Documente Academic
Documente Profesional
Documente Cultură
1
în compoziţia cărora o axă unică, generatoare a unei simetrii absolute a
tuturor părţilor, distribuite de o parte şi de alta a liniei sale, nu se exprimă
numai vertical în faţadă, ci se regăseşte, cu aceleaşi proprietăţi şi aceleaşi
efecte arhitecturale, în succesiunea frontispiciilor B,C,D,E,F,G,
prezentîndu-se, în adîncime, pe planurile perpendiculare pe această axă.
Este , deci, vorba nu despre o simplă linie, ca în cazul divizării
regulate a unei figuri plane, ci de un plan secţionînd în două părţi volumul
construcţiei, în sensul profunzimii:
2
Axa navei principale a unei biserici gotice, de exemplu, porneşte de la
portalul de intrare şi se opreşte în vitrajele altarului, traversînd mai întîi
întreaga lungime a navei, apoi careul transeptului, apoi corul şi
deambulatoriul, pentru a ieşi în exterior prin capela Fecioarei.
Ea se simte, o urmăm, se acuză concret în spaţiu prin poziţia dată
vizitatorului încă de la intrare şi prin mişcarea progresivă pe care acesta o
face pentru a putea înregistra diversele imagini care i se prezintă.
Vizitatorul nu este un punct în spaţiu, ci un corp solid cu trei dimensiuni. El
se deplasează urmînd direcţia pe care i-o indică formele, spaţiul liber, şi se
defineşte printr-un plan vertical trecînd prin mijlocul navei centrale şi a
diferitelor volume goale care prelungesc. Dar, în parcurgerea sa el nu va
simţi numai acţiunea acestei direcţii dominante, ci şi, succesiv, în funcţie de
importanţa lor, acţiunea tuturor direcţiilor date de axele secundare,
perpendiculare sau oblice : cele ale traveilor laterale, 4cele ale braţelor
transeptului, cele ale capelelor rayonante ale altarului şi, intercalîndu-se
într-o alternanţă ritmată, diversele axe ale maselor construcţiei : ziduri şi
reazeme :
3
Construcţia planurilor axelor golurilor va oferi o altă schemă, cu un
caracter puţin diferit, pentru că ea comportă numai direcţiile de pătrundere a
luminii :
4
Trebuie precizat faptul că traseele tuturor axelor importante ale
spaţiului arhitectural sînt esenţiale pentru exprimarea ideii majore a
proiectului şi depind , prin urmare, de tipul de relaţie interior-exterior impus
de felul în care artistul interpretează constrîngerile şi invitaţiile sitt-ului, de
tipul de parcurgere impus de tema-program şi de încărcătura sa semantică,
de personalitatea trăitorilor în acest spaţiu, care decide şi tipul de
personalitate al creatorului de spaţii.
Axele sunt suporturile ritmurilor, la toate nivelurile percepţiei şi
elementul de legătură al sistemului de proporţionare cu ideea generatoare,
sugerată adesea de raportarea la mediul exterior.
5
Axele de structură constructivă, sau axele-structură, nu privesc
decît distribuţia diverselor membre constructive ale clădirii, poziţiile lor. În
funcţie de modul de stabilire a structurii, axele se vor situa urmînd
dispoziţii şi ritmuri diferite.
Unei arhitecturi fundamentată pe principiul zidurilor portante, îi va
corespunde, în plan, o reţea de linii drepte sau curbe continue, grupîndu-se
şi prelungindu-se pentru a alcătui un tot închis , în care se juxtapun spaţiile
interioare.
Unei arhitecturi decurgînd din utilizarea unui sistem structural cu
osatură independentă, îi va corespunde, dimpotrivă, o reţea care se va
exprima în plan prin numeroase intersecţii de linii organizîndu-se pe un
ritm regulat ; punctele de întretăiere a acestor linii vor fi centrele de iradiere
ale reazemelor care suportă încărcările. S-ar putea spune că reţelei de linii
continue a sistemului de ziduri portante i se opune reţeaua de linii punctate a
sistemului cu osatură independentă.
Şi unul şi celălalt posedă astfel principiul lor particular de repartiţie a
axelor structurii.
Ultimul se caracterizează, în special, printr-o mai mare libertate de
distribuire a punctelor de sprijin şi prin posibilitatea de a stabili o relaţie mai
strînsă decît cea din primul sistem între spaţiile interioare.
6
a punctelor sale sensibile, direcţiile principale ale razelor de lumină care
însufleţesc şi iluminează interiorul şi, în sfîrşit, situaţia în spaţiu şi
orientarea tuturor elementelor importante care constituie osatura plastică a
compoziţiei. Această din urmă osatură indică simetriile sau disimetriile
elevaţiilor interioare sau exterioare.
Din această schemă de ansamblu se va degaja şi repartiţia şi valoarea
spaţiilor organizate, ca şi situaţia şi calitatea plinurilor şi golurilor. Din
conjugarea, din concordanţa care există în mod natural în această
intersectare de structuri diferite, va emana echilibrul care trebuie să se
stabilească între toate elementele plastice importante care intră în
compoziţia clădirii : materie, spaţiu, lumină.
Compoziţia plastică a unei clădiri se bazează deci pe structura
constructivă şi arhitecturală, ca şi pe corelarea indispensabilă a acestor două
elemente, pe utilizarea raţională a axelor, cu multiplele lor atribuţii.
Importanţa rolului acestor axe depinde de poziţia lor în raport cu ansamblul
şi de valoarea în raport cu el, de elementul care îi oferă o situaţie şi o
ordine.
În compoziţia planului, prin orientarea diverselor lor direcţii, vor
genera grupări caracteristice ale formelor şi spaţiilor.
În elevaţii şi în secţiuni – faţade interioare şi exterioare – ele vor stabili o
diviziune categorică şi întotdeauna aparentă a părţilor, după raporturile
regulate sau neregulate din care derivă simetriile sau disimetriile.
Axele joacă deci un rol predominant în determinarea caracterului
fundamental al unei compoziţii. Această compoziţie de ansamblu trebuie să
tindă întotdeauna către o unitate organică şi plastică generală. Este
indispensabil, pentru aceasta, să cunoaştem mai întîi calitatea expresiilor
plastice care decurg din diferitele poziţii ale axelor ; astfel, utilizînd în
mod divers aceste axe, se pot utiliza mijloacele care le sînt proprii, şi, prin
aceasta, să stabilim chiar o corespondenţă între aceste mijloace şi efectele
pe care dorim să le obţinem.
Din acest punct de vedere, crearea unei axe nu mai poate fi privită ca
un fapt abstract, nici ca o indicaţie provizorie pentru realizarea unui proiect,
ci ca un act deliberat, antrenînd o serie de consecinţe pe care este
obligatoriu să le estimăm, întrucît ele acoperă ordonarea întregii structuri
compoziţionale şi determină direct aspectul acesteia.
7
I.2. Principii generale de utilizare a axelor :
A ○-----------------------► B
C ○----------------------► D
A ○------------------------------► B
C ○----------------------► D
8
diferite, se dezvoltă în interior, unde vor genera scontata multiplicitate a
spaţiilor :
E ○--------------► F
C ○------------------------► D
A ○----------------------------------► B
C ○------------------------► D
E ○--------------► F
D ◄---------------------○ C
A ○----------------------------------► B
D ◄---------------------○ C
9
cum axul principal AB taie direcţia transversală la mijloc sau în segmente
inegale, sau după cum fiecare dintre braţele transversale au o direcţie opusă
celeilalte sau o unică direcţie :
10
spaţiului interior. Cu aceste combinaţii diverse de axe paralele şi
perpendiculare, compoziţia este, în mod necesar, spaţială; ea prezintă, atît
la interior cît şi la exterior, numeroase puncte importante de vedere şi, ca şi
în cazul celorlalte tipuri de grupări, întîlnirile de axe pot fi puncte
culminante ale compoziţiei (spaţii sau volume).
Programele contemporane, uneori extrem de complexe, impun o
compunere după un mod spaţial, iar relaţiile interior exterior, într-o
abordare contextuală a integrării în sit, determină multiple direcţii ale
axelor majore. În tratarea nodurilor, rezultate din intersecţia principalelor
trasee, se urmăresc ierarhizarea şi accentuarea dominantelor. Trebuie să
reiterăm aici importanţa susţinerii parcurgerilor majore, fie prin dispunerea
echilibrată a unor spaţii sau volume de-a lungul traseului lor, fie prin
amplasarea unor terminaţii apte să susţină interesul vizitatorului de a se
deplasa pe direcţiile impuse de arhitect :
11
Într-adevăr, un plan iradiant în toate părţile sale, oferă o serie de axe,
mai mult sau mai puţin numeroase, A, B, C, D, E, F, G, H, etc, orientate
toate spre centrul figurii, sau invers, îndepărtîndu-se de el, de aceeaşi
intensitate . În această distribuţie absolut simetrică nu apare nici o
accentuare. Fiecare punct al conturului are o valoare egală cu cea a tuturor
celorlalte. Mişcarea circulară a volumului este mereu continuă şi ar fi greu
de oprit printr-o accentuare oarecare. Forma circulară sau poligonală la sol
trebuie să se respecte în elevaţie. Volumul născut dintr-o astfel de figură
trebuie să se manifeste printr-un cilindru, un con sau o semisferă, o prismă
dreaptă regulată sau o piramidă, a căror puritate a formei nu poate fi decît
foarte discret afectată.
12
Astfel, caracterul fiecărui traseu al axelor, născut din dispoziţia lor
particulară, se defineşte ferm. Din repartiţia şi din valorile lor vor decurge o
simetrie absolută sau relativă sau predominanţa uneia dintre ele. Axa
dominantă va fi acuzată, se va dezvolta fie în lungime fie în lărgime şi pe
traiectul ei se vor manifesta mai mult sau mai puţin diferitele centre de
interes : compoziţiile locale.
Din distribuţia axelor se naşte şi necesitatea de a proceda în
compoziţie fie urmînd modul frontal, fie principiile modului spaţial. În mod
special întretăierile de axe, punctele de întîlnire ale diverselor direcţii ,
pretind utilizarea celor trei dimensiuni pe care o comportă modul spaţial, în
timp ce axele paralele de direcţii similare vor genera compoziţii frontale,
succedîndu-se în adîncime.
Atunci cînd compunem o clădire, este necesar să ne amintim, de
asemenea, că, pe lîngă axele spaţiu, intervin şi axele –structură şi axele de
lumină.
Axele constituie suportul efectelor căutate de arhitect, dar sînt şi
rezultatul posibilităţilor tehnice, ale scopului utilitar şi al caracterului
ideologic al oricărei construcţii.
În generarea spaţiilor arhitecturale axele – spaţiu joacă rolul
primordial şi determinant, pentru că pe ele se bazează conformarea spaţiilor.
Axele structură, care situează punctele de sprijin şi pereţii de
compartimentare şi de închidere nu fac decît să completeze primele
indicaţii. Ele nu interesează a priori decît structura constructivă, din care,
evident, arhitectul extrage, mai apoi, efecte plastice. Axele de lumină derivă,
la rîndul lor, din constituţia ofertă spaţiilor, din conformarea anvelopelor lor
şi din existenţa particulară pe care arhitectul doreşte să le-o creeze.
Axele de lumină însoţesc ritmul axelor-structură, pentru că
deschiderile prin care pătrunde lumina sînt repartizate în această structură.
Totuşi, axele de lumină posedă o anumită autonomie legată de direcţia
razelor luminoase, care formează fascicule care nu pot fi asimilate cu o linie
sau cu un plan, ci, mai curînd, cu un trunchi de con sau cu o piramidă.
13
dimensiunile, ci şi, mai ales, să stabilească o relaţie între spaţiul interior şi
cel exterior.
Aceeaşi problemă se pune şi în cazul axelor de distribuţie a luminii.
Lumina, într-adevăr, îmbracă întregul edificiu, îl scaldă în razele sale ;
dar diversele părţi ale acestuia, datorită orientărilor lor diferite, o primesc în
mod inegal. O faţadă Nord va fi întotdeauna percepută în contre-jour, în
timp ce celelalte faţade primesc fascicule luminoase după unghiurile
corespunzătoare situaţiilor lor şi după unghiul incidenţei luminii. Iluminarea
dată interiorului prin goluri traduce aceste diverse orientări ; astfel, o lumină
dinspre Nord va fi mereu egală, în schimb o lumină de la Sud va fi
totdeauna mai intensă ca acţiune şi mai schimbătoare. Se poate spune că,
independent de structură, care se traduce în exterior prin anvelopă, mai
simplă sau mai elaborată şi mai fidelă spaţiilor interioare, axele-lumină
permit şi ele stabilirea unei relaţii interior-exterior.
Toate mijloacele, rezultînd din cunoaşterea jocurilor plastice
posibile, puse în operă de arhitect, sînt utile pentru exprimarea acestei
relaţii, pentru fixarea, prin modul de practicare a deschiderilor şi prin forme,
o trecere, o legătură expresivă interior- exterior. Este unul dintre mijloacele
cele mai eficace de incorporare a operei în mediul său, de a o extinde chiar
în afara limitelor sale materiale. Clădiri care, prin sitt-ul lor sînt reduse la
dimensiuni restrînse, se pot astfel extinde optic şi senzorial prin impresia de
mărime creată de amplificarea voită a axelor interioare de-a lungul spaţiilor
exterioare.
Prin acest mijloc se înglobează spaţiile exterioare în toate punctele
importante ale clădirii , deschizînd vederea, orizontal, vertical sau oblic.
Problema cel mai greu de rezolvat apare în cazul unui spaţiu exterior
complet închis lateral. Eventualele transparenţe nu vor putea, în acest caz,
să fie vreodată suficient de puternice pentru a crea impresia eliberării către
exterior. În această situaţie trebuiesc utilizate artificii care să conducă
privirea către această eliberare aparentă, nu numai prin interpunerea unor
goluri, unor perspective, ci a unor forme structurale şi plinuri. Prin anvelopa
spaţiilor interioare şi prin forma lor particulară care să canalizeze privirea
către un plan de fundal cu o tratare extrem de elaborată, arhitectul va putea
să rezolve această problemă delicată.
14
I.2.2. Axa si accentuarea
15
Numai prin căutarea unui acord al dimensiunilor, un echilibru al proporţiilor,
stabilind o înrudire a formelor, pe care trebuie să le aducem la unitate, să le
coordonăm, într-o relaţie armonioasă, prin intermediul acţiunii plastice a
axelor şi a accentuării.
16
Orientate sau radiale, axele în aceste cazuri diferite, creează
compoziţii foarte diferite prin expresia şi caracterul lor.
Într-un element arhitectonic, fereastră sau uşă, de exemplu, axa capătă
deja o cu totul altă valoare. Ea indică, în planul orizontal, direcţia şi
profunzimea razelor luminoase ; în plan vertical ea nu serveşte, dimpotrivă,
decît ca linie de divizare pentru stabilirea simetriei între elementele din
stînga şi din dreapta acestei deschideri. În acest caz, axele nu au valoare
decît în raport cu planul de lumină şi cu planul decorativ; în schimb, în
cazul elementul decorativ aplicat unei suprafeţe murale, axele se pot
dezvolta în planurile de direcţie cele mai diverse, vertical, orizontal sau
oblic.
Caracterul deschiderii este diferit în cazul în care axa conţinută în
planul vertical este unică faţă de cazurile în care ea comportă posibilitatea
de a se orienta după mai multe direcţii :
A B C
17
Dacă ne referim la elementele constructive, masive, de pildă la stîlpi
sau la coloane, în funcţie de forma în plan, axele acestora se manifestă pe
direcţii şi cu intensităţi diferite.
Mai întîi, există un ax vertical care trece prin centrul elementului,
apoi axele corespund, într-o secţiune orizontală, unei divizări simetrice a
massei lor.
O coloană canelată, dacă este izolată şi considerată în afara
elementelor vecine cu care este solidară – alte coloane şi lintourile – va avea
atîtea axe cîte caneluri, toate de aceeaşi intensitate. Dimpotrivă, un stîlp,
chiar considerat izolat, are axe clar indicate şi de o importanţă care
corespunde amplorii formei pe care o divizează în părţi egale :
18
Într-o compoziţie care nu afectează decît o parte a unui edificiu, axa
se utilizează în acelaşi mod ca în cazul detaliilor. Singura diferenţă este
aceea că, în acest caz, este vorba despre stabilirea unei simetrii care nu
interesează părţile unui singur element ci mai multe elemente care vor
balansa de o parte şi de alta a acestei linii de diviziune.
Axa se manifestă fie în plan vertical, prin separarea în două părţi a
compoziţiei frontale, fie în plan orizontal, prin indicarea unei direcţii de
profunzime.Dacă această simetrie se stabileşte pe o zonă centrală plină,
provoacă apariţia unor axe laterale, însoţită de deplasarea centrelor de
interes asupra acestor axe.
La Alhambra din Granada, în compoziţia fundalului curţii cu mirţi,
axa principală împarte faţada în două părţi egale. Partea centrală primeşte
o accentuare AB prin supraînălţarea şi mărirea arcadei, prin adăugarea unei
mici cupolete care o încoronează şi prin massa construcţiei din planul al
doilea, care o domină. Axele CD şi EF sînt secundare şi de egală intensitate
; ele nu intervin decît pentru a crea un ritm regulat şi mai calm care
conduce către extrema GH, uşor întărită, în planul al doilea, de mica
prismă de deasupra sa.Prin acest artificiu plastic, compoziţia arhitecturală
este astfel orientată către extremităţile laterale. Axele de direcţie ale spaţiului
se confundă cu axele de simetrie, dar se şi diferenţiază de acestea, întrucît
axul principal pătrunde vizibil în interior pentru a conduce către o fereastră,
fiind întretăiat şi de un ax perpendicular, marcat de rularea arcadelor de-a
lungul porticului :
19
Acest tip de compoziţie, după modul frontal, este cel mai frecvent
utilizat în arhitectură. Exemplul comentat ilustrează felul în care
distribuţia axelor şi modul în care acestea sînt definite creează traseele
majore de parcurgere a spaţiului şi accentuează motivul dominant al unei
arhitecturi.
20
I.3.3. Axele în compozitia unui ansamblu
21
De-a lungul întregului urcuş, ochiul percepe, prin intercolonamentul
doric, spaţiul care se găseşte în afara ordonanţei sale. Secţiunea
longitudinală prin această scară explică artificiul utilizat de arhitect pentru a
lăsa, în toate punctele ascensiunii, o scăpare vederii căreia axa AB îi oferă
direcţia. Colonada situată la interior este ridicată faţă de faţada exterioară şi
de vestibulul care-i urmează, cu cîteva trepte. Astfel, întrucît coloanele au
aceeaşi secţiune şi aceeaşi înălţime, lintoul care le încununează este şi el
supraînălţat în raport cu cel al faţadei intrării. În aceste condiţii privirea
spectatorului care urcă nu se loveşte de plafonul acestei părţi a construcţiei;
ea trece, se prelungeşte, scapă spre exterior, către spaţiul vast în care se
dezvoltă compoziţia.
Planul ansamblului relevă o intenţie asemănătoare în sensul lărgimii ;
printr-un degajament al colonadei interioare, sînt facilitate vederile
laterale.
La coborîre efectele sînt organizate diferit. Vizitatorul care a
înregistrat, din diferite puncte de vedere dirijate, arhitectura şi sitt-ul,
regăseşte, înainte de a coborî, o ultimă prezentare arhitectonică : faţada
posterioară a Propileelor şi, , traversîndu-le, urmînd axa OC, o vastă
degajare către peisaj. Ochiul percepe astfel, desfăşurîndu-se în faţa lui, nu
numai spectacolul oraşului, dar şi pe acela al orizonturilor îndepărtate ale
satelor din jur.
Printr-o fericită dispunere a axelor şi orientarea lor determinată atent,
prin degajarea lor se obţine maximum de efect. Situl este din belşug
exploatat şi extins către anturajul său.
Exemplul Acropolei demonstrează elocvent rolul axelor în
compoziţie, dar şi faptul că, pentru a constitui un element major în
direcţionarea parcurgerii spaţiului, axa nu trebuie să fie o simplă linie de
22
divizare a spaţiului, ci, o linie care obligă la gesturi care să susţină cu
adevărat traseul pe care îl sugerează.
23