Sunteți pe pagina 1din 20

MODELELE IDEOLOGICE

ESENTA CRITICA SI TRASATURILE GENERALE


Text redactat de A.M. Zahariade

I. NASTEREA MODELELOR IDEOLOGICE


Liniile generale de atac al problemei locuirii urbane si orasului sint deschise de ginditori
apartinind altor domenii, nu arhitecturii, si nu se materializeaza in realizari viabile. De
aceea, Francoise Choay numeste perioada pina la inceputul secolului al XX-lea,
perioada pre-urbanismului, urmind ca perioada urbanismului propriu zis sa se
desfasoare odata cu implicarea in aceasta problematica a arhitectilor (F.Choay,
Urbanisme - Utopies et realites).
Toate liniile de gindire pornesc de la critica orasului liberal. Urmarind focalizarea criticii
asupra anumitor aspecte, considerate cheie, precum si modul in care se propune
compensarea aspectelor criticate, Francoise Choay evidentiaza citeva directii
ideologice, care vor juca un rol hotaritor in momentul in care se vor propune solutii
arhitectural-urbanistice. In continuare se va prelua terminologia apartinind autoarei, care
le numeste:
- modelul ideologic progresist
- modelul ideologic culturalist
- modelul naturalist (antiurbanismul american)
Gindirea arhitectural-urbanistica post-liberala este dominata de aceste modele, care
pleaca ambele de la critica globala a societatii industriale, astfel incit tarele urbane apar
ca rezultat al tarelor sociale, economice si politice. Critica este initial opera unor
polemisti umanitaristi (ofiteri municipali, oameni ai bisericii, medici, igienisti, etc.) si are
in general o abordare mai degraba descriptiva, la care se adauga o serie de filozofi si
ginditori politici. Cu exceptia lui Marx si Engels, aceste spirite care critica cu luciditate
tarele orasului industrial nu ramin in aceeasi logica atunci cind nu vad ca aceste tare
sint reversul unei ordini noi, a unei noi organizari a spatiului urban, promisa de revolutia
industriala si de dezvoltarea economica de tip capitalist. De aceea, conceptele de
dezordine, anarhie si haos se repeta foarte des si persista si in gindirea
arhitectural-urbanistica de mai tirziu. Ele sint regasibile ca atare si la Le Corbusier, si la
Gropius, si la Mumford. In plus, tot cu exceptia lui Marx si Engels (care fac o critica
foarte pragmatica si fara model, propunind rezolvarea problemei locuirii prin confiscarea
locuintelor si redistribuirea lor), critica este insotita de propuneri de ordonare urbana mai
mult sau mai putin viabile: una orientata spre viitor, cealalta nostalgica si orientata spre
trecut.

MODELUL PROGRESIST
Este reprezentat de filozofi social 11211g67l i si politici (Owen, Fourier, Considerant,
Proudhon) si utopisti veritabili (Cabet, Richardson), atit englezi cit si francezi, care au in
comun aceeasi conceptie asupra omului si asupra ratiunii.
Ei pun in centrul criticii lor privind societatea industriala degradarea individului. Au in
vedere un om abstract, care reprezinta tipul individului uman, cu nevoi-tip, deductibile
stiintific. Gindirea lor este orientata spre viitor, spre progres, pentru ca analiza rationala
va permite determinarea unei ordini-tip care sa raspunda nevoilor, ordine care este deci
universal valabila.
In aceasta noua ordine, exigentele igieniste (soare, aer, lumina, ocupatii legate de
cultura pamintului) joaca un rol central, ca si impresia vizuala, in care logica si
frumusetea coincid.
Spatiul urban propus este larg deschis, pentru a putea raspunde exigentelor igieniste,
decupat functional dupa o logica de dispunere simpla, iar edificiile sint gindite ca
prototipuri (Proudhon propune modele de locuinte, Fourier, falansterul - model de
locuinta colectiva cu ateliere - si diverse constructii rurale, Owen propune un tip de
scoala etc.).
Locuinta standard ocupa un rol important si privilegiat. In acest sens se propun mai
multe modele: Considerant propune palatul, altii, precum Fourier, propun locuinta
colectiva, altii, precum Proudhon sau Richardson, propun locuinta individuala.
Toate aceste propuneri, desi doresc sa elibereze fiinta umana de servitutile orasului
industrial, sfirsesc prin a fi constringatoare si represive, prin rigiditatea reglementarilor
spatiale si politice. Putine dintre incercarile de punere in practica (cum ar fi comunitatile
de tip New Harmony fondate in SUA de adeptii lui Owen, sau de adeptii lui Cabet, ori
incercarile de falanstere, sau familisterul din Guise al lui Godin) au rezistat, in general,
mai mult de una sau doua generatii.
MODELUL CULTURALIST
Este reprezentat numai de ginditori englezi (Pugin, Ruskin si Morris), se sprijina pe o
traditie de gindire care, de peste un secol, a analizat si criticat realizarile civilizatiei
industriale, comparindu-le cu trecutul (Pugin, Carlyle, Mathew Arnold), si se naste cam
odata cu romantismul si cu cercetarile istorice pe care acesta le genereaza.
Punctul de plecare nu este individul, ci gruparea umana, iar scandalul istoric de la care
pornesc ginditorii acestei linii se refera la disparitia vechii unitati organice a orasului,
pierderea simtului comunitar, sub presiunea dezintegranta a industrializarii. In acest
model, preeminenta nevoilor materiale se sterge in fata celor spirituale. Ca urmare,

estetica joaca rolul central pe care igiena il juca la progresisti. Printr-o estetica rezultata
din traditia colectiva, artizanala se poate combate uritenia oraselor industriale, care este
rodul dezintegrarii prin carenta culturala.
Amenajarea spatiului urban se face dupa modele mai putin riguroase, orasul este de
dimensiuni mici si circumscris unor limite precise, trebuind sa faca un contrast lipsit de
ambiguitate cu natura salbatica. El este lipsit de geometrism, urmarind ideea ca numai
o ordine organica poate sa integreze aporturile succesive ale istoriei si sitului.
Nu se foloseste de prototipuri si standarde, propunind locuinte simple, dar cu diferente
capabile sa-si reprezinte stapinii. In general, accentul este pus pe edificiile culturale si
comunitare in detrimentul locuintei. Ceea ce nu inseamna ca neglijeaza chestiunea
locuintei, ci doar ca ea este subordonata.
Climatul foarte urban bazat pe idei de comunitate si suflet colectiv in formule
democratice, se bazeaza pe anti-industrialism si face (complet) abstractie de realitatea
economica.
Constringerea exista si aici, pentru ca orasul este supus unui fel de malthusianism
formal si demografic, pentru a evita imprevizibilul care ar putea sa apara din
dezvoltarea lui.
ANTI-URBANISMUL AMERICAN
Acest model de gindire, a carui arie de influenta nu depaseste tarmurile Americii, poate
fi considerat ca o varianta locala a modelului culturalist, dar prezentind diferente
notabile, dintre care unele ar putea fi incadrate - paradoxal - in linia progresista.
Este legat de nostalgia pionierului si a naturii salbatice, fata de care orasul industrial
este criticat in diferiti termeni: Thomas Jefferson il critica in numele democratiei si a unui
empirism politic, Emerson si Thoreau in numele unei metafizici a naturii, Henry Adams,
Henry James si alti romancieri il critica in numele raporturilor umane. De aici provine
ideea unei restauratii a starii rurale, care este singura care poate permite dezvoltarea
personalitatii si veritabila sociabilitate.
Nu a fost niciodata o metoda, dar a influentat urbanismul american al secolului al XXlea, culminind cu Broadacre City, orasul sinucigas al lui Frank Lloyd Wright. Acesta va
statua un model care se poate numi modelul naturalist, si care combina elemente
spatiale provenind de la ambele modele: spatiul urban este liber, geometrizat si
omogen, iar organicitatea si inchiderea spatiala se regasesc la nivelul edificiilor.
Mizeaza pe relatia cu natura pentru desavirsirea personalitatii individuale (legata de
ideea de democratie in viziunea lui Wright), dar si pe ultimele cuceriri ale tehnicii
(aproape S.F.) pentru transportul deasupra marilor intinderi uniform impartite in loturi
mari.

Fara capcane pentru oameni; fara proprietarii de pamint! Fara viata inchisa in rafturile
unor strazi verticale, suspendate pe esafodaje deasupra multimilor. Fara neplacutele
fatade afis..., este descrierea pe care FL Wright o face proiectului sau Broadacre City
idealul orasului locuibil, pe care il dezvolta in anii 1930 in Talliesin Fellowship, ca un
epitom al ideilor lui privind modul in care omul poate trai demn in conditiile aglomerarii.
(...)
Asa cum tot ceea ce a proiectat Le Corbusier a fost in oarecare legatura cu conceptul
sau Ville Radieuse (enuntat pentru prima oara la inceputul anilor 1920), tot ceea ce a
proiectat Wright inainte de 1934 (si va proiecta in anii urmatori) a fost incorporat in
proiectul Broadacre City. Dar aceasta este singura asemanare dintre cele doua
conceptii.
In vreme ce orasul lui Corbu este o colectie de turnuri verticale, amplasate liber intr-un
parc, orasul lui Wright (BC) este o mare intindere orizontala, cu aproape un acru (1 acru
= 4 046,86mp N.T.) pentru fiecare familie. E adevarat ca exista si citeva imobile inalte
de apartamente (continuind proiectul StMarks-in-the Bouwerie, din 1929), dar toate
acestea sint adaugiri tirzii si nu sint niciodata in legatura clara cu restul orasului.
In esenta, BC este un oras descentralizat, orizontal si legat de natura. Dupa
standardele de azi, nu poate fi numit un oras: densitatea este cea a unui sat, tiparul
economic este cel al unei comunitati autonome si autosuficiente de excentrici din punct
de vedere religios si politic; iar intentia este cea de a arata restului umanitatii cum se
poate stabili in aceasta nume un fel de societate ideala. Unele detalii functionale sint
chiar cel putin uluitoare, cum ar fi intersectiile supraetajate de drumuri, care par cel
putin la fel de complicate ca o capcana de soareci chinezeasca.
Dar, in pofida idealismului sau de secol XIX si a totalei lipse de realism economic si
politic sau poate tocmai din aceasta cauza BC a fost o minunata fantezie: un fel de
gradina a raiului, completata cu vii, bai, echipamente pentru cultura fizica, grajduri si un
arboretum (parc dendrologic). Are si o arie dedicata adoratiei universale [...
columbarium, cimitir, noua temple pentru secte care inconjurau un edificiu central al
adoratiei universale, un edificiu adapostind mestesugari si arhitecti ai regiunii si unul
identificat ca echivalent al lui Taliesin...]. Pe scurt, BC era un loc al unei societati
dedicata placerii si tihnei, dominata de dezvoltarea artistica. Dupa Wright, totul era
perfect fezabil datorita faptului ca noile mijloace de transport anihilasera distantele.
Propria sa contributie la aceasta anihilare era un automobil fantastic aducind oarecum
cu un vapor cu zbaturi si un elicopter aducind cu o farfurie zburatoare. Mai tirziu, va
desena si o statie de benzina cu pompele suspendate, astfel incit masinile sa poata fi
alimentate de deasupra.
In anumite privinte, notiunea de BC a fost influentata de invataturile misticului religios
Gurdjieff, caruia doamna Wright ii fusese eleva la Paris... idei pe care doamna le
comunicase sotului ei si intregii fratii de la Taliesin (Talisin Fellowship). (...)

Ceea ce Wright incerca cu adevarat sa comunice cu BC se referea la faptul ca


metropola moderna, asa cum o stim noi, trebuie sa fie distrusa, si ca singura cale
pentru a salva America de mobocratie (termenul mobocracy ii apartine) este aceea
de a da fiecaruia suficient pamint, aer si lumina, astfel incit sa poata trai ca fiinta
individuala si nu ca un numar. Ii placea sa-l citeze pe Emerson, care spunea ca orasele
stimuleaza cresterea si ii fac pe oameni vorbareti, dar ii fac si artificiali. (...) Wright
credea ca artificialitatea era rezultatul modului ne-natural de viata, si marele si
galagiosul oras industrial era fundamental ne-natural: Nu ne putem indeplini destinul
democratic prin simplul industrialism, oricint de maret ar fi. Natura ne-a daruit cu o vasta
agronomie. Numai proportia umana dintre cele doua industrialismul si agronomia ne
va face sa producem cultura care apartine organicitatii democratice... (Blake, Peter,
Frank Lloyd Wright Architecture and Space, Penguin Books, 1960)

II. APLICAREA IN PRACTICA A MODELELOR IDEOLOGICE


Perioada de dupa 1900, cea pe care F. Choay o numeste a urbanismului, difera de
pre-urbanismul secolului al XIX-lea prin faptul ca atit propunerile teoretice cit si cele
practice sint opera unor specialisti (mai ales arhitecti), nu a unor generalisti.
Aceasta corespunde unui alt moment din evolutia societatii industriale, in care, dupa
faza liberalismului salbatic, guvernele sint nevoite sa adopte, adesea taindu-le de
radacinile lor, anumite idei ale gindirii socialiste a secolului al XIX-lea. In plus, lumea
profesionala se schimba si incepe sa se implice in noua problematica. Astfel, ideile
liniile ideologice conturate de nespecialisti in secolul anterior sint transformate in realitati
arhitectural-urbanistice, care in anumite cazuri devine modele formale.

APLICAREA MODELULUI CULTURALIST: ORASUL GRADINA


Prinde forma urbanistica foarte devreme, putind fi recunoscuta, pe plan teoretic si
practic, in Austria si Germania anilor 1880-1890. Reprezentantul cel mai important din
aceasta zona este Camillo Sitte, autorul Artei construirii orasului, care va deveni un
model pentru aceste tari. Aplicatia cea mai consistenta ramine insa orasul-gradina
englez, creat teoretic de Ebenezer Howard si pus in forma arhitectural-urbanistica de
Raymond Unwin.
Principiile teoretice sint comparabile cu ale predecesorilor, indiferent daca promotorii lor
erau condusi de principii sociale (E.Howard) sau estetice (Sitte si Unwin): comunitatea
este mai importanta decit indivizii, conceptul cultural de oras este mai important decit
notiunea materiala de oras si printr-o anume estetica urbana se poate stimula reformarea simtului comunitar.
Ca urmare, spatiul orasului are limite precise (dupa Howard, 35000-58000 de locuitori),
este ocupat intr-o maniera diferentiata, ceea ce constituie mijlocul de creere al varietatii.
Spatiul este controlat si inchis, decupat in continuitatea de fond a edificiilor, conturind
piete, strazi, fundaturi sau close-uri, care constituie unitatile de grupare si vecinatate

apropiata ale locuintelor. Forma este mulata pe teren, nesimetrica si cu caracter


pitoresc.
Estetica joaca un rol fundamental, dar spre deosebire de progresisti (care vor propune o
estetica noua, de avangarda), culturalistii promoveaza una de factura nostalgica,
inspirata din forme ale orasului traditional, capabila sa controleze spatiile urbane si sa
favorizeze un anumit tip de pitoresc, acrosat intr-un trecut idilizat. Se creaza astfel o
ordine spatiala model (asa cum in viziunea progresista se creaza constructii model),
care produce un climat mental linistitor, favorabil dezvoltarii relatiilor interpersonale.
Aceasta ordine spatiala este inspirata din formele orasului trecut, din antichitate pina in
Renastere, iar nostalgia merge pina la refuzul evolutiei conditiilor de munca sau a
problemei circulatiei. Intr-un fel, se poate spune ca traduce anumite tendinte nevrotice
rezultate din incapacitatea de adaptare la epoca industriala.
Locuinta este individuala si preia tipologii traditionale (de exemplu, cottage-ul in orasele
gradina engleze), este legata direct de spatiile verzi individuale si este grupata foarte
nuantat si variat in jurul unor spatii cu caracter comunitar (mai ales close-uri, dar si
strazi si piete).
Howard a imaginat si o remarcabila operatie financiara, care urma sa duca la autofinantare si la cotracararea speculatiei funciare. Totusi, primele orase-gradina engleze,
preconizate a adaposti o populatie saraca, au fost o reusita arhitecturala, dar din punct
de vedere financiar nu si-au atins scopul, locuitorii lor apartinind in final mai degraba
micii burghezii. In continuare, legislatia britanica a suferit modificari in scopul de a
stimula constructia de orase gradina.
Miscarea a luat amploare si pe continent, daca nu prin preluarea modelului spatial, cel
putin prin preluarea ideii si a fost folosita din plin pentru locuinta muncitoreasca, dar si
pentru cartierele mai luxuoase.
APLICAREA MODELULUI PROGRESIST
Primul reprezentant al acestuia este Tony Garnier, care, prin proiectul sau de oras
industrial (plansele circula inca din 1904), va exercita o influenta considerabila asupra
primei generatii de arhitecti modernisti. Dar acestia trebuie sa astepte razboiul din 1914
si dubla solicitare a progresului tehnic si a anumitor cautari plastice ale avangardei
pentru a da expresie completa modelului progresist.
O imagine analoga asupra orasului viitor apare simultan si relativ independent in Tarile
de Jos (J.J.P.Oud, G.Rietveld, C.van Eesteren) si in Germania (in jurul Bauhaus-ului), in
Rusia (in jurul constructivistilor) si in Franta (in jurul lui Le Corbusier si A.Ozenfant). Din
1928, modelul progresist isi gaseste propriul organ de difuzare, prin organizatia
internationala CIAM (Congresele internationale de arhitectura moderna), unde sint
dezbatute problemele noii societati si se dezbat raspunsurile.

Ideea cheie a tuturor acestor arhitecti, exprimata desigur cu anumite diferente in


scrierile lor, este modernitatea, compusa din industrie plus arta de avangarda. De aici si
ideea ca era industriala este o ruptura istorica radicala, iar faptul ca orasul nu mai este
contemporan nici cu automobilul, nici cu pinzele lui Mondrian este un scandal istoric.
Gindirea lor porneste, in buna traditie a modelului progresist, de la omul-model (omultip), ca suma a constantelor psiho-fiziologice recunoscute si inventariate de specialisti.
De aici decurg doua consecinte:
1 - Se va declansa un studiu sistematic al locuintei, bazat pe ideea rationalitatii si
eficientei maxime a raspunsului, astfel incit locuinta sa poata fi la fel de bine
conformata, frumoasa si economica ca un automobil. De aici apare ideea de masina de
locuit vehiculata de Le Corbusier si tot de aici se vor declansa studiile tipologice de la
Bauhaus (studiile tipologice ale lui A.Klein). In consecinta, notiunea de mobilare este
inlocuita de cea de echipare (domeniu in care se fac importante inventii si imbunatatiri,
de ex., bucataria tip Frankfurt), in timp ce, pornind de la un setul de nevoi umane
minime, in concordanta cu exigentele igienice elementare ale individului, se va stabili si
un minim de suprafata si de echipare sub care o locuinta nu trebuie sa coboare. Acesta
este sensul locuintei pentru o existenta minimala al lui Ernst May. Rezultatul va fi
remarcabil, sub raportul igienei si rationalitatii, confortului, fata de incercarile de
rezolvare traditionala, ceea ce reprezinta una dintre dimensiunile de necontestat ale
culturii moderne. Problema consta in pretentia de valabilitate universala pe care in mod
logic o ridica, prin urmare, in riscul generalizarii. Pe de alta parte, acest mod de
abordare va depersonaliza total relatia dintre arhitect si utilizator, care este acum un
prototip anonim. Astfel se statueaza stiintific un fenomen de instrainare arhitect-public,
deja declansat prin proiectarea apartamentelor pentru inchiriat.
2 O schimbare mult mai dramatica se va elabora la nivel urban. Racilele
orasului liberal trecute prin critica progresista si prin gindirea functionalista, vor duce la
negarea vehementa a orasului traditional si incercarea de a-l inlocui cu un organism
(cam simplist) in care cele 4 mari necesitati/functiuni umane (locuire, lucru, circulatie si
cultivarea corpului si spiritului) sa se intefereze si jeneze cit mai putin. Acest imperativ al
segregarii functionale (in care din nou automobilul joaca un rol foarte semnificativ),
coroborat (intarit) cu cautarile unei estetici urbane capabila sa raspunda perceptiei in
viteza, va duce la o inventie fara precedent: ceea ce se va numi orasul functionalist
(L.Benevolo, Storia della citta). Noua decupare rationala a spatiul urban va duce la
elaborarea unui tip ideal de asezare urbana (W.Gropius), aplicabila identic in
totalitatea unui spatiu planetar, caruia ii sint implicit negate determinarile culturale care lau diferentiat in timp (aceasta chestiune nu este niciodata formulata ca un scop, dar
devine o rezultanta inevitabila).
Dupa cum se vede, nici locuinta, nici orasul nu sint legate in prima instanta de
constringeri culturale, ci sint expresia unei libertati demiurgice a ratiunii, pusa in serviciul
eficientei si esteticii noii epoci, si capata astfel valoare universala.

In cadrul orasului, necesitatea de-densificarii (reactie la aglomerarea orasului liberal)


va duce la explodarea spatiului urban, pentru a izola in soare si vegetatie edificiile, ca
unitati autonome. Urmarea este abolirea strazii si negarea, pentru prima oara in istoria
orasului a tesutului traditional, stigmatizat ca anacronic. Se produce astfel o inversiune
a formei urbane in termeni de fond si figura: in orasul traditional, figura se decupa ca
spatiu liber in fondul construitului, in timp ce, in orasul functionalist, forma este
construitul, care se citeste proiectat pe fondul spatiului liber, omogen si continuu. Asa
se ajunge la orasul parc al lui Le Corbusier sau orasul gradina vertical, urbs in
horta. al lui Hilberseimer, care sint formulele cele mai radicale propuse. Strada va
deveni circulatie, gradinile si parcurile vor deveni spatiu verde, cartierele se vor
ridica/replia pe verticala in unitati de locuit; acelasi tip de abstractizare care sustine si
gindirea tipurilor de locuinte.
Noua estetica, bazata pe o geometrie elementara, mai ales ortogonala, care este
punctul de intilnire al frumosului si adevarului (F.Choay, Urbanisme - Utopies et
realits), joaca un rol foarte important. Ea creaza un climat mental particular, o
atmosfera de manifest, agresiva si provocatoare, explicata publicului ca o necesitate de
exprimare a noului spirit. De fapt, multe dintre optiunile fundamentale ale acestor
arhitecti, care au fost promotorii Miscarii Moderne, se explica mai degraba prin
urmarirea programului estetic pe care si-l propun, decit prin functionalitate sau
rationalitate. Aceasta noua estetica, si ea universala, aplicata unor prototipuri
generalizate, va da nastere stilului international.
In privinta locuintei, a carui studiu ocupa o pozitie privilegiata, se studiaza doua tipuri:
- locuinte joase, in cadrul unor formule urbanistice mai apropiate celor
traditionale, propuse mai ales de arhitectii anglo-saxoni, olandezi si de unii membri ai
Bauhaus-ului,
- locuinte colective, in general gigantice, considerate ca fiind mai adecvate
idealurilor societatii moderniste. Astfel de prototipuri (remarcabile ca inovatie
arhitecturala) au facut obiectul studiului arhitectilor de la Bauhaus (astfel, locuintele
lamelare ale lui Gropius, de la Berlin, asezate perpendicular pe strada, au constituit o
mare noutate), in timp ce, in Franta, Le Corbusier propune unite dhabitation, in cadrul
prototipului de oras pe care il numeste cite radieuse, care este de fapt un cartier pe
verticala, amintind din multe puncte de vedere de falansterul lui Fourier si de cautarile
constructivistilor rusi. In unite dhabitation, Le Corbusier reuseste sa inverseze relatia
traditionala strada-locuinta-interior al insulei urbane, asa cum si in cite radieuse
reuseste sa inverseze relatia fond-figura (Castex si Panerai, De lillot a la barre).
Cautarile tipologice tind mai departe decit simpla tipizare a proiectarii si anume, la
posibilitatea prefabricarii si industrializarii locuintei, pentru a o face mai rentabila si mai
usor de construit si pentru a permite industriei purtatoare de modernitate sa patrunda in
aceasta zona (Le Corbusier, Apel aux industriels). Le Corbusier face nenumarate studii
in aceasta directie, propunind mereu formule de prefabricare adaptate diferitelor sale
proiecte. Dar cele mai interesante cercetari in acest sens ii apartin lui W.Gropius al carui

vis era sa desavirseasca un sistem de prefabricare deschis (foarte flexibil in utilizare).


De altfel, tocmai acest aspect va permite industriei de dupa cel de al doilea razboi
mondial sa-si gaseasca un debuseu pe piata constructiilor. E adevarat ca aceasta va
permite constructia rapida a unui mare numar de locuinte, dar, in aceeasi masura, va da
mina libera interesului industrial sa confiste intr-un anume fel acest sector (Tafuri si
Dal Co, Modern architecture).
Ideile urbanistice privitoare la noul oras functionalist si la noua formula de locuire
urbana au facut obiectul CIAM-ului IV din 1933 si au fost publicate in Charta de la
Athena (95 de articole). Acest document, intrunind un neasteptat acord global, a devenit
vulgata arhitectilor de dupa razboi si, dupa unii autori, a inhibat cautarile unui alt fel de
locuire (K.Frampton, Larchitecture moderne - Une histoire critique).
PERIOADA INTERBELICA
Pina la al doilea razboi mondial, se poate spune ca exista putine realizari care sa corespunda
ad litteram modelului progresist. Nici chiar cartierul model Weissenhof, de linga Stuttgart,
proiectat de Mies van der Rohe si unde toti modernistii perioadei si-au construit (si expus
public) prototipurile, nu este chiar exprimarea formulei celei mai radicale a modelului
progresist. Iar Le Corbusier si-a construit unitatile de locuit abia dupa razboi, sau chiar
incercari de cite-radieuse (Briey-en-Foret).
In majoritatea tarilor europene s-a preluat, chiar daca uneori numai ca denumire, ideea de
oras-gradina, raspindita prin diversele asociatii ale oraselor gradina in intreaga lume.
In Germania, de exemplu, constructia de locuinte reprezinta o sinteza originala intre cele
doua modele. Pe de o parte, a preluat ideea de oras-gradina, fara sa preia aidoma si modelul
spatial, si a pus-o in practica in cartierele muncitoresti din afara oraselor (Siedlungen). Pe de
alta parte, tipurile de locuinta care s-au folosit cu aceste ocazii au pus in practica ideile
progresiste de locuinta rationala, prefabricata (prefabricarea grea, cu panouri mari, a fost
folosita pentru prima oara de Ernst May, pentru siedlung-urile din jurul Frankfurtului). Estetica
urbana care rezulta este o combinatie intre plastica modernista a cladirilor (caracteristica
modelului progresist) si spatiile inca inchise si controlate (mai aproapiate de modelul
culturalist), folosind in continuare strada ca element fundamental al compozitiei urbane si
creind o atmosfera mai domestica.
Cartierul model Weissenhof (1928, linga Stuttgart) reprezinta un exemplu foarte aparte al acestei
sinteze, pastrind in acelasi timp un caracter de avangarda. Planul de situatie este proiectat de Mies
van der Rohe, iar cladirile sint realizate de multi dintre marii modernisti ai perioadei.

Un an mai tirziu s-a construit un alt cartier model la Breslau (Wroclaw, astazi in Polonia), iar
majoritatea oraselor cu anume pretentie novatoare au incercat sa realizeze astfel de cartiere
model (Baba in Praga, cartierul Werkbund in Viena, Kolo si Zoliborz in Varsovia si altele)

Germania a fost, de altfel, pina la venirea la putere a lui Hitler, terenul multor experimente ale
arhitectilor de la Bauhaus, dintre care multi ocupau posturi cheie in administratia unor orase
mari (E.May, la Frankfurt, B.Taut la Magdeburg si apoi la Berlin, etc.). Infringerea Germaniei in
primul razboi mondial a facut ca, pentru o vreme cel putin, retorica designerilor sa coincida
cu cea a maselor dezamagite si saracite (M.Pawley, Architecture versus housing), ceea ce
explica si avintul luat de constructia de locuinte moderne din aceasta perioada. Promovarea
modelului progresist a fost oprita odata cu venirea la putere a national-socialistilor, ethos-ul
internationalist al arhitectilor fiind in total dezacord cu ideologia nationalista pan-germanista.
Cazul Frantei interbelice este foarte interesant. Cartea lui Howard se traduce in 1902, iar
Georges Benot-Lvy popularizeaza ideile si le transforma. Ideile sint adaptate de deputatul
socialist Henri Sellier, care socoteste nepotrivita constructie de orase complete autosuficiente
si independente (potrivite modelului englezesc), in timp ce ansambluri de locuinte care sa
asigure descongestionarea Parisului si a periferiilor sale ... prezinta maximum de confort
material si de igiena. Sub impulsul dat de Sellier, Oficiile HBM ale Departamentului Seine-ei
vor construi, in anii 1930, cincisprezece orase-gradina (cca. 20 000 de locuinte): PlessiRobinson, Chatenay-Malabry, Suresnes, Stains, Drancy, Pr-Saint-Gervais etc.
Pe de alta parte, sub influenta ideilor CIAM-urilor, si mai ales a constringerilor financiare si
spatiale, ele vor face din ce in ce mai mult loc locuintelor colective: blocuri turn amplasate in
masa de vegetatie, asa cum se vor construi si dupa razboi (Cite de La Muette, la Drancy, arh.
Beaudouin si Lods, inceput in 1933 si darimat in 1976).
Se poate spune ca unele dintre orasele-gradina franceze sint, de fapt, compromisuri sau
hibridari cu modelul progresist: amenajare peisagera, care, desi foarte diversificata spatial,
mizeaza pe spatiului liber fluid (uneori controlat si prin perspective mai inchise), si care
folosesc si locuinte colective de dimensiuni variabile, precum si o plastica de factura
modernista.
Unul dintre exemplele remarcabile este La Butte Rouge, proiectata de arhitectul
Bassompierre la Chatenay-Malabry, in sudul Parisului. Acest tip de oras-gradina - mai
degraba un pitoresc mic oras-parc - este de fapt o forma anticipata si remarcabil controlata
spatial si dimensional a marilor ansambluri de dupa razboi.
Tot in Franta aceleiasi perioade se lanseaza si ideea marilor ansambluri (grup de imobile de
locuit cu numar ridicat de locuinte): termenul apare in 1935 (Maurice Rotival, in Architecture
daujourdhui), definind unul dintre elementele structurante ale urbanismului modern, axat pe
igiena, spatiu liber si soare, ca element de ruptura cu traditia urbana.

In SUA, se lanseaza ideea orasului-gradina prin constructia Radburn City (New Jersey)
promovata de City Housing Corporation (1924, Clarence Stein, dupa modelul societatilor
engleze pentru orasul-gradina), iar in 1935, prin programul Greenbelt City, guvernul federal

asigura ajutor atit pentru a da de lucru somerilor, cit si pentru a construi locuinte sociale si a
experimenta principiile orasului-gradina. Aceste orase, in general limitate la un cartier, pot fi
considerate ca stramosi ai New Communities din anii 1960 si 1970.
In aceeasi perioada, Clarence Perry dezvolta conceptul de neighbourhood unit (unitate de
vecinatate) in cadrul New York Regional Plan Association (1929), care va fi aplicat aproape
sistematic in strategia si conceptia New Towns (Anglia de dupa razboi). Chestiunea se
situeaza in cadrul dezbaterii despre cum trebuie sa fie si sa contina unitatea elementara a
orasului si despre cartier, ca unitate de coeziune urbana.
Ideea de cartier apare si in schemele de oras-gradina ale lui Howard, sub denumirea de Ward
(veche denumire administrativa engleza), si aduna in jurul scolii un numar de cca. 5000 de
locuitori.
Nu intimplator tema este sistematizata de Thomas Adams (unul dintre primii colaboratori ai lui
Howard) in studiile pentru Regional Plan of New York and its Environs.
Dezbaterea este reluata dupa razboi in primul rind de Patrick Abercombie in Lonon Plan si in
New Towns, apoi, in diferite masuri, in constructia aproape tuturor ansamblurilor de locuinte
sociale (in mediul urban sau rural).
Forma cea mai dezvoltata ii apartine lui Clarence Perry, care sintetizeaza observatia empirica
a unor operatii urbanistice in curs cu anumite chestiuni sociale si educative, pentru a stabili,
daca nu un standard in sensul propriu (asa cum se va incerca mai tirziu in Europa), cel putin o
serie de indicatii calitative, utile pentru agentiile publice de housing, pentru patronii filantropi
sau chiar pentru marketingul publicitar in domeniul speculatiei imobiliare.
Unitatea de vecinatate descrie o arie bazata cu o raza de 5 minute de mers pe jos, si
cuprinde 2000-4000 de locuinte, un centru comercial (o duzina de pravalii de folosinta
curenta, o gradinita si o scoala elementara, un centru comunitar, o biserica si un pub
(circiuma). Gindita la nivelul pietonului, unitatea de vecinatate este despartita de celelalte prin
circulatii/drumuri principale si zone verzi.
Principiul se regaseste, cu anumite diferente, in noile cartire suedeze (ceva mai mari si in
care predomina locuintele colective) si olandeze, in satele new communities americane, in
cartierele din noile orase unguresti, si in microraioanele urbanismului sovietic (de unde vor fi
preluate dupa razboi si in Romania). In general unitatea de vecinatate este definita de aria de
influenta a scolii si a comertului cotidian.

Mai multe unitati pot compune o asezare sau un nivel intermediar, grupat in jurul unui centru
mai echipat (comert mai important, biblioteca sau centru cultural, echipamente sportive etc.),
cum este cazul raioanelor sovietice (40 000 de locuitori in orasele noi, mai mult in orasele

vechi) sau al cartierelor din Harlow (new town, Anglia) si al noilor urbanizari olandeze (cca.
100 000 de locuitori in Amsterdam Vest, Sud, Nord si Sud-Est).
Aceasta organizare ierarhizata si sistematica a spatiului a fost criticata de Christopher
Alexander (A City is not a Tree, in Architectural Design, febr./1966) care sustine ca aceasta
structura urbana arborescenta limiteaza relatiile si contactele sociale si se opune celei in
semi-retea a oraselor vechi.

In Olanda se dezvolta o remarcabila politica de locuire care va da nastere multor operatii


urbane de constructie de locuinte sociale. Dar toate sint incadrabile mai degraba in modelul
culturalist, in ciuda rationalitatii locuintelor (care tine de traditia locala), deoarece au ca idee
centrala continuarea tesutului urban traditional, iar construitul se subordoneaza traditiei de
utilizare a insulei traditionale. Este cazul remarcabilei extinderi din sudul Amsterdamului,
inceputa de Berlage inca din ultimele decenii ale secolului trecut.
In ceea ce priveste reflexia supra modului in care s-ar putea organiza insula urbana, sau unitatea
elementara de grupare urbana, cu ajutorul constructiei moderne (locuinte insiruite si locuinte colective
izolate), Olanda este un exemplu deosebit de interesant si care prezinta o impresionanta coerenta.

Si aici multe dintre realizari se bazeaza pe structurarea sistematica in unitatii de vecinatate,


ajungindu-se la orase noi de cca. 100 000 de locuitori, in unele cazuri cu densitate foarte
mare. Ceea ce este foarte interesant este ca reflectia asupra insulei urbane (de fapt, in noile
conditii, o unitate de vecinatate), nu numai ca nu se pierde, dar duce si la interesante cautari
si exemple (cum ar fi Bijlmermeer).
Tipurile sint variate, iar constructia inalta ocupa, incepind din 1960, o proportie din ce in ce
mai mica in raport cu locuinta joasa, individuala sau semi-individuala.

In Marea Britanie se construiesc orase-gradina in forma lor originara si, in general, cultura de
locuire engleza nu prea face loc cautarilor de factura progresista. Abia dupa emigrarea in
Anglia a unor arhitecti de la Bauhaus, cum ar fi Gropius sau Mendelsohn, ideile
modernismului isi vor face un oarecare loc, dar ele se vor aplica in arhitectura domestica abia
dupa razboi si cu oarecare moderatie.

La fel se intimpla si in Austria, unde, sub specia reificarii, marea cultura vieneza respinge
ideologia progresista si ideile modernismului. Uriasa constructie de locuinte sociale lansata de
primaria Vienei in perioada interbelica este mult mai aproape de modelul culturalist, desi hofurile sint imobile colective. Dar hof-urile Vienei rosii sint constructii complexe de locuinte

colective, perfect incadrate in tesutul urban traditional si voind sa stimuleze viata comunitara,
atit prin organizarea spatiala (in incinte sau alte tipuri de spatii urbane controlate) cit si prin
estetica si retorica formelor (estetica incearca sa dea clasei muncitoare o noua constiinta de
sine). Un numar similar de locuinte s-au construit in aceasta perioada si sub forma de
siedlung-uri traditionale, in afara Vienei..

In Romania, felul in care s-a dezvoltat constructia de locuinte, inainte de al doilea razboi, se
incadreaza mai degraba in modelul culturalist. S-au practicat urmatoarele formule de locuire:
- In centrul orasului, a carui modernizare incepuse pe modelul Parisului haussmannian, s-au construit imobile luxuoase de raport, cu doua scari (scara principala si scara de
serviciu), in regim inchis sau partial deschis, in functie de importanta strazii. Apartamentele
erau mari, la inceput organizate in jurul unui hol central de distributie, mai tirziu dispozitia
interioara devine mai rationala si mai moderna, adesea inglobind si incaperi, in apropierea
intrarii, destinate practicarii la domiciliu a profesiunilor liberale.
- Alt tip de locuinta luxuoasa a fost villa, construita in zonele rezidentiale ale orasului
(parcuri rezidentiale), de obicei in regim izolat, dar si ca front al unor bulevarde pe anumite
tronsoane (bulevardele nu au acelasi regim de constructie pe tot parcursul lor) .
- Locuinta populara, construita in zone rezervate acestei destinatii, a folosit tot tipul de
locuinta unifamiliala, in regim cuplat sau, mai rar, insiruit, cu mica gradina individuala, pe
modelul orasului-gradina, socotit a fi mai adecvat modului de viata romanesc. Aceasasta
optiune nu inseamna ca zonele destinate locuintelor populare se gaseau in afara orasului, ca
in cazul oraselor-gradina englezesti sau a siedlung-urilor germane, chiar daca, in unele
cazuri, aceste cartiere se aflau mai la periferie. Locuinta colectiva nu a fost folosita niciodata
pentru locuinta populara.
Perioada post-belica
Modelul progresist s-a impus dupa cel de-al doilea razboi mondial, in conditiile in care
distrugerile suferite de patrimoniul locativ erau uriase, prin criterii economice si politice si a
luat forme foarte diferite dupa particularitatile culturale locale, dupa tipul de promotor
(capitalist privat, capitalism de stat sau stat socialist) si dupa opozitia intimpinata.
De exemplu, in Marea Britanie, in pofida carismei lui W.Gropius (care sta o vreme in Anglia,
dupa ce este nevoit sa paraseasca Germania nazista) si a celorlalti emigranti de la Bauhaus,
startegia de locuire a fost in continuare inspirata mai degraba de modelul culturalist, ceea ce
nu inseamna ca nu s-a incercat si stimularea constructiei pe inaltime (Peter Hall, Orasele de
miine), dar aceasta nu a luat amploare prea mare. Mare parte din strategia britanica
postbelica se inscrie in contructia de orase noi.

Politica New Towns, declansata prin New Towns Act (1946) este derivata din miscarea
orasului gradina si stimulata de Garden City Association si urmeaza planul de
descongestionare a Londrei si periferiilor ei (Greater London Plan stabilit in 1944 de sir
Patrick Abercrombie), prin imprastierea industriei si a populatiei in afara unei centuri verzi
(Greenbelt), cam la 40 km de centrul Londrei, in New Towns si Expanding Towns O comisie
fixeaza in 1946 principiile de amenajare si cadrul administrativ si financiar (imprunut de la
Tezaur, fixat printr-un buget anual particularizat, cu rate de dobinzi preferentiale, si pe durata
lunga - de 60 de ani), care este votat in Parlament.
Ideea este clar inspirata de ideile lui Howard: in afara aglomeratiei, marime limitata
(aproximativ 50 000 locuitori, adesea depasita), densitate slaba, locuinta individuala
predomina (80-90%), echilibrul locuinta-locuri de munca e asigurat. Ele sint impartite in unitati
de vecinatate. Modul de finantare a permis chirii foarte scazute, ca si constructia de imobile
de inchiriat pentru profit (pentru diverse activitati), cu un beneficiu care a asigurat finantarea
echipamentelor de infrastructura. Echipamentele de suprastructura au fost realizate, in contul
colectivitatilor locale, de Development Corporations (organismul care se ocupa de realizare si
cuprinde si reprezentanti ai comunitatilor locale). Beneficiile (legate de modul de finantare
foarte avantajos) revin tezaurului public.
Pina in 1950 au fost decise 8 new towns, insa mai tirziu numarul lor a ajuns la 14; cele mai
cunoscute sunt Harlow si Milton Keynes. Pe masura ce experienta a avansat, ea a relevat
diverse noi tipuri de probleme, pentru care s-au cautat rezolvari, ajustindu-se astfel teoriile si
cadrul initial.
Guvernul conservator Thatcher (promovind o politica antiinterventionista si de privatizare) a
desfiintat treptat Development Corporations (ultima in 1992, in Scotia au mai ramas pina in
1999) si a privatizat sistematitic bunurile imobiliare ale lor (locuinte si alte dotari). Dar, inspirat
de aceasta strategie, a initiat marile operatii de restructurare urbana a siturilor industriale
abandonate, in mod special zonele docurilor portuare, sub egida Urban Development
Corporations, organizatii independente care se ocupa de realizarea acestor operatii, asociind
capitaluri publice cu o proportie foarte importanta de capitaluri private.
Experienta New Towns a servit de referinta proiectelor de orase (sau cartiere) noi din alte tari:
Franta, Olanda, Suedia, probabil si URSS, unde au fost total tutelate de statul comunist
centralizat (Merlin,P.; Choay, F., Dictionnaire de lurbanisme et de lamnagement, PUF,
2000).

Un exemplu aparte este Rusia stalinista care, rupta de legaturile cu avagarda, deci de
dimensiunea sociala si estetica a avangardei (dezurbanistii rusi), a alunecat, inca din deceniul
al IV-lea, catre o arhitectura retorica de tipul palatului pentru popor, nu totdeauna lipsita de
interes. Abia dupa 1954 (discursul lui Nikita Sergheevici Hrusciov - noul secretar al Partidului

dupa moartea lui Stalin care loveste in edificiul academic stalinist, folosind argumente
economice - costul ornamentatiei arhitecturii realist-socialiste si de nepotrivire a acestei
arhitecturi cu continutul socialist al societatii sovietice) si se relanseaza constructia dupa
modelul progresist, cu mari blocuri construite din prefabricate. URSS-ul devine astfel patria
unui functionalism de stat (COHEN, Jean-Louis Larchitecte en Russie et en lURSS), care
este transmis si in tarile satelizate (asa numitul lagar socialist).
Tarile socialiste satelit, printre care si Romania, au urmat modelul sovietic. Desi ideiile
promovate erau evident inspirate din experienta occidentala (la care, incontestabil, avangarda
rusa participase, dar devenise decadenta), ele erau prezentate ca originale si stiintifice
(comunismul are o foarte importanta dimensiune mitica, bazata pe pretentia lui stiintifica,
care reprezinta si confirmarea superioritatii lui; a se vedea BOIA, Lucian, Mitul stiintific al
comunismului). Ideile occidentale erau in continuare decadente, deci nepotrivite. Ceea ce nu
a impiedicat cumpararea sau copierea diferitelor sisteme (de exemplu, sistemul de
prefabricare Camus, patent frantuzesc din 1948, a fost preluat de sovietici si apoi
recomandat si in alte tari).
Calitatea arhitecturii locuintei urbane produsa in aceste tari a depins, in ciuda uniformitatii
evidente, de conditiile economice si culturale locale, rezultind importante diferente calitative
(ceea ce s-a intimplat in Romania este inferior din multe puncte de vedere experientei
majoritatii fostelor tari socialiste).
De altfel, ideea locuintei populare - palat pentru popor - are o oarecare recurenta in istoria
arhitecturii, incepind cu propunerile utopistilor, trecind prin retorica hof-urilor vieneze si prin
cea a cvartalurilor staliniste, pina la palatele lui Bofil. Si astazi mai atrage inca si apar din
cind in cind reluari ale acestei idei in diferite tari, desi rupte de contextul politic, care, in cazul
exemplelor date, a jucat un rol hotaritor.
In conditiile in care necesitatea constructiei de locuinte era una dintre primele urgente, in
majoritatea tarilor au luat nastere mari ansambluri de locuinte colective, amplasate in
suburbiile oraselor. Aceste ansambluri au fost construite dupa principiile ideologiei
progresiste, mai ales cele expuse in Carta de la Atena, dar in formulele cele mai simplificate si
mai putin inventive sau generoase. Nici unul dintre exemple nu reia ideea unitatii de locuit a
lui Le Corbusier, care construieste totusi patru, cea de la Marsilia fiind cea mai generoasa.
Reducerea cea mai drastica a modelului a fost practicata in tarile in curs de dezvoltare.
Dar nici alte tari nu au fost scutite de astfel de exemple (cum ar fi orasul Sarcelle, in Franta,
care a dat nastere la nemultumiri - discomfortul pentru proasta functionare a marilor
ansambluri).
aici a aparut sarcellita, o maladie psihica legata de

Cazul Frantei este din nou un caz mai special, pentru ca prezinta o politica de locuire
puternic planificata si sustinuta de stat.
Cind Maurice Rotival a lansat termenul mare ansamble, acesta era sustinut de o teorie
marcata de un puternic moralism social si cu principii de organizare si proiectare a cit-urilor
cu locuinte ieftine (HBM).
Incepind cu anii 1950, termenul se va raspindi, definind grupari de mari dimensiuni,
amplasate in zone de expansiune urbana special delimitate, inscrise in programul de urgenta
de dupa razboi. Ele se inscriu in programul de urgenta menit sa reduca criza de locuinte de
dupa razboi. Primele au fost realizate inafara oricarei doctrine oficiale sau al oricarui text
reglementar, amplasate in marginea zonelor vechi de locuinte si profitind de prelungirea
infrastructurilor edilitare. Numai dupa 1960, noile ansambluri cuprinse in cadrul ZUP-urilor
(zones urbaniser par priorit) au inceput sa fie dotate cu echipamente colective, comerciale,
sociale, culturale. In cele mai recente s-au incercat diverse mijloace de rupere a monotoniei si
de aducere a ambiantei la o scara mai umana si mai apropiata de atmosfera centrelor de
atractie ale orasului traditional.
Dar marele ansamblu tinde sa constituie o lume aparte: departarea, uniformitatea,
dimensiunile nemasurate, caracterul impersonal al cadrului de viata au fost adesea rau
resimtite de locuitori (supusi la un complex de izolare penibil, numita sarcellita) si, de
asemenea, identificate ca principale cauze ale unei delincvente juvenile ridicate. Pornind de la
aceste constatari, incepind din 1970, puterile publice inceput sa caute solutii de ameliorare,
prin programul Habitat et vie sociale, care vizeaza reabilitarea acestora: repararea imobilelor
si aducerea lor la noile standarde de confort, ameliorarea spatiilor publice, suscitarea
participarii locuitorilor pentru facilitarea integrarii etc.
(dupa Merlin,P.; Choay, F., Dictionnaire de lurbanisme et de lamnagement, PUF, 2000)

Modelul progresist are si doua exemplificari manifest, orasele Brasilia si Chandigarh, care
nu au reprezentat niciunul niste succese ale locuirii. Dar cazul lor este de fapt nesemnificativ
din punctul de vedere al acestui studiu, fiind vorba de niste situatii politice si arhitecturalurbanistice exceptionale. Cel mult, ne poate spune ceva faptul ca aceasta directie de gindire,
care este aproape suprapusa pe ceea ce numim Miscarea Moderna, trebuie sa fi strinit un
mare entuziasm, daca i-au fost puse la dispozitie asemenea mijloace.

Ceea ce este insa important de semnalat este, pe de o parte, saracirea modelului, care este
in multe cazuri, amputat sau cel putin interpretat foarte reductiv, iar pe de alta parte, aplicarea
lui la scara foarte mare. Sigur ca aceasta aplicare universala este permisa de insasi vocatia
generalizatoare pe care am vazut ca ideologia progresista o poarta ca o caracteristica

intrinseca. Dar si faptul ca in felul acesta industria si-a gasit un important debuseu in acest
domeniu nu trebuie trecut cu vederea.

Cert este ca, odata trecuta perioada de stricta necesitate, incep sa apara nemultumiri fata de
generalizarea unui tip de habitat care nu corespunde nici particularitatilor geografice, nici
celor culturale si nici nu este un panaceu al defectelor locuirii urbane, asa cum se pare ca s-a
sperat. Nemultumirile si criticile vin din mai multe parti:
- teoreticieni si ginditori din alte domenii critica arbitrariul gindirii prin modele si scot in
evidenta avatarurile acesteia,
- arhitectii incep sa se indoiasca de justetea ascestei cauze, cautind modalitati de
ameliorare a proiectarii locuirii urbane si locuintei,
- utilizatorii acuza nemultumiri atit in fata tipizarii apartamentelor si a blocurilor, cit si fata de
spatiul urbanismului liber.

CRITICA MODELELOR SI A PROIECTARII DUPA MODELE


Critica umanista , care incepe sa se manifeste inca de la inceputul secolului, poate fi situata
in jurul citorva idei-cheie:
- asezarea umana ca inradacinare spatio-temporala,
- igiena mentala,
- perceptia urbana.
Prima directie, a caror fondatori sint Patrick Geddes (1915, Cities in Evolution) si discipolul
sau Lewis Mumford , incearca sa defineasca contextul concret al asezarii umane cu ajutorul
unui mare numar de sectoare posibile ale realitatii privite in dimensiunea lor istorica si
articulate printr-o temporalitate concreta si creatoare. Pentru ei, proiectul de creatie urbana nu
poate sa scape abstractiei si arbitrariului decit daca este precedat de o vasta ancheta asupra
ansamblului complex de factori pe care ii pot pune in joc geograful, igienistul, sociologul
concretului. Astfel se pun bazele acelor urban studies, un imens corpus de informatii
sociologice referitoare la oras, care fundamenteaza creatia urbana. Deasemeni, integrarea
trecutului in proiectul urbanistic devine indispensabil, dar nu in sensul reificarii lui, ca in
modelul culturalist, ci recunoscind ireductibila originalitate a momentului prezent. De aici
apare si notiunea de regionalism, care anticipeaza o tendinta a geografiei economice actuale

si a arhitecturii. Aceasta abordare, bazata si pe un efort de intuire a temporalitatii concrete, de


simpatie activa pentru viata esentiala si caracteristica locului in cauza, neaga apriorismul
proiectarii prin modele, oricare ar fi acestea.

Punctul de vedere al igienei mentale este legat de o psihologie a perceptiei si se refera la


studiul aglomeratiei urbane privite din prisma comportamentului uman; se considera
repercusiunile morfologiei urbane si arhitecturale asupra comportamentului, prin manifestarile
lui deviante. Astfel, s-a aratat ca integrarea comportamentului uman in mediul urban este
esentialmente legata de prezenta unui anumit climat existential si ca amenajarea igienica si
decupajul functional al spatiului urban sint incapabile prin ele insele sa asigure locuitorului
climatul de securitate si de libertate, bogatia alegerii activitatilor, impresia de viata si
elementul de distractie care sint necesare sanatatii mentale. Astfel de constatari au constituit,
inca din 1955, punctul de plecare al unei critici sistematice a urbanismului progresist si ale
realizarilor lui. Diversele cercetari au aratat ca lipsa de diferentiere si omogenitatea date de
standardizare si zoning sint factori de monotonie si plictiseala si provoaca astenii, ca
principiile CIAM se dovedesc neviabile pentru populatii cu foarte puternice atasamente
comunitare, ca marile spatii libere si spatiile verzi omogene pot fi sursa de angoasa si de
criminalitate, ca relatia de proximitate continua sa joace un rol important in dezvoltarea
valorilor si a modurilor de comportare, ca spatiul explodat este o sursa de disociere si
dezintegrare mentala si ca unei puternice structurari fizice a orasului ii corespunde o
puternica structurare psihica, ca modele presupun un proces de constringere care este
traumatizant si slabeste populatia prin interzicerea exercitarii posibilitatilor de interventie, ca,
in mod paradoxal, locuintele colective nu stimuleaza viata comunitara, ca inaltimea mare
poate fi factor de alienare, etc. In pofida pericolelor care ar putea deriva din exagerarea
acestor aspecte (apologia neconditionata a asfaltului, revenirea la anumite forme ale orasului
industrial, opunozitia fata de ville radieuse a unui mare cazbah, etc.) de aici au urmat
alertarea opiniei publice si intelegerea faptului ca nu se mai poate ignora rolul unor anumite
constelatii urbane in modelarea si formarea mentala a grupurilor si a indivizilor. Se aduce
astfel o contributie capitala la nivelul metodei, relevindu-se o dimensiune a realului care
trebuie integrata sub forma de praguri si norme in planificarea urbana si in constructia de
locuinte.

Analiza structurala a perceptiei se situeaza in perspectiva constiintei pentru a studia felul in


care orasul si locuinta - ca entitati materiale - sint percepute in constiintele celor care le
locuiesc. Aceasta abordare metodologica se situeaza la opusul constructiei de modele,
propunerii de amenajare a priori ii este opus proiectul conceput a posteriori, iar locuitorul
devine un interlocutor prin intermediul psihologiei experimentale si al chestionarelor.
Cercetarile lui Kevin Lynch (The image of the city) despre specificitatea perceptiei urbane si

studiile antropologilor despre percetia locuintei (E.T.Hall, The hidden dimension) au declansat
o seama de studii care au demonstrat ca exista o diferenta ireductibila ca natura intre
perceptia estetica si cea urbana si ca este necesara punerea problemei morfologiei
arhitectural-urbanistice in termeni de semnificatie, pentru ca intentiile proiectantului sa poata fi
descifrate de catre locuitori si sa corespunda necesitatilor reale ale acestora (G.Broadbend,
Semnificatie si comportament in mediul construit).

Critica din interiorul profesiunii incepe sa se manifeste inca din cadrul CIAM-urilor. Prima
etapa a CIAM-urilor (1928- La Sarraz, 1929- Frankfurt, 1930- Bruxelles) este dominata de
arhitectii de la Bauhaus, majoritatea de orientare socialista, si este dedicata locuintei:
standardelor locuintei moderne, chestiunii inaltimii optime si a distantei dintre blocuri pentru o
buna utilizare a solului. A doua etapa (1933- Athena, 1937- Paris) este dominata de
personalitatea lui Le Corbusier si afirma principiile orasului functionalist, care, consemnate in
Carta de la Athena, sint imbratisate cu entuziasm de reconstructia post-belica a oraselor. Dar
semnele de indoiala privitoare la sterilitatea abstracta a orasului functional incep sa isi faca
loc inca din 1947 (CIAM VI, Bridgwater), cind se propune ca scop cercetarea posibilitatilor de
a crea un cadru construit care sa satisfaca nevoile emotionale si rationale ale omului. Grupul
de lucru MARS pregateste apoi tematica mai multor CIAM-uri care se vor concentra asupra
subiectului inima orasului, adica problematica centrelor oraselor. Dar, desi manifestul
redactat in 1943 de S.Giedion, J.L.Sert si F.Leger spunea ca Oamenii vor ca cladirile care
reprezinta viata lor comunitara sa le dea o mai mare satisfactie functionala, vechea garda nu
parea sa dea semne ca incepe sa evalueze realist complexitatea problematicii urbane de
dupa razboi. Adevarata ruptura vine abia in 1953 (CIAM IX - Aix-en-Provence), cind un grup
de tineri arhitecti, (Alison si Peter Smithson, Aldo van Eyck, Jacob Bakema, Georges
Candillis, Shadrach Woods, William si Jill Howell, etc) care vor fi apoi cunoscuti sub numele
de Team X, opun abstractiunilor cautari concrete privind principiile structurale ale cresterii
urbane si unitatea imediat superioara celulei familiale. Ei afirma: Omul poate sa se identifice
usor cu caminul sau, dar cu greutate cu orasul in care traieste. Apartenenta este o nevoie
afectiva primordiala - asocierile sint de factura cea mai simpla. De la apartenenta, identitate,
vine sensul bogat al vecinatatii. Strada ingusta si scurta de cocioabe reuseste acolo unde
marile renovari cu densitate mica esueaza cel mai adesea Aceasta exprima fara echivoc o
noua atitudine, care se opune atit sentimentalismului a la Sitte, cit si orasului functional.
Aceasta nevoie critica de a gasi o relatie mai precisa intre forma fizica si nevoile sociopsihologice a fost si tema CIAM-ului X, de la Dubrovnik (1956), cind Le Corbusier trimite o
scrisoare epitaf care exprima perfect iminenta schimbarii de generatii: Cei care au acum
patruzeci de ani, nascuti in preajma lui 1916, in mijlocul razboiului si revolutiilor, ca si cei care
nu erau inca nascuti atunci si au acum douazeci si cinci de ani, nascuti cam in 1930 in timpul
in care se pregatea un nou razboi si o profunda criza economica sociala si politica, sint, in
perioada actuala, singurii care sint capabili sa simta problemele acestui timp intr-un mod

personal si profund, singurii care pot intelege scopurile ce trebuie atinse si mijloacele prin
care pot fi atinse, ca si urgenta patetica a situatiei prezente. Ei sint la curent. Predecesorii lor
nu mai sint la curent, sint scosi din cursa, nu mai sint supusi impactului direct al situatiei.
CIAM-urile se vor autodizolva in 1959, la Otterloo, lasindu-i succesori pe Team X.

Esecul suferit de implementarea pe scara larga a modelului progresist a fost foarte bine
sintetizat in 1965 de Andre Lurcat, unul dintre promotorii de frunte ai modernismului: Daca,
intre 1925 si 1939, comanda era rara si arhitectii promotori ai miscarii functionaliste aveau
timp sa reflecteze, sa studieze, sa analizeze si sa edifice lent o doctrina, anul 1945 a vazut
aparind o realitate cu caracter foarte diferit. Timpul reflectarii trecuse, trebuia produs in conditii
extrem de dure. (...) Principiile inca putin controlate ale functionalismului au fost imediat
adoptate de ansamblul arhitectilor. Astfel, aplicate in mare parte mecanic, au stat la originea
multor erori. Prost asimilate, era normal sa conduca la solutii simpliste. Era in aparenta o
victorie completa a ideilor directoare ale functionalismului, dar in realitate nu se retinusera
decit anumite aspecte rudimentare, unde imaginatia creatoare era inlocuita de aplicatii
sistematice si necontrolate.

Bibliografie:
1. CHOAY, Francoise Urbanisme, Utopies et realites (studiul introductiv e tradus
si in Paidea, Urbanism. Utopie si realitate)
2. HAROUEL, Jean-Louis - Istoria Urbanismului
3. HALL, Peter, Orasele de miine. (exista si extrase la biblioteca)