Text Final

CRITICA AMENAJARII URBANE MODERNISTE
INTRE ANII 1960-1980
Indrumator: Ileana Stanculescu
Student: Dragomir Mihai

2
Cuprins
I. Introducere 3
II. Prezentarea lucrărilor critice şi a contextului istoric 4
III. Categorii principale de critica ale urbanismului modernist 9
III.1. Critica formei urbane 9
III.2. Critica segregării funcţionale 27
III.3. Spaţiu public, societate şi istorie – aspecte ignorate ale planificării moderniste 39
IV. Concluzii 48
Bibliografie 50
3
I. Introducere
Secolul XX începe după aproape un secol de la revoluţia industrială; odată imigrarea în masă a
populaţiei rurale la oraş, mediul urban se schimbă dramatic. Primele critici la adresa condiţiilor grele
rezultate s-au cristalizat pe două direcţii, definite de Francoise Choay drept modelul progresist şi
modelul culturalist. Cel dintâi, caracterizat de raţionalism şi orientarea către viitor, priveşte omul drept
individ-tip, cu necesităţi determinate ştiinţific şi asigurate de progresele tehnice; modelul spaţial de
dezvoltare este dedus apoi din caracteristicile identificate anterior. Cel culturalist, prin opoziţie, priveşte
individul ca parte a unei comunităţi mai largi; nevoile considerate în mod special sunt cele sociale şi
spirituale iar contextul ideal în care acestea sunt satisfăcute este oraşul tradiţional, văzut ca organic, plin
de viaţă şi neafectat de industrializare. În secolul XX, modelul progresist este asimilat arhitecturii
moderne şi va domina concepţiile proiectanţilor după al doilea război mondial; cel culturalist va rămâne
în umbră, definit de scrierile lui Ebenezer Howard şi exemplificat de puţinele orase-gradina construite în
Anglia.
După două războaie mondiale şi o criză economică majore între ele, eforturile de reconstruire sunt
dominate de concepţiile urbaniste progresiste, însă efectele negative ale acestor abordări extreme se vor
manifesta abia peste încă un deceniu; în ciuda diverselor critici scrise începând cu anii ’50, concepţiile
de proiectare vor domin în diferite măsuri toate proiectele de urbanism până în 1980, când influenţa
postmodernismului, regionalimului critic şi a Noului Urbanism începe în final să se facă simţită. Există
aşadar o perioadă de 20 ani, între 1960-1980, în care literaturii de specialitate i se adaugă un set de
lucrări de o importanţă majoră. Aceste lucrări dobândesc o celebritate neaşteptată şi depăşesc cu mult
graniţele înguste ale domeniului şi aduc discuţiile din academie şi comisiile de amenajare în cultura
populară. Aceşti 20 ani se remarcă prin influenţa diverselor curente culturale şi politice contemporane,
printre care cele mai importante sunt începuturile gândirii ecologiste, creşterea popularităţii mişcărilor
socialiste şi a marxismului (ce culminează cu mişcările studenţeşti şi grevele din anul 1968 în Statele
Unite şi în Europa) şi întrepătrunderea din ce în ce mai mare dintre filozofie şi teoria arhitecturii,
începând cu teoriile structuraliste preluate din lingvistică şi antropologie.
Alegerea subiectului este deci motivată de dorinţa de a investiga această latură critică a amenajării
urbane; dezvoltările teoretice din aceşti ani au avut o influenţă majoră asupra proiectelor de urbanism
din etapele postmodernă şi contemporană şi reprezintă fundamentul pentru studiile de psihologie,
economie şi sociologie desfăşurate în mediul urban. Textele alese fac parte bineînţeles dintr-un corp de
4
cercetare şi scriere vast, pe care acestea îl sintetizează şi îi oferă în unele cazuri valenţe activiste şi
dimensiuni normative ce se vor regăsi în amenajările urbane din perioada următoare. Acestrea sunt
parcurse în lucrarea de faţă, iar ideile lor sunt subsumate în 3 categorii critice de bază: forma urbană şi
probleme de morfologie, efectele spaţiale ale segregării funcţionale şi implicaţiile sociale ale modelului
individului-tip. Modelul progresist se regăseşte, sub diverse forme, în toate epocile culturale, începând
cu Antichitatea, însă efectele negative descrise în această perioadă aduc semne mari de întrebare
iniţiativei de aplicare universală a principiilor sale; importanţa lucrărilor studiate este de a oferi un punct
de vedere alternativ, orientat către om, aducând argumente ce sunt valabile până şi astăzi, la peste 50 ani
de la apariţia lor.
II. Prezentarea lucrărilor critice şi a contextului istoric

În secolul XX, atitudinea faţă de oraşul industrial se schimbă; după ce văd că împotrivirea în faţă
schimbărilor produse de revoluţia industrială este inutilă, arhitecţii încep să-l trateze drept o situaţie la
care să se adapteze şi, chiar, pe care să o celebreze. Primele iniţiative sunt luate de Tony Garnier în
cartea sa, La Câte industrielle şi Arturo Soria y Mata, cunoscut pentru conceptul oraşului liniar;
caracterul dinamic al oraşului industrial şi fractura pe care o produce cu trecutul reprezintă o inspiraţie şi
pentru Futurismul italian de început de secol, ilustrat de oraşele utopice ale lui Antonio sant’Elia.
Promotorii principali al modelului progresist sunt însă arhitecţii Congresului Internaţional al Arhitecturii
Moderne, din care fac parte majoritatea numelor mari din domeniu. Gândirea urbanistică preia
elementele mişcării moderne germane; raţionalismul specific modelului progresist îşi găseşte
echivalentul în ramura Tipisierung a mişcării de arhitectură şi arta germană; modelului social al omului
îi sunt asociate noile valenţe estetice ale Bauhaus, orientate către producţia industrială şi replicabilitatea,
precum şi preocupările pentru compoziţiile volumetrice abstracte.
Când în 1933 este semnată Carta de la Atena, curentele de gândire s-au cristalizat într-o abordare
raţională, clară, al cărui element central este metafora oraşului ca maşina: “Planul oraşului progresist
nu este legat de tradiţia culturală mai mult decât de sit; el nu vrea să fie decât expresia unei libertăţi
demiurgice a raţiunii”1 Personajul vocal, care este şi autorul proiectelor cele mai cunoscute, este Le
Corbusier, care comunică cu abilitate principiile de bază: separarea funcţională a componentelor urbane,
1
Francoise Choay - Urbanismul, utopii si realitati – pag. 36
5
preocuparea pentru eficienţa şi interesul pentru nou în locul istoriei şi tradiţiei de orice fel. Manifestarea
spaţială o reprezintă obiectul singular, izolat în peisaj şi cu funcţiunea imuabilă; dispunerea lui în peisaj
urmăreşte doar regulile geometriei şi ale raţiunii în interpretarea proiectantului; un volum generic,
repetabil ocupat de individul generic, repetabil: “astfel, industria şi arta se întâlnesc în năzuinţa lor
către universal, iar dubla lor desfăşurare la scară mondială îi confirmă pe urbaniştii progresişti în
concepţia omului-tip al pre-urbanismului: identic sub toate latitudinile şi în sânul tuturor culturilor”2
Figura 1: Le Corbusier, macheta Plan Voisin Figura 2: Ansamblu de locuinte colective in New York
Sursa: Colin Rowe, Collage City, pag. 5
După Al Doilea Război Mondial, eforturile de reconstruire le dau urbaniştilor şi arhitecţilor modernişti
mână liberă în a reface peisajul urban după bunul plac; în numai 10 ani, scara transformărilor este
dramatică, iar proiectele realizate în această perioadă vor dirija în mare măsură toate amenajările de
oraşe până când postmodernismul şi, mai recent, Noul Urbanism îşi vor spune cuvântul şi asupra
mediului construit.
Spre surprinderea arhitecţilor, deşi criza locuirii este rezolvată din punct de vedere al ofertei de
apartamente, consecinţele vieţii în mediul creat nu sunt tocmai plăcute, iar reacţiile mediului academic
sunt puternice şi foarte diverse. Succesorii CIAM sunt o grupare semi-organizata de arhitecţi cunoscuţi
acum sub numele de Team X; influenţaţi de structuralism, gândirea socialistă şi inspiraţi de studiile
asupra oraşelor tradiţionale, aceştia încearcă o umanizare a principiilor stabilite cu peste 20 ani în urmă:
“Team X considera idealizarea şi gustul pentru general al arhitecturii moderne clasice lipsită de sens în
mare parte; dar, dacă a denunţat carta de la Atena şi alte edicte CIAM şi le-a declarat irelevante, se
2
Choay, op.cit., pag. 35
6
pare că (poate intenţionat) a eşuat să creeze o corp de teorii de coerenţă echivalentă”.3 Preocupaţi de
vecinătate, articularea formelor urbane, importanţa locuinţei pe plan mental şi social, aceştia produc în
principal ori proiecte (din care cea mai ilustrativă este propunerea pentru Touluse-le-Mirail de Allison şi
Peter Smithson), ori amenajări urbane de dimensiuni mici. Grupul se destramă curând; Allison şi Peter
Smithson vor fi printre fondatorii curentului brutalist, în timp ce latura olandeză a grupului va contribui
la dezvoltarea structuralismului în arhitectură.
Figura 3: Hermann Hertzberger, cladire de birouri in Amsterdam Figura 4: Plan Toulouse-le-Mirail, Allsion si Peter
Smithson
Sursa: http://www.architectsjournal.co.uk/Pictures/web/g/c/a/CeB_380.jpg
https://agingmodernism.files.wordpress.com/2010/01/38-marfaing-plan.jpg
În paralel cu iniţiativele sincretice ale Team X, putem constata cele două direcţii de critică de dinaintea
războiului, acum înarmate cu argumente noi după încă 30 ani de investigaţii şi experimente în oraşe.
Modelul progresist continuă prin o serie de propuneri utopice de arhitecţi diverşi precum Yona
Friedman, Archigram sau J J Fitzgibbon, ale căror elemente unificatoare sunt replicabilitatea şi
preocuparea pronunţată pentru tehnologie. Arhitecţii propun modele pline de imaginaţie, caracterizate de
o scară globală a aplicării şi dimensiuni colosale: oraşe pentru milioane de oameni, orase-pod peste
prăpăstii, oraşe tridimensionale ce plutesc peste cele tradiţionale sau orase-turn de kilometri înălţime.
Omul tipologizat se regăseşte şi aici, chiar dacă “actualizat” cu ultimele nevoi şi modele de
comportament; aşadar, deşi propunerile iau în considerare problemele provocate de această atitudine
după război, nu pot renunţa modul de gândire generalizant şi preocupat mai mult de cadrul fizic decât de
3
Colin Rowe, Collage City, pag. 37
7
cel social şi mental: “dar această contribuţie tehnică nu se face fără pericole ideologice: dacă urbanişti
vizionari au meritul de a întreţine un raport concret cu tehnologia, atitudinea lor se termină cel mai
adesea în tehnolatrie.”4
Figura 5: Yona Friedman, orasul tridimensional Figura 6:Archigram, Walking City
Sursa: https://strawdogs.files.wordpress.com/2010/04/yona-friedman-4.jpg
http://blogs.artinfo.com/objectlessons/files/2012/12/archigram.jpg
În mod alternativ, modelul culturalist continuă prin ceea ce Choay numeşte anthropopolis .Primii după
război care preiau mantia sunt mişcarea Townscape, preocupată mai în mod special de analiza formei
oraşelor tradiţionale sau a celor precepute ca “organice”, analize publicate în revista Architectural
Review. Acestea, împreună cu cartea lui Ian Nairn, Outrage, în care critică dur amenajările suburbane,
relansează preocuparea pentru legătură dintre individ, comunitate şi mediul urba pe care aceasta în
structurează. Problema o constituie trecerea de la teorie la fapte, după cum observă Colin Rowe: “ca
implementare, townscape este cu siguranţă mai greu de apărat decât ca idee. El implică o teorie foarte
interesantă a “accidentului” [...] dar, în aplicare, se pare că i-a lipsit o referinţă ideală pentru
“acidentele” pe care le promovea: ca rezultat, a avut tendinţa de a oferi impresii fără plan, de a stimula
ochiul şi nu mintea şi, deşi susţine foarte util o lume perceptuală, de a diminua valoarea unei lumi
conceptuale”5.
Axate pe dimensiunea interioară şi cea socială a omului, acestea preiau “punctul de vedere al igienei
mentale: apărarea şi ilustrarea asfaltului”6 şi încep în 1961, cu publicarea cărţilor The Image of the City
4
Choay, op.cit., pag.58
5
Rowe, op.cit., pag.36
6
Choay, op.cit., pag. 64
8
de către Kevin Lynch şi The Death and Life of Great American Cities, de către Jane Jacobs. Lynch se
ocupă cu studiul lizibilităţii oraşelor moderne şi oferă sfaturi pentru îmbunătăţirea acesteia, iar Jacobs se
axează pe viaţa economică şi socială a metropolelor americane şi studiază factorii implicaţi în diferite
procese urbane în aceste două sfere. Investigaţia influenţei modernismului asupra urbanismului
american continuă în 1965, când Charles Moore publică în revista Perspecta eseul You have to Pay for
the Public Life, în care discută dispariţia spaţiului public din California şi a monumentelor civice din
epocile trecute. Francoise Choay, în 1966, oferă în Urbanismul, utopii şi realităţi o primă sinteză a
criticilor de până atunci şi introduce categoriile de culturalism şi progresivism, care vor deveni termeni
stabili în textele de urbanism ulterioare.
Aldo Rossi publică în 1966 The Architecture of the City, care reprezintă o nouă direcţie de analiză a
oraşului: el readuce în discuţie importantă istoriei şi a semiologiei în descifrarea evoluţiei formei urbane
şi critică simplitatea segregării funcţionale moderniste şi lipsa de preocupare pentru context şi diversitate
a acesteia. Influenţa sistemelor politice şi economice moderne este investigată şi de Henri Lefebvre în
1968 în Dreptul la oraş, în care oferă o soluţie radicală pentru lipsa puterii de participare a orăşenilor la
procesul de structurare a spaţiului urban în care locuiesc.
Anii ’70 aduc o atitudine mai sincretică asupra studiilor de urbanism. În The Concise Townscape,
publicat în 1971, Gordon Cullen oferă o sinteză a studiilor curentului townscape, structurând informaţia
într-o serie de “manevre” urbanistice care să ilustreze importanţa diversităţii spaţiului urban.În 1977 îşi
publică şi Christopher Alexander magnum-opusul, A Pattern Language. Pornind de la cercetările din
sociologie, geografie şi politică, precum şi propriile studii referitoare la structura oraşelor, Alexander
oferă peste 200 de modele de dezvoltare ce tratează mediul construit în întregimea sa, de la oraş la
obiectul de arhitectură izolat. Odată aplicate, susţine acesta, principiile vor contribui la dezvoltarea unei
comunităţi diverse şi pline de viaţă. După un an apare şi Collage City de Colin Rowe, care descrie eşecul
ideologiei moderniste şi oferă o soluţie de mijloc între istoricismul paseist şi preocuparea alienantă
pentru tehnologie şi viitor. În acelaşi an se lansează şi studiul lui Joseph Rykwert asupra mitologiei
Greciei şi Romei antice, The Idea of a Town. El descrie în detaliu miturile şi legendele care stau la baza
planurilor urbanistice din perioada antică, argumentând că această componentă spirituală este importantă
pentru sentimentul de apartenenţa la oraş şi comunitate.
Cele două decenii se încheie aşa cum au început, cu un studiu empiric: analiza spaţiilor urbane din New
York făcută de William Whyte în The Social Life of Small Urban Spaces. Acesta prefigurează studiile
9
lui Jan Gehl din anii ’80 şi este apogeul investigaţiei raţionale, analitice ale spaţiilor urbane; majoritatea
urbaniştilor şi arhitecţilor o iau pe cărările subiectivităţii odată cu cristalizarea fenomenologiei ca
metodă de studiu a contextului şi realizarea primelor spaţii urbane postmoderniste.
III. Categorii principale de critica al urbanismului modernist
III.1. Critica formei urbane

Criza contextului natural şi a lizibilităţii oraşelor
Efectele formei urbane nediferenţiate sunt investigate empiric pentru prima oară de către Kevin Lynch în
Imaginea oraşului. Pe baza interviurilor luate în Los Angeles, Boston şi New Jersey, autorul evidenţiază
modul în care omul structurează la nivel mental contextul construit şi mai ales efectele negative ale
lipsei de orientare. Investigaţia se axează pe caracteristicile geometrice ale oraşului – Lynch arată că
mintea organizează trăsăturile spaţiale în elemente punctuale, liniare şi planare, din care alcătuieşte pe
urmă o hartă mentală a zonei traversate; cu cât elementele sunt mai specifice, cu atât imaginea rezultată
este mai distinctivă, orientarea este mai facilă dar nu numai: “un ambient ordonat poate face mai mult de
atât; poate fi un cadru de referinţă extins, poate organiza activitatea şi poate reprezenta o convingere
sau un set de cunoştinţe”7
Figura 7: Trasee, limite, sectoare, noduri si repere rezuultate din interviurile cu trecatorii
http://www.sustainablefutures2011.org/wp-content/uploads/2011/05/lynch_image_of_city.jpg
7
Kevin Lynch, Image of the City, pag.4
10
Componentele enunţate de Lynch vor fi citate în aproape toate lucrările ulterioare în următorii 20 ani:
traseele şi limitele (elemente liniare de-a lungul cărora trecătorii se deplasează sau care delimitează
zone distincte; sectoarele sunt porţiuni ale oraşului definibile prin caracteristici comune (trama stradală,
forme de relief, caracteristici arhitecturale); nodurile reprezintă puncte de importanţă majoră la
intersecţia traseelor, în esenţă elemente punctuale utilizate atât de frecvent încât intră în memoria
colectivă (cum ar fi nodurile intermodale sau cele de circulaţie auto principale); în ultimul rând, reperele
sunt elemente distinctive ce contribuie la orientare şi identifică sectoarele (forme de relief distintinctive
sau puncte înalte locale). Imaginea urbană rezultă din contopirea sincretică a componentelor: “traseele
ar trebui să dezvăluie treptat sectoarele şi să pregătească observatorul pentru contactele cu acestea şi
să lege diversele noduri între ele. Astfel, nodurile vor uni şi delimita traseele, în timp ce limitele vor
separa sectoarele iar reperele le vor indica centrele”8.Lynch constată că, în majoritatea centrelor
moderne, oamenii au probleme de orientare – hărţile mentale formate sunt incomplete sau imprecise, iar
de multe ori trecătorii nici măcar nu-şi aduc aminte pe unde au trecut. Valorile superioare ale unui mediu
capabil de a evoca imagini9 nici nu mai intra în discuţie: “lipsesc beneficiile împrejurimilor lizibile:
satisfacţia emoţională, cadrul de comunicare sau organizare conceptuală, plusul de profunzime pe care
acestea îl pot aduce experienţei de zi cu zi”10.
Importanţa elementelor naturale care generează evoluţia initala a tramei stradale şi orientarea trecătorilor
este menţionată; Lynch afirmă că toate aceste idiosincrazii sunt esenţiale pentru a crea diversitatea
formală, întotdeauna în interacţiune dialectică cu continuitatea: “Formele trebuie manipulate astfel încât
să existe un fir de continuitate între multiplele imagini ale unui mare oraş: ziua şi noaptea, iarna şi
vara, aproape şi departe, static şi în mişcare, atent şi distrat”11. Există o serie întreagă de caracteristici
pe care elementele trebuie să le respecte pentru a fi cât mai inteligibile; lista preliminară a lui Lynch
include “singularitatea, simplitatea formei, continuitatea, dominantă, claritatea îmbinării, diferenţierea
direcţională, orizontul vizual, conştientizarea mişcării, seriile temporale, nume şi semnificaţii”12. Lynch
le oferă aşadar autorilor viitori elementele obiective de analiză - “Complexitatea oraşului modern
8
Lynch, ibid., pag.108
9
Lynch, ibid., pag.9
10
Lynch, ibid., pag.5
11
12
Lynch, ibid., pag.106-108
11
solicită continuitate, dar generează în acelaşi timp şi o mare încântare: contrastul şi specializarea
caracterului individual”13
Figura 8: Trasee, limite, sectoare, noduri si repere rezultate din interviurile cu trecatorii
Sursa: http://cdn.citylab.com/media/img/citylab/legacy/2012/11/08/Screen%20Shot%202012-11-
08%20at%203.41.39%20PM.png
Complexitatea adevărată nu este o prioritate în oraşul modernist – acesta este ocupat de tipologii de
construcţii simple, clar definite, cu spaţii verzi sau zone de circulaţie abstractizate între ele. Contextul
natural, amintit de Lynch şi alţi autori, este redus la un spaţiu verde banal, uniform; căile de circulaţie
sunt drepte şi dispuse exclusiv după principii geometrice, trec prin dealuri, văi şi orice alt obstacol
natural care le stă în cale. Lynch nu este singurul care se întreabă cum omul obişnuit se poate orienta în
acest peisaj alienant; Colin Rowe îşi pune şi el problema consecinţelor anonimităţii: “dacă multiplicarea
spaţiilor a început să provoace dezgust cu atât de mult timp în urmă, ce se poate spune acum despre
13
12
proliferarea obiectelor? [...] dacă măcar spaţiile limitate şi structurate facilitează identificarea şi
înţelegerea, un vid naturalist interminabil şi fără vreo limită poate opri orice percepere şi înţelegere”14.
Proiectarea oraşelor renunţă la contextualism şi se transformă într-un exerciţiu de
compoziţie abstractă: “urbanistul “compune” viitorul său oraş pe planşeta de desen, ca pe un tablou”15.
Expresia estetică a utopiei moderniste este strâns legată de formele de artă avangardiste şi devine
preocupată de obiect şi geometrie abstractă, nu adaptarea la mediul înconjurător. Alternativa se vede
doar în lucrările teoretice sau în oraşele istorice care scapă de planurile de amenajare; Gordon Cullen ,
de exemplu, descrie o serie de oraşe mici englezeşti pe malul mării, în care peisajul este esenţial pentru
organizarea spaţială, mai ales linia apei şi acidentele reliefului. Inspirat de această legătură strânsă,
Cullen generalizează: “funcţiunea esenţială a unui oraş ar trebui să se poate distinge dintr-o simplă
privire a planului său. Acest lucru este posibil deoarece ordinea părţilor sale reflectă liniile de forţă, ce
reprezintă combinaţia de circumstanţe care au dus la apariţia oraşului”16, oferind o paradigmă opusă
grupării de volume cu preocupări exclusiv interiorizate.
Figura 9: Imagine din Brixham Figura 10: Imagine din Looe si diagrama liniilor de forta
Sursa: Cullen, op.cit., pag. 114 Sursa: Cullen, op.cit., pag. 117
Inversarea raportului figura-fond şi dispariţia spaţiului clar definit
14
15
16
Gordon Cullen, The Concise Townscape, pag.111
13
Soluţiile universale propuse de urbaniştii modernişti sunt însoţite de un limbaj estetic, derivat din
preocuparea pentru igienă şi tehnologie – ei doresc să elimine problemele oraşului industrial şi să
adapteze forma urbană la spiritul cultural al noului secol. Spaţiul universal este extins la infinit şi ocupat
De obiecte izolate care asigură nevoile de bază ale omului tipic – soarele şi lumina.
Figura 11: Proiectul lui Le corbusier pentru Palatul sovietelor Figura 12: Proiectul lui Perret pentru Palatul sovietelor
Sursa: https://rosswolfe.files.wordpress.com/2013/06/900x720_2049_1649.jpg
Rowe, op.cit., pag. 71
Opoziţia dintre vechi şi nou este evidenţiată de Rowe, care compară proiectele lui Le Corbusier cu
diferite monumente şi propuneri contextualiste – mai întâi, Unite d’Habitation este alăturată palatului
Uffizi din Florenţa; în esenţă, un obiect paraşutat în suburbia marsiliana, simbolul noii arhitecturi, este
comparat cu o clădire în care spaţiul deschis este complet interiorizat. Comparaţiile continuă –
propunerea lui Corbusier pentru palatul Sovietelor în 1931 este alăturat celei a lui Auguste Perret: deşi
ambele au caracter monumental, Perret se orientează către râu şi generează un spaţiu central între
volume separate, pe când Corbusier creează o sculptură frumoasă, dar fără vreo concesie făcută oraşului
din jur. Diferenţa aceasta, de izolare în spaţiu şi închidere a spaţiului, este aproape totală: “forma tipică a
oraşului tradiţional care este în atâtea feluri opusul oraşului modern încât ar putea fi privite împreună
drept interpretări opuse ale unei diagrame Gestalt ce ilustrează fenomenul forma-fond”17.
17
14
Figura 13: Planuri plin-gol pentru St-die (le Corbusier) si Parma
Sursa: Rowe, opcit., pag. 62-63
Până şi membrii CIAM au început, în anii de dinaintea destrămării, să facă concesii mediului urbanizat
în care erau “inserate” propunerile lor; în 1953, conferinţă cu titlul Inima oraşului recunoaşte importanţa
diferenţierii dintre centru şi periferie, ilustrată de proiecyul pieţei centrale din oraşul Harlow. Primăria şi
piaţa agroalimentară sunt grupate într-un ansamblu unitar, cu un spaţiu public închis pe trei lături în
centru; gestul este însă mai mult de complezenţă – piaţa este singurul spaţiu mai bine definit din tot
centrul urban, care în rest are aceeaşi tramă compusă din clădiri singure în peisaj.
Figura 14: Piata centrala din harlow (rowe 61-62)
Sursa: Rowe, op.cit., pag. 61-62

15
Locuinţa colectivă, obiectul cel mai frecvent în planurile de amenajare, se transformă la periferie în
amenajarea suburbană. Apartamentele din oraş devin aici locuinţe individuale, dispersate în peisaj şi
lipsite de orice altă funcţiune care să le echilibreze. Problema obiectului revine în forţa aici, unde dispar
până şi valenţele estetice ale volumelor grupate din centru – imaginea este complet sublimată pentru
pieton şi înlocuită de o compoziţie bidimensională în planul de circulaţii: “Impresia planificării
dispersate este de vastitate, sentimentul că locuinţele micuţe de 1-2 etaje sunt prea mici şi efemere
pentru a se potrivi peisajului monumental, atotputernic. Ultimul lucru pe care îl inspiră este o plimbare;
pietonul suferind rămâne cu o lipsă de speranţă completă în faţa infinităţii înfricoşătoare, întreruptă
ocazional de mari de beton”18.
Figura 15: Imagini din suburbia englezeasca
Sursa: Gordon Cullen, The Concise Townscape, pag.134
Închiderea spaţiului este aşadar că o condiţie esenţială în oraş – nu numai pentru orientare, dar şi pentru
asigurarea concentraţiei de oameni ce însoţeşte densitatea construită mai ridicată. Vocea cea mai
puternică în acest sens o are Gordon Cullen, care afirmă că, pentru a ne putea identifica cu un loc,
trebuie mai întâi să-l percepem şi să-l înţelegem: “din identificarea cu sau reacţia emoţională la mediul
înconjurător apare sentimentul omului din stradă sau piaţetă că se află în Ea său intră în Ea sau iese
18
Cullen, op.cit., pag.135
16
din Ea; descoperim că imediat ce afirmăm un Aici creem automat un Acolo, deoarece unul nu există
fără celălalt. Unele din efectele de peisaj urban cele mai bune sunt creat prin relaţionarea lor abilă”19.
Spaţiul este bine să aibă graniţe traversabile – trebuie înţeleasă diferenţa dintre public şi privat, dintre
stradă şi piaţetă, dintre mediul urbanizat şi periferie. Închiderea şi limitele fizice, observabile, impun o
nouă formă de citire a spaţiului urban – parcurgerea secvenţială a unor grupări eterogene şi
idiosincratice produc surpriză vizuală, juxtapunerea formelor şi stimulează curiozitatea. Un oraş dominat
de plin potenţează spaţiile libere şi le dă sens, pe când peisajul fără limite este doar sursă de plictiseală şi
banalitate.
Figura 16: Spatiul poate fi definit de porti si obiecte
Sursa: Cullen, op.cit., pag. 35
Oraşele la care Cullen face referire sunt, în tradiţia Townscape, cele medievale – străzile au trasee
nonortogonale şi închid perspectivele de distanţă; clădirile sunt apropiate şi au un raport complex cu
spaţiul liber, caracterizat de accident şi schimbări de orientare; închiderea dată de plinul dominant este
întreruptă în puncte cheie, de unde panorama este controlată. Suprapunerea, întrepătrunderea şi textură
sunt elemente care bucură privirea; autorul nu refuză nici măcar publicitatea urbană evidentă,
prefigurând astfel studiul lui Robert Venturi al oraşului Las Vegas. Proximitatea elementelor naturale
19
17
este favorizată – contactul imediat, fizic, cu ele este atât de important încât autorul ar prefera să nu fie
întrerupt nici măcar de elemente de siguranţă precum pereţi sau balustrade.
Figura 17: Perspectiva poate fi inchisa sau redirectionata in unghi
Sursa: Cullen, op.cit., pag 43
Nici oraşele americane nu scapă de influenţa noilor idei de amenajare; după război, creşterea economică
cauzează mai întâi migraţia populaţiei rurale în marile metropole de pe coastă, urmată de exodul clasei
mijlocii în suburbie. Chiar şi lipsite de lunga istorie a oraşelor europene şi dirijate de logica reţelei
stradale ortogonale, metropolele nord-americane sunt capabile de efecte spaţiale inedite şi de o vitalitate
urbană unică; ambele sunt ameninţate de proiectele moderniste. În analiza zonei de sud a insulei
Manhattan, Ada Louise Huxtable observă paralele cu oraşele vechi europene – succesiuni de spaţii
publice definite de volume (zgârie-nori masivi în loc de clădiri de 4-5 etaje) şi perspective controlate de
direcţiile stradale variate ale oraşului vechi. Concluzia este aceeaşi: “Spaţiul este lipsit de sens fără
scară, închidere, limite şi direcţie”20. Oraşul New York,pe atunci cel mai mare din lume, este subiectul a
multiple analize ce vizează nu doar aspectele estetice, dar şi cele şi economice şi sociale.
Legătura mediu construit – viaţa socială este subliniată de studiile empirice ale lui William Whyte, care
analizează un număr imens de factori implicaţi în utilizarea spaţiilor publice centrale. Principiul de bază
20
Ada Louise Huxtable,Sometimes We Do It Right, pag.4
18
este că oamenii nu sunt atraşi de solitudine, ci de alţi oameni; ei caută aglomerarea şi interacţiunea şi vor
îşi doresc să fie aproape de mulţime - spectacolul principal pentru orăşean este viaţa concetăţenilor săi.
Reiese că orice măsură care adună oamenii în spaţii mai restrânse va avea mai mult succes decât
dispersarea oamenilor în grupuri izolate în mijlocul pustiului verde. Cel mai mult, pietonii caută locuri
de stat în spaţiile publice – amenajări flexibile ce permit aşezarea grupurilor mai mari, mai mici sau a
trecătorilor singuri. Închiderea spaţiului liber este importantă şi pentru sentimentul de siguranţă: oamenii
tind să se aşeze cu spatele la limite şi orientaţi spre centru şi spre activitate, nu invers; exemplul uzitat
este un grup de prieteni, rezemaţi de un zid pe o stradă circulată, care comentează întâmplările din faţa
lor. Spaţiile de şezut trebuie să fie completate de elemente naturale (apa, copaci cu care trecătorii să aibă
contact direct) şi să fie expuse la soare. Importanţa lui Whyte este mai ales atitudinea metodică, exactă
pe care o aduce studiilor sale – numărători şi măsurători exacte, filmări de-a lungul mai multor zile şi
interviuri cu trecătorii; într-un mediu cultural care îşi începe să-şi piardă încrederea în puterea ştiinţei de
a descoperi realitatea, el demonstrează că există caracteristici fizice cuantificabile ale unui spaţiu public
de succes.
Figura 18: Oamenii cauta aglomeratia si locurile bune de sezut in spatiile publice
Sursa: William Whyte, The Social Life of Small Urban Spaces, pag. 25
Jane Jacobs, care analizează şi ea, în mod mai informal, bazele sociale ale utilizării spaţiului, aduce încă
un factor în discuţie – importanţa diversităţii utilizatorilor şi a concentrării lor, date de organizarea
funcţională asociată structurii fizică a spaţiului: “În loc să transforme calităţile esenţiale ale contextului
19
lor şi să-şi îmbunătăţească cartierele, parcurile de cartier însele sunt afectate direct şi drastic de modul
în care cartierul acţionează asupra lor”21.
Aspectul funcţional va fi tratat într-un capitol ulterior, însă aici este relevantă observaţia sa că orice
spaţiu ocupat doar într-un interval orar restrâns nu va avea succes – observaţie susţinută de diverse pieţe
din Philadelphia, Boston şi, iarăşi, New York: “necesită diversitatea funcţională a utilizărilor adiacente,
deci a utilizatorilor şi programelor lor[...] Orice utilizare singulară şi dominantă ce impune prezenţa
utilizatorilor cu un orar limitat ar avea un efect similar [de depopulare a unui parc]”22. Jacobs este, de
altfel, critică faţă de orice spaţiu mai masiv care nu este “îngrădit” de funcţiuni şi activităţi diverse,
inclusiv parcurile mari sau bariere precum râurile şi căile ferate. Unul din motive este că, din moment ce
lipsă de oameni care pot supraveghea un loc implică lipsa de siguranţă, aria “periculoasă” se răspândeşte
treptat de la graniţă în testutul adiacent, chiar dacă acesta este activ. Astfel se iveşte din nou, sub altă
formă, nevoia închiderii spaţiului. Recomandările includ plasarea de activităţi productive de-a lungul
râurilor în locul parcurilor lipsite de utilizatori şi bordarea campusurilor universitare centrale de
funcţiuni publice în locul gardurilor anonime sau calcanelor clădirilor de învăţământ.
Figura 19: Grafice de utilizare a spatiilor publice orasenesti
Sursa: Whyte, op.cit., pag. 27
Daca diversitatea trecatorilor este importanta, acelasi lucru se poate spune despre numarul lor absolut si
Jacobs ajunge astfel, pe calea argumentului social, la raportul plin-gol al orasului traditional. Ca orice
21
Jane Jacobs, The Death and Life of Great American Cities, pag.95
22
Jacobs, ibid., pag.97
20
spatiu sa fie folosit in siguranta, trebuie sa fie parcurs de un numar mare de oameni care sa asigure o
prezenta continua la orice ora, iar acest lucru este posibil doar in masura in care in apropiere se gasesc,
pe langa cladiri de birouri, si locuinte numeroase. Numarul mare de locuinte presupune insa un procent
mult mai ridicat de ocupare al terenului decat in cazul proiectelor moderniste – procent ce transforma
spatiul liber in element minoritar, definit de cladiri in loc sa fie el insusi element definitoriu.
Un caz particular – disparitia strazii traditionale
Una din consecinţele frecvent descrise ale schimbării raportului figura-fond este noul caracter al
străzilor. Sub imboldul segregării funcţionale, acestea se transformă din spaţiu public şi fundal pentru
viaţa urbană în simple coridoare de transport auto şi devin separate de clădirile pe care le deservesc.
Dacă spaţiile publice, ca zone de congregare “statice” în oraş, au fost dezbătute, străzile ca elemente de
legătură între ele, semnalează la rândul lor dispariţia stilului de viaţă urban şi a relaţiilor comunitare
stabile.
Cullen şi Lynch lansează, ca şi înainte, critica formală. Pentru Lynch, străzile sunt sunt incluse în
conceptul de traseu - circulaţiile în oraş necesită deci elemente de identificare şi definire pentru a se
integra coerent în imaginea urbană. El constată că străzile moderniste nu doar că funcţionează ca bariere
pentru majoritatea oamenilor, dar produc şi zone libere, anonime, care nu oferă amintiri utilizatorilor; un
exemplu bun este Artera Centrală din Boston, o şosea de 6 benzi ce trece prin centrul oraşului care
produce o cicatrice de peste 100 metri în peisajul urban dens. Lynch constată că artera apare doar în
memoria şoferilor ce o parcurg, dar şi atunci numai ca element simbolic – puţini au o imagine clară a
traseului ei sau a reperelor din laterale; pietonii rareori o traversează şi o interpretează drept graniţă
impasibilă. Lynch subliniază importanţa unor trasee bine definite şi variate şi a unor ierarhizări mai bune
a circulaţiilor pentru a evita dezorientarea şi a aduce în joc consecinţele mai fericite ale imaginii urbane
clare: “concentrarea plimbării obişnuite de-a lungul unui traseu, ca în cazul unei linii de tranzit, va
întări această imagine familiară de continuitate”23.
23
Lynch, op.cit., pag.98
21
Figura 20: Perspective secventiale
Sursa: Cullen, op.cit., pag. 108-110
Cullen detaliază termenul de “privire secvenţială”, oferind exemple din oraşele mici englezeşti. Acestea
ilustrează calităţile dorite ale străzilor bune – schimbări frecvente de direcţie, variaţia faţadelor, ieşirea
unora din clădiri din planul continuu al aliniamentului, repere ocazionale de înălţime şi, u în ultimul
rând, lărgiri în dreptul zonelor publice importante sau alăturarea spaţiilor publice de dimensiuni reduse:
“utilitatea excepţiei într-o stradă – un turn, clopotniţă, silueta în relief, culoare distintinctiva – este să
oprească privirea ca să nu alunece înspre orizont şi să se plictisească”24. Spaţiile urbane bune trebuie
articulate, iar separarea străzilor trebuie să ia în considerare dimensiunea haptică – diverse texturi ale
carosabilului şi trotuarelor, detalii şi varietate bogată în aspectul faţadelor şi adaptarea elementelor
naturale la forma urbană – denivelări, garduri joase şi spaţii verzi ce delimitează zonele libere în locul
gardurilor înalte, opace.
24
22
Figura 21: Perspective secventiale
Jacobs descrie importanţa străzii la nivel social – fiind principalul tip de spaţiu public adiacent clădirilor,
acestea trebuie să creeze un mediu sigur, divers şi potrivit pentru toate clasele sociale şi vârstele,inclusiv
pentru copii. Metafora sa, devenită iconică, este a baletului zilnic de pe strada Hudson, pe care locuieşte:
“Esenţa ordinii oraşelor este diversitatea utilizării trotuarelor ce implică o succesiune constantă de
ochi. Ordinea este compusă integral din mişcare şi schimbare [...] şi o putem asemăna cu un dans – nu
un dans precis şi simplu, dar un balet complex în care dansatorii şi grupurile au părţi distincte ce se
susţin reciproc în mod miraculos şi creează un întreg ordonat. Baletul unui trotuar bun nu se repetă
23
niciodată de la un loc la altul şi este întotdeauna plin de improvizaţii noi.”25. Diversitatea de oameni şi
de relaţii sociale din stradă, întărite de prezenţa magazinelor şi altor destinaţii ce atrag oameni, asigură
siguranţa şi spiritul comunitar: “Încrederea unei străzi orăşeneşti este formată în timp prin multe
interacţiuni publice pe trotuar. [...] Rezultatul acestor interacţiuni publice, informale la nivel local –
majoritatea asociate cu diferite scopuri locale şi controlate de persoana în cauză, nu impuse asupra ei
de către nimeni – este un sentiment de identitate publică, o reţea de respect şi încredere şi în timp o
resursă pentru nevoile personale sau comunitare”26.
Strada este pentru Jacobs adevăratul centru al vieţii oraşului. Aici au loc majoritatea interacţiunilor
dintre locuitori; pe ea relaxează clienţii magazinelor, barurilor şi localnicii; aici ies copiii să se joace,
supravegheaţi de toţi aceşti adulţi. Trotuarele, de obicei eliminate din planurile de transport moderniste,
sunt esenţiale; cu cât sunt mai late, cu atât sunt mai intens utilizate şi sunt mai sigure pentru copiii
(Jacobs citează studii care arată că cu cât trotuarul este mai îngust, cu atât copiii ies mai frecvent pe
carosabil, în faţa maşinilor). Cum strada este şi acces pentru magazine şi întreprinderi, este nevoie nu
doar de cât mai multe, dar şi de cât mai mulţi străini care să le parcurgă. Opunându-se noţiunii de irosire
a spaţiului, conform căreia moderniştii căutau să elimine spaţiul nefolosit al străzii şi să-l înlocuiască cu
activităţi “productive”, Jacobs demonstrează că zonele cu străzi mai frecvente au o diversitate mai mare
de funcţiuni şi o siguranţă mai mare. Motivul este că odată cu un număr mai mare de străzi creşte
frecvenţa intersecţiilor (amplasamentele optime pentru magazine şi alte activităţi comerciale) şi creşte
probabilitatea ca un trecător să aleagă trasee alternative – la urma urmelor, ca diversitatea umană să fie
ridicată, oamenii trebuie să folosească stradă ca spaţiu de tranzit. Ori dacă străzile sunt prea lungi,
oamenii vor merge direct la destinaţie în loc să exploreze zonele învecinate.
Aceeaşi părere despre stradă ca element vital al vieţii publice este împărtăşită şi de Christopher
Alexander, care propune în modelele sale de dezvoltare străzi comerciale şi promenade publice – la fel,
acccentul se pune pe concentrarea de oameni şi pe caracterul comunitar al traseului. Strada este un loc în
care mergi să vezi oamenii şi să fii văzut, în care ieşi să te plimbi, să stai la o cafenea sau să te relaxezi.
Whyte trage şi el aceleaşi concluzii. El observă că, în mod paradoxal, străzile mai înguste au mai mulţi
pietoni decât cele mai late; mai mult, interacţiunile sociale tind să aibă loc exact în fluxul de trecători, nu
izolat faţă de acesta – o nouă dovadă a caracterului gregar al omului.
25
Jacobs, op.cit., pag.50
26
24
Figura 21: Model de dezvoltare pentru promenada (patt 173) si strada cu magazine
SursaL Christopher Alexander, A Pattern Language, pag 173 si pag. 177
Pentru Rowe, o stradă tradiţională este importantasi pentru că demarchează clar spaţiul public de cel
privat; el este de părere că spaţiul infinit modernist, în ciuda dorinţei de acces universal, este prea
plictisitor pentru a susţine dorinţa de explorare şi interacţiune; numai atunci când există zone din oraş
inaccesibile, dar perceptibile, ne este stimulată curiozitatea: “în această interacţiune curioasă dintre
vizibil şi ascuns, suntem perfect conştienţi că ne putem ridica propria cortină privată şi, dacă pornim
luminile, contribui la iluzia generală care, oricât de absurdă ar fi, este întotdeauna stimulantă”27. Ca de
obicei, el oferă calea de mijloc, deoarece înţelege că arhitectura modernă nu va putea fi eliminată iar
fascinaţia obiectului trebuie integrată în oraşul contemporan, nu respinsă complet. Dacă autori precum
Alexander resping monumentalitatea şi forme moderne de arhitectură precum zgârie-norii, Rowe admite
că acestea poate evolua în paralel cu integrarea în contextul urban. Exemplul oferit este Palazzo del
Quirinale împreună cu extinderea sale, Manica Lungă: “raportat la stradă pe o parte şi la grădină pe
partea opusă, Manica lungă funcţionează drept element ce ocupă dar şi defineşte spaţiul, ca figură dar
şi ca fond, lăsând şi grădina, şi strada să-şi exprime personalităţile distincte şi independente. Către
stradă oferă o prezenţă rigidă,”exterioară” ce funcţionează drept fundal pentru iregularitatea şi
accidentele de vizavi; dar, dacă defineşte spaţiul public în acest mod, este capabil să asigure un mediu
opus pentru grădină – mai prietenos, privat şi, eventual, mai adaptabil”28. Rowe oferă ca model şi
palatul de vară al împăratului Hadrian din Tivoli, o grupare de clădiri diverse situate în contextul deluros
27
28
Rowe, ibid., pag.79
25
– obiectele monumentale, simple, însă inserate cu atenţie în relieful accidentat al Italiei, susţin dialogul
dintre lumea ideală a conceptelor şi realitatea complexă în care se manifestă.
Figura 22: Palazzo del Quirinale si extinderea sa – imagine aeriana si plan de situatie
Sursa: http://images.fineartamerica.com/images-medium-large-5/quirinal-palace-rome-blom-asa.jpg
http://www.romeartlover.it/Vas192sm.jpg
Deşi vechi de mii de ani, acesta dezvăluie preferinţe universale umane confirmate empiric în lucrările
amintite: “este aproape sigur că preferinţa estetică neinhibată în prezent (dacă avem două situaţii
echivalente ca întindere şi deschidere infinită) favorizează discontinuităţile structurale şi entuziasmările
multiple, sincopate ale vilei din Tivoli”29.
29
Rowe, ibid., pag.93
26
Figura 23: Palatul de vara al imparatului Hadrian, Tivoli – macheta si plan de situatie
Sursa: Rowe, op.cit., pag. 110
Viziunea integratoare a lui Rowe se poate aplica întregii probleme de formă urbană a oraşului modernist.
El afirmă că oraşul tradiţional este important şi ca metodă să de a structura spaţiul urban are o
multitudine de valenţe pozitive, însă îşi dă seama că revoluţia industrială şi mişcările culturale
avangardiste au schimbat definitiv mediul urban. Astfel, revenirea la oraşul medieval reprezintă un
anacronism pentru societatea modernă, însă îmbrăţişarea fără reţinere a viitorului şi utopiei nu este
deasemenea o soluţie. Oraşul tradiţional şi cel modernist reprezintă deci două extreme, iar adevărul se
găseşte undeva la mijloc: “se propune că, mai degrabă decât să sperăm şi să aşteptăm dispariţia
obiectului izolat (în timp ce versiuni ale sale sunt produse mai mult ca niciodată), ar fi mai înţelept ca,
în cele mai multe cazuri, să îi dăm posibilitatea şi să îl încurajăm să fie digerat într-o textură sau
matrice dominantă. Este sugerat şi că nici obsesia pentru spaţiu, nici pentru obiect nu mai reprezintă
atitudini utile”30.
30
Rowe, ibid., pag.84
27
III.2. Critica segregării funcţionale - dispariţia vitalităţii urbane

Alcătuirea generală a oraşului – eşecul metaforei orasului-masina
Organizarea funcţională urbană este o temă dezbătută de-a lungul istoriei, de multe ori cu argumente
“ştiinţifice” oferite de fiecare parte a disputei. Însă în esenţă, diferitele modele normativer ale oraşului
întruchipează sistemele de valori opuse ale creatorilor; preocuparea petru viitor, raţiune, tipolgizare şi
mecanisme a moderniştilor îi determină să îmbrăţişeze noţiunea de oraş ca o maşinărie imensă, integrată
sidestinata asigurării condiţiilor de trai minime în mod simplu şi eficient. Însă maşina este în mare parte
suma părţilor sale; componente distincte, clar definite şi îndeplinesc un rol specific în funcţionarea
sistemului din care fac parte; în oraşe, componentele sunt în schimb mult mai difuzate, au deseori roluri
ambigue şi îşi schimbă şi forma, şi funcţiunea de-a lungul timpului. Această tensiune dintre idealul
eficienţei şi raţiuni şi realitate va produce o serie de consecinţe asupra organizării spaţiale şi sociale
urbane.
Traducerea pentru arhitecţi a utopiei maşiniste este că şi oraşul ar trebui să fie compus tot din părţi
distincte iar construcţiile trebuie separate doar ca formă, ci şi ca funcţiune. Caracterul reducţionist şi
primatul sistemului în faţa omului inseeamna comasarea diverselor activităţi orăşeneşti la cele patru
esenţiale esenţiale: locuirea, circulaţia, munca productivă şi petrecrea timpului liber în cultura corpului
sau a minţi, toate în scopul creşterii capacităţii omului de a produce: “Acest spaţiu explodat nu e totuşi
mai puţin guvernat de o ordine riguroasă care răspunde unui nou nivel de eficacitate, acela al activităţii
productive. Oraşul industrializat este şi industrios”31. Preocupările principale sunt eficienţa (orice
maşină trebuie să fie eficientă şi să-şi îndeplinească scopul rapid) şi igienă (arhitecţii doresc să se
îndepărteze pe cât posibil de oraşul industrial aglomerat, sursa a bolilor şi poluării). Reducerea
individului la doar câteva activităţi de bază şi nevoi fizice (soare, verdeaţă şi spaţiu) omite însă o mare
parte din diversitatea caracteristică oraşelor mari: “în aglomerarea progresistă nu domneşte un climat cu
adevărat urban. [...] În sfârşit, aglomerările urbanismului sunt locuri ale constrângerii. Şi aici, un
cuvânt-cheie: eficacitate.”32
31
32
Choay, ibid., pag.50
28
Figura 24: Le corbusier, Plan Voisin
Sursa:http://static1.squarespace.com/static/50eb111de4b0404f377186e1/t/5184495ee4b0580e000816b3/1367624032310/Vill
e+Radieuse+Plan.jpg
Consecinţele segregării funcţionale sunt evidenţiate mai întâi de Jane Jacobs, care porneşte din nou de la
diversitatea oamenilor din oraşele mari, însă de această dată ajunge la altă destinaţie: “Diversitatea,de
orice fel, generată de oraşe provine din faptul că în oraş sunt atât de mulţi oameni într-un spaţiu atât de
restrâns, ei având gusturi, abilităţi, nevoi şi resurse diferite”33. Importanţă acestor gusturi diferite este,
în primul rând, varietatea cerinţelor ce trebuie satisfăcute de funcţiunile urbane – o varietate imensă şi în
continuă schimbare, greu de de prevăzut de către un singur planificator. Idealul lui Jacobs nu îl
reprezintă funcţiunile monolitice, ci întreprinderile mici, răspândite în reţeaua de locuinţe împreună cu
celelalte funcţiuni ale unei metropole. Această alăturare, dintre locuinţe şi birouri mici, teatre şi centre
civice integrate în oraş, este esenţială pentru creşterea diversităţii şi progresul economic şi pentru
maximizarea interacţiunii dintre indivizi cât mai diferiţi.
“Funcţiunile primare” reprezintă, pentru ea, elementele principale din care este compusă viaţa
economică a oraşului. Acestea pot fi sectoare unde predomină locuirea, teatre şi alte intitutii culturale,
33
29
clădiri publice şi de importanţă civică sau birouri. Cu cât acestea sunt mai “tocate”, cu atât mai bine –
esenţial este, la fel ca în cazul parcurilor, asigurarea unui flux constant de trecători de-a lungul zilei.
Jacobs demonstrează că atunci când predomină o singură funcţiune, fluxul este comasat în anumite
intervale orare restrânse – locuinţele oferă clienţi doar dimineaţă şi seara, iar birourile doar în timpul
prânzului şi după-amiază, la finalul programului de lucru normal. Rezultatul este că în zonele
monofunctionale supravieţuiesc doar organizaţiile care pot acomoda un număr foarte mare de clienţi în
câteva ore, timp în care câştigă profitul pentru întreaga zi: restaurante mari, supermarketuri, sedii de
bănci majore etc. Demonstraţia este, pentru ea, distribuţia şi natura magazinelor din zona de segregare
maximă – suburbia. Dependenţa de automobil şi dominată de locuirea individuală, suburbia nu are
diersitatea necesară pentru a susţine întreprinderi diverse sau bine distribuite spaţial. Ele se grupează în
malluri cu parcări imense, banale şi pustii jumătate din zi. Jacobs nu se rezumă la comerţ – şi teatrele
sau alte destinaţii culturale au nevoie de o varietate cât mai mare de clienţi pentru a putea supravieţui.
Astfel, ea se împotriveşte categoric tendinţei moderniste de grupare a acestor funcţiuni în “centre civice”
sau “centre culturale”, afirmând că distribuţia lor în oraşe nu doar că le-ar asigura utilizatori mai mulţi,
dar că însăşi prezenţa lor în cartiere diferite ar putea cataliza dezvoltarea locală.
Figura 25: Hilberseimer, proiect pentru zona centrala a orasului Berlin: locuinte colective tipizate la maxim si nimic
altcevaSursa: http://www.laits.utexas.edu/berlin/images/buildings/03UnderDenLinden/c153_LudwigH.jpg
30
Aici intervine noţiunea sa de diversitate secundară – întreprinderi şi alte funcţiuni mai restrânse care
apar după succesul unei combinaţii reuşite de funcţiuni primare şi le deservesc pe acestea. Un teatru
poate determină apariţia de studiouri şi săli de spectacol mai mici în jur; un centru cultural determină
apariţia de ateliere şi alte funcţiuni comerciale conexe. Jacobs pune accentul pe caracterul dinamic al
evoluţiei funcţionale a oraşului. Dacă au un mediu propice pentru dezvoltare, funcţiunile principale
distribuite corect acţionează că piese de şah care lucrează împreună şi se susţin reciproc: piesele nu
lucrează cel mai bine când sunt toate în aceleaşi pătrate, ci când sunt răspândite pe tablă şi controlează
cât mai multe pătrate. În timp, activităţile cele mai profitabile şi căutate le înlocuiesc pe cele mai
ignorate. Acest proces poate ajunge prea departe şi cauza din nou regresul la o zonă monofunctionala
dacă o singură activitate acaparează întregul sector – Jacobs dă exemplul zonei Wall Street, cândva o
zonă activă dominată în anii ’60 de clădiri de birouri masive care au dus evetual la dispariţia majorităţii
magazinelor mici, centrelor culturale şi până şi locuinţelor. Unele funcţiuni secundare pot deveni la
rândul lor funcţiuni principale – exemplul străzii unde se vând pantofi. Această schimbare continuă este
complet contrară utopiilor statice moderniste, în care funcţiunile, odată stabilite, rămân blocate până la
demolare sau reproiectare (bineînţeles, în realitate localnicii le-au adaptat pe cât posibil la nevoile lor
reale, însă rigiditatea planificării moderniste are limite).
Noţiunea de oraş omogenizat nu îi scăpa nimănui. Christopher Alexander, în mod special, are idei
similare legate de importanţa distribuirii mai uniforme a funcţiunilor şi spaţiilor publice. La scară
metropolitană el propune integrarea mai bună a spaţiilor urbane cu cele verzi – doreşte să elimine
suprafaţa urbanizată continuă cu o alternanţa între spaţiile verzi şi cele construite, argumentând că
legătura cu natura şi cu cadrul natural şi agricultural al zonelor urbanizate este esenţial: “odată cu
dispariţia contactului dintre orăşeni şi natura, rurală, oraşele devin închisori. Vacanţele la ţară, un an
petrecut la o fermă pentru copiii din oraş şi pensionarea la ţară pentru bătrâni sunt înlocuite de
hoteluri scumpe, tabere de vară şi aziluri de bătrâni. [...] Dacă dorim să refacem legătura dintre mediul
natural şi oraş, dar şi să menţinem densitatea interacţiunilor urbane, trebuie să întindem aria
urbanizată în benzi sinuoase ce se extind în zonele agriculturale”34. De fapt, Alexander respinge însăşi
ideea, cimentyata de studiile economice şi geografice, că oraşul ar trebui să aibă un singur centru,
prefigurând modelele de dezvoltare policentrică din anii ’90: “Puţini sunt cei cărora nu le place magia
marelui oraş. Dar extinderea urbană le-o răpeşte tutoror care nu au noroc sau venituri suficient de
34
Alexander, op.cit., pag.23
31
mari pentru a locui lângă centerele majore.35“. Soluţia este dedusă logic din problemă: “Magia oraşului
trebuie să fie disponibilă tuturor într-o zonă metropolitană. Ea trebuie stimulată prin politici
metropolitane colective ce frânează creşterea zonelor centrale astfel încât niciuna nu poate deservi mai
mult de 300.000 oameni”36.
Evident, separarea funcţională este dur criticată – Alexander discută proximitatea locuinţelor de spaţiile
de muncă: “separarea creează prăpăstii enorme în vieţile emoţionale ale oamenilor. Copiii cresc în
zone fără bărbaţi, mai puţin la sfârşitul de săptămână; femeile sunt blocate într-o atmosferă în care se
aşteaptă să fie îngrijitoarele caselor, frumoase şi neinteligente [...] această separare întăreşte idea că
munca este o corvoadă iar singură “viaţă” este viaţa în familie”37. De un tratament similar au parte şi
centrele de servicii moderne, care iarăşi sunt prea departe de locuitori pentru a oferi viaţa civică în sens
adevărat. Alexander începe să recurgă aici la metafore biologice, adaptate aproape direct la limbajul
formal al oraşului. El şi-l imaginează că o alăturare de cartiere distincte de dimensiuni mici, asemenea
unui grup de celule cu nucleu (centre ce activităţi, primării şi alte funcţiuni civice, zone comerciale
mici), citoplasmă (zone de locuinţe de diverse categorii şi densităţi) şi perete celular (graniţe lipsite de
locuinţe, destinate traseelor rutiere importante,industriei uşoare şi serviciilor pentru cartierele adiacente).
Unitatea de bază în organismul urban este subcultura, în sens de grupare omogenă de oameni cu acelaşi
mod de viaţă: “într-un oraş compus dintr-un număr mare de subculturi de dimensiuni mici, fiecare
ocupând un spaţiu definit şi separat de alte subculturi de către o bandă de teren fără locuinţe, este
posibilă dezvoltarea a noi stiluri de viaţă”38. Subcultura, ca element bine definit, este replica oraşului
ideal la anonimitatea epocii moderne: “Caracterul omogen, nediferenţiat al oraşelor moderne distruge
varietatea stilurilor de viaţă şi opreşte dezvoltarea caracterului individual.39”.
35
Alexander, ibid, pag.59
36
Alexander, ibid., pag.62
37
38
39
32
Figura 26: Categorii de peisaj (sus-jos) – metropola,oras, Arcadia, park, zona industriala, teren arabil, salbaticie
Alexander intră apoi în detalii, oferind modele pentru toate aspectele vieţii umane, în spiritul idealiştilor
secolului XIX: centre universitare publice, magazine mici răspândite uniform, tipologii de locuinţe
pentru toate gusturile şi tipurile de familii, distribuite precis în funcţie de caracterul public sau privat şi
de procentrul de ocupare. El stabileşte poziţia centrelor de dotări locale (aparent, este bine să fie
excentrice, din cauză nevoii de a fi amplasate între subculturi şi pentru că bazinul ideal pentru deservire
33
are o formă semicirculară) şi afirmă că trebuie prevăzute spaţii sacre (neapărat cu incinte concentrice
pentru a permite pătrunderea trepatata în zona cea mai importantă, precum templele egiptene), elemente
naturale (apă, vegetaţie, până şi animale în ferme mici) şi mai ales spaţii publice de toate categoriile.
Oamenii au drept de proprietate comună asupra terenului dintre spaţiile private şi sunt capabili să ia
hotărâri autonome la nivel local – Alexander foloseşte vnumarul des citat de 7000 de oameni pentru o
comunitate autonomă: “Indivizii nu au de fapt o voce într-o comunitate peste 5.000-10.000 persoane.
Oamenii pot avea influenţă reală asupra guvernului local atunci când acesta este autonom, auto-
guvernant, îşi stabilieste propriul buget şi este suficient de mic pentru a crea o legătură imediată între
omul obişnuit şi aleşi”40. Locurile de muncă trebuie să fie la 20 de minute de mers pe jos de locuinţe şi
să fie neapărat integrate între ele. În concluzie, pentru Alexander oraşele mari sunt compuse în bună
măsură din aşezări mai mici clar definite, diferenţa dintre ele fiind gradul de densitate al locuirii şi
înălţimea clădirilor din zonele mai centrale (în lucrări ulterioare, autorul va justifica această preferinţă
pentru repetarea unor tipologii la diverse scări folosindu-se de noţiunea de fractal). Aici i se opune lui
Jacobs, care descria problemele sistemice ale oraşelor mari: “Oraşele mari nu sunt similare oraşelor
mici, doar că mai mari. Nu sunt nici ca suburbiile, doar că mai dense. Ele diferă de acestea în moduri
fundamentale, iar unul este că oraşele sunt, prin definiţie, pline de străini. Pentru orice persoană,
străinii sunt mulţi mai frecvenţi în oraşele mari decât cunoştinţele”41.
Lui Alexander îi scapă faptul că într-un oraş mare, mobilitatea nu îl constrânge pe locuitor la o zonă de
20 minute – el poate avea un loc de muncă în colţul opus la oraşului şi poate avea interesul de a vizita
zone din oraşe complet diferite; mai mult, într-o metrolopola relaţiile sociale nu sunt restrânse la nivel
local, iar diversele societăţi şi grupuri de interese care se nasc pot fi răspândite pe toată suprafaţa ei.
Grupările mari de oameni au aşadar proprietăţi emergente, pe care o analiză făcută exclusiv la scara
locală nu le va descoperi; gândirea inductivă, deşi foarte utilă pentru a evita pierderea individului în
teorii şi statistică, trebuie confruntată cu gândirea la scară mare din toate punctele de vedere – cât timp
această gândire nu simplifica prea mult problema.
40
41
34
Figura 27: Plaza Mayor, Vittoria, Spania si Plan Voisin, axonometrie (rowe 67)
Sursa: Rowe, op.cit., pag. 67
Probleme de diversitate şi interacţiune la scara locală
Hibele la scară mare ale oraşului sunt oglindite la nivelul pietonului. Separarea funcţională este, în acest
caz, parţial vinovată pentru dispariţia vieţii publice – spaţiile verzi anonime propuse în modernism nu au
un public-tinta în afara ocupanţilor din vecinătate şi, în consecinţă, sunt rar ocupate sau părăsite. Jacobs
a observat deja ca zonele neocupate tind să după la creşterea gradului de criminalitate, care alungă şi mai
rapid utilizatorii rămaşi. Astfel, zonele mixte la nivel general trebuie susţinute de o reţea strânsă de
funcţiuni şi clădiri care să aducă diversitatea la scară umană.
Pentru Jacobs, sursele varietăţii formalese nasc din diversitatea funcţională şi economic. Ea afirmă că, în
sectoare dominate de o funcţiune, orice abordare estetică a clădirilor este superficială şi nu evidenţiază
adevărata ordine din spate; ea se manifestă când putem înţelege cum funcţionează componentele
funcţionale, când vedem destinaţii şi activităţi variate care împartă acelaşi spaţiu şi acelaşi grup de
utilizatori. Viaţa economică este facilitată aici şi de diversitatea cât mai mare a clădirilor, mai ales în
privinţa vârstei lor. Încercările moderniste de regenerare urbană, nu au efect, şi deoarece clădirile noi
îngreunează dezvoltarea întreprinderilor mici: “Dacă o zonă din oraş are numai clădiri noi,
întreprinderile ce se pot stabili acolo sunt restrânse automat la cele ce pot compensa costurile ridicate
ale contructiilor noi”42. Sediile de campanie politică, magazinele mici, studiourile de artişti şi alte
activităţi în stare incipientă au nevoie de costuri de întreţinere şi chirii cât mai mici pentru a rezista
economic, iar clădirile vechi oferă cheltuielile minime reduse în această privinţă. Alternanţa vechi-nou
42
35
facilitează ciclul de evoluţie funcţională şi gentrificare – pe măsură ce un grup se dezvoltă economic, îşi
poate îmbunătăţi din proprie iniţiativă clădirea în care lucrează; în acelaşi timp, clădirile construite
ulterior, cândva mai noi, se învechesc la rândul lor şi le scad costurile, închizând cercul.
Alexander detaliază şi el, cu precizie, necesităţile urbane la nivelul străzii. El oferă reţete de locuinţe
grupate, deservite de centre şi străzi comerciale la cel mult 10 minute distanţă. Locuinţele, bineînţeles,
au un spaţiu public adiacent şi în interior, unde grupurile de familii vecine se întâlnesc într-un cadru
semipublic. Locuitorii trebuie să fie apropape şi de o sală de sport, o biserică şi alte facilităţi culturale;
cu cât fragmentarea este mai ridicată, cu atât mai bine: “una din problemele comunităţilor moderne este
că viaţa publică este răspândită atât de mult încât nu are niciun impact asupra lor. Nu este disponibilă
într-un sens real membrilor comunităţii.”43.
Figura 28: Diversitate functionala si spatii publice: propunere pentru centrul orasului Looe, Gordon Cullen
Sursa: http://2.bp.blogspot.com/-OIhRsO8-YD0/U127Cq-9CWI/AAAAAAAArus/_ZiiFUcd670/s1600/Cullen+003.jpg
43
Alexander, óp.cit., pag.164
36
Astfel, şcolile mari ar trebui să fie compuse mai degrabă din clase mici, cu câteva camere şi unul-doi
profesori, distribuite uniform în oraş; spaţiile de lucru de la parter trebuie să fie deschise complet spre
stradă, ca oamenii să aibă contact vizual cu activităţile productive; pieţele trebuie să fie compuse din
magazine mici, deţinute individual, precum în souk-urile arabe. Nici universităţile nu scapă – trebuie de
asemenea micşorate şi răspândite, cu clasele deschise către public; în învăţământul superior, oricine
poate oferi cursuri şi oricine le poate urma. Orice stradă are nevoie şi de cafenele, de un spaţiu mai mare
în care comunitatea să se adune pentru petreceri şi băut bere şi până şi de un ring de dans în scuarurile
publice; fiecare dotare este apoi calculată în funcţie de numărul de oameni din bazinul de deservire.
Din studiile de viaţă urbană, şi Whyte are indicaţii pentru spaţiile publice – el constată că trecătorilor le
plac activităţile diverse într-o piaţă, mai ales zone de unde să poată cumpăra mâncare şi mese la care să
o comsume. Folosind termenul de triangulare, el combină ideea acestor utilizări multiple cu importanţa
unor activităţi de reper, care devin puncte de interes la nivel local – evenimente artistice publice,
sculpturi urbane şi alte elemente estetice, ferestre prin care se poate urmări activitatea dintr-o clădire mai
importantă. Orientarea către stradă, unde viaţa e cea mai intensă, este esenţială – mai ales pentru
magazine şi pentru intrările clădirilor mari de birouri. Astfel, el deplânge segregarea circulaţiei pietonale
de cea auto prin pasaje subterane sau pasarele la nivelurile superioare – acestea divid fluxul pietonal şi
îndepărtează oamenii de fronturile magazinelor, unde sunt ceruţi şi dar care oferă plăcerea vizuală şi o
ocazie de contact social. Inamicul cel mai mare al lui Whyte este astfel megastructura – clădiri masive
interiorizate, accesibile aproape exclusiv pentru autoturisme. Deşi acestea au diversitate funcţională
ridicată (multe combină birouri, hoteluri şi magazine), relaţia cu strada este inexistenta – viaţa publică
este mutată în interior, cu mari pierderi, în timp ce spre strada uitată rămân acum pereţi anonimi.
Figura 29: William Whyte, importanta standurilor de mancare in spatiile publice Sursa: Whyte, op.cit. pag.52
37
În lucrarea sa, Arhitectura oraşului, Aldo Rossi se opune aproape complet segregării sau determinării
funcţionale ale unei clădiri urbane. Acesta observă că construcţiile de succes, care rezistă timp de
decenii sau chiar secole în peisajul urban, tind să-şi schimbe funcţiunile în moduri imprevizibile pentru
creatorii lor. El contrazice “funcţionalismul naiv”, declarând că activităţile dintr-o clădire se chimba
mult mai rapid, odată cu societatea, decât configuraţia spaţială a oraşului; determinarea raţională a
funcţiunii este mai mult o exercitare a valorilor contemporane proiectului şi este înfrântă în scurt timp de
istorie; după cum afirmă şi Choay, “amenajarea oraşelor nu este obiectul unei ştiinţe riguroase. Mai
mult: ideea însăşi de urbanism ştiinţific este unul din miturile societăţii industriale. La rădăcina
oricărei propuneri de amenajare, în spatele raţionalizărilor şi cunoaşterilor care pretind că se
întemeiază pe adevăr, se ascund tendinţe şi sisteme de valori”44.
Aceasta este principala obiecţie manifestată de toţi autorii în privinţa comasării funcţiunilor, la orice
scară. Ei evidenţiază tensiunea dintre omogenitate completă (care este imposibilă) şi comasarea unei
funcţiuni într-o singură componentă masivă (care a fost încercată fără succes). Cullen foloseşte, de
exemplu, termenul de “peisaj categorizat”: o compunere diversă, variată, de elemente clar definite, care
grupate generează interacţiuni noi, pe care un mediu omogen nu le-ar provoca: “Se pare că înlocuim
nodurile de aglomerare locală cu o întindere uniformă urbanizată de oameni, agricultură, energie
electrică şi centre de distracţie; un deşert universal”45. Din nou, mediul urban nu poate fi nici perfect
eterogen, cu suburbii şi cartiere exclusiv pentru locuit, zone de producţie, de relaxare şi circulaţii, însă
nu poate reprezenta nici o întindere anonimă în care fiecare loc seamănă cu celălalt.
44
45
Cullen, op.cit. pag.59
38
Figura 30: Gordon Cullen, spatii publice multifunctionale Sursa: Cullen, op.cit., pag.77
Colin Rowe, preluând noţiunile de inginer şi bricoleur din teoriile structuraliste ale lui Claude Levi-
Strauss, detaliază dihotomia dintre dorinţa determinării raţionale a amenajării urbane şi adaptarea la
context prin preluarea elementelor şi tehnicilor din contextul imediat. În această interpretare, inginerul
este cel care realizează mai întâi un sistem de gândire, după care încearcă să adapteze realitatea la
normele deduse din această lume ideală. Bicoleurul, pe de altă parte, structurează realitatea mai întâi, în
funcţie de ce are la dispoziţie, după care, prin raţionament inductiv, încearcă să găsească temele comune
rezultate din activitatea sa. Autorul tratează cu suspiciune metodologiile raţionale ale lui Whyte şi
Lynch, susţinând, precum Choay, că în cele din urmă arhitecţii sunt de fapt ghidaţi de principii şi
inspiraţii personale şi de contextul cultural în care se află: “dacă ne despărţim de iluziile autoaprecierii
profesionale şi teoriile academice acceptate curent, termenul “bricoleur” descrie mult mai bine ce face
arhitectul-urbanist în vată reală decât orice fantezie ce rezultă din “metodologie” şi sistemică”46. El
ajunge pe această cale, însă, la acelaşi rezultat, întruchipat de această dată de imaginea idealizată a
Romei, oraşul în care totul pare a fi posibil: “Roma secolului XVII, o aglomerare de palate, pieţe şi vile,
o fuzionare categorică între impunere şi adaptare, o intersectare rezistentă de intenţii, o antologie de
compoziţii unitare şi material ad-hoc între ele, o dialectică a tipologiilor ideale şi a tipologiilor ideale
în context empiric”47.
46
47
Rowe, ibid., pag.106
39
Figura 31: Ilustratie a modelului Romei antice din Museo della Civita Romana, Roma, Italia
Sursa:
Http://upload.wikimedia.org/wikipedia/commons/1/13/Model_of_imperial_Rome,_Area_of_the_Velian_Hill_and_the_Valle
y_of_the_Colosseum_in_I._Gismondi's_large_1987_model_of_Rome,_Museo_della_Civita_Romana_(13841003315).jpg
III.3. Spaţiu public, societate şi istorie – aspecte ignorate ale planificării moderniste
Importanţa spiritului comunitar şi a spaţiului public
Ideea utopică a individului-tip prespune ignorarea varietăţii individuale şi proiectarea unei singure
soluţii care este pe urmă aplicată în masă. Suma relaţiilor sociale ale uni oraş este redusă la câteva spaţii
de discuţie pentru vecini; spaţiul public, locul în care oraşul se realizează pe plan civic şi cultural, este
redus la nivel de spaţiu de “recreere” banal sau la câteva clădiri culturale, grupate pe o insulă în centrul
civic al oraşului. Inabilitatea de a vedea potenţialul unei zone şi importanţa relaţiilor comunitare,
indiferent de clasa socială, îi determină pe arhitecţi să fie complici la eforturile infame de regenerare
urbană a zonelor vechi, eforturi ce îi defavorizează cel mai frecvent pe membrii cu statut economic
dezavantajat.
Exemplul clasic este inclouirea mahalelor cu proiecte de dezvoltare imobiliară sau ansambluri de
locuinţe colective sociale. În timp ce dezvoltatorii vor să elimine mahalalele din raţiuni economice,
urbaniştii văd în ele aglomeraţia şi mizeria oraşelor industriale din secolul XIX şi dezordinea
inadmisibilă pentru concepţiile lor geometriste. Deoarece locuitorii lor au cea mai mică influenţă
politică, mahalalele sunt uşor de înlăturat, iar populaţia lor este mutată în ansambluri de locuinţe
colective care sunt de obicei mai periculoase decât zona de unde au plecat. Motivul este că de multe ori,
40
zonele marcate pentru “regenerare” au deja un ecosistem social şi economic în dezvoltare. Jane Jacobs
observă că “atunci când o zonă este eliberată de mahalale, nu distruge doar casele dărăpănate.
Oamenii sunt alungaţi. Bisericile sunt dărâmate. Antreprenorul local este falimentat. Avocatul de
cartier este mutat într-un birou diferit în centru iar reţeaua strânsă de prietenii locale şi relaţii dintre
grupuri este destrămată definitiv”48. Ea declară că zonele sărace reprezintă de fapt arii cu potenţial cât
timp rezidenţii lor sunt încurajaţi să rămână acolo şi după îmbunătăţirea sotuatiei lor economice. Atunci,
ei îşi pot înveşti câştigurile în imunatatirea condiţiilor de trai; unii deschid magazine la parter sau
lucrează la etaj iar, pe măsură ce zonă îşi îmbunătăţeşte reputaţia, începe să fie prietenoasă pentru străini
sau alte grupuri care caută zone ieftine precum artiştii sau micii întreprinzători. Acest fenomen de “ieşire
din mahala”, spune ea, a avut loc şi în cartierele din Manhattan la sfârşitul seolului XIX şi începutul
secolului XX, iar politicile de regenerare urbană nu fca decât să îl încetinească. De regulă, locuitorii
mutaţi în ansambluri sunt segregaţi după venit, fiind deja eliminată o sursă a diversităţii; când aceştia au
posibilităţi mai mari, ori sunt transferaţi automat într-un ansamblu mai bun, ori pleacă de bunăvoie. În
esenţă, blocurile sociale reprezintă “uşi rotative” pentru locatarii lor, care imediat ce au ocazia le
părăsesc şi previn apariţia unei comunităţi coezive; aceştia ar fi fost mult mai împliniţi în mahalalele
neigienice de unde provin.
De altfel, relaţiile sociale de acest tip, spune Jacobs, sunt esenţiale în oricare cartier al unui oraş, nu doar
în mahalale; oamenii care se cunosc asigură siguranţa străzilor şi interacţiunea cu străinii: “pacea este
menţinută în mod principal de o reţea densă, aproape inconştientă, de metode de control voluntar şi
standarde impuse de înşişi locuitorii şi menţinute de înşişi locuitorii”49. Această calitate de
autoorganizare se manifestă pe paliere din ce în ce mai ridicate – asociaţii locale, grupuri de interese şi
în cele din urmă organizaţii de cartier ce pot avea o influenţă în politica oraşului: “principalul rol al unui
cartier de succes este să asigure medierea dintre cartierele de străzi indispensabile dar incapabile
politic şi oraşul întreg, foarte influent politic”50. Timpul este esenţial în dezvoltarea acestor relaţii, în
afară,evident, de coeziunea mediului fizic care să le permită locuitorilor unei străzi să exploreze
vecinatatilei şi să dobândească un sentiment de apartenenţă. Mahalaua este aşadar un cel mai evident
exemplu pentru un fenomen general – o zonă se dezvoltă din toate punctele de vedere doar atunci când
facilitează interacţiunile dintre oameni şi încurajează formarea unei comunităţi coezive şi toleranţe.
48
49
50
41
Figura 32: Cartierul NorthEnd din Boston – o mahala scapata de demolarea complet, actual gentrificata
Sursa: http://www.boston.com/yourtown/news/assets_c/2012/04/NORTH%20END-thumb-520x390-68661.jpg
http://2palaver.com/blog/wp-content/uploads/2010/05/slidescan4201.jpg
O viziune mai radicală este prezentată, din nou, în A Pattern Language. Acesta trece de la simpla analiză
la prescrierea unor modele de organizare rezultate din necesitatea grupărilor autonome. El propune chiar
eliminarea graniţelor naţionale, argumentând că guvernele regionale sunt mai eficiente, democratice şi
mai apropiate de oameni. Când vine vorba de comunităţile locale, reţeta este clară: “Indivizii nu au de
fapt o voce într-o comunitate peste 5.000-10.000 persoane. Oamenii pot avea influenţă reală asupra
guvernului local atunci când acesta este autonom, auto-guvernant, îşi stabilieste propriul buget şi este
suficient de mic pentru a crea o legătură imediată între omul obişnuit şi aleşi”51. Comunităţile ideale
sunt utopii, chiar dacă unele mai tentante decât cele moderniste – tinerii învaţă de la atelierele şi
birourile locale şi educaţia este complet descentralizată; copiii au acces universal, sunt în perfectă
armonie în comunitate şi în siguranţă în sânul cartierului; terenul neocupat de construcţii este accesibil
oricând publicului (şi de altfel şi unele forme de proprietate privată, precum fermele). Societatea este
clasificată acum pe grupe de vârstă, fiecare cu metode diferite de ocupa spaţiul: “Într-o cultură
suburbană uniformă, cele 7 vârste nu sunt demarcate clar; nu sunt sărbătorite; trecerea de la o vârstă
la alta a fost aproape complet uitată. În aceste condiţii, oamenii se schimbă. Nu se pot împlini în vreo
vârstă sau trece cu succces de la una la alta”52. Bătrânii, uitaţi de obicei de utopii, sunt aici frecvent
menţionaţi –trebuie primiţi în comunitate dar trebuie să aibă o zonă de reşedinţă proprie în cartier, ca să
51
Alexander, op.cit., pag.71
52
42
locuiască lângă alţi bătrâni. După ce a stabilit această comunitate ideală, Alexander ar vrea să o vadă
repetată fără excepţie pe tot teritoriul, în mod similar oraselor-gradina ale lui Ebenezer Howard: odată ce
a fost atinsă “limita naturală”, celula-mama se divide în celule-fiica identice.
Cel mai radical autor este Henri Levebvre, care, deşi nu tratează în acelaşi nivel de detaliu organizarea
socială a grupurilor, le oferă însă şi mai mult control asupra mediului urban. În Dreptul la oraş el
porneşte de la o analiză a spaţiului – elementul de bază cu care societatea urbană lucrează pentru a-şi
realiza scopurile: “când se referă la spaţiu, Levebvre include ce numeşte spaţiu perceput, spaţiu
conceput şi spaţiu ocupat. Spaţiu perceput se referă la spaţiu relativ obiectiv, concret, cu care omul
interationeaza în mediul obişnuit. Spaţiul conceput reprezintă strcturarea mentală a spaţiului, idei
creative despre reprezentarea sa. [...]Spaţiul locuit reprezintă experieta propriu-zisă a spaţiului în
viada individului[..]el reprezintă un element constitutiv al vieţii sociale”53. Propunerea sa este ca
locuitorii care ocupă spaţiul să aibă şi dreptul de a decide cursul evoluţiei sale – în esenţă, să aibă un
cuvânt de spus în toate hotărârile legate de un anumit loc, fie că este vorba de guvern sau de o entitate
privată. Diferenţa între dreptul la schimbare acordat cetăţenilor şi cel destinat ocupanţilor este că,
privilegiind categoria din urmă, Lefebvre extinde extraordinar sfera de influenţă a unui grup local, care
acum transcede graniţele naţionale sau limitele dintre public şi privat. De exemplu, dacă o companie din
New York se hotărăşte să deschidă o nouă filială într-un cartier din Argentina, localnicii au dreptul să
participe la procesul decizional şi să aibă o influenţă hotărâtoare asupra rezultatului final - “viziunea lui
Lefebvre legată de dreptul la oraş este de transformare radicală a relaţiilor sociale urbane şi
spaţiale.[...]modelul dominant de cetăţenie este alterat definitiv de către dreptul de participare”54.
Dincolo de propunerile radicale, mulţi autori afirmă statutul ambiguu al spaţiului public în oraşul
modernist, care este privatizat sau a dispărut cu desăvârşire. Charles Moore, în eseul You Have to Pay
for the Public Life, descrie dispariţia zonelor comune din California, începând cu Los Angeles; el se
întreabă: dacă cineva ar vrea să protesteze, unde ar putea să o mai facă? Comunitatea s-a mutat în
suburbii, iar spaţiul public s-a atrofiat la minim. “Main Street”, spaţiul public idealizat în contextul
american, este aici ori o promenadă dezolantă pe care nu o foloseşte nimeni, ori a fost acaparat de
interese private; viaţa comunitară s-a mutat în locuri ca Disneyland, unde oamenilor li se oferă în mediul
privat ce le lipseşte, de fapt, în viaţa publică: “Disneyland trebuie privit drept cel mai important
ansamblu construit în vest din utltimele decenii [...] este implicat în reinstituirea multora din elementele
53
Mark Purcell, Excavating Lefebvre: The Right to the City and its Urban Politics of the Inhabitant, pag.6
54
Purcell, ibid., pag.8
43
spaţiului public ce au dispărut în mediul lipsit de caracter al Californiei de Sud, a cărui singură limită
este oceanul şi al cărui centru este de negăsit. Interesant este că, pentru un spaţiu public, Disneyland nu
este gratuit. Biletele se cumpără la intrare. Dar şi Versailles a costat extrem de mult. Acum, la fel ca
înainte, trebuie să plăteşti pentru viaţa publică”55.
Figura 33: Strada principala din Disneyland, California, Sua
Sursa: http://albums.mouseplanet.com/AdrienneVincentPhoenix/MainStreet_110507_AVP.jpg
Acest caracter ambivalent al Disneyland este remarcat de mai mulţi autori iar Colin Rowe indică iarăşi şi
lipsurile mediului privat idealizat, precum şi ale ideii de stradă centrală în sine: “strada centrală din
Disney World nu este o idealizare cât este un proces de filtrare şi împachetare ce implică eliminarea
neplăcutului, tragediei, timpului şi defectului. Dar adevărata stradă centrală, cea autentică din secolul
XIX, nu este atât de simplă sau de frumoasă. Manifestă, în schimb, o disperare optimistă. Templul
grecesc, faţada victoriană falsă, porticul Palladian, casa operei nefolosită [...] Cu alte cuvinte,
adevărata Main Street, care are frecvent aspecte sardonice, întruchipează o realitate umilă şi rar
universală ce provoacă curiozitatea speculativă, stimulează imaginaţia şi necesită efort mental pentru a
fi înţeleasă”56.
55
Charles Moore, You Have to Pay for the Public Life, pag.3
56
44
Figura 34: Strada principala din Ithaca, New York
Sursa:http://www.gannett-cdn.com/-mm-/a9e26c114ebc2887becfe866538543c44f6adce6/c=20-0-2081-
1546&r=x404&c=534x401/local/-/media/Ithaca/2014/10/03/accident.jpg
Importanţa monumentului şi dimensiunea simbolică a planificării urbane
Dacă spaţiul public a fost pierdut intereselor private, ce se întâmplă cu monumentele? Există critici care
îl văd la fel de pierdut că şi pieţele orăşeneşti; Moore observă că cele mai monumentale clădiri, în sensul
importanţei fizice a lor, sunt ori clădiri ale intereselor private, ori clădiri publice ecranate imediat de
acestea, ori centre civice uitate, pe care oamenii doar arareori le mai vizitează. El trage concluzia că “un
monument trebuie să marcheze un loc de importanţă mai mare decât cea privată. Marcarea cu un
monument este aşadar un act public, iar recunoaşterea locului tot un act public de asteptat din partea
membrilor societăţii ce deţine locul. Monumentalitatea, considerată în acest mod, nu este rezultatul
tehnicilor de compoziţie geometrică (cum ar fi simetria multiaxială), formei excepţionale sau chiar a
consumului evident de spaţiu, timp şi bani. Este, mai degrabă, efectul aproprierii de către societate a
unor locuri importante pe suprafaţa pământului şi celebrarea importanţei lor”57.
57
Moore, op.cit., pag.1
45
Figura 35: Primariile din Los Angeles si Gilroy, monumente ignorate
Surse: http://www.virtourist.com/america/usa/los-angeles/imatges/24.jpg
http://noehill.com/santaclara/images/gilroy_city_hall.jpg
Aldo Rossi vede monumentul din perspectiva unificării a două lumi separate, în stil platonic: lumea
ideilor, în care ideile arhitecturale şi urbaniste adoptă tipologii raţionale şi au o continuitate conceptuală,
şi mediul construit de zi cu zi, în care aceste idei se manifestă şi fac faţă adaptării şi compromisului.
Odată apărute în mediul concret, acestea reprezintă cristalizarea ideilor şi influenţelor culturale ale
societăţii care le-a produs, dar vor servi şi drept factori de influenţă pentru conceptele şi construcţiile
ulterioare. Citirea unui monument relevă aşadar un moment din istorie - istoria gândirii (dată de
conceptul arhitectural) şi cea a societăţii în care monumentul s-a manifestat: “Valoarea istoriei văzute ca
memorie colectivă, ca relaţie între colectiv şi locul sau, este că ne ajută să percepem importanţa
structurii urbane – individualitatea sa şi arhitectură ce reprezintă forma sa fizică Individualitatea este
în cele din urmă legată de un artefact originar – este un eveniment şi o formă fizică. Aşadar legătura
dintre trecut şi viitor stă în ideea însăşi a oraşului în care este exprimată în acelaşi mod în care
memoria leagă viaţa unei persoane; întotdeauna, pentru a fi realizată, această idee nu poate doar să
influenţeze realitatea dar să fie şi influenţată de ea”58.
Această apropiere dintre monument şi mediul în care este implantat îi inspiră ideea de locus – o
unificare a contextului fizic şi cultural în care clădirea apare: “conceptul locusului trebuie să fie
subiectul unei cercetări specifice ce implică istoria întregii arhitecturi. Relaţia dintre locus şi proiectare
trebuie analizată pentru a clarifica conflictul aparent de nerezolvat dintre proiectare ca activitate
58
Aldo Rossi, The Architecture of the City, pag.131
46
raţională şi impunere asupra contextului, şi caracterul local, specific al unui loc. Această relaţie
subsumează şi ideea de unicitate”59. Rossi oferă drept exemplu deja celebrele Roma şi Atena. Oprindu-
se asupra forumului roman, autorul descrie factorii de context natural şi politic ce au dus la apariţia sa şi
modul în care această formă a rezistat unei evoluţii urbane de sute de ani, primind înţelesuri şi funcţiuni
noi; la un moment dat, îşi pierde şi funcţiunea de piaţă de produse, însă caracterul sau central şi public
rămâne neschimbat. Alăturarea forurilor împăraţilor nu i-a diminuat în mod major importanţa, el fiind
văzut de către cetăţeni că esenţa vieţii publice în capitala imperiului. Un caz similar îl reprezintă Atena,
unde Rossi vede conexiunea ideală dintre contextul politic şi cultural (înflorirea culturală din epoca lui
Pericle şi democraţia incipientă anteniana) şi monumentele construite: Acropole, centrul lumii spirituale,
dar mai ales agora, simbolul unei participări comunitare nemaintalnite la imperiile autocratice
precedente. După cum declară Huxtable, “[caracterul urban] Este o calitate a importanţei oraşelor care
poate că nu rezolvă tensiunile rasiale, sociale sau crizele economice la care un oraş este predispus, dar
le transcede”60.
Figura 36: Planul forumului roman
Sursa: http://catholic-resources.org/AncientRome/Platner-forum1902-96.jpg
Această dimensiune a conştientului colectiv şi a dimensiunii spirituale este subliniată şi de Joseph

Rykwert, care investighează miturile ce au stat la baza fondării oraşelor Imperiului Roman şi, din nou,
59
Rossi, op.cit., pag.126
60
Huxtable, op.cit., pag.4
47
Greciei Antice. El vede aceste mituri ca o dimensiune pierdută a planificării şi ca dovadă că instinctul
raţionalist omite o trăsătură esenţial umană: “modul în care spaţiul este ocupat este îndelung studiat,dar
exclusiv în termeni fizici de ocupare şi dotări. Spaţiile psihologic, cultural, juridic, religios nu sunt
tratate ca aspecte ale spaţiului ecologic [...] Soluţiile propuse, din cauza caracterului lor fizic, intervin
în lumea simbolică a cetăţenilor; deseori formele arbitrare proiectate de urbanişti şi arhitecţi grăbiţi
evoluează dintr-un reziduu iraţional, motivate de prejudicii estetice şi spirituale neexprimate a căror
iraţionalitate contribuie la destabilizarea comunităţii”61. Rykwert detaliază semnificaţiile mistice ale
axelor cardo şi decumanus şi ale poziţionării templelor şi forumului roman, precum şi ale amplasării
templelor greceşti faţă de accesele în oraş şi agoră. El demonstrează că, până şi în spatele unei amenajări
ortogonale cu aspect utilitar stă o întreagă construcţie mitologică şi spirituală care îi dă sens şi îi implică
pe locuitori în crearea oraşului – comunitatea este unită nu doar de cadrul fizic, ci şi de un sentiment de
scop împărtăşit şi de identificare cu universul.
Figura 37: Analiza plin-gol pentru o portiune din orasul Brasilia
Sursa: https://c1.staticflickr.com/9/8081/8427582294_29d1e930e1_z.jpg
61
Joseph Rykwert, The Idea of a Town, pag.24
48
IV. Concluzie
Kevin Lynch declară în A theory of Good City Form că dimensiunile de evaluare ale unui oraş ar trebui
să fie cât mai independente, pentru a facilita înţelegerea efectelor în cazul modificării uneia singure.
Bineînţeles, complexitatea unui oraş are drept consecinţă că orice metodă de analiză are categorii mai
poroase: funcţiunea oraşului nu poate fi separată de alcătuirea sa fizică, iar ambele sunt determinate de
către decizii şi interacţiuni individuale, nu reguli imuabile. Această proprietate fundamentală, că oraşul
este produsul hotărârilor umane şi nu al unor reguli naturale, îl face mai greu de modelat şi de înţeles şi
îi consfera un grad ridicat de incertitudine.
După cum am ilustrat, planificarea urbană modernistă are defectul de a interpreta oraşul ca pe o
maşinărie raţională, fără posibilitatea schimbării, sau ca un organism biologic, ce trece prin stări definite
şi are un ciclu de viaţă care respectă legi ştiinţifice. Această atitudine, că viitorul poate fi dedus din
prezent, este respinsă mai ales de Colin Rowe, care o numeşte teoria Doctor Spock a viitorului(rowe
p98), după celebrul personaj din Star Trek. Argumentul sau este că oamenii nu sunt fiinţe predictibile,
iar ideile pe care le au, idei care vor determina viitorul, cu atât mai puţin: “ideea societăţii şi culturii
simplu rezultat al creşterii organice (şi deci a schimbării) distorsionează statutul ei esenţial ca rezultat
al ritualului şi dezbaterii. Ideile şi ideile din viitor care îl vor face diferit de trecut (asigurând, deci,
schimbarea) nu doar “cresc”. Ele nu există în sens botanic sau biologic”62. Conflictul, negocierea şi
caracteristicile emergente ale mulţimilor sunt esenţiale în evoluţia unui oraş iar o etapă de existenţă, deşi
evidenţa în contextul istoric, este foarte greu de prezis de dinainte. Aici survine de fapt eşecul utopiei –
modelul social perfect, forma urbană ideală, sunt doar imortalizări ale unui singur moment al istoriei şi a
sistemelor de valori corespondente; odată cu schimbarea normelor de comportament şi idealurilor uni
comunităţi, utopia devine desuetă sau uitată complet, având doar o valoare didactică. De această eroare
sunt vinovate într-o oarecare măsură şi textele prezentate care au un ton mai normativ – care urmăresc să
ofere soluţii, nu doar să identifice probleme. Pentru Jane Jacobs, oraşul ideal seamănă izbitor cu cartierul
în care a trăit toată viaţa, Greenwich Village; realitatea este că momentul în care l-a surprins în cartea sa
a durat foarte puţin, fiind o etapă de tranziţie dintre mahalaua din anii ’30 şi zona gentrificata din anii
2000, acesibila doar persoanelor cu venit ridicat. Pentru Christopher Alexander, societatea este perfect
democratică şi divizată în “sate urbane” – însă acest mod de a privi oraşul ignoră procesele economice şi
sociale la scară mare care îi dau o parte din vitalitate, dinamism şi importanţa în sistemul de aşezări.
62
49
Modelul critic culturalist revine ciclic în orice epocă – umanism, comunitatea orasului-gradina,
“anthropopolisul” anilor ’60, Noul Urbanism în anii ’90; abordarea sa se regăseşte contemporan în cărţi
şi articole precum al lui Peter Buchanan în revista Architectural Review, la 50 ani de la apariţia primelor
studii Townscape: “Planificarea urbană se ocupă de interdependenţele şi dezvoltarea reciprocă în
vederea atingerii potenţialului latent al cetăţenilor şi oraşului prin structurarea cât mai bogată şi
coerentă a spaţiilor diferite din mediul urban şi, aşadar, a experienţei de viaţă a locuitorilor, Este o artă
a spaţiului, timpului şi schimbării sau maturizării”63 (Buchanan). Preocupările pentru tehnologie,
mediul înconjurător şi alte sisteme aflate în paralel cu cadrul social vor exista întotdeauna însă, în paralel
cu ele, cultura va reveni asupra omului ca filtru de interpretare al mediului înconjurător, omului ca
măsură a tuturor lucrurilor.
63
Peter Buchanan, The Big Rethink part 11: Urban Design, pag.5
50
Bilbiografie
Bibliografie tiparita
Jane Jacobs – The Death and Life of Great American Cities, 1961 – Random House, New York
Gordon Cullen – The Concise Townscape, 1971 – Architectural Press, Londra
Charles Moore – You Have to Pay for the Public Life, 1965 – Perspecta 9/10, New Heaven
Aldo Rossi – The Architecture of the City, 1966 – MIT Press, Cambridge
Joseph Rykwert – The Idea of a Town, 1976 – MIT Press, Cambridge
Kevin Lynch – Imaginea orasului, 1961 – MIT Press, Cambridge
Kevin Lynch – A Theory of Good City Form, 1988 – MIT Press, Cambridge
Christopher Alexander – A Pattern Language, 1977 – Oxford University Press, New York
Colin Rowe – Collage City, 1978 – MIT Press, Cambridge
Francoise Choay – Urbanismul, utopii si realitati, 1965 – Simetria, Bucuresti
Peter Buchanan – The Big Rethink Part 11: Urban Design, 2013 - Architectural Review, Londra
Bibliografie online
William M Whistler & David Reed – Townscape as a Philosophy of Urban Design
http://www.rudi.net/books/13105
Mark Purcell - Excavating Lefebvre: The right to the city and its urban politics of the inhabitant
http://faculty.washington.edu/mpurcell/geojournal.pdf
Ada Louise Huxtable – Sometimes We Do It Right, 1968
http://dcrit.sva.edu/wp-content/uploads/2010/06/Sometimes-We-Do-It-Right-Ada-Louise-
Huxtable.pdf
Bibliografie foto
http://catholic-resources.org/AncientRome/Platner-forum1902-96.jpg
http://www.virtourist.com/america/usa/los-angeles/imatges/24.jpg
http://noehill.com/santaclara/images/gilroy_city_hall.jpg
51
https://c1.staticflickr.com/9/8081/8427582294_29d1e930e1_z.jpg
http://www.gannett-cdn.com/-mm-/a9e26c114ebc2887becfe866538543c44f6adce6/c=20-0-
2086&r=x404&c=534x401/local/-/media/Ithaca/2014/10/03/accident.jpg
http://albums.mouseplanet.com/AdrienneVincentPhoenix/MainStreet_110507_AVP.jpg
http://www.boston.com/yourtown/news/assets_c/2012/04/NORTH%20END-thumb-520x390-68661.jpg
http://2palaver.com/blog/wp-content/uploads/2010/05/slidescan4201.jpg
Http://upload.wikimedia.org/wikipedia/commons/1/13/Model_of_imperial_Rome,_Area_of_the_Velian
_Hill_and_the_Valley_of_the_Colosseum_in_I._Gismondi's_large_1987_model_of_Rome,_Museo_dell
a_Civita_Romana_(13841003315).jpg
http://2.bp.blogspot.com/-OIhRsO8-YD0/U127Cq-
9CWI/AAAAAAAArus/_ZiiFUcd670/s1600/Cullen+003.jpg
http://2.bp.blogspot.com/-OIhRsO8-YD0/U127Cq-
9CWI/AAAAAAAArus/_ZiiFUcd670/s1600/Cullen+003.jpg
http://www.laits.utexas.edu/berlin/images/buildings/03UnderDenLinden/c153_LudwigH.jpg
http://static1.squarespace.com/static/50eb111de4b0404f377186e1/t/5184495ee4b0580e000816b3/13676
24032310/Ville+Radieuse+Plan.jpg
http://images.fineartamerica.com/images-medium-large-5/quirinal-palace-rome-blom-asa.jpg
http://www.romeartlover.it/Vas192sm.jpg
https://rosswolfe.files.wordpress.com/2013/06/900x720_2049_1649.jpg
http://cdn.citylab.com/media/img/citylab/legacy/2012/11/08/Screen%20Shot%202012-11-
08%20at%203.41.39%20PM.png
http://www.sustainablefutures2011.org/wp-content/uploads/2011/05/lynch_image_of_city.jpg
https://strawdogs.files.wordpress.com/2010/04/yona-friedman-4.jpg
http://blogs.artinfo.com/objectlessons/files/2012/12/archigram.jpg

Text Final

Încărcat de

Informații document

Drepturi de autor

Formate disponibile

Partajați acest document

Partajați sau inserați document

Opțiuni de partajare

Vi se pare util acest document?

Este necorespunzător acest conținut?

Drepturi de autor:

Formate disponibile

Text Final

Încărcat de

Drepturi de autor:

Formate disponibile

CRITICA AMENAJARII URBANE MODERNISTE

INTRE ANII 1960-1980

Indrumator: Ileana Stanculescu

Student: Dragomir Mihai

II. Prezentarea lucrărilor critice şi a contextului istoric 4

III. Categorii principale de critica ale urbanismului modernist 9

III.1. Critica formei urbane 9

III.2. Critica segregării funcţionale 27

II. Prezentarea lucrărilor critice şi a contextului istoric

Sursa: Colin Rowe, Collage City, pag. 5

Figura 5: Yona Friedman, orasul tridimensional Figura 6:Archigram, Walking City

III. Categorii principale de critica al urbanismului modernist

III.1. Critica formei urbane

Inversarea raportului figura-fond şi dispariţia spaţiului clar definit

Rowe, op.cit., pag. 71

Figura 13: Planuri plin-gol pentru St-die (le Corbusier) si Parma

Sursa: Rowe, opcit., pag. 62-63

Figura 14: Piata centrala din harlow (rowe 61-62)

Sursa: Rowe, op.cit., pag. 61-62

Figura 15: Imagini din suburbia englezeasca

Sursa: Gordon Cullen, The Concise Townscape, pag.134

Figura 16: Spatiul poate fi definit de porti si obiecte

Sursa: Cullen, op.cit., pag. 35

Figura 17: Perspectiva poate fi inchisa sau redirectionata in unghi

Sursa: Cullen, op.cit., pag 43

Figura 19: Grafice de utilizare a spatiilor publice orasenesti

Sursa: Whyte, op.cit., pag. 27

Un caz particular – disparitia strazii traditionale

Figura 20: Perspective secventiale

Sursa: Cullen, op.cit., pag. 108-110

Figura 21: Perspective secventiale

Sursa: Cullen, op.cit., pag. 17

SursaL Christopher Alexander, A Pattern Language, pag 173 si pag. 177

Sursa: Rowe, op.cit., pag. 110

III.2. Critica segregării funcţionale - dispariţia vitalităţii urbane

Figura 24: Le corbusier, Plan Voisin

Sursa: Cullen, op.cit., pag. 58

Sursa: Rowe, op.cit., pag. 67

Probleme de diversitate şi interacţiune la scara locală

Figura 33: Strada principala din Disneyland, California, Sua

Figura 34: Strada principala din Ithaca, New York

Importanţa monumentului şi dimensiunea simbolică a planificării urbane

Figura 35: Primariile din Los Angeles si Gilroy, monumente ignorate

Figura 36: Planul forumului roman

Această dimensiune a conştientului colectiv şi a dimensiunii spirituale este subliniată şi de Joseph

Figura 37: Analiza plin-gol pentru o portiune din orasul Brasilia

Gordon Cullen – The Concise Townscape, 1971 – Architectural Press, Londra

Joseph Rykwert – The Idea of a Town, 1976 – MIT Press, Cambridge

Kevin Lynch – Imaginea orasului, 1961 – MIT Press, Cambridge

Colin Rowe – Collage City, 1978 – MIT Press, Cambridge

Francoise Choay – Urbanismul, utopii si realitati, 1965 – Simetria, Bucuresti

William M Whistler & David Reed – Townscape as a Philosophy of Urban Design

Ada Louise Huxtable – Sometimes We Do It Right, 1968

S-ar putea să vă placă și