2.

METODE DE DIMENSIONARE ŞI VERIFICARE A STRUCTURILOR

INGINEREŞTI.

METODA REZISTENŢELOR ADMISIBILE. METODA STĂRILOR LIMITĂ

2.1. Generalităţi
Structurile inginereşti – construcţiile metalice ale echipamentelor maşinilor şi utilajelor
pentru construcţii, se calculează prin prisma dimensionării şi verificării acestora utilizând două
metode: metoda rezistenţelor admisibile şi metoda stărilor limită.
Din considerente ale unor posibile sau iminente defecţiuni/avarii/accidente ale acestor
structuri, calculul structurilor metalice portante se dezvoltă în baza unor norme standardizate, a unor
norme internaţionale.
Normele mai sus menţionate oferă datele necesare dezvoltării calculului static, cu impunerea
unor coeficienţi dinamici. În acelaşi timp, se poate apela şi la un calcul dinamic, pe modele
dinamice echivalente. [1]

2.2. Caracteristicile fizico-mecanice ale materialelor (C. F-M)

Aceste caracteristici fizico-mecanice sunt reprezentate de:
- caracteristicile de rezistenţă -  c ;  r

- alungirea la rupere – prin încercarea la întindere sau alte solicitări (compresiune, torsiune…) pe
epruvete standardizate
- gâtuirea la rupere - -----“-------
C. F-M depind de:
 compoziţia chimică şi structura fizică de alcătuire a materialului respectiv;
 tehnologia de fabricaţie (a pieselor din materialul respectiv)
 prelucrările mecanice
 condiţiile de exploatare→temperatură, aciditate, umiditate, mod aplicare sarcini, tipul solicitări
Încercarea de întindere. Din experimentări s-a constatat că lungimea epruvetei şi viteza de
încărcare modifică caracteristicile mecanice de rezistenţă invers proporţional:
→alungirile de rupere  r determinate pe epruvete scurte au valori mai mari decât în cazul
epruvetelor lungi
→viteza de încărcare mai mică implică valori mai mari pentru alungirea la rupere  r (această
mărime caracterizează capacitatea de deformare plastică a unui material: materialul poate fi
ductil/tenace –la valori  r  sau casant – pentru  r  ).

Din aceste motive, determinările experimentale se desfăşoară în condiţii standardizate (ex: SR EN

ISO 70500-1/2005. Partea I. Maşini de încercat la tracţiune/compresiune. Verificarea şi etalonarea
sistemului de măsurare a forţei).
Temperatura la care se fac determinările:
▪ caracteristicilor de rezistenţă -  c ;  r
l
▪ alungirii la rupere  (  r =  r 100[%] , unde  =deformaţia remanentă,  = )
l
A − Ar
▪ coeficientului de stricţiune  ( = 100  % , Ar -aria secţiunii strangulate)
A
d
▪ modulului de elasticitate longitudinal ( E = )
d
este de 200; se admite că, pentru variaţii de temperatură atmosferică, pentru majoritatea materialelor
utilizate în construcţii inginereşti, nu intervin schimbări ale caracteristicilor mecanice ale acestora.
Totuşi, unele organe de maşini sau mecanisme ale unor utilaje lucrează la temperaturi înalte şi, în
consecinţă, trebuie precizate clar variaţiile caracteristicilor fizico-mecanice în funcţie de
temperatură.

Fig. 2.3. Variaţia caracteristicilor  ,  , , E,  în cazul unui oţel carbon

Variaţia caracteristicilor  ,  , , E,  în cazul unui oţel carbon (cu  r = 42 daN / mm 2 şi

 = 200 ) în funcţie de temperatură sunt redate în fig. 2.3.
OBS.

( )
✓ rezistenţa la rupere  =  max pt 200...3000 C , apoi scade vertiginos

( )
✓ alungirea  =  min pt 200...3000 C , apoi creşte

( )
✓ coeficientul de stricţiune  =  min pt 200...3000 C , apoi creşte
✓ modulul E scade încontinuu cu creşterea temperaturii
✓  are o creştere domoală, continuă (  =coeficientul lui Poisson)

La temperaturi foarte scăzute,  r ale oţelurilor cresc substanţial, concomitent cu reducerea

deformaţiilor plastice →oţelurile trec de la o rupere tenace la o rupere fragilă.
În cazul solicitărilor variabile ciclice (fig. 2.4) – la care eforturile unitare ( , ) variază
periodic între două valori: min şi max, fenomenul de rupere a pieselor se produce la valori inferioare
rezistenţelor  c ,  r corespunzătoare solicitărilor statice. Acest fenomen poartă denumirea de
oboseala materialului.

Fig. 2.4. Solicitări variabile ciclice. a- ciclu ondulant; b- ciclu pulsator; c- ciclu alternant simetric. T-
perioada
Valoarea maximă a efortului unitar la care o piesă nu se rupe niciodată, oricât de mare ar fi
numărul ciclurilor de solicitare = rezistenţă la oboseală  0 . Această valoare depinde de tipul
ciclului (vezi fig. 2.4)→ cea mai mică valoare pentru  0 este cea corespunzătoare cazului c.

Dacă, în relaţia de dependenţă    intervine şi variabila timp, ca variabilă independentă:

f ( , t ,  ) = 0 , atunci apare fenomenul de fluaj sau relaxare.

Fluaj = variaţia în timp a deformaţiilor sub sarcină şi temperatură constante.

 Relaxarea = variaţia în timp a tensiunilor sub deformaţie şi temperatură constante.
Reologia = ştiinta care studiază problemele de rezistenţă prin considerarea relaţiei de
dependenţă f ( , t ,  ) = 0 .
Criterii de clasificare a materialele în funcţie de proprietăţile fizico-mecanice ale acestora:
A. Comportarea materialelor sub acţiunea sarcinilor:
- elastice – corpul îşi reia formele şi dimensiunile iniţiale după încetarea solicitărilor
- plastice – rămân în poziţia deformată şi după încetarea solicitărilor
- elasto-plastice – deformare parţial elastică-parţial plastică, corpul rămânând încărcat cu
deformaţii remanente
B. Mărimea deformaţiilor
- materiale tenace – cu deformaţii substanţiale plastice înainte de rupere (Cu, alama, Al)
- materiale casante – cu deformaţii nesemnificative înainte de rupere (OL de mare rezistenţă,
fontă, sticlă, piatră, beton)
C. Valorile constantelor de elasticitate E,G şi μ
- izotropice – prezintă aceeaşi constantă pe toate direcţiile (oţeluri, aramă, cauciuc)
- anizotropice – cu ct. diferite de la o direcţie la alta (lemn, roci sedimentare)
2.3. Diagrame caracteristice
Calculele ce vizează determinarea stării de tensiune şi deformaţii sunt cu atât mai simple cu
cât şi funcţia  = f (  ) este mai simplă. În acest sens, pentru a simplifică şi procedura şi calculele
aferente, se recurge la o schematizare a curbei caracteristice a materialului respectiv. În figura 2.5- a
se prezintă dependenţa liniară a  = f (  ) - cea mai simplistă schematizare a funcţiei

a. b. c.
Fig. 2.5. Scheme simpliste pentru curbe caracteristice  = f (  )
a- materiale ce respectă legea lui Hooke; b- materiale tenace (panta E1<E); c- diagram Prandt

Situaţia prezentată în cazul b din figură este valabilă în cazul materialelor tenace (ductile).
Diagrama se poate reduce la două drepte, cu pante de curgere (E) diferite, delimitate de limita de
curgere prin punctul B (deformaţia ε1 este apreciată ca fiind valoarea limită din punct de vedere al
condiţiilor de exploatare).
În cazul oţelurilor cu deformaţii plastice de valori mari, apreciabile, schematizarea curbei se
face cu ajutorul diagramei din poziţia c, numită diagrama Prandt. Conform acestei diagrame, o
fibră a unui oţel din categoria menţionată, ajunsă la limita  c , se va deforma nedefinit fără
creşterea efortului unitar.
 2.4. METODE DE CALCUL
A. Metoda rezistenţelor admisibile
Această metodă constă în determinarea tensiunilor efective sau echivalente maxime în
elementul de construcţie ca urmare a încărcărilor iniţiale la care este supus, urmată de procesul de
comparare a acestora cu rezistenţa admisibilă.
Studiul limită al unei structuri = starea în care structura respectivă se rupe, prezentând
deplasări peste anumite valori.

O bară solicitată static la întindere trebuie să îndeplinească condiţia:  max   r

unde  max - tensiunea efectivă maximă

În timpul exploatării, între tensiunile maxime ce se dezvoltă în timpul procesului tehnologic

la care este supusă bara şi rezistenţa limită la rupere a materialului din care este fabricată aceasta
există întotdeauna o diferenţă –care depinde de factorii de incertitudine în evaluarea celor două
tensiuni:
→  max - depăşirea valorilor calculate ale forţelor/schimbarea modului de acţiune a unora din forţe
- ipoteze simplificatoare de calcul impuse, cu repercursiuni asupra valorii efective a
efortulurilor unitare
- abateri dimensionale aplicate piesei/erori de montaj =>  max creşte

→  r - neomogenitatea materialului piesei

- reducerea în timp a rezistenţei materialului ca urmare a unor degradări de suprafaţă şi în
profunzime (coroziune, uzură)

Definiţie.
O structură prezintă un coeficient de siguranţă cr faţă de starea limită de rezistenţă  max
dacă respectă relaţia:
cr   max =  r
Rezultă de aici rezistenţă admisibilă  a = tensiunea maximă efectivă, sub forma:

r
 a =
cr

→ relaţia de determinare a lui  a valabilă în cazul materialelor fragile, situaţie în care  r este
utilizată ca limită de rezistenţă (tensiune periculoasă).
→ în cazul materialelor tenace, se utilizează  c ca limită de rezistenţă (tensiune periculoasă):
c
 a =
cs

➔ţinând cont de faptul că rezistenţa admisibilă  a reprezintă valoarea maximă pe care o poate lua
tensiunea efectivă (  a =  ef ,max ), se procedează la compararea rezistenţelor de curgere cu
rezistenţele efective ce apar în structuri, rezultând condiţia de rezistenţă:
  ef   a , respectiv  ef   a

Această relaţie exprimă Metoda REZISTENŢELOR ADMISIBILE.

Producătorii de oţel dau în standarde pentru MC doar:  r ,  c .

Valorile pentru  a se furnizează în standard doar pentru MR.

c c
➔a = ; a = , unde csc =coeficient de siguranţă la curgere
csc csc

c
→Pentru structuri portante, coeficientul de siguranţă este: cs = 1
 ef

r
→Pentru unele organe de maşini : cs =
 ef

B. Metoda stărilor limită

= metodă semiprobabilistică de apreciere a limitei de siguranţă; presupune multiplicarea fiecăreia
din încărcările aplicate elementului de construcţie considerat cu un coeficient de supraîncărcare
posibil pentru sarcina respectivă, sumarea acestora şi verificarea stării la limită.
→Stare limită = stare care, odată atinsă, implică pierderea reversibilă/ireversibilă a capacităţii unui
element de construcţie (EC) de a satisface condiţiile necesare exploatării sau implică apariţia unor
pericole iminete în timpul exploatării
a. Stare limită ultimă – corespunzătoare epuizării capacităţii portante sau pierderii ireversibile
a calităţilor necesare exploatării:- deformaţii plastice remanente a EC supus la întindere/încovoiere
- ruperea elementelor datorate fenomenului de oboseală
- pierderea generală/locală a stabilităţi elementelor
- pierderea stabilităţii formei sau poziţiei structurii (răsturnare, lunecare)
b. Stare limită a exploatării normale – stări limită ce corespund capacităţii de asigurare a unei
exploatări normale a elementului EC.
Etapele aplicării metodei:
1. încărcarea elementului de construcţie conform solicitărilor la care este supus
2. gruparea încărcărilor
3. calculul tensiunilor induse
4. calculul tensiunii echivalente
5. tensiunea echivalentă maximă (efortul unitar efectiv) se compară cu rezistenţa de calcul:
R
 max  R , unde R = c
m

unde:  m -coeficient supraunitar ce ţine cont de posibile variaţii ale rezistenţei normate a OL
utilizat;
Rc - rezistenţa normată a oţelului.
Ipoteze: material omogen, fără fisuri, de dimensiuni teoretice
Metoda: se compară o rezistenţă normată cu o mărime calculată statistic.
Mărimile care intervin în calcule (acţiuni, rezistenţe, module de elasticitate) sunt
reprezentate prin valorile lor normate şi valorile lor de calcul.
Valorile normate sunt precizate prin valori de referinţă stabilite prin standard.
Valorile de calcul se obţin prin înmulţirea valorilor normate cu coeficienţi, în general:
▪ supraunitari –pentru acţiuni
▪ subunitari – pentru rezistenţe
astfel încât în calcule să fie acoperite abaterile în sens defavorabil ale valorilor normate.
Pentru construcţii metalice: 1,1   m  1, 2 .

Pe măsură ce caracteristicile metalului şi dimensiunile sunt mai bine precizate,  m poate

coborî ca valoare până la  m =1,025....1,05 .

Valorile rezistenţelor de calcul diferă după natura solicitărilor (de întindere, forfecare), după
natura elementului sau îmbinării (sudură, şuruburi, nituri). Acestea se deduc prin aplicarea unui
coeficient adecvat rezistenţei de calcul, corespunzător solicitării.

 cr
În particular, Rcr = →poate reprezenta o rezistenţă de calcul şi la pierderea
m
stabilităţii, care se produce la valoarea rezistenţei critice  cr .Pentru verificările la oboseală →
N
RN = , în care  N - se deduce din diagrame de variaţie.
m

Valorile de calcul, determinate pentru rezistenţele materialelor sau pentru capacitatea

portantă a secţiunilor sau elementelor, se afectează, după caz, cu un coeficient al condiţiilor de
lucru m, prin care se corectează unele simplificări admise în calcule, sau se ţine seama de eventuale
abateri ale unor factori, neconsideraţi în calcul.
Metoda este utilizată în industria construcţiilor- în special în proiectare, pliindu-se mai bine
pe evaluarea reală a rezultatelor datorită utilizării coeficienţilor de supraîncărcare a fiecărei
încărcări în parte (coeficienţii respectivi fiind stabiliţi statistic pentru fiecare încărcare în parte).
Structura poate ceda datorită:
- deformaţiilor elastice mari datorate: încărcării; instabilităţii elastice (flambaj); apariţia
curgerii (apar deformaţii permanente); temperaturii; vibraţiilor
- ruperii fragile – brusc, cu viteză mare
- ruperii plastice - datorită tenacităţii materialului (întâi se deformează, apoi se rupe)
2.5. Dimensionarea şi verificarea barelor la întindere şi compresiune simplă
Efortul unitar maxim care apare la o bară solicitată axial se calculează cu relaţia:
N
 max =  a
A
unde: A-secţiunea transversală a barei; N- solicitarea la întindere/efortul axial
N
Dimensionare: Anec = , unde Anec = Ageom
a

Fig. 2.6. Secţiuni transversale în piese cu diferite profile

Dacă determinarea ariei geometrice depinde de 2 sau 3 parametri (ultimile cazuri din figura
anterioară), fie se adoptă unii dintre aceşti parametrii, fie se extrapolează valorile acestora, astfel
încât să rămână de determinat o singură necunoscută.
După adoptarea dimensiunilor, se procedează la calculul ariei efective şi apoi se face
verificarea.
N
Verificare.  max =  a
Aef

 Pentru barele cu slăbiri – din materiale tenace :

Aef = Anet , unde Anet = Abrut − Aslabit .
 Pentru barele cu slăbiri – din materiale casante, relaţia de verificare :
 max =  k   n   a
unde  k  1 coeficient de concentrare a tensiunilor (trebuie cunoscut din teoria elasticităţii).
2.8. Elemente principale necesare calculului efectiv de dimensionare-verificare
al unui element de construcţie

Grupările în care se încadrează acţiunile/încărcările de calcul se consideră a fi:

- Permanente (P) – greutatea EC
- Temporare-principale/cvasipermanente (TP) – sarcina; rezistenţa la OL; forţele de inerţie;
forţa centrifugă
- Temporare –secundare/variabile (TS) – vântul; depuneri de praf; strat de apă depus
- Excepţionale (E) – căderea sarcinii; cutremur; ciocniri

→Grupări de acţiuni/încărcări : PTp –încărcări permanente şi temporare principale;

PT- încărcări permanente şi temporare
PTE - încărcări permanente, temporare şi excepţionale
Verificarea rezistenţei statice
Valorile coeficienţilor de siguranţă în raport cu limita de curgere a materialului (ReH sau R p
0,2) pt. elemente din laminate la cald/elemente turnate sunt prezentate în tabelul 2.1
Tab. 2.1. Valorile coeficienţilor de siguranţă în raport cu limita de curgere a
materialului pt. elemente din laminate la cald/elemente turnate
Coeficientul de siguranţă, cs
Gruparea de încărcări
Produse laminate, turnate, suduri Nituri, şuruburi
PTp 1,50 1,71
PT 1,35 1,50
PTE 1,15 1,35
Valorile rezistenţelor admisibile ale îmbinărilor sudate pt. verificarea elementelor din laminate la
cald/elemente turnate sunt prezentate în tabelul 2.2, dupǎ cum urmeazǎ:
Tab. 2.2 Rezistenţe admisibile ale ȋmbinǎrilor sudate
  Valoarea tensiunii admisibile pentru elemente solicitate la întindere, încovoiere,
compresiune se va calcula cu relaţia:

c  per
a = =
c cs

unde  per este tensiunea periculoasă

c s -coeficient de siguranţă corespunzător ipotezei de încărcare

 Valoarea tensiunii admisibile pentru elemente solicitate la forfecare se va calcula cu relaţia:

a
a = = 0,575   a
3
Tensiunile admisibile corespunzătoare îmbinărilor prin şuruburi – în funcţie de marca
oţelurilor ce se îmbină/ grupa în care se încadrează şuruburile sunt prezentate în tabelul de mai jos.
Tab. 2.3 Valorile tensiunilor admisibile ale îmbinărilor cu şurub

Tensiunea admisibilă la presiune locală  al = 4   a (cf. STAS 8290/83).