie subordonata nevoii de
organizare superioara a teritoriului in ansamblul sau, fapt pentru care
realizarea fronturilor stradale (atunci cand sunt justificate ca atare) ar
trebui sa constituie prime etape, definite coerent in studiul de ansamblu al
teritoriului considerat unitar, in adancime, si nu exclusiv ca banda-rebord a
strazii. Desi existand pentru inceput singular, spatiul stradal realizat astfel
ar putea fi organizat deschis pentru viitoarea modernizare a zonelor
83

adiacente, presupunand in final o configuratie organica fireasca

(desemnata ca atare de teoria urbanistica, in opozitie cu o configuratie
mecanicista, care reprezinta o interventie ordonatoare nefireasca, rigida,
stereotipa). 1
Text publicat initial in Arhitectura, numarul 4/1978.

Samburele care face sa creasca

Am fost printre initiatorii acestui subiect ca principiu de discutie, dar
intr-o alta forma. Initiativa mea a pornit in urma unei discutii, atunci cand
mi s-a cerut parerea in legatura cu o actiune declansata de Ministerul
Integrarii Europene privind finantarile din fondurile Uniunii Europene care
urmau a fi promovate in anul urmator, in cadrul unui program legat de
proiecte de regenerare urbana. Pornind de la o solicitare pe care Ministerul
Integrarii a lansat-o in teritoriu, de a se propune proiecte menite a fi
lansate in cadrul acestui program, am atras atentia ca nu orice proiect
imaginat este un proiect de regenerare urbana. De aici nevoia definirii
acestui concept care, din obligatiile integrarii, a inceput a fi foarte
vehiculat, fara ca el sa fie inteles, in esenta sa, nici de catre profesionisti si
nici de catre politicieni (fapt care poate provoca esecuri, chiar daca avem
in fata un plan de actiune al Ministerului Integrarii).
As vrea sa ma refer la contextul urbanistic pe care trebuie sa-l
implicam in aceste discutii. in ultimii 10-15 ani, asistam la o imbogatire a
limbajului arhitectural-urbanistic in sensul de a utiliza concepte noi si de a
preciza sensul unor termeni. Este o evolutie a notiunilor, impusa de
acomodarea Romaniei la obiceiurile sau la legislatia Uniunii Europene, pe
de o parte, si la miscarea de idei in plan mondial, pe de alta. in cadrul
Uniunii Europene, in domeniul arhitecturii si urbanismului s-a produs un
proces de asezare a unor reglementari, ceea ce a adus, in ultima instanta,
84

si la un proces de asezare al unor notiuni. in fond, aceste notiuni au un

continut nu numai teoretic, ci si practic si de aici decurg, in consecinta, noi
procedee de interventie in cadrul teritoriului, dar si abordari noi pe care
din ignoranta le insusim formal, superficial. Vorbind despre dezvoltare
spatiala durabila sau despre proiect urban sau despre regenerare urbana,
dincolo de terminologie, aceste expresii reprezinta sintagme cu un
continut precis metodologic. Or, acest lucru nu este inteles in Romania. in
cadrul Uniunii Europene termenii sunt foarte exact definiti. Si trebuie sa ii
cunoastem pentru a face proiecte.
Putini dintre noi inteleg inca ce inseamna dezvoltare spatiala
durabila; pentru ca termenul de spatial este introdus in documentele
Uniunii Europene in urma cu putin timp. Sensul este foarte clar: nu este
vorba de o dezvoltare in principiu, nu vorbim de planuri de dezvoltare
expuse numai in statistici si in texte, ci este vorba de o dezvoltare care sa
fie condusa pana la implicarea practica a prevederii respective de
dezvoltare in cadrul fizic al spatiului. Este de fapt o trecere de la
intelegerea bidimensionala la intelegerea tridimensionala a planurilor de
dezvoltare care trebuie raportate la planurile de amenajare a teritoriului si
la cele de urbanism general; iar aceasta nevoie nu este inca inteleasa. La
fel se intampla si cu termenul de proiect urban. Nu orice proiect in spatiul
urban (un hotel pe o strada in Bucuresti, spre exemplu) poate fi prezentat
la o reuniune europeana ca proiect urban, pentru ca ne facem de ras.
Acest concept are in spate mai mult decat imaginea de obiect de
arhitectura. Pentru ca termenul consacrat - prin obiectiv, continut, metode,
proceduri - care rezulta la nivelul interventiei urbane, inseamna o anumita
complexitate in abordare si o anumita intelegere la nivelul dezvoltarii
teritoriului urban: in planuri suprapuse zonal - fizic-spatial, social,
financiar, managerial.
Constatam ca, acum, acelasi lucru se intampla si cu termenul de
regenerare urbana care e folosit in Europa de azi. El poarta o anumita
semnificatie: componenta re se pastreaza din revitalizare, restructurare,
reconstructie etc, semnaland ca operatia se produce intr-un teritoriu care
functioneaza, care exista intr-o anumita conditie nemultumitoare, conditie
care este reconsiderata, reasezata in termeni moderni in teritoriul
respectiv. Obiectivul acestei reasezari este o stare superioara de
organizare si confort, implicand si o eficienta superioara in plan social,
financiar sau estetic in acest teritoriu. Cealalta componenta generare
semnifica, dincolo de un proces nou calitativ superior, un proces de
modernizare si de reconsiderare cu mare putere de influentare, (intindere)
in zona, capabil sa antreneze in consecinta, noi interventii. Exista un
obiect specific al preocuparii unui asemenea proiect: o dorinta de
realizare, de constructie in adancimea teritoriului si de aceea trebuie sa
luam in consideratie ceea ce el va genera injur pe un teritoriu larg.
Proiectul este un proiect de regenerare in masura in care antreneaza un
boom in teritoriul respectiv. Eu nu pot sa stiu exact ceea ce va produce
acel proiect in teritoriu, dar pot sa stiu exact ce va insemna si trebuie sa
avem in vedere si acest aspect al unei reactii in lant. Unele interventii de
la noi au generat transformari in cadrul din jurul lor, dar de cele mai multe
ori sunt transformari generate oarecum colateral, intamplator si, cel mai
adesea, cu consecinte nefavorabile. Ridicarea masiva a preturilor
apartamenteler in zona Mall-ului de la Vitan este o astfel de consecinta,
85

dar nu singura care trebuie luata in considerare. Fara a avea in spate o

imagine de principiu a ceea ce inseamna teritoriu inconjurator si
implicatiile in acest teritoriu, nu avem de-a face cu un proiect de
regenerare urbana. Metodic, proiectul de regenerare urbana este definit in
contextul abordarii complementare ipotetice a efectului, cel putin printro evaluare de principiu, dar cat mai completa cu putinta (economica,
financiara, sociala, juridica, estetica) care se defineste, in primul rand, in
planul strategiei.
Un exemplu deosebit: linia de tren, la Lyon, care era in extremitatea
orasului, dincolo de care urma o zona de calitate mai slaba, avand o
legatura incomoda cu zona respectiva centrala. Cand s-a pus problema
realizarii unei noi gari, a aparut ideea de a realiza aceasta gara ca o
conditie spatiala de traversare a fasciculului de cale ferata. Gara devine in
felul acesta elementul spatial care leaga zona centrala existenta de
cealalta, mai slab construita. Ulterior, gara a generat interes si a
determinat dezvoltarea acelei zone, pentru care inainte nu exista inteles ajungandu-se la construirea unor ansambluri rezidentiale. Cu alte cuvinte,
gara a constituit un impuls de regenerare nu numai pentru ansamblul
pietei garii, ci si pentru intreaga zona. Si acest exemplu a fost reluat la
Lyon cu ocazia realizarii celei de-a doua gari. Proiecte in Europa sunt multe
si acest exemplu, ca realitate practica, a premers de fapt ceea ce apare
astazi in Uniunea Europeana ca proiect de regenerare urbana.
As mai preciza faptul ca proiectul urban, notiunea de proiect urban,
se completeaza prin termenul de regenerare urbana.
Regenerarea urbana nu poate fi luata in discutie decat ca un proiect
urban. Spre exemplu, in Bucuresti sunt cunoscute mai multe initiative.
Proiectele din zona Palatului Regal, spre exemplu, desi consistente, nu sunt
privite insa ca proiecte de regenerare urbana, ci ca operatii punctuale. Eu
contest calitatea unor astfel de proiecte, atata timp cat nu sunt concepute
ca proiecte de regenerare urbana. Nu e vorba doar de a da o denumire
acelui proiect, ci si de a gasi, in interiorul sau, sustinerea ideii de
regenerare teritoriala in planul conceptiei, in planul metodei de lucru, cat
si in planul desfasurarii interventiei in cadrul teritoriului. Dincolo de
atractia in teritoriu pe care o genereaza un astfel de proiect, apar deci
probleme care privesc de fapt integrarea la nivelul obiectivelor economice,
sociale, financiare, arhitectural-urbanistice, fapt pentru care un astfel de
proiect de regenerare urbana nu poate fi datorat unui singur arhitect, ci
unui grup de specialisti, pregatiti a aborda integrat problema.
Un proiect de regenerare urbana nu este doar un proiect arhitectural
urbanistic. Oricat de minunata ar fi o schita, ea nu este un proiect de
regenerare, atata timp cat nu are alaturi si o abordare economica, sociala,
manageriala etc... Centrul vechi al orasului nu poate fi obiectul unui astfel
de proiect daca nu imi pun si problema populatiei nevoiase de acolo (unde
o mut, ce fac cu ea si chiar cum o implic), ce se intampla cu proprietarii de
acolo (in cat timp revin in zona si in ce conditii). Nu numai desenarea unui
plan este un proiect de regenerare urbana. E vorba de un subproiect social
in contextul mai larg al ansamblului de subproiecte problematice.
Cineva spunea in legatura cu proiectul Esplanada ca nu avem de-a
face cu un proiect arhitectural-urbanistic, ci cu un proiect financiar. Este un
lucru pe care trebuie sa il privim cu intelegerea corecta; nu putem sa
aruncam de-o parte faptul ca este vorba si de un proiect financiar. Pentru a
86

discuta de un proiect urban nu putem sa nu avem in vedere si planul

financiar. Dar si absolutizarea initiativei investitionale prin expresia acestui
plan financiar ar fi o eroare ca si cea semnalata prin neglijarea lui. Ne
lipseste experienta, dar si o pozitie ferma la nivelul administratiei publice
si al unora dintre profesionisti de a intelege necesitatea acestei integrari
intre obiectul arhitectural urbanistic si celelalte interese legate de planul
financiar. Legat de aceasta, mai apare inca un lucru care, intr-un fel,
sprijina aceasta rezistenta: incapacitatea administratiei locale de a
negocia. Practic negocierea nu se practica sau, mai bine zis, nu se practica
in sensul favorabil pentru comunitate. Un lucru pe care se pune accent in
discutiile din Uniunea Europeana, in domeniul urbanismului, este
negocierea: a negocia in sprijinul interesului public. La noi, o avizare e o
disputa de viziuni personale care se reduce la a spune in extremis da sau
nu la un proiect sau la a face o corectura de proiect. Nu exista posibilitatea
de a negocia astfel incat administratia sa obtina niste avantaje in favoarea
orasului, a interesului public. Acesta este motivul pentru care constat o
situatie, care pune in evidenta, in Bucuresti, ca multe dintre incercarile de
a realiza niste obiective importante in teritoriul urban au esuat. La multe
dintre cele realizate, realitatea realizarii nu depaseste si nici nu ajunge
(din punctul de vedere al interesului public si chiar al imaginii spatiale) la
nivelul calitativ al initiativei initiale. Sa tragem o concluzie: avizarile, asa
cum se fac azi, mai mult denatureaza o initiativa!
E un lucru care mi se pare foarte suparator, dar, din pacate, este un
risc pe care un investitor si-l asuma, astazi, in Bucuresti. Eu sunt
nemultumit fata de ceea ce a rezultat langa Palatul Telefoanelor, Hotelul
Novotel, este o depreciere totala a unui loc care se afla in buricul orasului,
a unui loc pretios in care se realizeaza o casa si atata tot, in care terenul
nu este exploatat in favoarea orasului si a spatiului public. Desi la inceput
au existat intentii foarte clare in acest sens (ca spatiul respectiv sa fie un
lucru important in existenta orasului), acestea nu s-au realizat. De ce?
Pentru ca, normal, au existat niste interese foarte clare ale beneficiarului:
exploatarea terenului si a pozitiei. Pe el nu il intereseaza interesul public!
Primaria trebuia sa fie insa interesata nu intr-o imagine pastisa a fostului
teatru, ci intr-o spatialitate complexa, in cursivitatea spatiului urban
dinspre Sala Palatului, in favoarea vietii orasului. Si iata ca, fara aceasta
corecta negociere, in urma atator discutii adesea vehemente, cu pretentii
intelectuale, dar gratuite, ramane aceasta imagine mixtum compositum,
care este, in fapt, o imagine reprezentativa unei intelectualitati
bucurestene de elita. Ar fi putut sa fie un proiect urban de regenerare
urbana, un sambure care sa faca sa creasca binele orasului, dar nu este!
Faptul ca vorbim adesea de o strategie, faptul ca regenerarea
urbana nu se poate constitui decat in cadrul proiectului urban, supun din
nou atentiei aceasta problema, pe care o parte dintre arhitectii din
Bucuresti au semnalat-o de ani de zile municipalitatii, si care este un lucru
foarte evident si de care, acum, proiectul de regenerare urbana nu se
poate desparti. Proiectele de regenerare nu se pot constitui si desfasura
fara agentii de dezvoltare. Nu se pot desfasura. Si este rezultatul
constatarilor urmand unei experiente occidentale pe care Primaria nu il
intelege. Proiectul urban nu se poate dezvolta fara a fi urmarit de catre o
agentie de dezvoltare. Ca aceasta agentie inseamna, de fapt, coroborarea
interesului public si privat - ca ea poate sa rezulte ca organism public87

privat sau ca este privata -, aceasta agentie urmareste interesul public. O

agentie privata, desemnata de municipalitate din momentul in care se
pune problema si pana la sfarsit, functioneaza pe un timp determinat. Pot
fi si zeci de ani. Este o experienta mondiala pe care nu vrem sa o luam in
considerare. Si ne intrebam de ce? Asa cum ma intreb de ce poate fi in
centrul Bucurestiului un spatiu cum este Cofetaria Albina care sa fie inchis
de 16 ani? Nu cumva faptul ca este inchisa produce cuiva niste bani?
Pentru ca in centrul istoric al orasului, oricat se stradue Primaria sa ne
explice ce face acolo, nu se va face nimic pana cand nu intra pe mana
unei agentii de dezvoltare serioase, care sa urmareasca procesul de
dezvoltare, implicand studii si proiectare, constructii, management,
exploatare spatii. Inclusiv mutarea populatiei in alte parti. Vorbim degeaba
de renovarea centrului istoric. Nu avem nevoie de solutii arhitectural
urbanistice. Aceste solutii exista, sunt destule, din punctul acesta de
vedere. Avem nevoie de solutii economice, financiare, juridice pentru acest
proces. Pentru ca nu e vorba numai de zugravirea unei fatade. Avem
nevoie de un veritabil proiect de regenerare urbana. Faptul ca esenta unui
proiect de regenerare este un proiect public trebuie inteles.
Intr-o recenta reuniune a Consiliului Urbanistilor Europeni,
discutandu-se asupra conceptului de regenerare urbana s-a comentat
un aspect foarte interesant, legat de insasi definitia considerata, ca unul
dintre criteriile cele mai importante de evaluare a unui proiect de
regenerare (si care ne spune ca avem de-a face cu un proiect de
regenerare) consta in definirea raportului dintre costul operatiunii
respective in sine si costul de ansamblu (estimat pe etape si ipoteze de
dezvoltare) al interventiilor in teritoriul inconjurator, evaluate de principiu,
care pot aparea in urmatorii ani. in cazul in care acest raport este de
minimum unu la unu, avem de-a face cu un proiect de regenerare. Altfel
nu e un proiect de regenerare. Sigur ca ideea acestei evaluari trebuie dusa
mai departe, la evaluarea gradului de confort, la evaluarea arhitecturalurbanistica si a multor alte aspecte comparativ; intre starea initiala si
starea viitoare, ca organizare superioara a structurii urbane, pe de o parte
si, pe de alta parte, intre interventia punctuala si a cea a altor interventii
posibile in zona. Poate sa fie vorba de un pietonal care sa antreneze o
transformare (Plimbarea pietonala organizata pe viaductul CF din
spatele operei noi de la Paris, parcurgand in lungul a mai multor spatii,
locuri, zone de cel mai diferit caracter, reamenajate, este un bun exemplu
premergator conceptului), dupa cum poate sa fie pur si simplu rezultatul
unei interventii de renovare, dar care aduce in lant alte interventii in
cadrul teritoriului respectiv, purtate acolo de alti investitori.
O ultima concluzie referitoare la proiectul de regenerare este aceea
ca acesta nu este o problema de scara, de dimensiune. Poate sa fie un
proiect de regenerare la scara mare sau mica. El este, prin obiectivul
gandit in sensul discutat si realizat ca atare, samburele care face sa
creasca consistenta unei texturi urbane innoite, atractive si chiar
reprezentative, in zona.
Text publicat initial in Arhitext, numarul 1-2/2007.

88