4.1.5 Materiale ductile si casante.

Factori care influenteaza caracteristicile

mecanice

Ductilitatea este proprietatea unui material de a se deforma plastic sub

actiunea fortelor exterioare.
Materiale ductile: otelul moale, aluminiul, cuprul, etc. Ruperea materialelor
ductile, se produce cu deformatii mari (ε>5%) iar contractia specifica la rupere este
mare si ea.
Materiale casante: otelul dur, fonta, pietrele naturale, betonul, etc. Curbele
caracteristice la compresiune difera fata de cele la intindere. Deformatiile plastice
sunt reduse, ruperea se produce cu deformatii specifice liniare si contractii
transversale mici si are caracter brusc, fara avertizare. Rezistenta la rupere la
comprimare este mult mai mare decat la intindere.
Aprecierea ductilitatii unui material se face pe baza raportului εR/εC unde εR
este deformatia specifica corespunzatoare punctului R (ruperii) si εC este deformatia
specifica corespunzatoare punctului C (curgerii).
Proprietatile mecanice ale materialelor au rezultat pe baza incercarilor
acestora in conditii normale privind temperatura, viteza de incarcare si alti factori
care modifica aceste proprietati. Diferitele conditii ale incercarii pot modifica
semnificativ curbele caracteristice ale materialelor.

Factorii care influenteaza proprietatile mecanice ale materialelor:

1) incarcarile repetate - prin incarcari repetate se pot modifica la unele

materiale cum este otelul, limitele de proportionalitate si elasticitate si
ductilitatea.
 σ
B
σb

σp P

α A’ B’
o εr,b ε
εr

La atingerea punctului A la descarcare se inregistreaza curba AA’. Daca

punctul la care s-a facut prima incarcare, este situat in zona de autoconsolidare (B),
se observa ca la o noua incarcare limita de proportionalitate si elasticitate
corespunzatoare punctului B este σP = σE = σb.
εr,b<εr (considerand B’ originea) =>materialul a devenit mai casant iar curba
nu mai are palier de curgere.
Fenomenul de ridicare a limitei de proportionalitate prin tratamente mecanice
prealabile, poarta denumirea de ecruisaj (obtinerea de otel dur).

2) viteza de incarcare - la viteze mari de incarcare, deformatiile plastice nu

se pot dezvolta datorita timpului scurt in care se face incarcarea, rezulta astfel ca, se
obtin deformatii specifice la rupere mai mici si rezistente de rupere mai ridicate.
 σ
Viteza mare de Incarcare
incarcare statica

o ε

3) temperatura - temperatura la care se inregistreaza curbele caracteristice,

este de 200C (valoarea curenta din timpul exploatarii). La temperaturi mai ridicate,
unele materiale (metale) prezinta scaderi importante ale rezistentelor si alungiri mai
mari.
4) durata incarcarii - durata mare a incarcarii (la valori constante a
tensiunilor) conduce la deformatii de natura vascos-plastice, numite deformatii de
curgere lenta sau fluaj.
Fenomenul invers, de reducere in timp a tensiunilor la deformatii constante,
se numeste relaxare.

4.1.6. Curbe caracteristice schematizate

Diversitatea curbelor caracteristice ale materialelor, au impus adoptarea unor

schematizari a curbelor caracteristice σ-ε.
Pentru materiale casante se utilizeaza schematizarea data de curba unui
material ideal liniar elastic reprezentata de o dreapta ce face cu axa ε, unghiul α =
arctg E delimitata de ordonata σ = σr.
 σ

R
σr

α=arctg E
ε
o ε’r ε

Pentru materiale ductile, se foloseste curba unui material ideal elasto-plastic

care are o portiune OC rectilinie, inclinata cu unghiul α fata de axa Oε si delimitata
de σ = σC si o portiune CR rectilinie si paralela cu axa Oε la σ = σC.

C R
σc

α
o εc ε’r ε

Se mai foloseste pentru materiale ductile, curba unui model elasto-plastic cu

consolidare.

σ
R
σr
C arctg E2
σc

arctg E1
o ε
 4.2. Metode de rezolvare a problemelor de Rezistenta materialelor
4.2.1. Coeficienti de siguranta si rezistente admisibile

Elementele de constructii trebuie astfel proiectate incat sa fie asigurate

impotriva aparitiei ruperii sub sarcini sau aparitiei deformatiilor mari care ar putea
impiedica buna functionare. Astfel tensiunile maxime produse de actiuni trebuie sa
fie mai mici decat tensiunile care produc ruperea materialului.
Ruperea materialului se produce la atingerea tensiunii de rupere σ r iar
deformatiile mari apar incepand cu deformarile permanente (cand se depaseste limita
de elasticitate).
Pentru ca un element de costructie sa nu se rupa, trebuie ca tensiunea maxima
produsa de actiunile exterioare sa fie doar o fractiune din tensiunea de rupere a
materialului (σr). Aceste tensiuni se numesc tensiuni admisibile sau rezistente
admisibile.

r
a =
c
unde c = coeficient de siguranta
Conditia de verificare (de rezistenta) este ca σmax ≤ σa
Pe langa siguranta la rupere, elementele de constructii trebuie proiectate si
impotriva deformatiilor mari, la sarcinile care actioneaza. Aceste deformatii sunt
legate de depasirea limitei de elasticitate σe, deci va trebui ca elementele de
constructii sa lucreze la tensiuni maxime sub aceasta limita (σa≤σe).
Deoarece limita de elasticitate este greu de identificat, coeficientii de
c
siguranta se iau in raport cu limita de curgere la materialele plastice  a = sau in
c
r
raport cu limita de rupere, la materialele casante  a = .
c
Avand in vedere rolul primordial al coeficientilor de siguranta, atat in
siguranta constructiei cat si in realizarea economica a acesteia, acestia (coeficientii
de siguranta) sunt stabiliti prin normative cu caracter obligatoriu.
-pentru otel si metale in general: c =1,6 -1,8;
-pentru lemn: c = 3,5 - 6;
-pentru beton si beton armat: c = 2 - 3,5;
-pentru materiale casante (ex. fonta): c = 3,5 - 9.
 4.2.2. Metode deterministe. Metoda rezistentei admisibile si metoda la
rupere

In metodele deterministe, actiunile, rezistentele si dimensiunile elementelor

sunt considerate cu valorile medii ale acestora.
Din categoria metodelor deterministe fac parte metoda rezistentei admisibile
si metoda la rupere.
In metoda rezistentei admisibile, conditia de rezistenta se exprima prin relatia:

σmax ≤ σa

σmax - tensiunea efectiva maxima din element

σa - tensiunea (rezistenta) admisibila
Valorile rezistentelor admisibile pentru anumite materiale, sunt redate dupa
norme oficiale in Anexe.
Metoda la rupere este o metoda de apreciere a sigurantei prin referiri la valori
limita ce corespund ruperii. In aceasta metoda, conditia de rezistenta se exprima
astfel:

Sr
S max 
c

Smax este efortul maxim (N,T,M) intr-o sectiune a unui element, sub valorile medii
ale actiunilor.
Sr este efortul corespunzator ruperii, determinat cu valorile medii statistice ale
rezistentelor.
c - coeficient de siguranta.
 4.2.3. Metode semiprobabilistice. Metoda starilor limita

Prin starea limita se intelege un stadiu de solicitare a carui atingere implica

pierderea reversibila sau ireversibila a capacitatii unei constructii de a satisface
conditiile de exploatare legate de destinatia ei.
Starile limita la care se verifica structurile, se impart in 2 grupe:
- stari limita ultime corespunzatoare epuizarii capacitatii portante.
Acestea pot fi atinse prin rupere sau prin pierderea stabilitatii
elementului de constructie;
- stari limita ale exploatarii normale care corespund aparitiei unor
fenomene ce intrerup exploatarea normala a constructiei. Din aceasta
categorie fac parte deformatiile sau deplasarile excesive, fisuri peste
anumite limite.
In metoda starilor limita, conditia de rezistenta este:

S ≤ SL

S - valoarea maxima, probabila a raspunsului determinat prin combinarea cea mai

defavorabila a actiunilor
SL - valoarea minim probabila a raspunsului limita, stabilita cu considerearea
valorilor minim probabile ale rezistentelor.
In metoda starilor limita se tine seama de variatia posibila a incarcarilor,
rezistentelor si dimensiunilor prin coeficienti diferentiati.
Valorile caracteristice ale incarcarilor (Fk) reprezinta valorile medii
statistice (cazul incarcarilor permanente sau utile) sau valorile extreme pentru o
anumita perioada (incarcarile climatice). Incarcarile de calcul (F) care se folosesc
in verificari, se obtin din valorile caracteristice, prin inmultire cu coeficientul
incarcarii γF.
F = Fk·γF

-pentru incarcari permanente γF = 0,9 - 1,35

-pentru incarcari utile γF =1,5
Valorile caracteristice ale rezistentelor sunt valorile minim probabile
garantate de furnizor sau obtinute in laboratoarele de incercari. Rezistenta de calcul
se obtine prin impartirea valorii caracteristice la un coeficient de siguranta al
𝑅𝑘
materialului. 𝑅 = .
𝛾𝑚
Conditia de siguranta ce trebuie satisfacuta in una din starile limita, compara
fie incarcari aplicate cu incarcari capabile, fie eforturi sau tensiuni maxime cu
eforturi capabile sau rezistente, fie deplasari efective cu deplasari limita.

4.3. Modurile de formulare a problemelor rezistentei materialelor

Conditia de rezistenta da posibilitatea rezolvarii a trei tipuri de probleme ale

rezistentei materialelor, si anume:

1)Problema de verificare - cunoscand dimensiunile sectiunii transversale ale

unui element de constructie, materialul din care este realizat (R) si incarcarile ce
actioneaza asupra lui, se verifica daca este satisfacuta conditia starii limita
considerate;

2)Problema de dimensionare - pentru a realiza o constructie care sa

serveasca unui anumit scop, trebuie precizate forma si dimensiunile elementelor
cunoscand materialele din care sunt realizate si fortele ce le solicita;

3)Problema de stabilire a capacitatii portante - cunoscand dimensiunile,

materialele din care sunt alcatuite elementele, se stabilesc prin calcul incarcarile
maxime ce pot actiona asupra lor, fara a depasi conditiile din starea limita
considerata (fara a se rupe).