Vocabularul analizei compozitionale de arhitectura – termeni si concepte (Fr.

Ching – Architecture, Form,Space Order)

Sistemele arhitecturale opereaza cu : spatiul, structura si inchiderea. Acestea sunt caracterizate de
modele organizationale, relatii, ierarhie; imagine formala si definire spatiala; calitati ale formei,
culoare, textura, scara proportie; calitati ale suprafetelor, muchii si deschideri.

Experimentam arhitectura prin miscarea in spatiu (care implica automat si componenta

temporala), aceasta determina importanta apropierii si intrarii, a configuratiei traseului si a
accesului, a secventialitatii spatiilorsi a elementelor perceptive legate de lumina, vedere,
atingere,auz si miros.

Arhitecura se realizeaza prin mijloace tehnologice care asigura : realizarea inchiderii si

structurii ; durabilitatea; protectia fata de factorii de mediu si confortul; siguranta si sanatatea
ocupantilor.

Programul arhitectural este determinat de : necesitatile utilizatorilor, factori socio-culturali,

factori economici, cerinte legale, traditii istorice si precedente.

Obiectul de arhitectura se inscrie intr-un context definit prin: context fizic (sit si mediu ;
climat ;geografie) si context cultural.

Ordinea arhitecturala are trei categorii de surse:

Fizice - determinate de forma si spatiu (solide si goluri ; interior si exterior). Ordinea fizica
rezulta din sistemele si organizarile de :spatii, structuri, inchideri.

Perceptuale – determinate de experimentarea secventiala a mediului fizic. Ordinea perceptuala

este principala determinanta in : modul in care ne apropiem de si accesam obiectul de
arhitectura ; felul in care ne miscam prin succesiunea spatiilor ; felul in care sunt dispuse
activitatile in spatii ; modul in care experimentam peisajul calitatea luminii, culorile, textura,
sunetul.

Conceptuale – legate de modul in care intelegem relatiile intre elementele cladirii si de raspunsul
la intelesurile pe care aceasta le evoca. Imaginile percepute sunt astfel interpretate drept semne si
simboluri prin referirea la modele anterioare.
Elemente primare ale formei :

Punctul – element unidimensional care marcheaza o pozitie in spatiu

Punctul poate marca : capetele unei linii (axe) ; intersectia a doua axe ; colturile unei forme ;
centrul unui camp.

Plasat in centrul unui camp (cadru) punctul are un efect centralizator static .

Amplasarea intr-o pozitie excentrica in cadrul campului (cadrului) dinamizeaza compozitia ,

creind tensiuni vizuale.

Nu exista elemente unidimensionale in arhitectura, insa asimilam cu punctul orice elemente ce au

acelasi rol . Acestea pot fi proiectii verticale ale punctului (coloane obeliscuri, turnuri) sau
obiecte arhitecturale carepot fi reduse la forme generate de punct (cercuri,cilindrii, sfere)

Elemente liniare

Sunt, din punct de vedere arhitectural, elementele in care una dintre dimensiuni domina net.

Elementele liniare verticale (coloane, obeliscuri, turnuri) au fost utilizate in mod istoric cu rol
comemorativ sau pentru marcare unor pozitii in spatiu.

Elementele liniare :

pot delimita in spatiu un volum imaginar

pot avea rol structural (coloane, cariatide , tiranti)

pot marca axe si trasee (elementul liniar fiind de cele mai multe ori, in astfel de situatii, unul
virtual)

Cladiri si elemente peisagere liniare pot urmari curbele de nivel sau traseele organice ale
peisajului.

La scara mai mica regasim elementele liniare ca : muchii, riflaje, cadre, etc

Planul

Poate fi definit de o succesiune de elemente liniare ca in cazul colonadelor sau pergolelor.

Planul este elementul determinant in definirea volumului arhitectural. Atributele planelor

(marime, forma, culoare, textura) si articularea lor definesc obiectul .
Valoarea planului este determinata si de pozitie, in arhitectura existand trei tipuri generice de
plane :

Planul acoperirii (plafon, acoperis) –Fiind in mod uzual situat peste inaltimea pe care o putem
atinge planul plafonului este un element aproape in totalitate vizual. Inaltarea sau coborarea unor
zone ale planului de acoperire defineste spatii. Manipularea formei spatiale a plafoanelor
serveste la asigurarea calitatii luminii si a sunetului.

Planul peretelui (plan de inchidere ) Peretii exteriori definesc prin izolare o portiune a spatiului,
asigurand concomitent intimitatea si protectia fata de factorii de mediu. Peretele exterior
defineste atat forma exterioara cat si volumetria interioara a obiectului, dupa cum peretele de
fatada este si perete de contur al spatiilor exterioare (piete, curti). Peretii pot fi portanti (cu rol
structural) sau de compartimentare.Peretele poate forma un element continuu cu planul pardoselii
si plafonului sau se poate defini ca element detasat prin articulare si/sau tratare (finisaje,
culoare,etc.) peretii inchid si definesc spatiile numarul dimensiunea si amplasarea golurilor din
perete determina caracterul inchis sau deschis al spatiilor.

Planul de calcare (pardoseala) - Caracterul topografic al solului influenteaza cladirea . Aceasta

poate sa creasca din planul solului, sa se odihneasca pe el sau sa fie ridicata de la sol. Planul
solului poate fi prelucrat : ridicat pentru a constitui un soclu-suport ; scufundat pentru a adaposti
si delimita ; treasa pentru constituirea de platforme succesive. Tratarea diferentiata a pardoselii
(prin material sau diferente de nivel) defineste limite spatiale.

Volumul

Poate fi interpretat in arhitectura ca solid (volum ce disloca spatiul exterior) sau ca gol (spatiu
interior definit de plane)

Forma este definita de : contur, marime, culoare, textura .

Are deasemenea proprietati relationale :pozitie, orientare, inertie vizuala.

In arhitectura ne intereseaza formele planelor care inchid spatiul ; formele dechiderilor (usi,
ferestre); siluetele si contururile formelor cladirilor.

Formele primare

Cercul – figura centralizata, introvertita, stabila

Patratul – figura statica, neutra fara o directie preferentiala. Reprezinta purul si rationalul.
Triunghiul – figura stabila in pozitia sprijinata pe o latura, devine instabila, sau in echilibru
dinamic, la sprijinirea pe muchie .

Solidele primare sunt derivate ale formelor primare.

Sfera: forma centralizata, auto-centrata, stabila ce isi mentine imaginea constanta indiferent de
punctul de privire.

Cilindrul : forma definita de rotatia unui dreptunghi in jurul unui ax central sau de tranzlatarea pe
vetricala a cercului . Forma poate fi extinsa nedefinit de-a lungul axului. Este stabila atunci cand
sprijina pe unul din cercurile de baza.

Conul : generat de rotattia unui triunghi isoscel in jurul axului de simetrie. Stabil cand este
sprijinit pe baza – instabil o data cu uinclinarea axului.

Piramida : poliedru cu baza poligonala si fete triunghiulare ce se intalnesc intr-un varf. Grad de
stabilitate mai mare decat conul datorita multiplelor fete plane.

Cubul : volum definit de sase fete patrate dispuse in unghi drept. Forma extrem de simetrica si
stabila.

Toate celelalte forme pot fi reduse la transformari ale formelor primare . Aceste transformari pot
fi :

Transformari dimensionale – rezultate din modificarea uneia sau mai multor dimensiuni.

Transformari substractive - rezultate prin eliminarea unei portiuni de volum.Vorbim de

transformari substractive atunci cand suntem capabili sa percepem volumul virtual initial.

Transformari aditive – rezultate prin adaugarea de elemente volumetrice. Presupun gruparea mai
multor elemente .Acestea pot fi grupate prin : amplasare apropiata ; contact al muchiilor ; contact
al fetelor ; interpenetrare volumetrica.

Rezultand din gruparea mai multor elemente, majoritatea compozitiilor sunt de tip aditiv.
Esential este insa procedeul de compunere a formelor .Putem avea astfel :

Compozitii liniare – serii de forme insiruite

Compozitiile liniare pot rezulta din de proportia cu dominanta unidirectionala a unei forme unice
sau din insiruirea de forme de-a lungul unui traseu liniar. Acest traseu poate fi drept segmentat
sau curb (de exemplu urmarind curbele de nivel). O forma liniara poate servi si ca element
oganizator de-a lungul caruia sunt atasate forme secundare variate.

Compozitii de tip central – forme secundare aranjate in jurul unei dominante centrale
Presupun dominanta vizuala a unei forme geometrice centrale regulate (sfera, con, cilindru sau
volume derivate ale poligoanelor regulate ). Centralitatea le face sa impartaseasca proprietatile
punctului si sferei. Se utilizeaza ca volume de sine statatoare avand functii religioase, onorifice,
comemorative.

Compozitii radiale - compozitie de forme liniare avand un centru

Compozitiile radiale combina aspectele centralitatii si linearitatii. Sunt compozitii extrovertite ce

se extind si relationeaza cu elementele sitului.

Compozitii de tip ciorchine (clustered) – compozitie de forme grupate prin proximitate

Formele care constituie compozitia pot avea caracteristici vizuale comune, insa pot fi si elemente
ce difera ca forme, marimi si orientare. Sub-tipurile compozitionale rezultate se pot inscrie in
urmatoarele categorii :

elemente grupate in jurul unei forme dominante

elemente articulate ce se exprima ca volume individuale

volume intersectate

Un caz perticular al compozitiei de tip ciorchine il constituie compozitiile din elemente avand
aceleasi caracteristici formale (de exemplu compozitiile in fagure). Elementele de forme si
dimensiuni foarte asemenatoare constituie o cmpozitie coerenta non-irearhica .

Compozitii tramate – grup de forme modulate structurate de o trama

Sunt compozitii geometrice modulare ordonate bazate pe linii si puncte de referinta

Coliziuni formale ale geometriilor

In cazul coliziunii formelor avand orientari sau geometrii diferite pot rezulta urmatoarele situatii
compozitionale :

Formele individuale isi subsumeaza individualitatile si creeaza o noua forma compozita.

Una dintre forme o include pe cealalta.

Cele doua forme isi mentin identitatile impartind o ( un volum) comuna de intersectie.

Formele separate sunt legate de un al treilea element ce tine de geometria uneia dintre ele.
Motivele de incorporare a formelor diferind ca geometrie si orientare in aceeasi compozitie pot
fi :

1) pentru adapostirea cerintelor functionale diferite

pentru exprimarea importanta simbolica a spatiului

pentru a genera geometrii comozite de tip central incorporand cele doua forme
contrastante

2) pentru a directiona un spatiu catre un punct anume

pentru a scoate in evidenta un volum bine definit din forma generala a constructiei

pentru a a rticula sistemele constructive diverse existente in forma construita

3) pentru a accentua o conditie locala de simetrie

pentru a corespunde conditiilor diferite ale topografiei/sitului

pentru a pune in evidenta un traseu

Muchii si colturi

Articulatia este definita de modul in care este exprimata intersectia planelor ce definesc
volumul /volumele. Formele articulate pun in evidenta natura componentelor : a planelor in cazul
unui volum sau a volumelor in cazul unei compozitii de forme grupate .

Modalitati de articulare :

Coltul transant – exprimarea clara a muchiei, accentueaza volumul si poate fi sporit ca

eficienta prin tratarea diferita a planelor.

Coltul in relief – muchia e accentuata de un element de colt iesind care ii sporeste

importanta.

Coltul intrand – elementul de colt este retras fata de planele ce se intersecteaza. Spre
deosebire de coltul in relief care accentueaza muchia, acest procedeu de articulare pune in
evidenta planele ce se intersecteaza.

Coltul rotunjit – face ca planele sa apara ca o anvelopanta continua. Accentueaza

caracterul unitar al volumului construit.
 Elemente de definire spatiala

Elemente orizontale

Planul de calcare - poate fi definit numai prin materiale (pavaj/pardoseala care defineste
forma) sau poate fi accentuat prin ridicare sau scufundare.

Un plan de calcare ridicat constituie o platforma, aceasta poate fi la randul ei suprafata

pe care se aseaza o cladire. Acest tip de plan poate accentua caracterul extrovertit al spatiului.

Planul de calcare scufundat poate fi perceput doar ca o delimitare in suprafata

inconjuratoare sau, in cazul unei cote de nivel mult coborate, ca un spatiu in sine. Scufundarea
accentueaza caracterul introvertit al spatiului.

Atat planul de calcare ridicat cat si cel scufundat pot definii zone functionale, in cadrul
unor incaperi sau spatii.

Planul plafon(de acoperire) - plan orizontal asezat peste inaltimea omului. Delimiteaza
prin proiectia pe plan orizontal un volum virtual. Planul plafonului poate reflecta tipul de
acoperire structurala a spatiului sau poate fi detasat de planul acoperirii structurale si deveni un
element activ in conformarea spatiala interioara.

Ridicarile, coborarile, intreruperile planului plafon definesc si articuleaza spatii si

suprafete in interiorul cladirilor.forma, culoarea, textura sunt elemente cu ajutorul carora putem
accentua caracteristicile acestui plan.

Elemente verticale de definire spatiala

Elementele vericasle sunt mai prezente in campul vizual constituind astfel elemente mai
eficiente de definire spatiala.

Elemente verticale liniare : coloana,

obelisc, turn. Sunt elemente nedirectionale
care definesc un punct in spatiu. Asezate
intr-un volum definit aceste elemente
genereaza un camp ce interactioneaza cu
inchiderea spatiala. Elementele verticale liniare pot defini volume in spatiu prin marcarea
muchiilor.

Planul verical izolat constituie un

ecran ce articuleaza spatiul orizontal la
limita caruia este asezat.
 Planul in forma de L genereaza un
camp spatial de-a lungul diagonalei ce
porneste din coltul de intersectie al planelor
componente.

Plane paralele – definesc un volum

orientat axial pe directia deschiderilor.

Planul in U defineste un volum

orientat spre capatul deschis al formei
spatiale.

Inchiderea cu patru plane stabileste o

incinta. Spatiul inchis rezultat este introvertit
si influenteaza campul spatial din jurul
inchiderii

Organizari spatiale

Spatii in spatiu

Un spatiu mai mare poate contine cu totul in

interiorul sau un alt volum/spatiu. Acest tip de
organizare spatiala necesita o diferenta clara
de marime intre cele doua spatii. Pentru a
accentua caracterul spatiului continut acesta
poate avea o orientare spatiala diferita sau alt
tip de forma fata de spatiul ce il contine.
Intrepatrundere spatiala

O relatie de intrepatrundere spatiala rezulta din suprapunerea a doua campuri spatiale ce

genereaza un al treilea spatiu de intersectie. Cele doua volume/spatii initiale isi pastreaza
caracteristicile insa spatiul rezultata poate avea o serie de interpretari :

Zona de intersectie poate apartine

ambelor spatii

Zona de intersectie poate fi citita ca

parte integranta a unuia dintre spatii.

Zona de intersectie poate capata o

identitate proprie servind la legarea
spatiilor generatoare.
Spatii juxtapuse (adiacente/alaturate)

Juxtapunerea este relatia spatiala cel mai des intalnita. Gradul de legatura al spatiilor juxtapuse
depinde de conformarea planului de separareal spatiilor.

Planul de separere poate :

Sa limiteze vizual si fizic legatura dintre spatii

accentuandu-le individualitatea

Aparea ca un perete liber in interiorul unui

volum unitar

Fi definit de coloane care permit continuitatea

vizuala si spatiala a volumelor.

Fi definit implicit prin diferente de cota ale

planului de calcare sau diferente de finisaj.
Spatiile definite astfel au un grad maxim de
continuitate
Spatii legate de un spatiu comun

Doua spatii aflate la distanta pot fi legate de un spatiu intermediar, relatia intre cele doua spatii
depinzand de natura acestui spatiu de legatura.

Cele doua spatii si spatiul de

legatura pot fi echivalente ca
marime si forma si sa formeze o
secventa spatiala.

Spatiul de legatura poate fi liniar,

unind doua spatii distantate , sau
poate avea o marime/forma
distincat de cele doua spatiipe
care le leaga.

Datorita dimensiunii spatiul de

legatura poate deveni dominant
determinand organizarea spatiilor
inconjuratoare.

Spatiul de legatura poate aparea

ca un spatiu rezidual determinat
de formele si orientarile spatiilor
pe care le leaga.
Circulatiile – miscarea in spatiu

Sistemele de circulatie ale unei cladiri determina perceperea formelor si spatiilor. Sub aspectul
circulatiei se pot analiza urmatoarele elemente

Apropierea de cladire

Traseul prin care abordam cladirea

este prima etapa a sistemului de
circulatie

Accesul

Defineste relatia exterior-interioe

Configuratia traseului

Ordoneaza secventialitatea
spatiilor.

Relatiile traseu-spatii

Determina puncte obisnuite sau

exceptionale(noduri, terminatii)
ale traseului/compozitiei.

Forma spatiilor de circulatie

Se refera la conformarea spatiala

si deschiderile traseelor (scari,
coridoare,galerii, etc)

Apropierea de cladire (abordarea) – poate fi de mai multe tipuri :

Frontala : traseul axial duce direct la intrare.

Oblica ; accentueaza efectul de perspectiva al fatadei principale. Se poate realiza cu mai multe
schimbari de directie.

Spiralata ; accentueaza perceperea volumetrica a cladirii inconjurate.

Accesul

Poate fi exprimat spatial ca ca volum intrand sau volum in relief sau gol la fila fatadei.

In raport cu fatada accesul poate fi axial sau lateral – descentrat.

Accesul se poate accentua prin : marirea dimensiunilor (inaltime, latime) ; crearea unui traseu in
adancime ; articularea deschiderii prin ancadramente sau decoratie.

Configuratia traseului

Orice traseu e liniar. Configuratia traseului depinde de mijlocul de transport.

Capetele nodurile si intersectiile sunt puncte importante ale traseului. Diferentierea

dimensionala ne face sa percepem importanta acestuia si sa putem deosebi de exemplu Circulatii
principale, secundare sau trasee de serviciu.

Configuratia traseului influenteaza si este influentata de organizarea spatiilor pe care le leaga,

traseul putand sustine o organizare spatiala printr-o amplasare paralela sau putand sa-o
contrazica in chip de contrapunct vizual.

Daca putem constitui mental configuratia traseelor dintr-o cladire, intelegerea spatialitatii ei ne
va fi mult mai clara.

Orice traseu este liniar, insa configuratia traseelor dintr-o cladire se constituie in retele mai
complexe dupa cum urmeaza:
 1. Orice traseu e liniar.poate fi insa drept, zigzagat,
cu inflexiuni, curb. Se poate intersecta cu alte
trasee, poate avea ramificatii sau poate constitui o
bucla.

2. Configuratiile radiale incep sau se termina intr-un

punct central.

3. Configuratiile spiralate sunt trasee ce inconjoara

un punct departandu-se (sau apropiindu-se) de el.

4. Configuratiile de tip trama consta din doua seturi

de trasee paralele, perpendiculare intre ele, care se
intersecteaza, creind campuri spatiale rectangulare.

5. Configuratiile de tip retea se constituie din trasee

ce conecteaza puncte de intersectie.

Configuratiile compozite includ mai multe tipuri de

trasee , constituite intr-o ordine ierarhica prin
diferentieri de lungime, dimensiune si amplasament.

Relatii spatiu - traseu

Relatiile intre trasee si spatiile pe care le leaga poate fi de urmatoarele tipuri

Trecere pe langa spatii

Se mentine integritatea spatiilor si traseului

Traseul are o configuratie flexibila

Se pot utiliza spatii intermediare de legatura intre traseu si incaperileconectate.

Trecere prin spatii

Traseul poate trece prin spatii axial, oblic sau de-a lungul unei laturi.

Insiruirea spatiilor pe traseu creeaza sevente de odihna si miscare.

Terminarea in spatii
Amplasarea spatiilor determina traseul.

Apropierea axiala simetrica de un spatiu este in general rezervata cladirilor importante din punct
de vedere simbolic .

Forma spatiilor de circulatie

Spatiile de circulatie pot fi :

Inchise

Deschise pe o latura

Deschise pe ambele laturi

Circulatii verticale – Scari

Scara este un element conector si organizator al spatiilor aflate la diverse niveluri. Sunt forme
tridimensionale a caror parcurgere genereaza experiente spatiale.

Dupa forma scarile pot fi : intr-o rampa ; in doua, trei sau patru rampe ; circulare sau elicoidale .

Scarile pot aparea ca goluri sapate in masa constructiei sau ca elemente pline ce se citesc in golul
in care sunt asezate.

Punctul de pornire sosirea si palierele intermediare constituie locuri importante in desfasurarea

unei scari.

Scara poate accentua directia unui traseu, o poate intrerupe, poate schimba directia traseului sau
poate sa o incheie anterior intrarii intr-un spatiu major.
Principii ordonatoare

Sunt modalitatile de stabilire a ordinii compozitionale

Axialitatea - spatiile se ordoneaz echilibrat sau simetric de-a lungul

unei linii ordonatoare

Simetrie – distributie identica (sau echilibrata – dupa sensul

originar) a elementeleor de-a lungul unei axe sau in jurul unui
centru.

Ierarhie –exprimarea ordinii de importanta a elementelor

compozitiei prin : pozitie, dimensiune, orientare.

Ritm – repetitie secventiala a elementelor identice sau cu

caracteristici modificate modificate .

Datum – linie, plan sau volum ce include/unifica/ordoneaza

elementele compozitiei.

Transformare – principiu compozitional conform caruia un

concept,o structura sau o organizare poate fi modificata,ca raspuns
la cerinte de tema sau sit, printr-o serie de manipulari discrete si
permutari, fara a-si pierde identitatea.