CALCULUL NELINIAR AL

STRUCTURILOR
CONSTRUCŢIILOR
Cursul 1
Noţiuni introductive
 Calcul neliniar -Generalităţi
 0,
 I.Analiza liniară a structurilor - utilizează forme de rezolvare matematică liniară fără a lua în considerare efectele secundare. Metodele de
calcul la acțiunea seismică sunt:
 I.1)Metoda forțelor laterale echivalente-răspunsul structurii este caracterizat de primul mod de translație în fiecare din cele două direcții
principale. Aceste cerințe sunt îndeplinite atunci când construcția este regulată pe înălțime și perioada fundamentală T1 este
inferioară perioadei de control Tc.
 I.2) Metoda modală cu spectru de răspuns-Atunci când planșeele au efect de diafragmă se aplică tehnica de condensare statică și
dinamică a modelului considerat cu 6 grade de libertate pe nivel conducând la un model cu 3 grade de libertate pe nivel 2 translații
și o rotire. Se neglijează forțele de inerție verticale care de regulă sunt mici și rotirile în jurul axelor produse de forțele orizontale
ale acțiunii seismice.
 II. Analiza neliniară a structurilor – exprimă mai fidel fenomenul analizat prin luarea în considerare a parametrilor secundari care
conduc la forme de exprimare matematică neliniare. Metodele de calcul neliniar permit evaluarea seismică a structurilor funcție de
deplasarea laterală. Se verifică comparând cerința de deplasare asociată cutremurului de proiectare cu deplasarea admisă de
structură care corespunde degradărilor acceptabile. Metodele de calcul neliniar se aplică structurilor cu alcătuire și capacitate de
rezistență cunoscută, fiind utilizate ca metode de verificare a structurilor proiectate pe baza metodelor de calcul liniar, evidențiind
insuficiențele structurii pentru ca acestea să poată fi corectate. Structura rezultată în urma corecțiilor se mai verifică încă o dată.
 II.1) Metode de calcul static neliniar furnizeză curba capacității sau curba forță-deplasare laterală o dată cu creșterea monotonă a
acțiunii punând în evidență mecanismul de disipare al energiei. Metoda nu furnizează cerința de deplasare, dar permite evaluarea
mai precisă a raportului 𝜶𝒖 / 𝜶𝟏 care reflectă redundanța structurii.
 II.2) Metoda de calcul dinamic neliniar determină desfășurarea în timp (istoria) a răspunsului seismic. Metoda permite obținerea
directă a cerințelor de toate categoriile; cerințele de deplasare laterală, de rotire plastică în articulațiile plastice, a eforturilor
secționale, etc. Valorile de vârf ale răspunsului depind de reprezentativitatea modelelor de comportare neliniară adoptate( model
ideal elasto-plastic, model cu degradare de rigiditate și rezistență, modele de comportare histeretică specifice secțiunilor din oțel,
beton armat, etc.).
 III. Modelul de calcul al structurii - se stabileşte în baza soluţiei de principiu constructive şi a dimensiunilor geometrice rezultate în
urma predimensionării .Pentru o proiectare completă se stabilesc două modele. Primul are în vedere comportarea elastică
convențională care furnizează date pentru dimensionarea și alcătuirea structurală. Al doilea, modelul pentru calculul neliniar
urmărește evaluarea unui răspuns cât mai apropiat de comportarea seismică reală .Calculul neliniar presupune cunoașterea
proprietăților fizice și a legilor constitutive efort-deformație. Modelul structurii trebuie sa fie capabil sa reprezinte într-un mod
adecvat distribuția în structura a (1) maselor, (2) amortizării și (3) a proprietatilor mecanice ale structurii. Structurile amplasate în
zone seismice pot fi proiectate urmând doua concepte principial diferite:
 - comportare disipativa (ductila) a structurii și
 - comportare slab-disipativa (fragila) a structurii.
 Ductilitatea reprezinta capacitatea structurii de a se deforma în domeniul plastic fără o reducere substanțială a capacității portante.
În cazul unei structuri ductile, dupa atingerea limitei elastice, structura se deformează în domeniul plastic,pâna la atingerea fortei
maxime (palier de consolidare). Structura cedează (forța înregistrează o scadere substantială) numai după consumarea unor
deformații plastice importante. Structurile ductile pot supravețui unor forte seismice ce depășesc forța de curgere, deoarece după
atingerea limitei elastice ele se pot deforma în domeniul plastic fără o degradare substanțială a forței.
 În cazul unei structuri cu o comportare fragila, dupa atingerea limitei elastice (care este apropiata de forta maxima), forța
înregistreaza o degradare brusca. Structurile cu o comportare fragila au o capacitate redusa de deformare în domeniul plastic.

Modelarea elastica pentru o analiza elastică. Caracteristica principală

a nodului este rigiditatea la rotire. In acest tip de analiza, avem doua F limita elastica
posibilitati de verificare: O cedare
R
- verificarea elastică a rezistenței nodului: rigiditatea constantă este T
egală cu rigiditatea inițială; COMPORTARE FRAGILAILĂ
A
- la sfârsitul analizei, trebuie sa se verifice dacă momentul de calcul
MEd din nod este mai mic decât momentul rezistent elastic al consolidare
îmbinarii având valoarea 2/3Mj,Rd; cedare
- verificarea plastică a rezistentei nodului: rigiditatea constantă este COMPORTARE DUCTILĂ
egală cu o rigiditate având valoarea cuprinsă intre rigiditatea inițială
și cea secantă relativa la Mj,Rd. Aceasta modelare este valabilă pentru limita elastica
valori ale momentului MEd mai mici sau egale cu Mj,Rd.
DEPLASARE
Reprezentarea principială
a unei comportari ductile
și fragile a structurii.

plane
Modele de calcul

spaţiale
 Calcul neliniar-generalităţi

Materiale ductile sau tenace

- au deformaţii mari înaintea ruperii; Domenii de comportare
-deformaţiile plastice sunt cu 15-20% mai 1. Elastică
mari decât cele elastice evidenţiate în 2. plastică
curba caracteristică prin palier de curgere. 3. elasto-plastică

Materiale fragile sau casante Domenii de comportare

- nu au palier de curgere 1. liniar-elastică
- au rupere fără deformaţii de avertizare 2. neliniar-elastică
înaintea cedării .

Structuri disipative Lucrează în domeniul

neliniar

Structuri conservative Lucrează în domeniul

liniar-elastic
 Calcul neliniar-generalităţi

• Comportarea elastică a materialului

o Comportare liniar elastică o Comportare neliniar-elastică

• Comportarea în domeniul elasto-plastic

Curbe ideal elasto-plastice Curbe biliniare Curbe triliniare

 Calcul neliniar - curbe idealizate

Curbele ideal-elasto plastice ( curba Prandtl)

o zona de comportare liniar-elastică este idealizată printr-o
dreaptă înclinată
o zona de comportare plastică este idealizată printr-o
dreaptă paralelă cu axa ε cu ordonata 𝜎𝑐

Curbe de tip biliniar sau model elasto-plastic cu palier

de consolidare
o reprezintă mai fidel comportarea materialelor tenace fără
palier de curgere dar cu deformaţii plastice pronunţate;
o Curba este alcătuită din două segmente de dreaptă cu
înclinări diferite:
-pentru domeniu cu σ< 𝜎𝑐 modulul de elasticitate E1,
-pentru domeniu cu σ> 𝜎𝑐 modulul de elasticitate E2.

Curbe de tip triliniar-se adoptă pentru materiale care au

palier de curgere redus dar deformaţiile plastice sunt mari.
 Calculul de ordinul I liniar- elastic

Metode pentru calculul structurilor

o Calculul de ordinul I, liniar-elastic (analiză elastică de ordinul I)

 Metoda de calcul se poate utiliza la toate tipurile de structuri fără restricţii cu privire la clasa de
ductilitate a secţiunii sau îmbinării.
 Se admite că relaţiile:tensiune-deformaţie (σ-ε), forţă deplsare (P-u), moment –rotire (M-Ф) sunt
liniare

- 1a) diagrama P-U, 1b) diagrama σ-ε, 1c) diagrama M-Ф elemente, 1d) diagrama M-Ф noduri

Având în vedere că deplasările sunt mici în raport cu dimensiunile geometrice ale elementelor
structurale şi de comportarea liniară a materialului şi a structurii se admit următoarele ipoteze
simplificatoare:
 Ipoteze de calcul

o materialul este continuu, omogen şi izotrop;

o dependenţa tensiune-deformaţie specifică, forţă-deplasare şi moment-rotire pentru elemente şi noduri este liniară
(fig.1.);
o ecuaţiile de echilibru static se scriu pe poziţia nedeformată a structurii;
o se poate aplica principiul suprapunerii efectelor;
o structura este un sistem conservativ;
o funcţiile eforturilor secţionale şi ale deplasărilor sunt liniare în raport cu sistemul de forţe care acţionează pe
structură;
o rigiditatea şi flexibilitatea structurii nu depinde de mărimea sistemului de forțe care acţionează asupra structurii
ci numai de caracteristicile mecanice ale structurii şi ale materialului.

Cunoscând valorile eforturilor secţionale din elementele structurale rezultate în urma analizei structurale este necesar să
se realizeze:
o -evaluarea efectelor de ordinul II;
o -verificarea rezistenţei secţiunilor la combinaţiile de eforturi secţionale cele mai defavorabile;
o -verificarea rezistenţei nodurilor;
o -verificarea stabilităţii locale şi globale a elementelor structurale.

Analiza structurală elastică de ordinul unu se utilizează atunci când deformaţiile au un efect neglijabil asupra
comportării generale a structurii sau asupra creşterii eforturilor secţionale. Pentru analiza elastică:
𝑭𝒄𝒓
− 𝒅𝒂𝒄ă ∝𝒄𝒓 = ≥ 𝟏𝟎 atunci structura este clasificată cu noduri fixe și
𝑭𝑬𝒅
𝑭𝒄𝒓
− 𝒅𝒂𝒄ă ∝𝒄𝒓 = ˂𝟏𝟎 atunci structura este clasificată cu noduri deplasabile
𝑭𝑬𝒅
unde:
- αcr - reprezintă coeficientul de multiplicare al încărcărilor de calcul pentru a provoca instabilitatea structurii;
- FEd - este încărcarea de calcul care acţionează pe structură;
- Fcr - este încărcarea critică globală de flambaj elastic.

 Atunci când o structura este clasificata cu noduri fixe, se poate efectua o analiza deordinul I, deoarece efectele
de ordinul II nu afectează răspunsul structurii.
 In cazul unei structuri clasificate cu noduri deplasabile, luarea în considerare a efectelor de ordinul doi poate fi
realizata cu ajutorul unei analize corespunzătoare (cuprinzând procedee „pas cu pas” sau alte procedee
iterative). Pentru cadrele la care primul mod de instabilitate cu noduri deplasabile este predominant, se poate
efectua o analiza de ordinul unu, urmata de o amplificare a efectelor actiunilor respective (exemplu momente
încovoietoare) cu ajutorul coeficienților corespunzători.
În analiza plastică dacă:
𝑭𝒄𝒓
∝𝒄𝒓 = ≥ 𝟏𝟓 atunci 𝐬𝐭𝐫𝐮𝐜𝐭𝐮𝐫𝐚 𝐞𝐬𝐭𝐞 𝐜𝐥𝐚𝐬𝐢𝐟𝐢𝐜𝐚𝐭ă 𝐜𝐮 𝐧𝐨𝐝𝐮𝐫𝐢 𝐟𝐢𝐱𝐞 și
𝑭𝑬𝒅
𝑭𝒄𝒓
∝𝒄𝒓 = ˂𝟏𝟓 atunci 𝐬𝐭𝐫𝐮𝐜𝐭𝐮𝐫𝐚 𝐞𝐬𝐭𝐞 𝐜𝐥𝐚𝐬𝐢𝐟𝐢𝐜𝐚𝐭ă 𝐜𝐮 𝐧𝐨𝐝𝐮𝐫𝐢 𝐝𝐞𝐩𝐥𝐚𝐬𝐚𝐛𝐢𝐥𝐞
𝑭𝑬𝒅

unde αcr este coeficientul de multiplicare a încarcărilor de calcul pentru a provoca instabilitatea elastică a
structurii.
Cadrele cu pantă mică a acoperișului și structurile plane alcatuite din stâlpi si grinzi pot fi verificate în raport cu cedarea
după un mod cu noduri deplasabile utilizând o analiza de ordinul întâi dacă sunt îndeplinite condițiile:
𝑭
- în domeniul elastic ∝𝒄𝒓 = 𝒄𝒓 ≥ 𝟏𝟎 sau
𝑭𝑬𝒅
𝑭𝒄𝒓
- în domeniul plastic ∝𝒄𝒓 = ≥ 𝟏𝟓 pentru fiecare etaj.
𝑭𝑬𝒅
 Pentru aceste structuri, αcr poate fi calculat aproximativ pornind de la următoarea formulă, cu condiția ca în
grinzi compresiunea axiala sa nu fie semnificativă:
 Calculul coeficientului αcr

unde:
o HEd – este valoarea de calcul a rezultantei orizontale, la nivelul părţii inferioare a etajului a încărcărilor
orizontale reale şi fictive exercitate pe structură deasupra nivelului;
o VEd – este valoarea de calcul a încărcării verticale totale la nivelul părţii inferioare a etajului, exercitată pe
structură deasupra acestui nivel
o δH,Ed – este deplasarea orizontală relativă a părţii superioare a etajului în raport cu partea sa inferioară când
structura este supusă la încărcări orizontale;
o h- este înălţimea etajului.
 Efecte de ordinul II

Metoda amplificării momentelor

O modalitate simplă de aproximare a efectelor de ordinul II este metoda amplificării momentelor.
În cazul cadrelor la care primul mod de flambaj corespunzător unei structuri cu noduri deplasabile este
predominant, se poate realiza o analiza elastica de ordinul I, după care efectele (eforturi, deplasări) sunt amplificate
prin anumiți coeficienți. Pentru cadrele cu un singur nivel calculate pe baza unei analize elastice de ordinul I,
efectele de ordinul doi datorate acțiunilor pot fi calculate prin multiplicarea încărcarilor orizontale HEd (de exemplu
𝟏
vântul), ca și încarcările echivalente VEdf datorate imperfecțiunilor cu coeficientul 𝟏 cu condiția ca ∝cr ≥ 3,0, unde ∝cr
𝟏−
∝𝒄𝒓
se poate determina cu relația din paragraful anterior, cu condiția ca panta acoperișului sa fie mică și compresiunea din
grinzi sa nu fie semnificativă.
o Observaţii
o În calculul de verificare a capacităţii portante a secţiunilor din oţel se compară momentul încovoietor maxim din
înfăşurătoarea de momente cu momentul capabil al secţiunii când tensiunea din fibra extremă este egală cu
limita de curgere din fibra extremă.
• pentru determinarea multiplicatorului λL1 al încărcărilor corespunzătoare formării primei articulaţii plastice se
impune condiţia ca momentul maxim din înfăşurătoarea de pe structură să fie egal cu momentul plastic capabil
al secţiunii elementului structural dacă secţiunea se încadrează în clasa 1 sau 2 de ductilitate.
• pentru secţiunile din clasa 3 sau 4 de ductilitate momentul capabil limită al secţiunii se determină considerând
pe secţiune o distribuţie liniară a tensiunilor normale cu valorile maxime din fibrele extreme egale cu tensiunea
de curgere (adică momentul limită din domeniul elastic).
o Această articulaţie plastică în realitate are o probabilitate mică de formare, deoarece la evaluarea încărcărilor de
calcul se multiplică încărcările efective cu coeficienţi supraunitari la care se adaugă efectul de suprarezistenţă a
materialului.
 Analiza elastică de ordinul II

 Pentru verificarea îmbinărilor se compară eforturile secţionale de calcul cu efortul capabil al îmbinării.
 În aceste calcule este importantă investigarea fenomenelor de instabilitate din planul cadrului sau din afara
acestuia, care pot conduce la limitarea valorii multiplicatorului λL1 care trebuie să fie cel puţin egal cu 1 adică structura
poate prelua cel puţin încărcările aplicate(fig.1.7)

Fig. 1.7

o Calculul de ordinul II, elastic liniar şi geometric neliniar (analiza elastică de

ordinul II-neliniaritate geometrică)
Pentru structurile care au elemente comprimate cu svelteţe mare, este necesară o analiză în detaliu a stabilităţii,
prin evaluarea influenţei efectelor de ordinul doi. Analiza elastică de ordinul doi este necesară atunci când:
Fcr
cr   10
FEd
 Analiza elastică de ordinul II – Ipoteze de calcul

În acest caz, relaţia tensiune-deformaţie specifică (fig.1.8a) este liniară şi forţă-deplasare (fig.1.8b) este
neliniară, structura considerându-se conservativă şi deplasările mici.

Fig.1.8. Fig.1.9.
În baza acestor ipoteze rezultă următoarele:
o ecuaţiile de echilibru static se scriu pe poziţia deformată a structurii, indiferent de mărimea deplasărilor;
o se aplică suprapunerea efectelor numai pentru forţele transversale dacă forţa axială este constantă;
o rigiditatea şi flexibilitatea structurii depind de mărimea forţelor aplicate pe structură, respectiv de mărimea
eforturilor secţionale.

Pentru o anumită mărime a forţelor exterioare se defineşte o rigiditate secantă prin intermediul căreia (fig.1.9) se
defineşte relaţia forţă-deplasare (Pi=KsiUi) şi rigiditatea tangentă definește relaţia dintre variaţia forţei şi variaţia
deplasării (dPi=KTidUi) ;
 Analiza elastică de ordinul II – Ipoteze de calcul

 rezolvarea problemei se realizează utilizând un calcul ciclic, deoarece forma deformată reală nu este
cunoscută de la început.
 la începutul fiecărui ciclu rigiditatea sau flexibilitatea structurii se corectează funcţie de rezultatele stabilite
din calculele efectuate în ciclul anterior.
 în ipoteza că forţele variază în raport cu un singur parametru, se poate determina valoarea critică a acestora
corespunzătoare momentului pierderii stabilităţii.

În analiza globală de ordinul II,

 răspunsul liniar elastic al secţiunilor şi al nodurilor se consideră variabil.
 eforturile secţionale din elementele structurale se calculează în baza teoriei de ordinul II.
 ecuaţiile de echilibru se exprimă pe structura deformată (efectul P-Δ)
 când forţele axiale sunt mari se poate lua în consideraţie o reducere a rigidităţii elementelor (efectul P-δ unde
δ este deplasarea elementului structural.).
Observaţie
Analiza fiind elastică, elementele şi nodurile nu trebuie să verifice condiţiile cerute de o comportare ductilă
(clasa secţiunii, clasa de ductilitate a nodului).
Ţinând seama de neliniaritatea geometrică:
 curba forţă-deplasare tinde asimptotic spre dreapta orizontală care reprezintă valoarea multiplicatorului critic
λcr care corespunde încărcării elastice critice de flambaj;
 efectele forţă-deformaţie locală pe element (P-δ) sunt mai importante cu cât svelteţea acestora este mai
mare;
 spre deosebire de analiza elastică de ordinul I, eforturile secţionale obţinute în urma acestui tip de analiză
includ efectele de ordinul II.
 Analiza elastică de ordinul II – Metode de calcul

Limita peste care ipotezele comportării liniare nu mai sunt strict valabile λL2 (fig1.10) se obţin din exprimarea condiţiei
de rezistenţă pe secţiunile sau nodurile cele mai solicitate ale structurii.
 Calculul de analiză elastică de ordinul II acoperă şi problema stabilităţii în plan a cadrului.
 Dacă imperfecţiunile locale sunt luate în calcul atunci valorile multiplicatorului λL2 sunt mai mici decât în cazul
când nu se ţine seama de influenţa acestora. Multiplicatorul λL2 trebuie să fie λL2≥1.
Analiza elastică de ordinul II aproximează bine răspunsul structurii şi a elementelor structurale la starea limită
de serviciu
Pentru luarea în considerare a efectelor de ordinul II şi a imperfecţiunilor în eurocodul SR EN 1993-1-1 sunt
prezentate următoarele metode:
1) Metoda I-a prin analiza globală în care se iau în considerare în totalitate imperfecţiunile (geometrice şi de
material) şi efectele de ordinul II;
2) Metoda II-a prin analiza globală se iau în considerare imperfecţiunile globale şi efectele de ordinul II globale
(efectul P-Δ). Verificările de stabilitate la nivel de elemnt ţin seama prin modul lor de definire de imperefecţiunile locale
(imperfecţiunile locale în arc) şi de efectele locale de ordinul II (efectul P-δ);
3) Metoda III-a pentru cazurile de bază, prin verificări individuale de stabilitate ale barelor echivalente, utilizând
lungimi de flambaj corespunzătoare modului global de instabilitate a structurii.
Prima metodă are un nivel sporit de dificultate deoarece ţine seama în analiza structurală de efectele de ordinul II şi
de imperfecţiunile globale şi locale ale structurii, fiind necesare numai verificări de rezistenţă.
Metoda a II-a se bazează pe faptul că efectele de ordinul II locale (efectul P-δ) şi imperfecţiunile locale sunt incluse în
relaţiile de verificare la stabilitate din SR EN 1993-1-1 şi în consecinţă este suficient ca în analiza de ordinul II să se ţină
seama doar de efectele globale de ordinul II(efectul P-Δ) şi de imperfecţiunile globale. Pentru lungimile de flambaj se
pot utiliza lungimile specifice structurilor cu noduri fixe.
Metoda a treia se recomandă a fi utilizată numai la cazurile simple, la care se poate evalua uşor lungimea de
flambaj a elementelor structurale. În acest caz relaţiile de verificare ţin seama de toate imperfecţiunile.
 Curba forţă-deplasare, care cuprinde si neliniaritatea geometrică, se apropie asimptotic
de linia orizontală care reprezintă valoarea multiplicatorului critic λcr. Această valoare
a lui λcr corespunde încărcării elastice critice de flambaj. Dacă se neglijează
imperfectiunile locale in arc (efectul P-δ), valoarea încărcării maxime poate rezultă
mai mare decât cea reala. Cu cât elementele comprimate sunt mai zvelte, cu atât efectele
P-δ devin mai importante. Forţa critică elastică de flambaj este o valoare de referinţă
pentru că reprezintă valoarea maximă teoretică a încărcării ce poate fi suportată de
structură, în absenţa curgerii materialului. Spre deosebire de analiza elastică de ordinul I,
în cadrul acestui tip de analiză eforturile interne conţin efectele de ordinul II. Calculul
structurii se poate conduce în același mod cu cel efectuat in cadrul analizei elastice de
ordinul I. Secțiunile sau nodurile cele mai solicitate permit determinarea limitei superioare Fig.1.10
a multiplicatorului încărcării λL2 ( pentru care analiza elastică este valabilă). Atunci când in calcul se utilizează analiza elastică de ordinul II,
stabilitatea cadrului in plan este acoperită de analiza structurală. In cele mai frecvente cazuri, imperfecţiunile locale ale elementelor nu
sunt luate in considerare. Verificarea stabilității elementelor (in plan si in afara lui) si a cadrului (in afara planului) poate să conducă la valori mai
mici ale multiplicatorului λL2. Pentru un calcul corect, valoarea minimă a multiplicatorului λ L2 trebuie sa fie 1. In ceea ce priveşte starea limită
de serviciu, o analiză elastică de ordinul II oferă o bună aproximare a răspunsului structurii și al elementelor.
Încarcarea critica elastica are un rol deosebit de important in evaluarea sensibilitatii unei structuri in cadre metalice la efectele de
ordinul II. Încărcarea critică prezintă un interes practic important, deoarece:
- arată sensibilitatea unei structuri la efectele de ordinul II prin intermediul factorului ∝cr
- poate fi folosit în practica mai ușor decât o analiză de ordinul II;
- poate fi folosit in metodele aproximative de evaluare a efectelor de ordinul II
- reflectă sensibilitatea relativă la efectele de ordinul II a combinațiilor de încărcări.
Evaluarea incarcarii critice elastice poate fi făcută atât analitic cât și ajutorul programelor de calcul. Alternativ, aceasta încarcare poate fi
calculată prin metode aproximative. Utilizarea programelor de calcul este metoda preferată de proiectanți. Obținerea unor rezultate sigure
trebuie să țină seama de unele condiții și anume:
- modelul structural reprezinta in mod corespunzator comportarea elastica a structurii;
- discretizarea elementelor trebuie sa fie făcută într-un număr minim de elemente care sa permită obținerea semi-undelor sinusoidale
pentru fiecare mod de flambaj
- - determinarea incarcarii critice elastice se face pentru fiecare combinatie de incarcari.
 - încărcările vor avea valorile corespunzatoare starii limita ultime. Pentru fiecare combinație, programul calculeaza valoarea ∝cr;
- deoarece structurile au mai multe moduri de flambaj, aceste moduri superioare pot sa aiba relevanta pentru evaluarea efectelor
de ordinul II. Se recomanda sa se calculeze un număr suficient de moduri de flambaj pana la obținerea unui mod de flambaj cu
noduri deplasabile și a unuia cu noduri fixe.

Metodele aproximative au fost folosite înainte de apariția si dezvoltarea programelor de calcul. Ele rămân și astăzi utile în practică,
mai ales în faza de predimensionare sau pentru a elimina erorile mari din analiza numerică. SR EN 1993-1-1 permite determinarea
aproximativă a încărcării critice elastice pentru flambajul lateral, pentru structuri în cadre cu grinzi orizontale sau puțin înclinate, la care forta
axiala de compresiune in grinzi este redusă (SR EN 1993-1-1, paragraf 5.2.1). Metoda se bazeaza pe metoda dezvoltată de Horne (1975)
și permite determinarea parametrului ∝cr care corespunde instabilității laterale cu relația:

𝐻𝐸𝑑 ℎ𝑖
∝𝑐𝑟 =
𝑉𝐸𝑑 𝛿𝐻,𝐸𝑑
în care:
- HEd - este valoarea de calcul a rezultantei orizontale, la nivelul părţii superioare a etajului, a încărcărilor orizontale reale şi fictive, exercitate
pe structură deasupra acestui nivel
- VEd - este valoarea de calcul a încărcării verticale totale, la nivelul părţii inferioare a etajului, exercitată pe structură deasupra acestui nivel
- δH,Ed - este deplasarea orizontală relativă a părţii superioare a etajului în raport cu partea sa inferioară când structura este supusă la
încărcări orizontale de calcul (exemplu vântul) şi la încărcări orizontale fictive aplicate la fiecare nivel de planşeu
- hi - este înălţimea etajului
 O alternativă la metoda propusa de Horne, Wood (1974) a dezvoltat o metoda care permite calcularea încărcării
critice a unui sistem echivalent grinda-stâlp prin intermediul coeficienţilor de distribuţie η1 si η2, determinaţi cu
relaţiile următoare:
𝐾𝐶 +𝐾1 𝐾𝐶 +𝐾2
𝞰1 =𝐾 𝞰2 =𝐾
𝐶 +𝐾1 +𝐾11 +𝐾12 𝐶 +𝐾2 +𝐾21 +𝐾22

în care:
- Kc este coeficientul de rigiditate al stâlpului, dat de raportul I/L,
- K1 și K2 sunt coeficienții de rigiditate ai stâlpilor adiacenți, daţi tot de raportul I/L iar
- Kij reprezintă coeficienții rigidității efective ai grinzilor adiacente. I este momentul de inerţie iar L este
lungimea elementului.

K
1 Factor de distributie η
1
K K
11 12

Stalp de verificat K
C
K K
21 22

Factor de distributie η
K 2
1
 Modelarea structurii,
modelarea incarcarilor

Introducerea
imperfectiunilor globaleφ

Nu αcr<10 Da

Cadre cunoduri
Cadre cu noduri deplasabile
fixe

daca α cr ≥3

Analiza Analiza de Analiza de Analiza de

globala ordinul I ordinul II ordinul I
elastica

AmplificareaHEd şi VEdφ
Considerarea cu 1
efectelor de 1
ordinul II 1−
α cr

Stabilitatea in plan a
Stabilitatea in plan a elementelor elementelor considerand
considerand lungimile de flambaj pentru lungimile de flambaj
structuri cu noduri fixe pentru structuri cu noduri
deplasabile
Verificarea
elementelor Rezistenta sectiunilor transversale si verificarea stabilitatii
si a cadrului locale

Rezistenta nodurilor

Stabilitatea elementelor in afara planului

 Analiza plastica de ordinul I

III Calculul de ordinul I, elasto-plastic (analiză plastică de ordinul I sau analiză rigid-
plastică)
 Calculul în domeniul plastic se aplică pentru structurile cu redundanţă ridicată care prin
redistribuirea eforturilor în momentul plasticizării secţiunilor se ajunge la o capacitate portantă mai mare
decât în cazul analizei elastice când se consideră că capacitatea portantă ultimă este dată de formarea
ultimei articulaţii plastice (fig.1.11).

Fig. 1.11
 Analiza plastica de ordinul I

Se poate aplica calculul în plastic dacă structura îndeplineşte condiţiile din SR EN 1993-1-1 cu prvire la
ductilitatea materialului şi a nodurilor respectiv cele referitoare la redundanţa structurii. Oţelul utilizat în alcătuirea
elementelor structurale trebuie să satisfacă următoarele condiţii:

 raportul dintre rezistenţa la rupere din întindere fu şi limita de curgere minimă fy satisface condiţia:

 alungirea la rupere a unei epruvete de lungime 5,65 A 0 este mai mare decât 15% unde A0 este aria
secţiunii transversale a epruvetei
 diagrama caracteristică σ-ε are palier de curgere pregnant (fig1.12) şi este satisfăcută relaţia:

u
 1,20
y

 εu - este deformaţia specifică liniară la rupere corespunzătoare rezistenţei

de rupere la întindere fu
 εy - reprezintă deformaţia specifică liniară corespunzătoare limitei de
curgere fy.
Fig.1.12
 Analiza plastica de ordinul I

Referitor la ductilitatea secţiunii trebuiesc îndeplinite următoarele restricţii:

 deplasarea în plan lateral a secţiunilor unde pot apare articulaţii plastice este împiedicată;
 secţiunile unde se formează articulaţiile plastice trebuie să posede suficientă capacitate de rotire, adică să se
încadreze în clasa I de ductilitate;
 secţiunile potenţial plastice trebuie să fie simetrice în raport cu planul de încărcare.
Cu privire la redundanţă, structura trebuie să fie hiperstatică pentru ca numărul articulaţiilor plastice necesare să
transforme structura în mecanism să fie cât mai mare.
 încărcărcările sunt aplicate static sau cvasistatic pe structură.
 forţele variază funcţie de un singur parametru şi relaţiile tensiune-deformaţie , moment-rotire secţiune , forţă
deplasare sunt de formă specifică materialelor elasto-plastice ideale prezentate în figurile 1.13.
 tensiunile din material nu pot depăşi valoarea de curgere σc(fy) şi momentul încovoietor valoarea limită Mp.
corespunzătoare plasticizării întregii secţiuni,
 nu are loc fenomenul de pierdere a stabilităţii structurii până când aceasta devine un mecanism cu un singur grad
de libertate şi deplasările structurii rămân mici.
În baza acestor ipoteze se admite:
 scrierea ecuaţiilor de echilibru static pe forma iniţială a structurii;
 în secţiunile unde momentul încovoietor are valoarea limită Mp se formează o articulaţie plastică punctuală, restul
elementului rămâne în stadiul de comportare elastică;
 prin apariţia articulaţiilor plastice în secţiunile de capăt, rigiditatea elementului structural se modifică conducând
la modificarea rigidităţii structurii;
 prin calculul structurii se determină răspunsul corespunzător unui anumit nivel de solicitare a structurii sau
pentru determinarea capacităţii portante.
- deformaţiile specifice elastice din elemente şi noduri sunt neglijate fiind foarte mici în raport cu deformaţiile
plastice;
- se neglijează ecruisarea materialului, deformaţiile plastice fiind concentrate în secţiunile şi nodurile în care
este posibilă formarea articulaţiilor plastice care se consideră că au capacitate de rotire infinită (fig.1.13).
 Analiza plastica de ordinul I

curba caracteristică

Fig.1.13

Practic acest tip de analiză are ca rezultat final identificarea mecanismului de cedare al structurii. La
atingerea încărcării limită sau încărcarea ultimă care conduce la cedarea sistemului se consideră că sunt
îndeplinite următoarele condiţii:
 CONDIȚIA DE MECANISM- există un număr suficient de articulaţii plastice reale pe structură pentru a forma
un mecanism cinematic admisibil;
 CONDIȚIA DE ECHILIBRU- distribuţia momentului încovoietor pe structură este în echilibru cu încărcările
exterioare şi cu reacţiunile;
 CONDIȚIA DE PLASTICITATE-momentele plastice capabile ale secţiunilor şi ale nodurilor nu sunt depăşite în
nici o secţiune sau nod.
Încărcarea ultimă se poate obține prin aplicarea teoremelor calculului plastic teorema de minim și teorema de
maxim. Din mecanismele de cedare posibile se reține cel pentru care valoarea multiplicatorului încărcării este
minimă și care static și cinematic este admisibil.
 Analiza plastica de ordinul I

o Valoarea încărcării ultime care transformă structura în mecanism se obţine prin aplicarea teoremei de minim
sau maxim a calculului plastic. Conform teoremei de maxim pentru o structură dată și un sistem de încărcări,
mecanismul de cedare a unei structuri acţionată de un sistem de încărcări se formează atunci când valoarea
încărcării este egală sau mai mare decât multiplicatorul încărcării de cedare.
o Prin examinarea tuturor mecanismelor de cedare posibile se obţine mecanismul de cedare care corespunde
celui cu valoarea multiplicatorului încărcării de cedare minimă (fig.1.14)

Fig.1.14
 Analiza plastica de ordinul II
În analiza structurală rigid-plastică este necesară verificarea stabilităţii cadrului în plan şi în afara cadrului. Valoarea minimă a multiplicatorului încărcării λL4≥1.
Analiza rigid-plastică oferă informaţii cu privire la rezistenţa cadrului şi a mecanismului de cedare dar nu oferă informaţii cu privire la deplasările şi rotirile care se
dezvoltă pe cadru. Din acest motiv această analiză este urmată de o analiză elastică a structurii pentru verificarea la starea limită a exploatării normale. Analiza rigid-
plastică permite obținerea informațiilor cu privire la rezistența cadrului însă nu oferă informații cu privire la deplasările și rotirile care apar. Drept urmare, această
analiză trebuie urmată de o analiză elastică a structurii pentru verificarea la starea limită a exploatării normale.
 Calculul de ordinul II, elasto-plastic şi geometric neliniar (analiza elastic-perfect plastică)
Relaţiile: tensiune-deformaţie σ-ε, moment-rotire secţiune element structural M-Ø si moment-rotire nod M-Ø sunt neliniare.
Articulaţia plastică nu se mai consideră punctuală şi pentru relaţia P - u se admite o formă de tipul celei prezentate în figura 1.15.

Fig.1.15

Pierderea stabilităţii structurii se poate produce în orice moment al încărcării. Forţele aplicate pe structură variază în raport cu un
singur parametru sau pot avea legi proprii de variaţie. Momentul plastic este corectat funcţie de mărimea forţei axiale. Deplasările
structurii pot fi mici sau mari. În consecinţă:
 condiţiile de echilibru static se exprimă în raport cu forma deformată a structurii;
 nu se aplică principiul suprapunerii efectelor;
 rigiditatea elementelor structurale şi a structurii este funcţie de nivelul forţelor exterioare şi de mărimea deplasărilor;
 calculul structurii furnizează răspunsul structurii pentru o anumită mărime a forţelor care acţionează pe structură sau
mărimea forţelor pentru care structura îşi pierde stabilitatea (sau îşi atinge capacitatea portantă).
 Analiza plastica de ordinul II
Apariţia articulaţiilor plastice pe structură conduce la reducerea substanţială a rigidităţii, astfel pierderea
stabilităţii se produce mai repede decât în cazul comportării elastice a materialului (vezi figura 1.16).

• În analiza elastic-perfect plastică se adoptă

ipoteza că secţiunile şi nodurile rămân în stadiul
elastic până când este atins momentul plastic
capabil, după care comportarea devine perfect
plastică.
• Pentru curba caracteristică σ-ε se admite o curbă
idealizată de tip Prantl (fig1.15) iar pentru
comportarea perfect plastică a secţiunilor şi
nodurilor se admit diagrame idealizate prezentate
în figura (1.15)
Fig.1.16
În acest tip de analiză
 nodurile şi celelalte elementele structurale componente au capacitate de rotire suficientă pentru a permite dezvoltarea
articulaţiilor plastice în structură.
 încărcările sunt aplicate incremental. Se realizează mai întâi o analiză elastică de ordinul II din care se determină încărcarea
corespunzătoare formării primei articulații plastice într-o secțiune și/sau nod.
 În etapa I-a se realizeză o analiză elastică de ordinul II din care se determină încărcarea corespunzătoare formării primei
articulaţii plastice pe o secţiune şi/sau nod.
 În etapa a II-a se măreşte valoarea încărcărilor, cadrul se consideră modificat(deteriorat), prin introducerea unei articulaţii
plastice în secţiunea corespunzătoare formării primei articulaţii plastice. Prin creşterea încărcării se formează o nouă articulaţi
plastică. Etapa următoare impune utilizarea cadrului cu două articulaţii plastice pe care se aplică o încărcare sporită care
conduce la formarea celei de-a treia articulaţie plastică. Procesul se continuă până când structura este transformată în mecanism
(fig. 1.16).
 Analiza plastica de ordinul II
Ramura 1 corespunde unei comportări elastice a structurii care tinde asimptotic către linia orizontală care reprezintă forța
critică de flambaj în cazul când structura are o comportare infinit elastică.
Atunci când după formarea primei articulaţii plastice dacă se presupune că structura are o comportare infinit elastică,
ramura 2 a răspunsului structuri tinde asimptotic către încărcarea critică de flambaj a cadrului transformat cu o articulaţie
plastică. Prin creșterea încărcărilor structura se deteriorează progresiv până la formarea unui mecanism de cedare plastică.
Încărcarea corespunzătoare transformării cadrului în mecanism este definită de multiplicatorul încărcării λL= λL2EPP .

Stabilitatea în planul cadrului este acoperită atunci când se utilizază o analiză de ordinul II, dar este necesară
verificarea stabilităţii elementelor structurale şi a cadrului în ansamblu în afara planului cadrului. Multiplicatorul
încărcării trebuie să satisfacă condiţia λL2EPP ≥1. De asemenea se impun verificările specifice stării limită de serviciu.

Metoda de analiză elasto-plastică

unde se acceptă ipoteza că relaţiile σ-ε, M-Ø şi P-u sunt neliniare (fig1.17.).

σ σ
fy fy

ε ε

Fig.1.17
 În comparaţie cu metoda precedentă în analiza elasto-plastică de ordinul II, plastificarea elementelor şi a
nodurilor se produce progresiv, plasticizarea extinzându-se progresiv pe secţiune dinspre fibra extremă spre
axa neutră.
 Plasticizarea progresivă a secţiunii este cunoscută sub denumirea teoriei zonelor plastice.
 Cerințele de ductilitate pentru secțiuni și noduri precum și procedura de verificare a cadrului sunt identice cu
cele de la analiza elastic-perfect plastică.
 Modelele de cedare pentru starea limită ultimă pot fi:
1. rigide-colapsul se produce prin formarea succesivă de articulații plastice până la atingerea mecanismului plastic ,
2. flexibile- este posibil ca după formarea unui anumit număr de articulații plastice structura să își piardă rigiditatea și
să cedeze prin pierderea stabilității unui element comprimat.
 Analiza elasto-plastică de ordinul II furnizează valoarea încărcării maxime ce poate fi suportată de cadru, ca
si valoarea deplasărilor corespunzătoare oricărui nivel al încărcării. In general, in analiză este considerată
doar comportarea in planul cadrului, de aceea este necesară verificarea stabilităţii in afara planului cadrului.
 Metoda de analiză elasto-plastică este destul de greu de utilizat in aplicaţii practice si, din cauza complexităţii
ei, este utilizată mai mult in activităţile de cercetare.
 Cadre cunoduri fixe Cadre cunodurideplasabile

Analiza de ordinul I Analiza de ordinul I

Analiza Analiza de
globala ordinul II
plastica ( elasto-plastic )
rigid-plastic elastic-perfect rigid-plastic elastic-perfect
plastic) plastic

Considerarea Amplificarea
efectelor de incarcarilorexterioare
ordinul II

Multiplicatorul incarcarii critice cel putin egal cu 1

Stabilitatea in plan a elementelor considerand lungimile de

Verificarea
elementelor Flambaj pentru structuri cu noduri fixe si posibilitatea formarii
si acadrului Articulatiilor plastice

Rezistenta sectiunii transversale si,atunci cand este

necesara,verificarea capacitatii de rotire,stabilitatii locale

Verificareacapacitatii derotire aimbinarilor

Stabilitatea elementelor in afara planului

 Analiza plastica de ordinul II
 . Capacitatea de rotire plastică se determină cu relaţia:

unde:

 θu –este rotirea plastică corespunzătoare momentului de plasticizare integrală a secţiunii;

 θp –este rotirea elastică a secţiunii la momentul iniţierii plasticizării acesteia (fig1.18).

Pentru elementele structurale din oţel,

capacitatea de rotire plastică se clasifică în
următoarele categorii:
 ductilitate înaltă sau clasa 1, dacă μr≥5,7;
 ductilitate medie sau clasa 2, dacă
4,5≤μr<7,5;
 ductilitate slabă sau clasa 3, dacă
1,5≤μr<4,5. Fig.1.18
Disiparea de energie seismică prevăzută Fig1.18
Mj
Ductilitate
prin proiectare este asigurată dacă μr>μn unde μn Mj

este capacitatea de rotire necesară rezultată din

Φ
calcul sau specificată de codurile de proiectare.
Clasa 1
Clasa 2
Clasa 3

Φ
 Analiza plastica de ordinul II
Modelele de cedare pentru starea limită ultimă pot fi:
 rigide, dacă colapsul se produce prin formarea succesivă de articulaţii plastice până la atingerea mecanismului
de cedare;
 flexibile, dacă colapsul se produce prin perderea stabilităţii unui element comprimat după formarea unui număr
de articulaţii plastice.
Prin această metodă de calcul se obţine valoarea încărcării maxime care poate fi suportată de cadru cât şi
valoarea deplasărilor corespunzătoare oricărui nivel de încărcare.
În analiza structurală se ţine seama doar de comportarea cadrului în planul său fiind necesară verificarea
stabilităţii în afara planului cadrului. Acestă metodă de calcul datorită complexităţii, are mai mult aplicaţii în
activităţile de cercetareercetare.

Fig. 1.19
Analiza paralelă a
plasticizării succesive a
structurii cu fenomenul
de pierdere a stabilităţii
Determinarea pe cale
grafică a coeficientului αu