Sunteți pe pagina 1din 68

ELEMENTE DE REZISTENTA MATERIALELOR

1

I N T R O D U C E R E

I N

R E Z I S T E N T A

M A T E R I A L E L O R

1. REZISTENTA MATERIALELOR. OBIECTUL STUDIULUI

Perechea de valori efort unitar-deformaţie specifică (constituind - în forma sa cea mai elementară - răspunsul stucturii pe o anumită treaptă a solicitării) reprezintă coordonatele unui punct aflat pe diagrama caracteristică a materialului din care este acătuită structura (fig.1.1.)

I N T R O D U C E R E I N R E Z

Fig.1.1.

In raport cu desfăşurarea complexă a diagramei caracteristice, poziţia punctului indică atât nivelul solicitării, cât şi un anume mod particular de comportare şi patru răspunsuri de tip diferit sunt precizate pe diagrama - a moale:

I N T R O D U C E R E I N R E Z

Fig.1.2.

  • 1 - solicitare moderată; comportare liniar-elastică;

  • 2 - solicitare cu intensitate medie; comportare elastică neliniară;

  • 3 - solicitare puternică; comportare plastică cu deformaţii exagerat de mari;

  • 4 - solicitare excesivă, în preajma ruperii.

2

Dirijarea răspunsului spre anumite zone ale diagramei caracteristice, spre un anume mod de comportare a materialului, este posibilă şi constituie aspectul ingineresc al procesului de proiectare. Următorii sunt factorii care controlează răspunsul şi asupra cărora există posibilitatea unor intervenţii de natură să-i modifice parametrii:

- regimul acţiunilor exterioare (solicitarea); - configuraţia de ansamblu a sistemului de bare care alcătuiesc structura (geometria axelor); - configuraţia secţiunii transversale (geometria secţiunii).

In determinarea tuturor formelor răspunsului, aceşti factori sunt angrenaţi în cadrul următorului sistem de relaţii:

STATICA CONSTRUCTIILOR

Dirijarea răspunsului spre anumite zone ale diagramei caracteristice, spre un anume mod de comportare a materialului,
Dirijarea răspunsului spre anumite zone ale diagramei caracteristice, spre un anume mod de comportare a materialului,

SOLICITAREA

 
SOLICITAREA
     
 

EFORTURI

   

EFORTURI

 
EFORTURI UNITARE

UNITARE

GEOMETRIA

 
GEOMETRIA SECTIONALE SI

SECTIONALE

 

SI

AXELOR

   

DEFORMATII

   

SPECIFICE

GEOMETRIA

 
GEOMETRIA

SECTIUNII

 
Dirijarea răspunsului spre anumite zone ale diagramei caracteristice, spre un anume mod de comportare a materialului,
Dirijarea răspunsului spre anumite zone ale diagramei caracteristice, spre un anume mod de comportare a materialului,

REZISTENTA MATERIALELOR

Elemente sumare de STATICA CONSTRUCTIILOR, care au făcut obiectul părţii a III-a a cursului, au furnizat - deocamdată - metode pentru determinarea eforturilor secţionale. (Dirijarea răspunsului secţional prin modelarea geometriei axelor, corelarea configuraţiei de ansamblu a structurii cu regimul acţiunii exterioare, constituie o treaptă superioară a acestui studiu şi va fi abordată mai târziu). Pentru elementele de tip bară, alcătuite din materiale omogene, cu comportare simetrică (oţel şi alte materiale metalice, lemn etc.), modul în care EFORTURILE SECTIONALE - parametrii globali (la nivelul secţiunii considerate în ansamblu) ai forţelor interioare de legătură - se traduc în EFORTURI UNITARE - parametrii discuţii, punctuali (la nivelul fiecăruie punct aparţinând secţiunii) ai aceleeaşi interacţiuni - şi implicaţiile pe care GEOMETRIA SECTIUNII TRANSVERSALE ca element cheie în dirijarea răspunsului punctual, le are în cadrul acestui sistem relaţional fac obiectul părţii a patra a cursului , intitulată ELEMENTE DE REZISTENTA MATERIALELOR. Răspunsul structurilor alcătuite din materiale omogene sau cu comportare puternic nesimetrică (beton simplu, beton armat, beton precomprimat) va fi studiat în cursul anilor următori. Determinarea distribuţiei pe secţiune a forţelor interioare de legătură (precizarea parametrilor eforturilor unitari în fiecare punct al secţiunii( capătă rezolvări particulare pentru fiecare din cele patru tipuri de solicitare simplă

3

(întindere/compresiune centrică, forfecare, încovoiere, torsiune) definite în cadrul staticii construcţiilor. Procesul proiectării secţiunii transversale (modelare geometriei secţiunii), în vederea dirijării răspunsului spre forme raţionale (dictate de un complex de considerente dintre care SIGURANTA SI ECONOMIA joacă rolurile principale) se desfăşoară în cadrul organizat al unei METODE DE CALCUL. Metoda de calcul folosită curent în Rezistenţa materialelor este moetoda rezistenţelor admisibile.

2. METODA DE CALCUL A REZISTENTELOR ADMISIBILE

In metoda rezistenţelor admisibile comportarea elementului sub încărcări este controlată prin eforturi unitare. Conform metodei, proiectarea trebuie să asigure răspunsului parametrie liniar- elastice*. In acest scop, metoda impune următoarele două inegalităţi fundamentale:

max max
max
max

unde:

(1.1)

- max , şi max reprezintă (pentru solicitarea dată) eforturile unitare maxime ce pot apărea în cea mai solicitată zonă a structurii (în cel mai solicitat punct al celei mai solicitate secţiuni); - a , şi a reprezintă rezistenţe admisibile, valori convenţionale ale unor eforturi moderate, situate în domeniul comportării liniar elastice, proprii fiecărui material (şi - în anumite condiţii - proprii şi unor particularităţi ale modului de solicitare a elementului). Se obişnuişte ca rezistenţa admisibilă să fie subordonată uneia din valorile particulare de pe curba caracteristică (limita de curgere, C , pentru materialele ductile, cu curgere, sau limita de ruperi, r , pentru materiale fragile, fără curgere); în funcţie de tipul materialului (ductil, fragil), rezistenţele admisibile se definesc atunci sub una din formele următoare:

a =

c

c

,

a =

r

c

,

a =

c

c

(pentru materiale ductile), sau

a =

r

c

(pentru materiale casante),

unde c, cu valori supraunitare, reprezintă coeficientul de siguranţă.

*) Acest tip de răspuns, caracterizat de liniaritatea relaţiei efort unitar-deformaţii

specifică, este guvernat de legea lui Hooke, sub cele două forme:

= E

şi = G

4

Fig.1.3. Rolul moderator al coeficientului de siguranţă, care limitează comportarea materialului la o zonă restrânsă a

Fig.1.3.

Rolul moderator al coeficientului de siguranţă, care limitează comportarea materialului la o zonă restrânsă a diagramei sala caracteristice (OA - în fig. 1.3), are în vedere siguranţa în comportare a structurii şi decurge din următoarele considerente:

  • - determinarea încărcărilor este în toate cazurile aproximativă şi o depăşire a valorilor considerate în calcul nu este exclusă;

  • - caracteristicile mecanice ale materialului nu pot fi cunoscute cu precizie şi este posibilă oricând o supraevaluare a rezistenţelor; - schematizările privind forma structurii şi modul de aplicare a forţelor, procedeele, procedeele de calcul etc. sunt sursa unor modelări aproximative ale fenomenului real.

Rezistenţele admisibile sunt precizate prin normele şi standardele de stat care reglemetează proiectarea. Pentru oţelul OL 37 (oţel moale, ductil), a cărui limită de curgere se consideră egală cu 24 ore Kg/cm 2 , se acceptă un coeficient de siguranţă c = 1,6; în aceste condiţii. Pentru lemnul de brad supus la întindere/compresiune în lungul fibrelor, a = 100 kgf/cm 2 .

Metoda de calcul a rezistenţelor admisibile, introdusă de Navier la începutul sec. XIX, a fost unanim acceptată până către jumătatea secolului nostru. Pentru noi ea mai constituie metoda de calcul a structurilor metalice şi din lemn.

5

Capitolul II

GEOMETRIA SECTIUNII BAREI

1. MOMENTE DE INERTIE

1.1. DEFINITII

  • 1.1.1. MOMENT DE INERŢIE AXIAL

Fie suprafaţa secţiunii (de arie A) şi axa cuprinsă în planul ei (fig.2.1.) Momentul de inerţie axial al suprafeţei secţiunii în raport cu axa este definitiv de expresia

I

= A

a 2 dA,

(2.1.)

unde a reprezintă distanţele de la elementele de arie dA (aparţinând suprafaţa secţiunii) la axa .

Capitolul II GEOMETRIA SECTIUNII BAREI 1. MOMENTE DE INERTIE 1.1. DEFINITII 1.1.1. MOMENT DE INERŢIE AXIAL

fig.2.1.

  • 1.1.2. MOMENT DE INERŢIE POLAR

Fie suprafaţa secţiunii (de arie A) şi punctul 0 cuprins în planul ei (fig.2.2). Momentul de inerţie polar al suprafeţei secţiunii în raport cu polul este definit de expresia.

Io = A

r 2 dA

(2.2)

unde r reprezintă distanţele de la elementele de arie dA (aparţinând suprafeţei secţiunii) la polul 0.

6

Fig.2.2. Observaţie. Faţă de orice sistem ortogonal de axe Oxy (cu originea în polul 0), Ix

Fig.2.2.

Observaţie. Faţă de orice sistem ortogonal de axe Oxy (cu originea în polul 0),

Ix + Iy = Io = const.

căci x 2 + y 2 = 2 2 (fig.2.3)

(2.3)

Fig.2.2. Observaţie. Faţă de orice sistem ortogonal de axe Oxy (cu originea în polul 0), Ix

fig.2.3.

1.1.2. MOMENT DE INERŢIE CENTRIFUGAL

Fie suprafaţa secţiunii (de arie A) şi sistemul ortogonal de axe 0xy cuprins în planul ei (fig.2.4).

Fig.2.2. Observaţie. Faţă de orice sistem ortogonal de axe Oxy (cu originea în polul 0), Ix

Fig.2.4.

Momentul de inerţie centrifugal al suprafeţei secţiunii în raport cu cele două axe este definit de expresia:

Ixy = A xy dA,

(2.4.)

unde x şi y reprezintă distanţele de la elementele de arie dA la cele două axe.

7

1.2.

MOMENTE

DE

INERTIE

AXIALE

ALE

SUPRAFATA DE FORMA PARTICULARA

UNOR SECTIUNI CU

1.2.1. Momentul de inerţie al unei secţiuni dreptunghiulare în raport cu o axă de simetrie

Fie o suprafaţă dreptunghiulară cu laturile b, h şi axa x paralelă cu latura b (fig. 2.5).

I x =

bh

3

12

Notă: în produsul de la numărător, la puterea întâi intervine dimensiunea laturii paralele cu axa

In mod similar, în raport cu axa y, paralelă cu latura h,

hb

3

I y =

12

(2.5)

 
I = 12 (2.5) fig. 2.5. în raport cu un I = πd 4 (2.6)

fig. 2.5.

 

în raport

cu

un

 

I D =

πd

4

(2.6)

64

1.2.1. Momentul de inerţie al unei secţiuni circulare diametru

unde D este diametrul cercului

8

1.3. MOMENTE DE INERTIE IN RAPORT CU AXE PARALELE

Fie I G momentul de inerţie al unei suprafeţe de arie A în raport cu axa D G ce trece prin centrul de greutate al suprafeţei (axă centrală). Să se determine momentul de inerţie al aceleaşi suprafeţe în raport cu axa D paralelă cu axa G , la distanţa d

(fig.2.6).

1.3. MOMENTE DE INERTIE IN RAPORT CU AXE PARALELE Fie I momentul de inerţie al unei

Fig.26

I

= A a 2 d A = A (a G = d) 2 da;

  • I = A a 2

G d A + 2d A a b d A + d 2 A d A ;

întrucât

A a G d A = 0

(căci reprezintă momentul static al unei suprafeţe în raport cu axă centrală),

I = I G + Ad 2

(2.7)

epresie cunoscută sub numele de formula lui Steiner

Momentul de inerţie în raport cantitatea Ad 2 este nulă).

cu

o axă centrală are valoare minimă (căci

1.4.

MOMENTE

DE

INERTIE

IN

RAPORT

CU

AXE

CONCURENTE.

MOMENTE PRINCIPALE DE INERTIE. AXE PRINCIPALE DE INERTIE.

In raport

cu diferite axe trecând prin punctul 0 cuprins în planul suprafeţei

momentele de inerţie au valori diferite. Intrucât în raport cu două axe perpendiculare (D 1 şi D 2 ) suma momentelor de

inerţie este o constantă - conf. relaţiei (2.3) stabilită anterior - dacă I1 (în raport cu axa D) are valoare maximă, rezultă că I2 (în raport cu axa D2) are valoare minimă.

Momentele de inerţie

cu valori

extreme,

I 1

=

I max

şi

I 2

=

I

min , se numesc

momente principale de inerţie; cele două axe perpendiculare între ele - în raport cu

9

care momentele de inerţie ating aceste valori se numesc axe principale de inerţie. Când punctul 0 este centrul de greutate al suprafeţei, momentele extreme se numesc momente centrale principale de inerţie, iar axele - axe centrale principale de inerţie. Dacă suprafaţa are o axă de simetrie, ea este axă centrală principală de inerţie (fără demonstraţie); perpendicular pe ea se află, desigur, cea de-a doua axă principală (fig.2.7).

care momentele de inerţie ating aceste valori se numesc axe principale de inerţie. Când punctul 0

Fig.2.7

Pe baza relaţiei de definiţie (2.1) în care intervin distanţele a, pentru anumite forme de secţiuni, la care suprafaţa este distribuită evident în lungul uneia din cele două axe, se poate aprecia (fără calcul) că în raport cu această axă momentul de inerţie este minim; este cazul secţiunilor b, c, d din fig. 2.7. La suprafeţele pentru care I 1 = I 2 (adică I max = I min ) toate momentele de inerţie centrale sunt egale şi toate axele centrale sunt axele principale de inerţie; este cazul suprafeţelor cu mai mult de două axe de simetrie (suprafeţele poligoanelor regulate, inclusiv cercul).

10

  • 1.5. CALCULUL

MOMENTELOR

FORMA OARECARE

DE

INERTIE

LA SECTIUNI DE

Fie o suprafaţă de arie A compusă din mai multe suprafaţe cu ariile A I , A II , A III …. Integrala pe aria A, reprezentând expresia momentului de inerţie se poate descompune în integrale pe ariile parţiale AI, AII, AIII…., reprezentând momentele de inerţie ale suprafeţelor parţiale:

  • I = A a 2 d A = AI a 2 d A + AII a 2 d A + AIII a 2 d A + ……

adică

  • I = I I + I II + I III + ….

(2.8)

Momentul de inerţie al unei suprafeţe în raport cu o axă este egal cu suma momentelor de inerţie al unor suprafeţe componente, în raport cu aceeaşi axă. Observaţia serveşte la calculul momentului de inerţie al suprafeţelor compuse din figuri geometrice regulate (de obicei dreptunghiuri), pentru care momentul de inerţie este uşor de calculat. Cu notaţiile din fig.2.8, unde G I şi G II sunt centrale de greutate ale celor două suprafeţe parţiale de formă dreptunghiulară, în baza relaţiilor (2.7), (2.5) şi (2.8), momentul de inerţie I al întregii suprafeţe în raport cu axa este

I

= I I +

I II =

3 3 b . I b h n 2 H II 2 + b . h
3
3
b . I
b h
n
2
H
II
2
+
b . h , a
+
+ b h a
1
II
II
II
12
12

Fig.2.8

  • 2. MODUL DE REZISTENTA

    • 2.1. DEFINITIE

Modulul de rezistenţă este o caracteristică geometrică a suprafeţei secţiunii definită în raport cu una din cele două axe principale centrale de inerţie.

11

Modulul de rezistenţă Wx în raport cu axa x are expresia.

Wx =

  • 1 x

  • I max

unde :

- Ix este momentul de inerţie al suprafeţei în raport cu axa x; - Y max este distanţa, de-a lungul axei y (cea de-a doua axă principală de inerţie) , de la axa x la extremităţile secţiunii (fig.2.9)

Modulul de rezistenţă Wx în raport cu axa x are expresia. Wx = 1 x I

Fig.2.9

Dacă axa x nu este axă de simetrie, se definesc două valori ale modulului de rezistenţă - W I x şi W x II - corespunzătoare celor două distanţe maxime. I I max şi I II

max .

2.2.MODULUL

DE

PARTICULARA

REZISTENTA

AL

UNOR

SECTIUNI

DE

FORMA

2.2.1. Modulul de rezistenţă al unei secţiuni dreptunghiulare

Fie o suprafaţă dreptunghiulară cu laturile b, h şi axa x paralelă cu latura b în baza relaţiilor (2-9) şi (2.5)

Wx =

bh

3

12

h

2

Wx =

bh

2

6

12

(2.10)

2.2.2.

Modulul de rezistenţă al unei secţiuni circulare

In baza relaţiilor (2.9) şi (2.b), dacă d este diametrul cercului,

W =

d

4

64

d

2

,

W =

d

3

32

(2.11)

  • 3. RAZA DE INERTIE (RAZA DE GIRATIE)

3.1. DEFINITIE

Rapa de inerţie este o caracteristică geometrică a suprafeţei secţiunii definită în raport cu una din cele două axe principale de inerţie. Raza de inerţie ix în raport cu axa x are expresia

ix )

Ix

,

unde

(2.12)

- Ix este momentul de inerţie al suprafeţei în raport cu axa x, - A este aria secţiunii

  • 4. TABELE DE CARACTERISTICI GEOMETRICE

Următoarele tabele cuprind caracteristicile geometrice ale secţiunilor profilelor laminate I şi U din oţel şi ale secţiunilor dreptunghiulare din lemn ecarisat, cu dimensiuni standardizate în România*.

13

LEMN ECARISAT (după STAS 942-71)

LEMN ECARISAT (după STAS 942-71) Denumirea Aria A Axa de încovoiere x - z b x

Denumirea

Aria A

 

Axa de încovoiere x - z

       

b x h

I

z

 

W z

i

 

I

 

W y

i

y

cm 2

z

y

cm

m

4

cm 2

cm

cm 2

cm 2

cm

  • 10 x 12

 
  • 120 1.140

 
  • 240 3,46

1000

200

 
  • 10 x 15

 
  • 150 2.812

 
  • 375 4,33

1.250

250

2,89

  • 10 x 19

 
  • 190 5.716

 
  • 602 5,48

1.583

317

  • 12 x 12

 
  • 144 1.728

 
  • 288 3,46

1.728

288

 
  • 12 x 15

 
  • 180 3.375

 
  • 450 4,33

2.160

360

3,46

  • 12 x 19

 
  • 228 6.859

 
  • 722 5,48

2.736

456

  • 12 x 25

 

15.625

  • 300 7,22

1.250

 

3.600

600

  • 15 x 15

 
  • 225 562

  • 4.219 4,33

 

4.219

562

 
  • 15 x 17

   
  • 255 4,91

722

  • 6.141 4,781

 

637

  • 15 x 19

 
  • 285 902

  • 8.547 5,48

 

5.344

712

4,33

  • 15 x 25

 
  • 375 19.531

  • 1.562 7,22

 

7.031

937

  • 15 x 30

 

33.750

  • 450 8,66

  • 2.250 8,437

 

1.125

  • 19 x 25

 
  • 475 24.740

  • 1.979 7,22

 

14.290

1.504

5,48

  • 19 x 30

 

42.750

  • 570 8,66

  • 2.850 1,805

17,148

 
  • 25 x 25

 
  • 625 32.552

  • 2.604 7,22

 

32.552

2.604

7,22

  • 25 x 30

 
  • 750 56.250

  • 3.750 8,66

 

39.063

3.125

  • 30 x 30

 
  • 900 67.500

  • 4.500 8,66

 

67.500

4.500

8,66

*) In tabele, pentru axele principale de inerţie ale secţiunii, s-au folosit notaţiile y şi z.

14

Capitolul III

REZISTENTA SI RIGIDITATEA ELEMENTELOR DE TIP BARA

1. ELEMENTE SOLICITATE LA INTINDERE SI COMPRESIUNE CENTRICA

1.1. INTINDEREA SI COMPRESIUNEA CENTRICA. DEFINITIE; EXEMPLE

Intinderea/compresiunea centrică este solicitarea simplă în prezenţa căreia, în secţiunea transversală, interacţiunea este exprimată printr-o pereche de forţe axiale

(fig.3.1).

Capitolul III REZISTENTA SI RIGIDITATEA ELEMENTELOR DE TIP BARA 1. ELEMENTE SOLICITATE LA INTINDERE SI COMPRESIUNE

fig.3.1.

O pereche de forţe echilibrate aplicate pe o bară dreaptă de-a lungul axului ei generează între punctele de aplicaţii întindere/compresiune centrică (fig.3.2). Forţa axială N are intensitatatae P a fiecăruia din cele două forţe exterioare

Capitolul III REZISTENTA SI RIGIDITATEA ELEMENTELOR DE TIP BARA 1. ELEMENTE SOLICITATE LA INTINDERE SI COMPRESIUNE

Fig. 3.2.

In practică, întinderea/compresiunea centrică este solicitarea caracteristică barelor grinzilor cu zăbrele (şi în general sistemelor alcătuite din bare drepte articulate la capete, încărcate cu forţe în punctele de articulare), numai sub formă de întindere, ea este proprie firelor (drepte, poligonale sau curbe).

15

1.2. REZISTENTA BARELOR INTINSE/COMPRIMATE CENTRIC

1.2.1. Eforturi unitare pe sectiunea transversala

Studiul geometric (privind modul de deformare). Pe suprafeţele laterale ale unei bare drepte cu secţiune dreptunghiulară se trasează un sistem de linii longitudinale (paralele cu axa) şi transversale (perpendiculare pe axă). In regim de solicitare (fig.3.3) liniile transversale se depărtează /aproape (prin translaţii) rămânând drepte, paralele între ele şi normale pe cele longitudinale.

1.2. REZISTENTA BARELOR INTINSE/COMPRIMATE CENTRIC 1.2.1. Eforturi unitare pe sectiunea transversala Studiul geometric (privind modul de

Fig. 3.3.

Observaţia corespunde ipotezei Bernoulli (secţiuni transversale plane şi normale pe axă rămân plane şi normale tot timpul deformării), confirmând-o (cu puţin pe suprafaţa - vizibilă - a barei) Cu privire la cele două tipuri de deformaţii (liniare şi unghiulare) se constată - lipsa deformaţiilor unghiulare ( = 0) căci unghiurile reţelei nu se modifică - prezenţa unor deformaţii liniare egale în toate fibrele longitudinale ale barei ( l = const., deci = const.).

Studiul fizici consemnează condiţia de elasticitate liniară (legea lui Hooke) acceptată în Rezistenţa materialelor.

Sinteza studiu geometrică - studiu fizic. Dacă

= 0, rezultă

= 0. Dacă

=

const., rezultă = const. Pe secţiunea transversală, interacţiunea punctuală este exprimată prin eforturi unitare normale egale (uniform distribuite) (fig.3.4).

1.2. REZISTENTA BARELOR INTINSE/COMPRIMATE CENTRIC 1.2.1. Eforturi unitare pe sectiunea transversala Studiul geometric (privind modul de

Fig. 3.4.

Studiul static. Efortul secţional N şi sistemul de eforturi unitare sunt măsura aceleaşi interacţiuni. Studiul static consemnează echivalenţa dintre cele două moduri de exprimare ale ei:

16

N = A

dA

Sinteza studiu geometric - studiu static. Intrucât = const.

de unde:

N =

A

dA = A,

=

N

A

(3.1)

Mărimea efortului unitar depinde de doi parametri:

  • - forţa axială

solicitării

N, parametrul global

al interacţiunii din secţiune, măsura

  • - aria A, parametrul geometriei secţiunii transversale.

I.2.2. Proiectarea de rezistenţă a secţiunii barelor întinse/comprimate centric

1.2.2.1. Condiţii de rezistenţă. Verificare; dimensionare, capacitate portantă. Condiţia de rezistenţă impusă de metoda rezistenţelor admisibile (1.1) devine

N

A

a

Relaţia conţine trei parametri; ei corespund celor trei factori care apar ăn procesul celor trei factori care apar în procesul proiectării secţiunii:

  • - solicitarea, exprimată prin forţa axială N;

  • - materialul, exprimat prin rezistenţa sa admisibilă a ;

  • - geometria suprafeţei secţiunii transversale, exprimată prin aria A.

După felul în care aceştia intervin (ca parametrii cunoscuţi sau necunoscuţi), proiectaread îmbracă trei aspecte: verificarea, dimensionarea şi determinarea capacităţii portante a secţiunii. Cele trei aspecte ale proiectării sunt prezentate sintetic în tabelul 3.1 şi comentate în continuare.

Tabelul 3.1.

 

Parametri

Parametri

Relaţia de calcul

necunoscuţi

Verificare

cunoscuţi N, a , A

-

N

A

a

Dimensionare

N, a

Aria necesară

A nec =

 

N

A nec

a

17

Forţa capabilă

N cap

Capacitate portantă

a , A dimensionare,

N cap = a A necesare

In

problemele

de

după

stabilirea

ariei

A nec ,

dimensiunile secţiunii (cărora le va corespunde aria efectivă Aef) se aleg astfel, încât, indiferent de forma ei , A ef A nec . Capacitatea portantă a unei secţiuni se măsoară prin forţa axială - numită forţă capabilă, N cap - corespunzătoare unor eforturi unitare egale cu rezistenţa admisibilă. Rezistenţa barei este asigurată dacă efortul axial N corespunzător solicitării (determinat în funcţie de încărcări) nu depăşeşte efortul capabil N N cap .

1.2.2.2. Observaţie privind proiectarea barelor comprimate.

Barele comprimate se pot distruge mai înainte cu eforturile unitare (determinate cu raport între forţa axială şi aria secţiunii transversale) să atingă limita de rupere sau de curgere a materialului, prin fenomenul numit flambaj*. In principiu, pericolul flambajului este cu atât mai mare cu cât barele sunt mai svelte. Numai barele robuste (cu lungimea redusă şi secţiuni transversale desvoltate) pot fi proiectate la compresiune în condiţiile analizate în capitolul de faţă.

1.2.3. Concentrări de eforturi

In secţiuni transversale foarte apropiate de punctul de aplicaţie a forţei exterioare axiale (fig.3.8) ipoteza lui Bernoulli (a secţiunilor plane…) este infirmată de experiment. Fibrele longitudinale din preajma axei barei, cu deformaţii longitudinale mai mari, vor fi mai puternic solicitate;

*) Flambajul va fi analizat pe larg în unul din capitolele următoare ale cursului.

N cap Capacitate portantă , A dimensionare, N cap = a A necesare In problemele

Fig.3.8.

fig.3.8 prezintă distribuţia eforturilor unitare în trei secţiuni (a, b, c) aflate la distanţe diferite de punctul de aplicaţii a forţei exterioare.

18

In secţiuni transversale suficient de depărtate de punctul de aplicaţie a forţelor exterioare, distribuţia în secţiune a eforturilor unitare nu este influenţată de modul de aplicare a acestor forţe (principiului Saint-Venant). Neuniformităţile în distribuţia eforturilor unitare pe secţiunea transversală apar

şi la variaţii ……

ale formei secţiunii (găuri, crestături etc.) (fig.3.9).

.. Concentraţiile de eforturi din secţiunile slăbite de găuri sau crestături au consecinţe diferite la materialele casante şi ductile. La materialele casante bara se rupe brusc când “vârful” eforturilor atinge r (deci la o valoare a efortului mediu mult mai mică decât r (fig.3.10). La materialele ductile (cu curgere, sau cu deformaţii plastice mari) ruperea este un proces îndelungat, care se sfârşeşte chiar după ce, treptat, pe măsură ce creşte solicitarea, toate eforturile unitare din secţiune ating rezistenţa de curgere; distribuţia eforturilor unitare în câteva faze premergătoare ruperii unei bare alcătuite din material ductil este prezentată în fig.3.11.

In secţiuni transversale suficient de depărtate de punctul de aplicaţie a forţelor exterioare, distribuţia în secţiune

fig.3.10

In secţiuni transversale suficient de depărtate de punctul de aplicaţie a forţelor exterioare, distribuţia în secţiune
fig.3.10 19
fig.3.10
19

fig. 3.11

1.3. DEFORMATIILE BARELOR INTINSE/COMPRIMATE CETRIC

1.3.1. Calculul deformaţiilor

Intre deformaţii şi eforturi există legătura liniară exprimată de legea lui Hook = E ; de
Intre deformaţii şi eforturi există legătura liniară exprimată de legea lui Hook
= E ; de aici se deduce expresia formaţiilor specifice liniare :
N
=
N
A
=
=
E
E
EA
Deformaţia specifică liniară este proporţională cu solicitarea (N) şi invers
proporţională cu factorul de rigiditate la întindere /compresiune (produsul EA);
acesta, la rândul lui, depinde de două categorii de parametri: modulul de elasticitate
E (care exprimă rigiditatea materialului) şi aria suprafeţei secţiunii transversale A
(care exprimă rigiditatea secţiunii).
Cum reprezintă deformaţia unităţii de lungime, deformaţia întregii unităţi de
lungime, deformaţia întregii bare (alungirea sau scurtarea l) e proporţională cu
lungimea l:
l
=
l
(3.3)
Nl
l =
(3.4)
EA
1.3.2.
Efectul static al variaţiilor de temperatură în bare
O
bară
liberă,
cu lungimea
l, supusă
unei
variaţii de temperatură
t o
se
dilată/contractă (alungeşte/scurteayă) cu cantiatea.
l t
=
t o
l
(3.5)
unde este coeficientul de dilataţie termică al materialului; pentru oţel,
= 1,2 . 10 -5

Aplicaţie. La o variaţie de temperatură de 30 o , o bară de oţel de 8 m lungime se alungeşte/scurtează cu

l t = 30 . 1,2 . 10 -5 . 8000 mm = 2,88 mm

Dacă dilataţia/contracţia barei este împiedicată de legăturile acesteia în

sistem,

în

bară

apar

eforturi

t de compresiune/întindere corespunzătoare

20

alungirii/scurtării blocate (ca şi cum eforturi axiale de compresiune N ar constrânge bara dilatată cu cantitatea l t să revină la poziţia iniţială printr-o scurtare l N egală

de unde

 

l t

=

l N ;

 

t o

.

.

l

=

Nl

 

EA

 

t =

N

A

=

 

t

.

,

. E

(3.6)

Aplicaţie. Pentru bara din exemplul precedent, blocarea deformaţiilor de dilatare/contracţie genereayă eforturi unitare care consumă mai mult de jumătate din reyistenţa admisibilă a materialului:

t = 30 . 1,2 . 10 -5 . 2,1 . 10 6 = 755 Kgf/cm 2

De remarcat că în expresia eforturilor unitare (3.6) nu intervine geometria barei (nici aria secţiunii transversale, nici lungimea). Eforturile nu pot fi moderate prin dimensionare, ci printr-o conformare de ansamblu a structurii care să permită deformaţii libere. In sistemul static determinate (cu număr minim de legături) deformaţiile de dilatare/contracţie se produc liber (fig.3.12.a), deci fără consecinţe asupra stării de efort din bare. Legăturile suplimentare ale sistemelor static nedeterminate îngrădesc libertatea de deformare, generând în bare eforturi (fig.3.12.b). Podurile metalice sunt totdeauna structuri simplu rezemate (cu un reazem fix şi altul mobil), cu posibilitatea de dilatare sau contracţii neblocată în lungul axului podului.

alungirii/scurtării blocate (ca şi cum eforturi axiale de compresiune N ar constrânge bara dilatată cu cantitatea

fig. 3.12

21

2. ELEMENTE

SOLICITATE

LA

FORFECARE

PURA.

FORFECAREA

PIESELOR CU SECTIUNE REDUSA.

  • 2.1. FORFECARE PURA. DEFINITIE; EXEMPLE.

Forfecarea pură este solicitarea simplă în prezenţa căreia, în secţiunea transversală, interacţiunea este exprimată printr-o pereche de forţe tăietoare (fig.

3.14).

2. ELEMENTE SOLICITATE LA FORFECARE PURA. FORFECAREA PIESELOR CU SECTIUNE REDUSA . 2.1. FORFECARE PURA. DEFINITIE;

Fig.3.14.

Două

forţe

P, paralele,

egale şi

de sens

contrar,

acţionând, la distanţă

neglijabilă între ele, normal pe axul barei, generează forfecare pură (fig.3.15). Forşa

tăietoare T are intensitatea P a fiecăreia din cele două forţe exterioare.

2. ELEMENTE SOLICITATE LA FORFECARE PURA. FORFECAREA PIESELOR CU SECTIUNE REDUSA . 2.1. FORFECARE PURA. DEFINITIE;

Fig.3.14.

  • 2.2. CADRUL PROBLEMEI

Sub formă pură (sau măcar aproximativ) solicitarea apare rar. In cele ce urmează studiul se limitează la cazane curent al forfecării pieselor cu secţiuni transversale mici (mituri, buloane, cordoane de sudură , etc. - folosite la îmbinările elementelor din metal) la care efectul unor solicitări secundare este redus.

22

2.3. APROXIMATIV SI IPOTEZE SIMPLIFICATOARE

A. Chiar şi în cazul din fig.3.15 forfecarea lor însoţită la încovoiere; momentul cuplului este mic însă şi se neglijează.

B. La forfecarea pieselor cu suprafaţa secţiunii redusă se admite că forţa tăietoare este rezultanţa unor eforturi elementare tangenţiale paralele, a căror măsură este un efort unitar cu intensitate constantă.

2.4. EFORTURI UNITARE PE SECŢIUNEA TRANSVERSALA

In condiţiile ipotezei B făcută în paragraful precedent ( = const),

 

T =

A;

de unde,

 

T

 

=

 
 

A

(3.7)

2.5.PROBLEME DE FORFECARE LA O IMBINARE CU NITURI SOLICITATA AXIAL

2.5.1. Descrierea imbinării

O îmbinare realizează legarea elementelor într-un ansamblu indeformabil. Imbinărilşe cu nituri solicitate axial blochează deplasările relative în lungul unui ax comun celor două elemente. Fig.3.16 prezintă o astfel de îmbinare.

2.3. APROXIMATIV SI IPOTEZE SIMPLIFICATOARE A. Chiar şi în cazul din fig.3.15 forfecarea lor însoţită la

Fig. 3.16.

Niturile sunt piese din oţel (rezistenţa oţelului nitului este puţin inferioară celei a oţelului pieselor care se îmbină) cu forma din fig.3.17.a. Imbinarea se realizează prin introducerea niturilor încălzite la roşu în găuri date în prealabil şi formarea, prin baterie, a celui de-al doilea cap (fig. 3.17.b).

23

fig.3.17. 2.5.2. Proiectarea îmbinărilor cu nituri 2.5.2.1. Modul de lucru . Sub acţiunea forţelor P, de

fig.3.17.

2.5.2. Proiectarea îmbinărilor cu nituri

2.5.2.1. Modul de lucru. Sub acţiunea forţelor P, de sens contrar, care solicită îmbinarea, cele două elemente au tendinţa de a luneca relativ (fig.3.18). Ca urmare, îmbinarea se poate distruge în două feluri:

fig.3.17. 2.5.2. Proiectarea îmbinărilor cu nituri 2.5.2.1. Modul de lucru . Sub acţiunea forţelor P, de

fig. 3.18 - prin forfecarea tijei sitului în secţunea transversală din dreptul planului de separaţie a celor două elemente; - prin strivirea tijei pe suprafaţa de contact dintre tijă şi pereţii găurii de nit. “Transportul” forţelor prin îmbinare (adică efectul lor pe suprafaţa forfecată şi pe suprafaţa strivită) este reprezentat în fig.3.19 prin forţe interioare de legătură.

fig.3.17. 2.5.2. Proiectarea îmbinărilor cu nituri 2.5.2.1. Modul de lucru . Sub acţiunea forţelor P, de

fig. 3.19

24

Se remarcă echilibrul care controlează parametrii tuturor acestor forţe. Forţa pe care o poate transmite îmbinarea prin intermediul unui singur nit (numită rezistenţa nitului) depinde de rezistenţa la forfecare Rf (în secţiunea transversală a tijei) şi de rezistenţa la strivire Rs (pe suprafaţa de contact dintre dijă şi elementele îmbinate.

2.5.2.2. Rezistenţa nitului la forfecare. Capacitatea de rezistenţă în secţiunea transversală a tijei depinde de aria secţiunii forfecate, Af, şi de rezistenţa admisibilă la forfecare, af , a materialului tijei. In baza relaţiei (3.7);

Rf

= Af .

af

Rf =

d 2

r

af,

unde d este diametrul nitului.

(3.8)

Pe baza experimentale, se consideră

af = 0,8 a,

unde a este rezistenţa admisibilă la compresiune a materialului elementelor care se îmbină. Pentru elemente din OL 37 (cu nituri din OL34), af = 0,8 x 1500 = 1200 Kgf/cm 2 .

2.5.2.3. Rezistenţa nitului la strivire. Presiunile reciproce dintre tijă şi pereţii găurii au distribuţia neuniformă din fig.3.2 pentru simplificarea calculelor, volumul matizat, având o distribuţie uniformă, pe edeală, de formă dreptunghiulară, a unui plan diametral (fig.3.20.b).

Se remarcă echilibrul care controlează parametrii tuturor acestor forţe. Forţa pe care o poate transmite îmbinarea

fig.3.20

In aceste condiţii simplificatoare, capacitatea de rezistenţă la strivire Rs depinde de aria secţiunii strivite.

As = dt

25

si de rezistenţa admisibilă la strivire de pereţii găurii de nit ag. Dacă elementele care se îmbină au grosimi diferite (t1ft2), aceeaşi forţă P se distribuie pe suprafeţe cu arii diferite; eforturile unitare de strivire fiin mai mari pe piesa mai subţire, în determinarea ariei As se va considera tmin :

Rs = dt min ag

(3.9)

Rezistenţa admisibilă la strivire ag se consideră dat în raport cu rezistenţa admisibilă a a materialului elementelor de îmbinat:

ag = 2

a

Pentru OL37, ag = 2 x 1500 = 3000 Kgf/cm 2

2.5.2.4. Rezistenţa nitului. Rezistenţa nitului (forţa

P

pe

care

o

poate

transmite îmbinarea prin intermediul unui singur mit), R, este cea mai mică dintre

valorile Rf şi Rs definite anterior.

2.5.2.5. Rezistenţa nitului cu mai multe secţiuni de forfecare. La o îmbinare de trei elemente (fig.3.21) forţa P se transmite prin forfecare a două secţiuni. Rezistenţa nitului la forfecare Rf se va dubla, căci numai jumătate din forţa P trebuie echilibrată de eforturile tangenţiale dintr-o secţiuune transversală a tijei. La limita de rezistenţă,

de unde

P

2

= Af .

af,

Rf = 2

d

2

4

af

Pentru mai multe secţiuni de forfecare, dacă nf este numărul lor

Rf = ng

d

2

4

af

(3.10)

La determinarea rezistenţei nitului la strivire, interacţiunile ce apar la contactul tijei cu elementele cu tendinţe de lunecare opuse

26

Fig.3.21. se consideră separat; strivirea maximă apare pe suprafeţa minimă şi aceasta este suprafaţa care intervine

Fig.3.21.

se consideră separat; strivirea maximă apare pe suprafeţa minimă şi aceasta este suprafaţa care intervine în determinarea rezistenţei Rs

Rs = d ( t) min

ag

(3.11)

unde ( t) min este suma minimă a grosimilor elementelor care tind să se deplaseze în acelaşi sens.

2.5.2.6. Determinarea numărului de nituri. La îmbinarea elementelor solicitate la întindere sau compresiune centrică se admite că forţa transmisă prin îmbinare se repartizează în mod egal tuturor niturilor. In această ipoteză, numărul necesar de nituri, n, se determină împărţind forţa P care “traversează” îmbinarea la rezistenţa R a unui singur mit:

n =

P

R

(3.12)

Diametrul nitului (care intervine în calculul rezistenţei sale) se alege în funcţie de grosimea celui mai subţire element din pachet, pe baza unor prevederi constructive cuprinse în standarde (cu aproximaţie, d = 2t). Tot standardele precizează reguli privind propoziţia niturilor în îmbinare. Deşi calculul îmbinărilor nituite are un caracter convenţional (fiind condus pe baza mai multor ipoteze simplificatoare), rezultate obţinute corespund capacităţi reale de rezistenţă, întrucât rezistenţele admisibile acceptate sunt determinate, experimental, tocmai prin ruperea unor astfel de îmbinări.

27

2.6. COMPORTAREA IMBINARILOR CU BULOANE

La îmbinarea elementelor metalice se folosesc două categorii de buloane:

  • - buloane obişnuite (buloane brute, cu tija neprelucrată , care se introduc liber

în găuri cu diametrul mai mare şi buloane păsuite, cu tija prelucrată, introduse forţat

în găuri de acelaşi diametru);

  • - buloane de înaltă rezistenţă, pretensionate la montaj.

Imbinarea cu buloane obişnuite se comportă la foc cu îmbinarea cu nituri (cu rezistenţe admisibile identice celor folosite la îmbinările cu nituri - în cazul buloanelor păsuite - sau cu rezistenţe ceva mai mici - în cazul buloanelor brute). La îmbinarea prin buloane de înaltă rezistenţă, transmiterea forţelor prin îmbinare se bazează pe frecarea dintre elementele strivite puternic prin intermediul buloanelor. In aceste condiţii bulonul este solicitat la întindere.

2.7. PROBLEME DE FORFECARE LA IMBINARI SUDATE SOLICITATE AXIAL

2.7.1. Descriere

Solidarizarea elementelor sudate se realizează cu material topit sub forma

unui cordon. După poziţia relativă a elementelor care se îmbină, rândurile se împart în două categorii:

  • - suduri în adâncime, folosite la îmbinarea cap la cap a două elemente în prelungire (fig.3.22);

    • - suduri în relief sau de colţ, executate la elemente suprapuse (fig.3.23).

2.6. COMPORTAREA IMBINARILOR CU BULOANE La îmbinarea elementelor metalice se folosesc două categorii de buloane: -

fig.3.22

2.6. COMPORTAREA IMBINARILOR CU BULOANE La îmbinarea elementelor metalice se folosesc două categorii de buloane: -

fig.3.23

28

2.7.2. Proiectarea îmbinărilor sudate

2.7.2.1. Modul de lucru. Se constată experimentul că sudurile în relief se distrug prin forfecarea cordonului de sudură în planul său bisector; fig.3.24 prezintă ruperea unui cordon lateral, iar fig.3.25 - ruperea unui cordon frontal.

fig.3.24 fig.3.25
fig.3.24
fig.3.25

2.7.2.2. Condiţii de rezistenţă. Capacitatea de rezistenţă a cordonului de sudură (forţa tăietoare din planul suprafaţă forfecate corespunzătoare unei distribuţii de eforturi unitare egale cu rezistenţa admisibilă) depinde de aria forfecată As şi rezistenţa admisibilă a materialului sudurii, as, admiţând că eforturile tangenţiala se distribuie uniform pe suprafaţa forfecată, capacitatea cordonului este

T = as A

Se consideră că rezistenţa admisibilă la forfecare a cordonului de sudură as este două treimi din rezistenţa admisibilă a a materialului pieselor îmbinării; pentru OL 37, as = 2/3 . 1500 = 1000 Kgf/cm 2 . Suprafaţa forfecată a cordonului de sudură este un dreptunghi cu latura mică egală cu grosimea cordonului, de sudură şi latura mare egală cu lungimea cordonului de sudură. Grosimea de calcul, a, se consideră, acoperitor, egală cu înălţimea triunghiulară isoscel înscris în forma secţiunii transversale prin cordon (fig. 3.2.b) : a 0,7 b; ea corespunde secţiunii forfecate cu aria (deci şi capacitate de rezistenţă) minimă. Lungimea de calcul, l, rezultă din lungimea efectivă ls a cordonului prin

2.7.2. Proiectarea îmbinărilor sudate 2.7.2.1. Modul de lucru . Se constată experimentul că sudurile în relief

fig.3.26

29

scăderea zonelor de capăt (fiecare cu o lungime aproximativ egală cu grosimea de calcul a) unde sudura este de slabă calitate : l = ls - 2a. Cu observaţiile de mai sus:

As = l . a

Alegând grosimea unui cordon (se recomandă b

t min ), rezultă lungimea sa,

astfel încât capacitatea însumată a tuturor cordoanelor forfecate să fie superioară forţei axiale transmise prin îmbinare.

x

Sudurile în adâncime lucrează la întindere, şi sunt solicitate la eforturi normale

.

3. ELEMENTE SOLICITATE LA INCOVOIERE PURA

3.1. DEFINITIE; EXEMPLE

Incovoierea pură este solicitarea simplă în prezenţa căreia, în secţiunea transversală interacţiunea este exprimată printr-o pereche de momente încovoietoare (vectori cuplu cuprinşi în planul secţiunii). Sub formă pură, încovoierea apare iar. Două cazuri sunt furnizate la situaţiile particulare de încărcare din fig.3.27; tronsoanele 1 - 2 ale celor două grinzi (unde T=0) sunt solicitate la încovoiere pură.

scăderea zonelor de capăt (fiecare cu o lungime aproximativ egală cu grosimea de calcul a) unde

Fig.3.27

De obicei, încovoierea apare însoţită de forfecare; sub această formă, tipică grinzilor va fi tratată în subcapitolul 4. In funcţie de direcţia vectorului moment încovoietor faţă de axele principale de inerţie ale secţiunii transversale, se deosebesc următoarele două cazuri:

- încovoiere pe două direcţii sau încovoiere oblică (cazul general), când direcţia vectorului cuplu este oarecare faţă de direcţia axelor; - încovoiere pe o direcţie sau încovoiere simplă (cazul particular), când direcţia vectorului cuplu coincide cu direcţia uneia din axe.

30

Grinzile cu secţiuni simetrice (în raport cu cel puţin o axă), încărcate cu forţe în planul de simetrie longitudinal, sunt solicitate la încovoiere pe o singură direcţie (fig.3.28). Este cazul cel mai des întâlnit în practică şi el va fi studiat în continuare. O pavă de acoperiş (fig.3.29) este solicitată la încovoiere oblică (pe două direcţii) ; dar fiecare din cele două componente Mx şi My (pe direcţiile principale de

Grinzile cu secţiuni simetrice (în raport cu cel puţin o axă), încărcate cu forţe în planul

fig.3.28

inerţie) este măsura unei solicitări de încovoiere simplă.

Grinzile cu secţiuni simetrice (în raport cu cel puţin o axă), încărcate cu forţe în planul

fig.3.29

31

3.2. REZISTENTA BARELOR INCOVOIATE

3.2.1. EFORTURI UNITARE PE SECTIUNEA TRANSVERSALA. FORMULA LUI NAVIER

Studiul geometric. Pentru a evidenţia modul de deformare, pe suprafeţele laterale ale unei bare drepte cu secţiune dreptunghiulară se trasează un sistem de linii longitudinale (paralele cu axa) şi transversale (perpendiculare pe axă) (fig. 3.30.a). In regim de solicitare (fig.3.30.b) liniile longitudinale se curbează în liniile transversale se curbează în liniile transversale se rotesc, rămânând - în spiritul ipotezei lui Bernoulli - drepte şi normale pe cele longitudinale. Cu privire la cele două tipuri de deformaţii (liniare şi unghiulare) se constată:

  • - lipsa deformaţiilor unghiulare ( = 0), căci unghiurile reţelei nu se modifică;

  • - prezenţa unor deformaţii liniare pe direcţia axei barei.

In zonele cu încovoiere pozitivă (cazul din figura) fibrele longitudinale de la partea inferioară se alungesc, iar cele de la partea superioară se scurtează. Se intuieşte prezenta unui plan de fibre (fibre neutre) care se curbează fără

3.2. REZISTENTA BARELOR INCOVOIATE 3.2.1. EFORTURI UNITARE PE SECTIUNEA TRANSVERSALA. FORMULA LUI NAVIER Studiul geometric. Pentru

Fig.3.30

a-şi modifica lungimea; intersecţia dintre acest plan şi planul secţiunii transversale se numeşte axă neutră. Două secţiuni aflate la distanţa elementară dz se rotesc cu unghiul elementar

  • d (fig.3.31.a); pe desen s-au pus în evidenţă fibra neutră AB cu lungimea

neschimbată (AB = dz) şi raza de curbură a fibrei neutre (OA = OB = ).

Variaţia de lungime a unei fibre oarecare (MNN’) aflată la cota y’ faţă de firbra neutră este pusă în evidenţa în fig. 3.31.b prin segmentul NN’. Din asemănarea triunghiurilor OAB şi BNN’ rezultă:

sau

NN '

BN

 

=

AB

OA

32

NN '

Y'

=

AB

;

primul raport (dintre alungirea fibrei şi lungimea ei iniţială) este deformaţia specifică şi relaţia de asemănare devine:

 

1

 

=

>’;

(3.13)

 

deformaţiile specifice , nule în dreptul axei neutre, variază liniar pe înălţimea secţiunii transversale (fig. 3.32.a).

NN ' Y ' = AB ; primul raport (dintre alungirea fibrei şi lungimea ei iniţială)

fig. 3.31

Studiul fizic consemnează condiţia de elasticitate liniară (legea lui Hooke) acceptată în Rezistenţa materialelor:

= E = 6

Sinteza studiu geometric - studiu fizic.

Dacă

=

0,

=

0.

Pe

secţiunea

transversală, interacţiunea este măsurată numai prin eforturi unitare normale . Introducând relaţia (3.13) în legea lui Hooke, rezultă:

 

1

 

= E

y’;

(3.14)

 

ca şi deformaţiile specifice , eforturile unitare normale , nule în dreptul axei neutre, variază liniar pe înălţimea secţiunii transversale (fig.3.32.b şi 3.32.c). Axa neutră împarte secţiunea în două zone: una comprimată şi alta întinsă (fig.3.32.d).

33

Studiul static consemnează echivalenţa dintre cele două moduri de exprimare a interacţiunii: prin eforturi

Studiul static consemnează echivalenţa dintre cele două moduri de exprimare a interacţiunii: prin eforturi a -

a - diagrama de distribuţie a deformaţiilor specifice

b - diagrama de distribuţie a eforturilor unitare normale

  • c - măsura interacţiunii: prin eforturi unitare normale şi prin momentul încovoietor M

  • d - secţiunea transversală şi axa neutră

Fig.3.32

secţionale (Mx π 0; N = 0) şi prin eforturi unitare (

) (fig.3.33):

Studiul static consemnează echivalenţa dintre cele două moduri de exprimare a interacţiunii: prin eforturi a -

Fig.3.33

N = S A d A = 0;

(3.15)

Mx = S A d A . y

(3.16)

Sinteza studiu geometric - studiu fizic - studiu static. Cu (3.24), prima relaţie de contravalenţă devine

adică

 

1

N = E .

S A y’d A

 

S A y’d A = 0

34

Integrala reprezintă un moment static (al suprafeţei secţiunii transversale faţă de axa neutră a secţiunii); din faptul că e nul, rezultă că axa neutră trece prin centrul de greutate al suprafeţei secţiunii; ea coincide cu axa x, motiv pentru care y şi y’ măsoară aceeaşi distanţă. Cu (3.14) a doua relaţie de echivalentă devine:

Mx = E 1 S A y 2 dA sau 1 Mx = E S A
Mx = E 1
S A y 2 dA
sau
1
Mx = E
S A Ix,
(3.17)

unde Ix reprezintă momentul de inerţie ale suprafeţei secţiunii în raport cu axa x. Revenind la relaţia (3.14), din care rezultă

(3.17) devine

  • 1

=

y

Ix

Mx =

=

y

Mx

Ix

y

(3.18)

Expresia (3.18) cunoscută sub numele de formula lui Navier precizează mărimea

efortului unitar normal

(fig.3.34).

într-un punct M situat

la

distanţa

y

faţă

de axa neutră

Integrala reprezintă un moment static (al suprafeţei secţiunii transversale faţă de axa neutră a secţiunii); din

Fig. 3.34

35

3.2.2. EFORTURI UNITARE MAXIME

Valorile maxime ale eforturilor unitare

se dezvoltă în fibrele extreme (cele

mai depărtate de axa neutră). Dacă Ymax este distanţa de la fibra extremă la axa

neutră rezultă

max

=

max

=

Mx Ix Y max

Mx

Ix

Y

max

unde la numitor apare expresia modulului de rezistenţă Wx al suprafeţei secţiunii în

raport cu axa netură x (2.9). Cu această observaţie,

max

Mx

= Wx

(3.19)

Mărimea efortului unitar maxim deprinde de doi parametri:

- momentul încovoietor M, parametrul global al interacţiunii din secţiune,

măsura solicitării;

- modulul de rezistenţă W, parametrul geometriei secţiunii transversale.

3.2.3. Trei forme ale interacţiunii sectionale

Rezultanţa

forţelor

interioare

de

legătură

de

pe

zona

întinsă,

Fi,

şi

comprimată, Fc, sunt două forţe egale şi de sens contrar (fig.3.35); ele formează un

cuplu al cărui

3.2.2. EFORTURI UNITARE MAXIME Valorile maxime ale eforturilor unitare se dezvoltă în fibrele extreme (cele mai

Fig. 3.35

moment este echivalent cu momentul încovoietor M. Momentul încovoietor M, cuplul

forţelor Fc şi Fi (rezultantele forţelor interioare de legătură) şi sistemul de forţă

36

interioare de legătură cu distribuţie continuă (a căror măsură sunt eforturile unitare

normale ) reprezintă trei forme ale aceleaşi interacţiuni.

  • 3.2.4. Proiectarea de rezistenţă a secţiunii barelor încovoiate

3.2.4.1. Condiţii

portantă

de

rezistenţă.

Verificare;

dimensionare;

capacitate

Condiţii de rezistenţă impusă de metoda de calcul a rezistenţelor admisibile

(1.1) devine

M

W

a

(3.20)

Relaţia conţine trei parametri; ei corespund celor trei factori care intervin în

procesul proiectării secţiunii barelor încovoietoare:

  • - solicitarea, exprimată prin momentul încovoietor M;

  • - materialul , exprimat prin rezisnteţa sa admisibilă a ;

  • - geometria suprafeţei secţiunii transversale, exprimată prin modulul de

rezistenţă W, determinat în raport cu axa neutră (axa principală centrală de inerţie ce

coincide cu suportul vectorului moment).

După felul în care aceştia intervin (ca parametri cunoscuţi sau necunoscuţi),

proiectarea îmbracă trei aspecte; verificarea rezistenţei secţiunii, dimensionarea

secţiunii şi determinarea capacităţii portante a secţiunii.

Cele trei aspecte ale proiectării secţiunii sunt sintetic în tabelul 3.2.

Tabelul 3.2.

 

Parametrii

Parametrii

Relaţia de calcul

cunoscuţi

necunoscuţi

Verificare

M, a ,W

 

-

M

 

W

a

   

modulul de rezis-

 

M

Dimensionare

M, a

tenţă necesar W nec

W nec =

 
 

a

Capacitate portantă

a , M

momentul capabil

M cap = a W

M

cap

La materialele cu rezistenţe admisibile diferite la întindere şi la compresiune

(de ex. fonta) sunt necesare două verificări: una în zona întinsă, alta în zona

comprimată a secţiunii.

In problemele de dimensionare dimensiunile secţiunii se aleg astfel, încât

W ef W nec ,

37

(3.21)

unde W ef este modulul de rezistenţă efectiv (al secţiunii propuse prin proiectare).

Pentru bare cu secţiune circulară,

d

3

32

W nec

de unde rezultă diametrul. Pentru bare cu secţiunea dreptunghiulară,

bh

2

W nec ;
6

relaţia conţine două necunoscute - b şi h; determinarea lor se face propunând fie una

din ele, fie cu anumit raport (orientativ) între ele. Pentru barele cu secţiuni

stadardizate care se confecţionează într-un număr limitat de tipuri (cazul profilelor

laminate din oţel, sau al majorităţii grinzilor din lemn cu secţiune dreptunghiulară),

secţiunea rezultă direct prin compararea valorii W nec cu valoarea W ef din tabelele de

caracteristici ale fiecărui tip de secţiune. Pentru secţiuni de alte forme,

dimensionarea se face prin încercări, verificând relaţia (3.2) pentru diferite secţiuni

propuse.

Capacitatea portantă a unei secţiuni se măsoară prin momentul încovoietor

(numit moment capabil, Mcap), căruia îi corespunde un efort unitar maxim egal cu

rezistenţa admisibilă. Rezistenţa barei în secţiunea analizată este asigurată dacă

momentul încovoietor M generat de încărcare nu depăşeşte momentul capabil:

M M cap .

Verificarea şi dimensionarea cu momentul încovoietor maxim.

3.2.4.2. Criterii de conformare. Secţiuni raţionale; randamentul secţiunii.

Criteriul de rezistenţă W nec = M/ a aplicat la dimensionarea secţiunii oferă o

infinitate de soluţii. El poate fi satisfăcut de secţiuni cu forme şi arii diferite; urmând

reducerea consumului de material se preferă formele cu arie minimă. Pe de altă

parte, la arii egale, forme diferite asigură capacităţi diferite; forma raţională va

corespunde capacităţii maxime.

Capacitatea secţiunii (exprimată ca moment al cuplului rezultantelor forţelor

interioare de legătură) este proporţională cu valoarea - egală - a celor două

rezultante (Fc = Fi) şi cu braţul lor de pârghie Z (fig.3.36).

A. Creşterea capacităţii secţiunii prin creşterea valorii rezultantelor forţelor

interioare de legătură

Suprafaţa secţiunii nu este solicitată uniform. Cu cât o parte cât mai mare din

suprafaţa secţiunii se va afla în zonele cele mai solicitate (cu eforturi unitare mari), cu

atât rezultanta forţelor interioare de legătură (ca sumă a produselor dintre efortul

unitar şi elementul de arie) va fi mai mare.

Pentru o secţiune dreptunghiulară cu aria A,

38

Fc = Fi =

A

1

2

2

a ;

Fc = Fi =

A

4

Pentru o secţiune fictivă, ideală, cu aceeaşi arie, cu suprafaţa concentrată în

mod simetric la cele două extremităţi (acolo unde toate eforturile unitare ating

rezistenţa admisibilă ) (fig.3.37.b), rezultanta va fi dublă;

A Fc = Fi = a 2
A
Fc = Fi =
a
2

Fig.3.36

Fc = Fi = 1 2 2 ; Fc = Fi = A 4 Pentru o

Fig.3.37

B. Creşterea capacităţii secţiunii prin creşterea braţului de pârghie.

Este evident că braţul creşte odată cu creşterea înălţimii secţiunii.

Dar creşterea înălţimii h este limitată de diferite considerente (funcţionale,

estetice, etc.). La înălţimea constantă, braţul creşte (ca şi rezultantele forţelor

interioare de legătură) tot prin îndepărtarea materialului axa neutră.

Pentru secţiunile de formă dreptunghiulară, indiferent de proporţiile lor,

Z =

2

3

h

(3.22)

Braţul de pârghie maxim, z = h, corespunde secţiunii ideale cu suprafaţa

concentrată la cele două extremităţi.

Iată acum, pentru cele două tipuri de secţiune luate ca repere în exemplele

precedente, valoarea capacităţii portante, Mcap, ca produs între rezultantele forţelor

interioare de legătură şi braţul de pârghie:

39

  • - pentru secţiunea dreptunghiulară,

A

4

a

.

  • 2 h =

3

Ah

a ;

M cap =

  • - pentru secţiunea ideală,

M cap =

A

2

a . h =

Ah

2

a ;

Dacă secţiunile au aceeaşi arie, aceeaşi înălţime şi sunt alcătuite din aceleaşi

material, capacitatea secţiunii ideale este de trei ori mai mare decât capacitatea

secţiunii de formă dreptunghiulară.

O secţiune naţională tinde, prin conformarea ei, către forma ideală descrisă

mai sus. Această formă constituie reperul secţiunilor de tip I sau U ale parapetelor

laminate sau ale grinzilor din oţel “cu secţiune compusă”, confecţionate prin sudare

sau solidarizarea cu nituri (fig.3.38).

- pentru secţiunea dreptunghiulară, A 4 . h = 3 Ah ; M cap = -

Fig.3.38

Este de semnalat şi tipul de grindă metalică “expandată”, realizată prin

sudarea, în poziâie decalată, a două jumătăţi de inimă tăiate după o linie poligonală

(fig.3.39).

- pentru secţiunea dreptunghiulară, A 4 . h = 3 Ah ; M cap = -

Fig.3.39

Caracteristica geometrică a suprafeţei secţiunii care determină nemijlocit

capacitatea portantă este modelul de rezistenţă W:

N cap = W a ;

40

capacitatea este direct proporţională cu modulul de rezistenţă.

In legătură cu secţiunea ideală se defineşte modulul de rezistenţă ideal:

W ideal =

I ideal

h

2

=

2

A h

(

2 2

)

2

h

2

W ideal =

Ah

2

Raportul dintre modulul de rezistenţă W al unei secţiuni de formă dată şi

modulul de rezistenţă ideal reflectă raportul dintre capacităţile portante ale celor două

secţiuni şi se numeşte randament al secţiunii:

r =

W

W

ideal

(3.23)

Randamentul secţiunii dreptunghiulare este doar 1/3. Randamentul secţiunii

profilelor laminate de tip I şi U este aproape 2/3, deci dublu.

3.3. DEFORMAREA BARELOR INCOVOIATE

3.3.1. Parametrii deformării

3.3.1.1. Parametrii

elementar)

fundamentali (privind deformaţia unui volum

Parametrii care definesc deformarea unui volum elementar sunt deformaţia

specifică liniară şi de formaţia specifică unghiulară . In elementele solicitate de

încovoiere pură, deformaţiile unghiulare sunt nule ( = 0) iar deformaţiile liniare ,

măsurate în lungul axului barei, variază liniar pe înălţimea secţiunii, cu valori nule în

dreptul axei neutre (care o împarte în două zone: una comprimată, cu fibre scurtate,

alta întinsă, cu fibre alungite) (fig.3.40).

capacitatea este direct proporţională cu modulul de rezistenţă. In legătură cu secţiunea ideală se defineşte modulul

Fig. 3.40

3.3.1.2. Parametrii globali (privind deformarea unui tronson elementar de

bază. Parametrii globali sunt raza de curbura barei 1/ , rotirea elementară d (rotirea

elementară a două secţiuni aflate la distanţa elementară dz), rotirea specifică cu

(rotirea relativă a două secţiuni aflate la distanţă unitară( (fig. 3.41).

41

Fig. 3.41. 3.3.1.3. Parametrii practici ai deformării (privind deformaţiile absolute ale bazei). Parametrii practici ai deformării

Fig. 3.41.

3.3.1.3. Parametrii practici ai deformării (privind deformaţiile absolute ale

bazei). Parametrii practici ai deformării sunt rotirea (rotirea absolută a unei secţiuni)

şi săgeata v (deplasarea, pe direcţia normală la axa barei, a centrului de greutate al

unei secţiuni ) (fig.3.42).

Fig. 3.42 Fig. 3.43 3.3.1.4. Relaţii între parametrii deformării. Deformaţia specifică este
Fig. 3.42
Fig. 3.43
3.3.1.4.
Relaţii
între
parametrii
deformării.
Deformaţia
specifică
este

proporţională cu curbura 1/ (conform relaţiei 3.24):

1 =
1
=

y

Din fig.3.41 se deduce relaţia dintre parametrii globali ai deformării:

 

1

d

 

=

=

 
 

dz

(3.24)

Din fig.3.43, care prezintă un tronson elementar de bară în două poziţii -

înainte şi după deformarea barei, se deduce relaţia dintre cei doi parametri practici ai

deformării:

dv

dz

=

(3.25)

De unde, prin derivare, considerând şi relaţia (3.24), rezultă:

42

2

d v

d

dz

2

dz

=

=

(3.26)

care face legătura între toţi parametrii deformării.

3.3.2. Determinarea parametrilor deformării

3.3.2.1.

Relaţii

între

parametrii

statici

şi

parametrii

răspunsului şi schema relaţiilor; expresia curburii.

Parametrii

2 d v d dz 2 dz = = (3.26) care face legătura între toţi parametrii

răspunsului

2 d v d dz 2 dz = = (3.26) care face legătura între toţi parametrii
parametrii statici
parametrii
statici
parametrii geometrici
parametrii
geometrici
parametrul global parametrul fundamental parametrul fundam. parametrul global 1/
parametrul
global
parametrul
fundamental
parametrul
fundam.
parametrul
global 1/
 

geometrici

 

M

 

=

 

I

y

 

= E

 

1

 

=

y

 

ai

Introducând în legea lui Hooke (relaţia dintre parametrii fundamentali ai

răspunsului - şi ) expresiile lor în funcţie de parametrii globali M şi 1/ , rezultă

1

M

=

EI

(3.27)

Curbura barei este proporţională cu solicitarea, măsurată prin momentul

încovoietor M. Produsul EI, numit factor de rigiditate la incovoiere introduce în

expresia curburii atât rigiditatea materialului, prin modulul de elasticitate E, cât şi

rigiditatea formei secţiunii, prin momentul de inerţie I al suprafeţei secţiunii în raport

cu axa neutră.

De remarcat faptul că expresia rotirii specifice

=

M

EI

,

43

care derivă din (3.27) şi (3.24), are aceeaşi structură cu expresia alungirii/scurtării

specifice la solicitarea de întindere/compresiune centrică (3.2).

3.3.2.2. Ecuaţia axei elastice a barei (a axei bazei în regim de deformare liniar

- elastic) Cu (3.2b) relaţia (3.27 devine

2

d v

M

=

dz

2

EI

(3.28)

Intrucât pentru momente încovoietoare pozitive (în prezenţa cărora săgeţile

sunt pozitive) concavitatea barei este îndreptată spre sensul negativ al axei v,

derivată a doua a săgeţii trebuie să fie negativă, cu această observaţie, relaţia (3.28)

devine

2 d v M = (3.29) 2 dz EI
2
d v
M
=
(3.29)
2
dz
EI

Fig. 3.44

3.3.2.3. Determinarea rotirii şi săgeţii prin integrarea analitică a ecuaţiei axei

elastice. prin integrarea succesivă a ecuaţiei (3.29) se obţin expresiile rotirii,

(z) =

dv

dz

şi săgeţii v(z)

Următoarea

aplicaţie

va

urmări

stabilirea

ecuaţiei

elastice

a

barei

şi

determinarea expresiilor rotirii şi săgeţii pentru o consolă încărcată cu o forţă

concentrată la extremitatea ei (fig.3.45)

Fig. 3.45 Fig. 3.46
Fig. 3.45
Fig. 3.46

44

Intr-o secţiune

expresia

S,

la

distanţa

z de încastrare, momentul încovoietor are

M (z) = - P (l - z)

(3.30)

Cu (3.30) ecuaţia axei elastice devine

2

d v

P

=

dz

2

EI

(l - z)

Integrând de două ori, se obţine pe rând :

 

d

v

P

 

=

=

 

dz

2

EI

 

P lz

2

3

z

 

v =

(

 
 
 

Ei

2

6

z

2

2

(l z -

) + C 1,

) + C iz + C 2

Pentru z = 0 (în încastrare), şi rotirea şi săgeata sunt nule; de unde, C1 = 0 şi

C2 = 0. Epresiile generale ale rotirii şi săgeţii sunt deci:

(z) =

P

EI

(

lz

z

2

2

);

v(z) =

P

EI

(

lz

2

2

3

z

6

)

La capătul liber al consolei (pentru z = l), şi săgeata şi rotirea sunt maxime

(fig.3.46):

 

Pl

2

max =

 

2

EI

Pl

3

max =

 

3

EI

(3.31)

(3.32)

3.3.2.4. Determinarea rotirii şi săgeţii prin metoda grinzii conjugate (fictive). In

paralel cu grinda reală (fig.3.49), pentru care urmează să se determine parametrii

deformării şi v, se consideră o grindă fictivă, conjugată celei reale (fig.3.50).

Intre săgeata v, rotirea

şi momentul încovoietor M (parametrii ai situaţiei

reale) există relaţia, dedusă anterior.

2

d v

dv

2

=

d

dz

=

M

EI

(3.33)

45

Intre încărcarea p, forţa tăietoare T şi momentul încovoietor M (parametri ai

situaţiei fictive) există relaţia dedusă în partea a III-a a cursului.

Fig. 3.49 Fig. 3.50 2 d M dT = = p 2 dz dz
Fig. 3.49
Fig. 3.50
2
d M
dT
=
=
p
2
dz
dz

Dacă

p =

M

EI

;

şi

d

2

v

2

d M

=

dz

2

dz

2

d

dz

=

dT

dz

iar în condiţiile în care constanţele de integrare sunt nule,

şi

v = M

(3.34)

46

= T

(3.35)

Ceea ce înseamnă că, în orice secţiune a grinzii reale, săgeata şi rotirea sunt egale

cu momentul încovoietor şi forţa tăietoare din secţiunea corespunzătoare a unei

grinzi fictive, conjugată celei reale, supusă încărcării

p (z) =

M (z)

Ei

Anularea constantelor de integrare este condiţionată de un anume mod de

rezemare a grinzii fictive în funcţie de rezemarea grinzii reale. Unei încastrări a grinzii

reale (cu = 0 şi v = o) în corespunde în grinda fictivă un capăt liber (căci numai într-

o astfel de situaţie şi T şi M sunt nule); unui capăt liber al grinzii reale (cu π 0 şi v π

0) îi corespunde în grinda fictivă o încastrare (care asigură F π 0 şi M π 0) ; unui

reazem simplu sau articulat (cu π 0 şi v = 0) la capătul grinzii reale îi corespunde în

grinda fictivă acelaşi tip de reazem (pentru care F π 0 şi M = 0). Modul de rezemare a

grinzii fictive este sintetizat în tabelul de mai jos.

Grindă reală

Grindă fictivă

Grindă reală Grindă fictivă
Grindă reală Grindă fictivă
Grindă reală Grindă fictivă
Grindă reală Grindă fictivă
Grindă reală Grindă fictivă
Grindă reală Grindă fictivă

Următoarea aplicaţie va urmări determinarea săgeţii şi rotirii maxime pentru o

consolă încărcată cu o forţă concentrată la extremitatea ei (fig. 3.51).

= T (3.35) Ceea ce înseamnă că, în orice secţiune a grinzii reale, săgeata şi rotirea

Fig. 3.51

47

 

1

Pl

 

T max =

 

2

EI

 

max

= T max =

 

M max

=

PC

2

 

2 EI

 

v

max =

M max

=

l ,

  • 2 l

3

PC

3

PC

2

2 EI

  • 2 EI

Aceleaşi rezultate s-au obţinut şi prin integrarea analitică a ecuaţiei axei

elastice, în cadrul aplicaţiei de la punctul 3.3.2.3.

3.3.2.5. Formule uzuale pentru cazuri particulare de rezemare şi încărcare.

Tabelul următor prezintă expresiile acţiunii maxime şi săgeţii maxime pentru grinda

simplă rezemată şi grinda încastrată în două situaţii particulare de încărcare.

max v max 2 Pl Pl 3 16 EI 48 EI 2 4 Pl 5 Pl
max
v max
2
Pl
Pl 3
16
EI
48
EI
2
4
Pl
5
Pl
16
EI
384
EI
2
3
Pl
Pl
16
EI
3
EI
3
Pl
Pl 4
6
EI
8
EI

3.3.3. Proiectarea rigidităţii barelor încovoiate

Funcţionarea corectă a unei construcţii este condiţionată şi de o anume

rigiditate a elementelor sale. Deformaţii mari dăunează exploatării, chiar dacă

rezistenţa este asigurată.

Proiectarea rezistenţei trebuie dublată de proiectarea rigidităţii.

48

Condiţia de rigiditate care se impune de obiecei urmăreşte limitarea săgeţilor.

Cu o săgeată mare ste perceptibilă numai în raport cu o deschidere relativ mică,

condiţia de serie sub forma

f

s

1

k

(3.36)

unde f este săgeata maximă, l - deschiderea iar k - un coeficient care depinde de

funcţiunea elementului, de importanţa sa etc. Valorile sale curente sunt cuprinse între

200 şi 400.

4. ELEMENTE SOLICITATE LA INCOVOIERE CU FORTE TAIETOARE.

EFECTULA FORTEI TAIETOARE IN GRINZI

4.1. DEFINITIA SOLICITARII. EXEMPLE

Incovoierea cu forţe tăietoare este o solicitare compusă în prezenţa căreia, în

secţiunea transversală, interacţiunea este exprimată prin două tipuri de efort

secţional: moment încovoietor şi forţa tăietoare.

Incovoierea cu forţe tăietoare este tipică elementelor de tip grindă (bare drepte

încărcate cu forţe normale pe axul lor). (fig.3.53).

Condiţia de rigiditate care se impune de obiecei urmăreşte limitarea săgeţilor. Cu o săgeată mare ste

Fig. 5.53.

Intre momentul încovoietor şi forţa tăietoare există relaţia stabilită anterior

(partea a III-a)

dM

dy

= T

aceasta înseamnă că prezenţa forţei tăietoare atrage după sine variaţia momentului

încovoietor.

Efectul momentului încovoietor (răspunsul barelor solicitate la încovoiere pură)

a fost analizat în paragraful precedent. In paragraful de faţă va fi analizat efectul

forţei tăietoare.

49

4.2. EFECTUL FORTEI TAIETOARE. FORFECAREA SI LUNECAREA

Echilibrul tronsonului elementar din fig. 3.54.a este asigurat, alături de forţele

exterioare a-i revin, de eforturile secţionale M, T, M + dm, T + dT.

4.2. EFECTUL FORTEI TAIETOARE. FORFECAREA SI LUNECAREA Echilibrul tronsonului elementar din fig. 3.54.a este asigurat, alături

Fig. 3.54

Cele două cupluri (M şi M + dm) introduc în lungul fibrelor longitudinale

compresiuni, respectiv întinderi, cu valori diferite în cele două secţiuni (conf. schemei

din fig. 3.54.b). Această diferenţă de valoare este sursa unei tendinţe de lunecare de-

a lungul oricărui plan longitudinal ce separă (imaginar) elementul de bară. Tendinţa

de lunecare este consecinţa variaţiei momentului încovoietor, deci a prezenţei forţei

tăietoare în zonă. (Pe zonele de bară cu forţa tăietoare nulă, momentul încovoietor

este constant şi tendinţele de lunecare sunt nule).

Măsura interacţiunii dintre partea superioară şi cea inferioară a elementului

este perechea forţelor de lunecare dL; restabilind echilibrul fiecărei părţi, forţele de

lunecare blochează lunecarea şi asigură integritatea formei.

Pe un element de bară aflat deopotrivă sub regimul forţelor tăietoare şi al

forţelor de lunecare, interacţiunea este măsurată prin eforturi unitare tangenţiale

(fig.3.55). Conform principiului dualităţii eforturilor unitare tangenţiale, eforturile

unitare sunt egale şi formează, împreună cu cele de pe feţele opuse ale

elementului, cupluri egale şi de sens contrar (fig 3.56)

50

Fig. 3.55 Fig. 3.56
Fig. 3.55
Fig. 3.56

4.3. REZISTENTA GRINZILOR IN PREZENTA FORTEI TAIETOARE

4.3.1. Eforturi unitare tangenţiale. Formula lui Juravski

Se consideră volumul ABCD, decupat din bară (fig.3.57). Echilibrul de translaţii

pe direcţia axului barei (fig.3.58) este asigurat de forţele de interacţiune a căror

măsură, pe secţiunea transversală este sistemul eforturilor unitare , iar pe secţiunea

longitudinală - forţa elementelor de lunecare

dL = bdz
dL =
bdz

Fig. 3.57

(3.37)

Fig. 3.55 Fig. 3.56 4.3. REZISTENTA GRINZILOR IN PREZENTA FORTEI TAIETOARE 4.3.1. Eforturi unitare tangenţiale. Formula

Fig. 3.58

In prezenţa unor momente încovoietoare pozitive, la partea superioară a barei,

eforturile unitare măsoară compresiuni. Pe cele două secţiuni transversale

compresiunile sunt diferite, căci în prezenţa forţei tăietoare momentul încovoietor

variază. Creşterea de a rezultanţei volumului de compresiuni este echilibrată de forţa

elementară de lunecare dL:

51

dL = dC

(3.38)

Rezultanta volumului de compresiune cu expresia

C

C

= S A

Mx

 

Ix

C =

= S A , dA

Ix

unde A’ este aria secţiunii transversale aflate în interacţiune, înlocuind efortul cu

expresia (3.18), se obţine

yDA =

  • Mx S

Ix

A

, ydA ,

  • Mx S '

x

unde S’ x este momentul static al suprafeţei parţiale A’ a secţiunii transversale în

raport cu axa x; de aici

dC = dMx

S '

x

Ix

Din (3.37), (3.38) şi (3.39) rezultă

(3.39)

şi

bdz = dMx

=

dMx S '

x

dz bIx

=

TS '

x

bIx

S '

x

Ix

(3.40)

In expresia (3.40), care poartă numele lui Juravski,

reprezintă efortul unitar

tangenţial yz din planul longitudinal egal cu efortul unitar tangenţial zy din planul

secţiunii transversale; ambele planuri trec prin punctul C în care ne-am propus

determinarea efectului forţei tăietoare (fig. 3.57 şi 3.58). Semnificaţia parametrilor din

membrul drept al formulei lui Juravski este următoarea:

52

T - forţa tăietoare din secţiune;

S’ x - momentul static în raport cu axa x (axa neutră a secţiunii) al suprafeţei

parţiale A’ determinate pe secţiunea transversală de planul longitudinal ce trece prin

punctul C (punctul în dreptul căruia se defineşte efortul tangenţial); momentul static

al suprafeţei A’ este egal cu momentul static al suprafeţei” (S’x + S”x = Sx = 0, căci

Sx reprezintă momentul static al unei suprafeţe în raport cu o axă ce trece prin

centrul de greutate; în valoare absolută, S’x = S”x);

b - lăţimea secţiunii transversale în dreptul punctului considerat;

Ix - momentul de inerţie al suprafeţei secţiunii în raport cu axa x (axa neutră a

secţiunii).

T - forţa tăietoare din secţiune; S’ - momentul static în raport cu axa x (axa

Fig. 3.58

4.3.2.1. Distribuţia eforturilor unitare pe secţiunea transversală; eforturi

unitare tangenţiale maxime. Aşa cum rezultă din formula lui Juravski, parametrii care

determină variaţia eforturilor unitare … pe secţiunea transversală sunt b şi S. La

secţiunile dreptunghiulare (cu lăţime constantă), variaţia eforturilor este determinată

doar de variaţia momentului static. Expresia momentului static, în funcţie de cota y a

planului de lunecare, este (fig.3.59):

S(y) = b (

h

2

y

)

(

h

2

+

y

)

b h

(

2

2

2

4

=

2

y )

Ei - şi deci şi efortului unitar - îi corespunde o variaţie parabolică, simetrică în

raport cu axa x, cu valori nule pentru y = h/2 (la extremităţile secţiunii) şi valoarea

T - forţa tăietoare din secţiune; S’ - momentul static în raport cu axa x (axa

Fig. 3.59

53

maximă pentru y = 0 (în dreptul axei x, axa neutră a secţiunii).

Pentru y = 0

S max =

bh

2

8

max

=

T

bh

2

8

b .

bh

3

12

max = 1,5 bh T = 1,5 med

(3.41)

unde med s-a notat efortul unitar (fictiv) corespunzător unei distribuţii uniforme pe

secţiunea transversală.

La

secţiunile

de

tip I

şi asimilate,

cu secţiunea tălpilor şi a inimii de formă

dreptunghiulară, distribuţia eforturilor unitare este cea din fig.3.60.a. Variaţia

parabolică este întreruptă de salturi în dreptul modificării bruşte a lăţimii secţiunii.

Fig. 3.60 Fig. 3.61
Fig. 3.60
Fig. 3.61

In realitate această variaţie bruscă a formei este sursa unor perturbaţii în distribuţia

teoretică a eforturilor unitare şi generaeză concentrăii de eforturi (fig.3.60.b). Pentru

atenuarea vârfului de efort, secţiunile profilelor laminate de acest tip au laturile unite

prin racordări (fig. 3.61).

4.3.2.2. Verificarea rezistenţei la forfecare. La grinzi cu secţiune de formă

dreptunghiulară eforturile unitare tangenţiale sunt mici în comparaţie cu eforturile

unitare normale. Aplicaţia din fig.3.ba este edificatoare.

54

de unde Fig. 3.62 max = Pl M max 4 = W bh 2 6 =

de unde

Fig. 3.62

max =

Pl

M max

4

=

W

bh

2

6

max = 1,5

P

T max

bh

= 1,5

2

bh

ma

x

h

=

max

  • 2 l

Se vede că pentru grinzi cu proporţie normală, raportul

max

este net

în

favoarea efortului unitar ; de aceea aceste grinzi se verifică numai la încovoiere.

In mod curent verificarea la forfecare nu este necesară nici în cazul grinzilor

cu secţiune I sau asimilată acesteia, deşi eforturile unitare tangenţiale sunt mai mari

ca cele corespunzătoare secţiunii dreptunghiulare.

4.3.3. Rezistenţa barelor în secţiuni longitudinale (rezistenţa la lunecare)

4.3.3.1. Determinarea forţei de lunecare. Variaţia forţei de lunecare

Observaţie privind ipteza lui Bernoulli. Forţa elementară de lunecare a fost

determinată în paragraful 4.3.1.

dL = dM

 

I

55

Pe lungimea finită cuprinsă între două secţiuni (A şi B),

L AB =

B

A

dl

L AB =

B

I

A

dm =

I
I

B

Tdz

A

L AB =

A T

I

(3.42)

unde A T este aria diagramei de forţe tăietoare cuprinsă între secţiunile A şi B.

La grinzile cu secţiune constantă (cazul curent),

forţa

de lunecare este

proporţională cu aria diagramei de forţe tăietoare, deci maximă spre reazemele

grinzii.

In planuri

situate la cote diferite,

forţa de lunecare este proporţională cu

momentul static, deci maximă în dreptul planului neutru. In fig.3.b se exprimă

această variaţii prin deplasări relative diferite între fâşii longitudinale de bară.

Pe lungimea finită cuprinsă între două secţiuni (A şi B), L AB = B A dl

Fig. 3.63

Imaginea obţinută infirmă ipoteza lui Bernoulli (a secţiunilor plane….).

Tipul de deformaţie din fig.3.b3 este doar una din cele trei componente ale

deformaţii complexe cu care bara răspunde solicitării de încovoiere cu forţe tăietoare;

ele sunt prezentate în fig.3.64.

56

Fig. 3.64 4.3.3.2. Probleme practice privind asigurarea interacţiunii longitudinale. Când dimensiunile prea mari ale secţiunii transversale

Fig. 3.64

4.3.3.2. Probleme practice privind asigurarea interacţiunii longitudinale. Când

dimensiunile prea mari ale secţiunii transversale nu permit realizarea grinzii dintr-o

singură bucată, în planurile longitudinale care separă elementele componente ale

grinzii se manifestă tendinţe de lunecare (fig.3.65). In cele ce urmează se prezintă

Fig. 3.64 4.3.3.2. Probleme practice privind asigurarea interacţiunii longitudinale. Când dimensiunile prea mari ale secţiunii transversale

Fig. 3.65

modul particular de blocare a acestor lunecări (asigurarea interacţiunii longitudinale)

la diferite tipuri de astfel de grinzi.

I. Grinzi de lemn cu secţiune compusă

La acest tip de grindă asigurarea interacţiunii longitudinale se realizează,