Capitolul I

I.1. AXELE IN ARHITECTURA

I.1.1. Valoarea estetica si plastica a axelor :

În geometrie, axa este o linie care împarte un element sau un

ansamblu de figuri în părţi egale sau similare.
În cazul unei figuri regulate, această linie creează o simetrie, de o
parte şi de alta a traseului său.
Această proprietate unică pe care o posedă o axă, de a diviza o formă
solidă în două părţi identice, dar inversate, există şi se afirmă, cu aceeaşi
autoritate geometrică, şi pentru arhitect, dar, în domeniul arhitecturii,
simetria poate să se prezinte sub două forme particulare bine caracterizate :
să înglobeze totalitatea unui ansamblu şi să provoace astfel o repartiţie
egală şi inversată a deferitelor elemente de o parte şi de alta a liniei de
separaţie, sau să nu intereseze decît o parte a acestuia şi să producă o
compoziţie nesimetrică în toate părţile ei, cu simetrii locale, ansamblul
fiind, în acest caz, asimetric.
Sensul cuvîntului axă este deci diferit pentru arhitect, care îl extinde
la orice formă, geometrică sau nu, fie că aceasta se află situată în planul
vertical, orizontal sau oblic, fie că este vorba de un volum în spaţiu sau
despre spaţiul însuşi.
Axele se manifestă în elemente secundare care constituie o suprafaţă
plană, sau se înglobează în aceasta ca linii abstracte care stabilesc
diviziuni egale sau inegale, dar, în ansamblul unei compoziţii spaţiale, ele
nu pot fi considerate simple linii, ci, mai curînd, ele constituie planuri,
stabilind fiecare o subîmpărţire a volumului sau a spaţiului.
În arhitectura contemporană, se operează chiar cu volume polarizante,
datum-uri, de-a lungul cărora se ordonează echilibrat spaţii echivalente.
Atribuind axei această proprietate, îi adăugăm o nouă valoare. Astfel,
în funcţie de poziţia şi de importanţa sa, ea va fi fie o linie, fie un plan
divizor sau un datum. Este cazul unor spaţii profunde (exemple – templul
egiptean sau extinderea National Gallery realizată, la Londra, de Venturi),

1
în compoziţia cărora o axă unică, generatoare a unei simetrii absolute a
tuturor părţilor, distribuite de o parte şi de alta a liniei sale, nu se exprimă
numai vertical în faţadă, ci se regăseşte, cu aceleaşi proprietăţi şi aceleaşi
efecte arhitecturale, în succesiunea frontispiciilor B,C,D,E,F,G,
prezentîndu-se, în adîncime, pe planurile perpendiculare pe această axă.
Este , deci, vorba nu despre o simplă linie, ca în cazul divizării
regulate a unei figuri plane, ci de un plan secţionînd în două părţi volumul
construcţiei, în sensul profunzimii:

Astfel, în ciuda caracterului esenţialmente frontal al acestui tip de

spaţiu, el este compus pe baza unei utilizări a celor trei dimensiuni ale
spaţiului, pe efectul produs de o succesiune de imagini paralele. El are, de
aceea, o axă care nu poate fi considerată o simplă linie de subîmpărţire, ci
ca un plan vertical, care se confundă cu planul de vedere şi cu sensul de
parcurgere al vizitatorului, pentru că este situat perpendicular pe diversele
suprafeţe, pe volumele şi spaţiile pe care le secţionează în două părţi.

Considerînd axele nu ca pe nişte linii abstracte care apar numai

pentru comoditatea trasării unui desen în plan, secţiune sau elevaţie şi
servesc la indicarea grafică a unei subîmpărţiri, a unui aliniament sau a unei
direcţii, ci ca pe o realitate valabilă plastic, le atribuim o valoare estetică cu
largi posibilităţi de expresie.
Într-o clădire, chiar dacă nu sînt materializate sau vizibile, axele se
simt şi se citesc. Ele sînt generatoare de ordine şi armonie ; acţionează
direct asupra spiritului spectatorului pe care îl ghidează în înţelegerea
intenţiilor artistului.

2
 Axa navei principale a unei biserici gotice, de exemplu, porneşte de la
portalul de intrare şi se opreşte în vitrajele altarului, traversînd mai întîi
întreaga lungime a navei, apoi careul transeptului, apoi corul şi
deambulatoriul, pentru a ieşi în exterior prin capela Fecioarei.
Ea se simte, o urmăm, se acuză concret în spaţiu prin poziţia dată
vizitatorului încă de la intrare şi prin mişcarea progresivă pe care acesta o
face pentru a putea înregistra diversele imagini care i se prezintă.
Vizitatorul nu este un punct în spaţiu, ci un corp solid cu trei dimensiuni. El
se deplasează urmînd direcţia pe care i-o indică formele, spaţiul liber, şi se
defineşte printr-un plan vertical trecînd prin mijlocul navei centrale şi a
diferitelor volume goale care prelungesc. Dar, în parcurgerea sa el nu va
simţi numai acţiunea acestei direcţii dominante, ci şi, succesiv, în funcţie de
importanţa lor, acţiunea tuturor direcţiilor date de axele secundare,
perpendiculare sau oblice : cele ale traveilor laterale, 4cele ale braţelor
transeptului, cele ale capelelor rayonante ale altarului şi, intercalîndu-se
într-o alternanţă ritmată, diversele axe ale maselor construcţiei : ziduri şi
reazeme :

Aceste multiple axe cu caractere diferite se manifestă nu numai în

plan ci şi în elevaţie. Aceste planuri nu pot fi considerate separat, ci
întotdeauna simultan, pentru că ele se conjugă, se completează, pentru a
concura la impresia generală pe care o va primi spectatorul privind simultan
sau succesiv diversele părţi ale edificiului.

O altă schemă, cuprinzînd numai planurile axelor zidurilor şi

reazemelor, ne va oferi imaginea ansamblului şi diviziunile sale interioare,
direcţiile, deci, ale structurii constructive :

3
 Construcţia planurilor axelor golurilor va oferi o altă schemă, cu un
caracter puţin diferit, pentru că ea comportă numai direcţiile de pătrundere a
luminii :

Aceste diverse categorii de axe, care au o atît de mare importanţă în

organizarea interiorului , transpar, aproape întotdeauna în exterior,
reflectîndu-se în ordonarea formelor.
Ele se manifestă în special în faţada principală, printr-o divizare
simetrică a părţilor , dar şi pe faţadele laterale şi posterioară, prin divizările
ce corespund repartiţiei speciale a elementelor planului : ritmul regulat al
ferestrelor indicînd mijlocul traveilor navei, cu simetriile lor locale repetate,
motivul braţelor transeptului cu frontispiciul său important şi simetric,
iradierea semicirculară a altarului şi a capelelor rayonante alipite lui,
repartizate simetric de o parte şi de alta a axului principal.

4
 Trebuie precizat faptul că traseele tuturor axelor importante ale
spaţiului arhitectural sînt esenţiale pentru exprimarea ideii majore a
proiectului şi depind , prin urmare, de tipul de relaţie interior-exterior impus
de felul în care artistul interpretează constrîngerile şi invitaţiile sitt-ului, de
tipul de parcurgere impus de tema-program şi de încărcătura sa semantică,
de personalitatea trăitorilor în acest spaţiu, care decide şi tipul de
personalitate al creatorului de spaţii.
Axele sunt suporturile ritmurilor, la toate nivelurile percepţiei şi
elementul de legătură al sistemului de proporţionare cu ideea generatoare,
sugerată adesea de raportarea la mediul exterior.

I.1.2. Categorii de axe :

Problema formării spaţiilor interioare fiind pentru arhitect problema

fundamentală a oricărei compoziţii arhitecturale, vom începe studierea
principalelor categorii de axe cu analiza a ceea ce se numeşte axa de
direcţionare a spaţiului, sau axa spaţiu . În compoziţia spaţială, orice
structură se bazează pe conjugarea ordonată a diferitelor direcţii şi a
efectelor multiple pe care le aduc axele atît la exterior cît şi în interior.
Din numărul şi orientările lor decurg gradele de complexitate ale
interioarelor, mişcarea şi modelul faţadelor. Ele ghidează parcurgerea ,
marchează momentele de maximă tensiune, ierarhizează , sub imperiul ideii
generatoare, zonele şi elementele care compun spaţiul arhitectural.
Este important să amintim aici faptul că o axă-spaţiu este definită, în
mod obligatoriu, fie prin existenţa unor elemente care–i marchează
terminaţiile, fie prin dispunerea echilibrată , de o parte şi de alta a traseului
său , a unor spaţii sau volume echivalente.
În compoziţia unui ansamblu arhitectural, acest rol se extinde pentru a
atinge maximumul de importanţă în trasarea planului oraşului.
Aici, direcţiile şi proporţiile spaţiilor formate de străzi, de spaţiile libere
între construcţii, capătă o semnificaţie corespunzătoare importanţei şi
orientării axelor, pentru că pe ele, sau la extremităţile lor, se situează cel mai
adesea monumentele publice, toate elementele importante şi reprezentative
ale centrului urban.
De calitatea acestor trasee, de judicioasa distribuţie a multiplelor axe
de valori diferite, decurge sentimentul de ordine şi de diversitate care se
degajă la vizitarea oraşelor şi la vederea ansamblurilor lor arhitecturale.

5
 Axele de structură constructivă, sau axele-structură, nu privesc
decît distribuţia diverselor membre constructive ale clădirii, poziţiile lor. În
funcţie de modul de stabilire a structurii, axele se vor situa urmînd
dispoziţii şi ritmuri diferite.
Unei arhitecturi fundamentată pe principiul zidurilor portante, îi va
corespunde, în plan, o reţea de linii drepte sau curbe continue, grupîndu-se
şi prelungindu-se pentru a alcătui un tot închis , în care se juxtapun spaţiile
interioare.
Unei arhitecturi decurgînd din utilizarea unui sistem structural cu
osatură independentă, îi va corespunde, dimpotrivă, o reţea care se va
exprima în plan prin numeroase intersecţii de linii organizîndu-se pe un
ritm regulat ; punctele de întretăiere a acestor linii vor fi centrele de iradiere
ale reazemelor care suportă încărcările. S-ar putea spune că reţelei de linii
continue a sistemului de ziduri portante i se opune reţeaua de linii punctate a
sistemului cu osatură independentă.
Şi unul şi celălalt posedă astfel principiul lor particular de repartiţie a
axelor structurii.
Ultimul se caracterizează, în special, printr-o mai mare libertate de
distribuire a punctelor de sprijin şi prin posibilitatea de a stabili o relaţie mai
strînsă decît cea din primul sistem între spaţiile interioare.

O categorie specială de axe sînt axele de distribuţie a luminii, sau

axele- lumină.
Acestea corespund, în egală măsură, interiorului şi exteriorului. De direcţia
lor, adică de poziţia dată planului conţinînd deschiderea prin care pătrunde
lumina, vor depinde direct calitatea şi caracterul iluminării acestor spaţii
interioare.Aici, arhitectul este maestrul luminii. Este instrumentul cel mai
preţios în obţinerea efectelor.
Situaţia acestor axe este deci, aproape integral, independentă de cea a
celorlalte categorii ; libertatea arhitectului în această privinţă este limitată
doar de sistemul constructiv pe care l-a adoptat. El poate introduce lumina
acolo unde doreşte. Aceasta poate pătrunde din cer, din lateral, din
extremităţi, poate fi dotată cu maximă libertate de opţiune. De orientarea
acestor direcţii depind caracterul iluminării interioare şi al spaţiului însuşi,
de dimensiunile golurilor intensitatea luminii, deci atmosfera arhitecturii.

Suprapunerea posibilă a diferitelor scheme stabilite, care creează

fiecare o reţea particulară de planuri paralele sau secante, va constitui pentru
clădire o schemă generală a tuturor planurilor verticale generatoare de spaţii
organizate şi va oferi imaginea poziţiei exacte a structurii sale constructive şi

6
a punctelor sale sensibile, direcţiile principale ale razelor de lumină care
însufleţesc şi iluminează interiorul şi, în sfîrşit, situaţia în spaţiu şi
orientarea tuturor elementelor importante care constituie osatura plastică a
compoziţiei. Această din urmă osatură indică simetriile sau disimetriile
elevaţiilor interioare sau exterioare.
Din această schemă de ansamblu se va degaja şi repartiţia şi valoarea
spaţiilor organizate, ca şi situaţia şi calitatea plinurilor şi golurilor. Din
conjugarea, din concordanţa care există în mod natural în această
intersectare de structuri diferite, va emana echilibrul care trebuie să se
stabilească între toate elementele plastice importante care intră în
compoziţia clădirii : materie, spaţiu, lumină.
Compoziţia plastică a unei clădiri se bazează deci pe structura
constructivă şi arhitecturală, ca şi pe corelarea indispensabilă a acestor două
elemente, pe utilizarea raţională a axelor, cu multiplele lor atribuţii.
Importanţa rolului acestor axe depinde de poziţia lor în raport cu ansamblul
şi de valoarea în raport cu el, de elementul care îi oferă o situaţie şi o
ordine.
În compoziţia planului, prin orientarea diverselor lor direcţii, vor
genera grupări caracteristice ale formelor şi spaţiilor.
În elevaţii şi în secţiuni – faţade interioare şi exterioare – ele vor stabili o
diviziune categorică şi întotdeauna aparentă a părţilor, după raporturile
regulate sau neregulate din care derivă simetriile sau disimetriile.
Axele joacă deci un rol predominant în determinarea caracterului
fundamental al unei compoziţii. Această compoziţie de ansamblu trebuie să
tindă întotdeauna către o unitate organică şi plastică generală. Este
indispensabil, pentru aceasta, să cunoaştem mai întîi calitatea expresiilor
plastice care decurg din diferitele poziţii ale axelor ; astfel, utilizînd în
mod divers aceste axe, se pot utiliza mijloacele care le sînt proprii, şi, prin
aceasta, să stabilim chiar o corespondenţă între aceste mijloace şi efectele
pe care dorim să le obţinem.
Din acest punct de vedere, crearea unei axe nu mai poate fi privită ca
un fapt abstract, nici ca o indicaţie provizorie pentru realizarea unui proiect,
ci ca un act deliberat, antrenînd o serie de consecinţe pe care este
obligatoriu să le estimăm, întrucît ele acoperă ordonarea întregii structuri
compoziţionale şi determină direct aspectul acesteia.

7
 I.2. Principii generale de utilizare a axelor :

În cele ce urmează, vom încerca să definim caracteristicile

fundamentale ale axelor, parcurgînd multiplele lor moduri de utilizare.
Pentru compoziţia căreia îi orientează structura, se pot decela diverse
poziţii posibile ale axelor şi efectele acestora.

Axa poate fi unică. În acest caz, avem de a face cu o unică direcţie

care se face simţită, axa marcînd, într-un ansamblu sau într-o clădire
adîncimea AB :

A ○-----------------------► B

Toată compoziţia trebuie să se subordoneze, în acest caz, necesităţii

dezvoltării efectelor pe această direcţie.
Ordonanţa constă în a stabili o serie de imagini care să se
înregistreze succesiv, pe măsură ce spectatorul pătrunde în spaţiile
arhitecturale pregătite de arhitect, sau printr-o compoziţie fără profunzime,
reducîndu-se la un frontispiciu fără plan secund vizibil. Efectele, în aceste
două cazuri, sînt concentrate pe acest ax unic, care se manifestă atît în
plan cît şi în elevaţie. Acest gen de utilizare a axei pretinde cel mai adesea
simetria şi corolarul său, modul frontal de compoziţie.

Întărirea efectului prin axe paralele CD, creşte în funcţie de numărul

paralelelor, de distanţa între ele şi de intensitatea, deci de lungimile, lor :

C ○----------------------► D
A ○------------------------------► B
C ○----------------------► D

Această grupare aduce, aproape automat impresia unei importante

pătrunderi în spaţiile arhitecturale, cu condiţia ca ele să apară şi în faţadă.

Această condiţie nu este obligatorie în cazul în care arhitectul

doreşte, dimpotrivă, să provoace un efect mai impresionant, resimţit de la
trecerea de la intrare în golurile interioare. În acest caz, numai axa AB
trebuie să se anunţe în faţadă, în timp ce celelalte axe, de intensităţi

8
diferite, se dezvoltă în interior, unde vor genera scontata multiplicitate a
spaţiilor :

E ○--------------► F
C ○------------------------► D
A ○----------------------------------► B
C ○------------------------► D
E ○--------------► F

Se obţine un efect de creştere şi lărgire a acestor spaţii. Acesta se

manifestă prin numeroase perspective care se dezvoltă de-a lungul golurilor,
în toate direcţiile principale ale acestora.
Utilizarea axelor ale căror direcţii se opun permite, dimpotrivă, o
balansare echilibrată a mişcărilor de-a lungul spaţiilor interioare,
diferenţierea lor în scara de valori. Axei principale AB i se opun, de
exemplu axele CD, de direcţie contrară :

D ◄---------------------○ C
A ○----------------------------------► B
D ◄---------------------○ C

Sistemului frontal pe care îl antrenează, aproape obligatoriu, poziţiile

precedente, trebuie să i se substituie un mod spaţial.
În plus, faţada posterioară a compoziţiei capătă, de această dată, o
valoare de punct de acces în spaţiile interioare. Spectatorul trebuie să
resimtă în toate zonele acestei faţade, direcţiile date de axe, să sesizeze
diferenţierile – din indicaţiile oferite de forme - să realizeze importanţa
mişcărilor de pătrundere în volumul arhitectural.

Tăierea axei de profunzime unice printr-o axă, de această dată,

perpendiculară, introduce o nouă şi capitală indicaţie despre caracterul
formării spaţiilor. Pe această axă principală, AB, se produce un punct de
intersecţie cu cealaltă direcţie, reprezentînd un timp de oprire a parcurgerii,
care întrerupe mişcarea în profunzime, încorporînd mişcările
transversale, de orientare C, diferite şi opuse între ele. Pe acest sistem de
distribuţie a axelor se pot organiza moduri simetrice sau asimetrice, după

9
cum axul principal AB taie direcţia transversală la mijloc sau în segmente
inegale, sau după cum fiecare dintre braţele transversale au o direcţie opusă
celeilalte sau o unică direcţie :

Aceste posibilităţi diverse permit abordarea unor soluţii variate,

întrucît noua orientare adusă de axa perpendiculară, poate să fie
predominantă în ansamblu sau să se exprime local.
Clădirea compusă pe un mod spaţial va putea astfel să se desfăşoare
fie în profunzime, fie în lărgime. Într-adevăr, axa secundară poate interesa
numai interiorul edificiului, sau poate să-l secţioneze în toată lărgimea sa şi
să se manifeste în faţadă printr-un ax vertical degajînd o simetrie locală
sau de ansamblu.

În acelaşi mod pot fi utilizate mai multe axe perpendiculare pe

orientarea principală ; direcţiile lor pot pleca la dreapta sau la stînga ei cu o
intensitate egală, sau să indice o direcţie pentru fiecare transversală, ceea ce
le diferenţiază între ele :

De numărul şi de dispoziţia lor, de intensitatea şi de direcţia lor

predominantă vor depinde şi caracterul şi complexitatea ansamblului a cărui
structură o constituie.
Prin dublarea axului principal cu paralele , organizarea planului se dezvoltă :
apare o tramă de axe indicînd un număr mai mare de direcţii diferite ale

10
spaţiului interior. Cu aceste combinaţii diverse de axe paralele şi
perpendiculare, compoziţia este, în mod necesar, spaţială; ea prezintă, atît
la interior cît şi la exterior, numeroase puncte importante de vedere şi, ca şi
în cazul celorlalte tipuri de grupări, întîlnirile de axe pot fi puncte
culminante ale compoziţiei (spaţii sau volume).
Programele contemporane, uneori extrem de complexe, impun o
compunere după un mod spaţial, iar relaţiile interior exterior, într-o
abordare contextuală a integrării în sit, determină multiple direcţii ale
axelor majore. În tratarea nodurilor, rezultate din intersecţia principalelor
trasee, se urmăresc ierarhizarea şi accentuarea dominantelor. Trebuie să
reiterăm aici importanţa susţinerii parcurgerilor majore, fie prin dispunerea
echilibrată a unor spaţii sau volume de-a lungul traseului lor, fie prin
amplasarea unor terminaţii apte să susţină interesul vizitatorului de a se
deplasa pe direcţiile impuse de arhitect :

În opoziţie cu sistemul oblong, sistemul iradiant nu are iniţial o

direcţie predominantă. Aceasta apare prin introducerea unui grad mai mare
de complexitate în repartiţia axelor, cu inegalitatea intensităţilor lor :

11
 Într-adevăr, un plan iradiant în toate părţile sale, oferă o serie de axe,
mai mult sau mai puţin numeroase, A, B, C, D, E, F, G, H, etc, orientate
toate spre centrul figurii, sau invers, îndepărtîndu-se de el, de aceeaşi
intensitate . În această distribuţie absolut simetrică nu apare nici o
accentuare. Fiecare punct al conturului are o valoare egală cu cea a tuturor
celorlalte. Mişcarea circulară a volumului este mereu continuă şi ar fi greu
de oprit printr-o accentuare oarecare. Forma circulară sau poligonală la sol
trebuie să se respecte în elevaţie. Volumul născut dintr-o astfel de figură
trebuie să se manifeste printr-un cilindru, un con sau o semisferă, o prismă
dreaptă regulată sau o piramidă, a căror puritate a formei nu poate fi decît
foarte discret afectată.

Accentuarea uneia dintre axe provoacă imediat într-o astfel de

combinaţie iradiantă o schimbare de caracter, pentru că introduce o orientare
care trebuie acuzată atît în plan cît şi în elevaţie, atît în interior cît şi
în exterior. De altfel, această accentuare poate indica o singură direcţie,
pătrunzînd în forma circulară fără să o străpungă.
Principiul iradiant va fi afirmat prin stabilirea unei axe circulare XY,
care taie perpendicular toate axele C, D, E, F, G, H, I – plecînd de la centru
– şi întrerupîndu-se la trecerea axei principale AB. Această axă nu face
decît să indice pe axele radiale o accentuare, o sporire a efectului.
Dimpotrivă, pătrunderea axei care traversează volumul arhitectural,
face sensibilă perceperea orientării AB din toate direcţiile.
Numeroasele soluţii plastice pe care le oferă acest principiu permit
obţinerea unei foarte mari varietăţi a aspectelor . Fie că este accentuată sau
neutră, partea din faţă nu face decît să anunţe dezvoltarea formală a
planului secund sau posterior.
Atunci cînd un sistem circular integral pretinde o soluţie plastică
bazată pe o simetrie absolută în toate părţile sale, se impune accentuarea
obligatorie a profunzimii. Prin axa de direcţie, care serveşte, în acelaşi
timp, ca linie de divizare egală a diferitelor părţi situate la dreapta sau la
stînga sa, se stabileşte o simetrie a feţei anterioare ca şi a feţei posterioare.
Pe această temă care utilizează predominanţa axei de profunzime, se
pot grefa numeroase dispoziţii care utilizează fie sistemul iradiant, fie
sistemul oblong, aceasta simultan sau succesiv, în sensul profunzimii. Jocul
direcţiilor şi formarea spaţiilor se bazează, într-un sistem predominant
oblong, pe efecte de schimbare radicală a direcţiei pe care o comportă.
Într-un sistem predominant circular, axele de intensitate egală sau
inegală vor converge întotdeauna către un punct central situat pe axul
principal.

12
 Astfel, caracterul fiecărui traseu al axelor, născut din dispoziţia lor
particulară, se defineşte ferm. Din repartiţia şi din valorile lor vor decurge o
simetrie absolută sau relativă sau predominanţa uneia dintre ele. Axa
dominantă va fi acuzată, se va dezvolta fie în lungime fie în lărgime şi pe
traiectul ei se vor manifesta mai mult sau mai puţin diferitele centre de
interes : compoziţiile locale.
Din distribuţia axelor se naşte şi necesitatea de a proceda în
compoziţie fie urmînd modul frontal, fie principiile modului spaţial. În mod
special întretăierile de axe, punctele de întîlnire ale diverselor direcţii ,
pretind utilizarea celor trei dimensiuni pe care o comportă modul spaţial, în
timp ce axele paralele de direcţii similare vor genera compoziţii frontale,
succedîndu-se în adîncime.
Atunci cînd compunem o clădire, este necesar să ne amintim, de
asemenea, că, pe lîngă axele spaţiu, intervin şi axele –structură şi axele de
lumină.
Axele constituie suportul efectelor căutate de arhitect, dar sînt şi
rezultatul posibilităţilor tehnice, ale scopului utilitar şi al caracterului
ideologic al oricărei construcţii.
În generarea spaţiilor arhitecturale axele – spaţiu joacă rolul
primordial şi determinant, pentru că pe ele se bazează conformarea spaţiilor.
Axele structură, care situează punctele de sprijin şi pereţii de
compartimentare şi de închidere nu fac decît să completeze primele
indicaţii. Ele nu interesează a priori decît structura constructivă, din care,
evident, arhitectul extrage, mai apoi, efecte plastice. Axele de lumină derivă,
la rîndul lor, din constituţia ofertă spaţiilor, din conformarea anvelopelor lor
şi din existenţa particulară pe care arhitectul doreşte să le-o creeze.
Axele de lumină însoţesc ritmul axelor-structură, pentru că
deschiderile prin care pătrunde lumina sînt repartizate în această structură.
Totuşi, axele de lumină posedă o anumită autonomie legată de direcţia
razelor luminoase, care formează fascicule care nu pot fi asimilate cu o linie
sau cu un plan, ci, mai curînd, cu un trunchi de con sau cu o piramidă.

I.2.1. Axele si relatia spatiilor interioare si exterioare

Formarea golurilor interioare se manifesta direct in exterior prin

anvelopa care le este proprie. În acelaşi timp, atunci cînd arhitectul caută
sfîrşitul unei axe de direcţie, caută, deci, să o elibereze prin ieşirea ei în
spaţiul exterior, acest lucru nu are numai scopul să extindă aparent

13
dimensiunile, ci şi, mai ales, să stabilească o relaţie între spaţiul interior şi
cel exterior.
Aceeaşi problemă se pune şi în cazul axelor de distribuţie a luminii.
Lumina, într-adevăr, îmbracă întregul edificiu, îl scaldă în razele sale ;
dar diversele părţi ale acestuia, datorită orientărilor lor diferite, o primesc în
mod inegal. O faţadă Nord va fi întotdeauna percepută în contre-jour, în
timp ce celelalte faţade primesc fascicule luminoase după unghiurile
corespunzătoare situaţiilor lor şi după unghiul incidenţei luminii. Iluminarea
dată interiorului prin goluri traduce aceste diverse orientări ; astfel, o lumină
dinspre Nord va fi mereu egală, în schimb o lumină de la Sud va fi
totdeauna mai intensă ca acţiune şi mai schimbătoare. Se poate spune că,
independent de structură, care se traduce în exterior prin anvelopă, mai
simplă sau mai elaborată şi mai fidelă spaţiilor interioare, axele-lumină
permit şi ele stabilirea unei relaţii interior-exterior.
Toate mijloacele, rezultînd din cunoaşterea jocurilor plastice
posibile, puse în operă de arhitect, sînt utile pentru exprimarea acestei
relaţii, pentru fixarea, prin modul de practicare a deschiderilor şi prin forme,
o trecere, o legătură expresivă interior- exterior. Este unul dintre mijloacele
cele mai eficace de incorporare a operei în mediul său, de a o extinde chiar
în afara limitelor sale materiale. Clădiri care, prin sitt-ul lor sînt reduse la
dimensiuni restrînse, se pot astfel extinde optic şi senzorial prin impresia de
mărime creată de amplificarea voită a axelor interioare de-a lungul spaţiilor
exterioare.
Prin acest mijloc se înglobează spaţiile exterioare în toate punctele
importante ale clădirii , deschizînd vederea, orizontal, vertical sau oblic.
Problema cel mai greu de rezolvat apare în cazul unui spaţiu exterior
complet închis lateral. Eventualele transparenţe nu vor putea, în acest caz,
să fie vreodată suficient de puternice pentru a crea impresia eliberării către
exterior. În această situaţie trebuiesc utilizate artificii care să conducă
privirea către această eliberare aparentă, nu numai prin interpunerea unor
goluri, unor perspective, ci a unor forme structurale şi plinuri. Prin anvelopa
spaţiilor interioare şi prin forma lor particulară care să canalizeze privirea
către un plan de fundal cu o tratare extrem de elaborată, arhitectul va putea
să rezolve această problemă delicată.

14
 I.2.2. Axa si accentuarea

În funcţie de necesităţile programului sau din raţiuni plastice,

arhitectul poate opta, în compoziţia sa, fie pentru stabilirea unei relaţii
directe între axa principală şi accentuare, fie pentru conjugarea efectelor
celor două procedee, prin situarea lor separată.
Astfel se atinge o mai mare diversitate a aspectului, se distrug
simetriile prea absolute, se pregătesc contrastele.
Accentuarea utilizată în acest mod particular solicită o compoziţie
specială, pentru că elementul activ este plasat în exteriorul obiectului, cu
care este necesar să contrasteze.
Degajată chiar de massa obiectului, dominanta permite, prin lectura
facilă a tuturor dimensiunilor sale şi în special a înălţimii, să se sesizeze
înseşi dimensiunile edificiului căruia îi accentuează una dintre direcţii.
Prin opoziţia savant stabilită între masa edificiului şi dominanta creată de
accent, obiectul principal este pus în valoare, îşi exprimă scara absolută.
Campanila Domului din Florenţa sau cea a Catedralei din Sevilla se
află în afara tramei axelor principale ale compoziţiei. În plan ele nu se
remarcă în nici un fel, în timp ce în elevaţii verticalele lor devin
dominante şi acţionează puternic asupra caracterului ansamblului. Contrastul
cu massa volumului principal opune liniile sale verticale liniilor orizontale
care predomină. Totodată, situate în afara acestor masse, ele intervin
puternic, prin degajarea lor totală, în impresia pe care o provoacă forma lor
specială.
Astfel, accentuarea nu este în mod necesar presupusă de organizarea
axelor : nu există în mod obligatoriu necesitatea unei consecvenţe în acest
sens.
Dacă adesea există corespondenţă între aceste două aspecte, este
pentru că sistemele de compoziţie adoptate reclamă această conjugare, care,
uneori, creşte şi afirmă efectele, concentrîndu-le asupra unui punct capital.
În anumite ordonanţe, o accentuare separată a tramelor şi axelor
permite mărirea fanteziei, efecte pitoreşti şi contraste. Prin opoziţiile de
forme şi de direcţii ea permite mai buna punere în valoare a obiectului
principal, atrage chiar privirea asupra părţilor celor mai importante. Ele
suprimă, în sfîrşit, anumite antagonisme care ar fi putut rezulta în cazul
grupării prea dense a elementelor predominante.
Alegînd modul de combinare a formelor, arhitectul determină, cu
deplină libertate, amplasarea atît de importantă a accentuării ; într-adevăr,
nici o lege nu dictează în acest caz, în mod a priori , situaţia şi proporţiile.

15
Numai prin căutarea unui acord al dimensiunilor, un echilibru al proporţiilor,
stabilind o înrudire a formelor, pe care trebuie să le aducem la unitate, să le
coordonăm, într-o relaţie armonioasă, prin intermediul acţiunii plastice a
axelor şi a accentuării.

I.3.1. Axele în compozitia detaliilor

În distribuţia adoptată pentru organizarea structurală a detaliilor unui

element arhitectonic sau decorativ se disting trei moduri diferite :
Primul, esenţialmente dinamic în efectele sale, se caracterizează prin
absenţa oricărei axe de simetrie şi existenţa doar a axelor de direcţie
aducînd accentuarea unei linii orientate :

Al doilea, static în toate părţile sale,se compune dintr-un ritm bazat

numai pe repetiţia unor axe de egală importanţă :

În sfîrşit, al treilea, combină cele două sisteme anterioare.

Pentru elementele unice şi posedînd o autonomie completă a formei,
dinamism şi absenţă a simetriei, sau regularitate a repartiţiei de o parte şi de
alta a unei axe, aceste moduri pot să coexiste în cadrul aceleiaşi construcţii.
Axele joacă deci un rol principal atît în motivele izolate şi
autonome, cît şi în suitele de motive identice sau alternative, în ceea ce
priveşte organizarea şi distribuţia elementelor care le compun.

16
 Orientate sau radiale, axele în aceste cazuri diferite, creează
compoziţii foarte diferite prin expresia şi caracterul lor.
Într-un element arhitectonic, fereastră sau uşă, de exemplu, axa capătă
deja o cu totul altă valoare. Ea indică, în planul orizontal, direcţia şi
profunzimea razelor luminoase ; în plan vertical ea nu serveşte, dimpotrivă,
decît ca linie de divizare pentru stabilirea simetriei între elementele din
stînga şi din dreapta acestei deschideri. În acest caz, axele nu au valoare
decît în raport cu planul de lumină şi cu planul decorativ; în schimb, în
cazul elementul decorativ aplicat unei suprafeţe murale, axele se pot
dezvolta în planurile de direcţie cele mai diverse, vertical, orizontal sau
oblic.
Caracterul deschiderii este diferit în cazul în care axa conţinută în
planul vertical este unică faţă de cazurile în care ea comportă posibilitatea
de a se orienta după mai multe direcţii :

A B C

Pentru golul A, pot exista un ax vertical şi un ax orizontal de simetrie,

motiv pentru care fereastra de această formă se poate folosi şi în sensul
longitudinal şi în cel transversal.
Structura însăşi a golului B demonstrează imposibilitatea de a o
orienta altfel decît în funcţie de axul său vertical unic, în timp ce forma
circulară a golului C permite, datorită multiplicităţii axelor sale, poziţiile
cele mai diverse şi nediferenţiate.
Această analiză arată faptul că direcţiile axelor indică imediat
posibilitatea de utilizare a formelor golurilor.
Formele A şi B sînt stabile, ele se aşează pe partea orizontală a
bazelor lor, producînd satisfacţie ochiului şi spiritului, pe cînd forma C
posedă un dinamism aparent care provine din constituţia sa radială şi din
imposibilitatea estetică de a o fixa, dar este mai entropică şi, de aceea,
necesită incorporarea în forme mai stabile.

17
 Dacă ne referim la elementele constructive, masive, de pildă la stîlpi
sau la coloane, în funcţie de forma în plan, axele acestora se manifestă pe
direcţii şi cu intensităţi diferite.
Mai întîi, există un ax vertical care trece prin centrul elementului,
apoi axele corespund, într-o secţiune orizontală, unei divizări simetrice a
massei lor.
O coloană canelată, dacă este izolată şi considerată în afara
elementelor vecine cu care este solidară – alte coloane şi lintourile – va avea
atîtea axe cîte caneluri, toate de aceeaşi intensitate. Dimpotrivă, un stîlp,
chiar considerat izolat, are axe clar indicate şi de o importanţă care
corespunde amplorii formei pe care o divizează în părţi egale :

În stîlp, se simt deci caracterul constructiv şi direcţiile date de axe,

precum şi importanţa lor. Acestea traduc calitatea încărcărilor şi sarcinilor
pe care le suportă acest element.
Astfel, în aceste diverse elemente decorative sau arhitecturale, axele
joacă roluri diversificate dar întotdeauna importante, în ceea ce priveşte
caracterul pe care îl induc acestor elemente.

I.3.2. Axele în compozitia unei parti dintr-un ansamblu

18
 Într-o compoziţie care nu afectează decît o parte a unui edificiu, axa
se utilizează în acelaşi mod ca în cazul detaliilor. Singura diferenţă este
aceea că, în acest caz, este vorba despre stabilirea unei simetrii care nu
interesează părţile unui singur element ci mai multe elemente care vor
balansa de o parte şi de alta a acestei linii de diviziune.
Axa se manifestă fie în plan vertical, prin separarea în două părţi a
compoziţiei frontale, fie în plan orizontal, prin indicarea unei direcţii de
profunzime.Dacă această simetrie se stabileşte pe o zonă centrală plină,
provoacă apariţia unor axe laterale, însoţită de deplasarea centrelor de
interes asupra acestor axe.
La Alhambra din Granada, în compoziţia fundalului curţii cu mirţi,
axa principală împarte faţada în două părţi egale. Partea centrală primeşte
o accentuare AB prin supraînălţarea şi mărirea arcadei, prin adăugarea unei
mici cupolete care o încoronează şi prin massa construcţiei din planul al
doilea, care o domină. Axele CD şi EF sînt secundare şi de egală intensitate
; ele nu intervin decît pentru a crea un ritm regulat şi mai calm care
conduce către extrema GH, uşor întărită, în planul al doilea, de mica
prismă de deasupra sa.Prin acest artificiu plastic, compoziţia arhitecturală
este astfel orientată către extremităţile laterale. Axele de direcţie ale spaţiului
se confundă cu axele de simetrie, dar se şi diferenţiază de acestea, întrucît
axul principal pătrunde vizibil în interior pentru a conduce către o fereastră,
fiind întretăiat şi de un ax perpendicular, marcat de rularea arcadelor de-a
lungul porticului :

19
 Acest tip de compoziţie, după modul frontal, este cel mai frecvent
utilizat în arhitectură. Exemplul comentat ilustrează felul în care
distribuţia axelor şi modul în care acestea sînt definite creează traseele
majore de parcurgere a spaţiului şi accentuează motivul dominant al unei
arhitecturi.

O compoziţie rayonantă poate să provoace în spaţiu elevaţia unui

corp solid pur, a cărui massă, ca şi figura care i-a dat naştere, va fi în toate
punctele simetrică.
Din punctul de vedere strict geometric, această simetrie absolută nu se poate
exprima în spaţiu decît prin cîteva solide rare, ale căror faţete asemenea
constituie tocmai această egalitate structurală a părţilor. Numai poliedrele
regulate, cele cinci corpuri platoniciene, şi sfera în care acestea se înscriu,
răspund acestui deziderat. Considerînd problema sub aspect arhitectural, nu
mai poate fi vorba despre o simetrie integrală a părţilor, va trebui să ne
mulţumim cu o simetrie mai puţin absolută, corespunzînd mai bine ideilor
funcţionale şi constructive care stau la baza conceperii unui volum construit.
Unele solide sînt greu de utilizat în forma lor primară ca anvelope ale
spaţiilor locuibile – piramida, conul, semisfera – în schimb altele, dacă pot
conţine spaţii interioare nu se pot plia pe o simetrie atît de riguroasă.
De aceea, aşa cum am arătat anterior, sistemului rayonant de distribuţie a
axelor îi este necesară adiţionarea unor axe de ghidare a parcurgerii
spaţiului.

20
 I.3.3. Axele în compozitia unui ansamblu

În gruparea elementelor care constituie ansamblul arhitectural axele

sînt canavaua însăşi a ideii generatoare. Graţie lor, diversele elemente se
leagă într-o ordine particulară stabilită logic. Organizările locale sînt
guvernate de dispoziţia generală a axelor ansamblului.
La Acropola Atenei, servituţi inerente sitt-ului au impus devierea
axului principal AB. Urcuşul către incinta sacră se realizează printr-o serie
de trepte care începe la intrare. Aceasta se prezintă frontal, este porticul
Propileelor :

Odată depăşit porticul, la dreapta se deschide imediat massa templului

Minervei, a Partenonului. Templul se prezintă astfel în maniera cea mai
favorabilă perceperii tuturor dimensiunilor sale. La stînga, şi mai departe,
Erechteionul, văzut şi el oblic, oferă privirii un volum mai redus dar mai
pitoresc în mişcarea formelor sale.
Studiul intrării Acropolei, a scării care conduce către ea şi a porticului,
ne conduce către cîteva observaţii interesante :

21
 De-a lungul întregului urcuş, ochiul percepe, prin intercolonamentul
doric, spaţiul care se găseşte în afara ordonanţei sale. Secţiunea
longitudinală prin această scară explică artificiul utilizat de arhitect pentru a
lăsa, în toate punctele ascensiunii, o scăpare vederii căreia axa AB îi oferă
direcţia. Colonada situată la interior este ridicată faţă de faţada exterioară şi
de vestibulul care-i urmează, cu cîteva trepte. Astfel, întrucît coloanele au
aceeaşi secţiune şi aceeaşi înălţime, lintoul care le încununează este şi el
supraînălţat în raport cu cel al faţadei intrării. În aceste condiţii privirea
spectatorului care urcă nu se loveşte de plafonul acestei părţi a construcţiei;
ea trece, se prelungeşte, scapă spre exterior, către spaţiul vast în care se
dezvoltă compoziţia.
Planul ansamblului relevă o intenţie asemănătoare în sensul lărgimii ;
printr-un degajament al colonadei interioare, sînt facilitate vederile
laterale.
La coborîre efectele sînt organizate diferit. Vizitatorul care a
înregistrat, din diferite puncte de vedere dirijate, arhitectura şi sitt-ul,
regăseşte, înainte de a coborî, o ultimă prezentare arhitectonică : faţada
posterioară a Propileelor şi, , traversîndu-le, urmînd axa OC, o vastă
degajare către peisaj. Ochiul percepe astfel, desfăşurîndu-se în faţa lui, nu
numai spectacolul oraşului, dar şi pe acela al orizonturilor îndepărtate ale
satelor din jur.
Printr-o fericită dispunere a axelor şi orientarea lor determinată atent,
prin degajarea lor se obţine maximum de efect. Situl este din belşug
exploatat şi extins către anturajul său.
Exemplul Acropolei demonstrează elocvent rolul axelor în
compoziţie, dar şi faptul că, pentru a constitui un element major în
direcţionarea parcurgerii spaţiului, axa nu trebuie să fie o simplă linie de

22
divizare a spaţiului, ci, o linie care obligă la gesturi care să susţină cu
adevărat traseul pe care îl sugerează.

23