Noduri metalice și noduri mixte

oțel - beton

Prof dr ing Cristina Campian

 Noduri metalice și noduri mixte oțel -
beton
 Efectele comportării nodurilor asupra distribuţiei forţelor şi momentelor interne dintr-o
structura în cadre dar şi asupra deformaţiilor totale ale structurii trebuie luate în considerare
acolo unde aceste efecte nu pot fi neglijate. Nodurile pot sa fie clasificate atât în funcţie de
rezistență cât și în funcţie de rigiditate. Se disting noduri rigide, semirigide și articulate din
punct de vedere al rigidității și noduri cu rezistență completă, parţială și articulate din punct
de vedere al rezistenței.
 În cazul structurilor compuse oţel-beton dimensionarea nodurilor este deficitară neexistând
cercetări suficient de aprofundate care să permită stabilirea unei metode de dimensionare,
în care să fie luate în considerare toate elementele constitutive ale nodului: oţelul structural,
armătura şi betonul. Îmbinările pot influența comportamentul structural, putând fi folosite
astfel chiar pentru a controla comportamentul structural.
 Cele mai multe proceduri de calcul ale îmbinărilor compuse pornesc de la ipoteza
că eforturile din îmbinări sunt preluate în parte de elementele metalice, în parte
de armături și betonul comprimat. Prin urmare, procedurile de calcul presupun
faptul că armarea este proiectată și detaliată corespunzător pentru a fi capabilă
să efectueze transferul de la un element la altul. În cazul în care armarea nu este
continuă, sau acolo unde este prevăzută o plasă de armătură cu caracteristici
fragile, capacitatea îmbinării trebuie calculată doar pe baza comportamentului
elementelor metalice.
 O îmbinare compusă poate fi definită ca un nod între elemente structurale, unde
unul sau mai multe elemente au o secțiune mixtă (de obicei grinda) și elementele
ce realizează consolidarea conexiunii (barele de armătură) care contribuie la
asigurarea rezistenței, rigidității și ductilității îmbinării.
 Imbinarile au două funcţiuni
 să fie capabile să transfere încărcările gravitaţionale
de la grinda structurală la stâlp, asigurând o bună
funcţionalitate structurală.
 să confere rigiditate şi un transfer bun al eforturilor
către stâlpi în cazul încărcărilor laterale provenite din
seisme.
 o îmbinare trebuie să poată realiza ambele funcţiuni,
pentru nivele credibile de încărcare şi de combinare
a încărcărilor, cum ar fi combinarea efectelor
gravitaţionale cu cele provenite din acţiunea
seismică.
 Sunt recunoscute trei caracteristici principale ca fiind
esenţiale pentru a atinge performanţele cerute în
cazul nodurilor rezistente la moment, şi anume
rigiditatea (notată cu Sj,ini în Eurocode 3 , rezistenţa la
momente încovoietoare (Mj,Rd), şi capacitatea de
deformare plastică , sau ductilitatea. Toate aceste
caracteristici definesc principial performanţele unui
nod, şi pot fi uşor determinate de pe curba
caracteristică de răspuns Moment (M) – Rotire ().
 În cazul acţiunilor seismice, unde momentele din nod
îşi pot schimba semnul, aceste caracteristici pot fi
diferite pentru momentele pozitive, respectiv negative
 Sunt recunoscute trei caracteristici principale ca fiind
esenţiale pentru a atinge performanţele cerute în
cazul nodurilor rezistente la moment, şi anume
rigiditatea (notată cu Sj,ini în Eurocode 3 , rezistenţa la
momente încovoietoare (Mj,Rd), şi capacitatea de
deformare plastică , sau ductilitatea. Toate aceste
caracteristici definesc principial performanţele unui
nod, şi pot fi uşor determinate de pe curba
caracteristică de răspuns Moment (M) – Rotire (). În
cazul acţiunilor seismice, unde momentele din nod îşi
pot schimba semnul, aceste caracteristici pot fi
diferite pentru momentele pozitive, respectiv
negative
 Îmbinare = interconectarea douăansamble-Locul unde două sau mai
multe elemente se întâlnesc.

 Nodul = ansamblul unor componente, care facilitează interconectarea

elementelor în aşa fel, încat eforturi relevante (M, T, N) să fie posibil a fi
transmise între elemente. Zona în care sunt îmbinate două sau mai multe
elemente structurale.
 1
Atunci când elementele îmbinării
sunt suficient de rigide,între rotirea
capătului grinzii și rotirea panoului
stâlpului sunt diferenţe mici astfel
cănodulpoate fi considerat rigid.
Deformaţiile nodurilor rigide trebuie
să aibă valori care să nu reducă
rezistenţastructurii cu mai mult de
5%.
Nodurile rigide trebuie să fie
capabile să transmită forţele
șimomentele de calcul.
3
Daca elementele îmbinării sunt flexibile, atunci
comportarea grinzii se apropie de aceea a unei grinzi
simplurezemate. Nodu lpoatefi considerat nominal
articulat, ia rrotirea relativă dintre capătul grinzii și stâlp
este libera.
Un astfel de nod va fi proiectat astfel încât să nu
dezvolte momente semnificative care sa afecteze
elementele structurii.
Nodurile nominal articulate trebuie să fie capabile să
transmit forţele de calcul și să permit producerea rotirilor
rezultate.

2
Pentru cazurile intermediare, momentul transmis
de îmbinare va conduce la rotiri relative finite între
elementele îmbinate.
Nodurilesemi-rigide trebuie săfie capabile să
transmit forţele și imomentele determinate prin
calcul.
În funcție de comportamentul structural, îmbinări
pot fi clasificate astfel:
• îmbinări rigide (detaliate pentru a asigura un
nod monolit, astfel încât unghiul dintre grindă și
stâlp sau diafragmă înainte de deformare,
rămâne același și după deformare; au loc
transferuri de forță de forfecare, forță axială și
moment încovoietor de la un element la celălalt),
îmbinări simple (detaliate pentru a permite
capătului fasciculului să se rotească liber și
fasciculul se comportă ca un element simplu
rezemat; au loc transferuri de forfecare și forțe
axiale între elementele conexiunii, dar nu se
transferă momentul încovoietor),
• îmbinări semi-rigide (concepute pentru a
transmite forța de forfecare completă și o
fracțiune din momentul de încovoiere; analiza
acestei îmbinări este complexă).
 Îmbinările dintre oțel și beton trebuie să țină cont de rezistența și proprietățile
celor două materiale componente. Aceste îmbinări mixte sunt fundamental
diferite de îmbinările dintre elemente metalice, cele două materiale oțelul și
betonul completându-se în acest caz.
 Îmbinările dintre elemente pot fi clasificate funcție de tipul și mărimea încărcării
pe care o transmit. O îmbinare supusă unei compresiuni, de exemplu. poate fi
realizată în diferite moduri, cum ar fi comprimare directă între elementele nodului,
prin sudarea elementelor componente sau prin utilizare unei îmbinări cu șuruburi și
plăcuță de capăt.
 La determinarea proprietăților structurale ale unui nod compozit, un rând de
bare de armătură poate fi tratat într-un mod similar cu un rând de șuruburi
solicitate la întindere într-o îmbinare metalică, dacă proprietățile structurale sunt
cele ale armăturii.
 Îmbinările între oțel și beton trebuie să țină seama de diferențele de rezistență și
precizie între cele două materiale. Îmbinările mixte sunt fundamental diferite de
îmbinările normale :
 precizia și acuratețea cu care pot fi realizate elementele de beton armat este mult mai
mică decât cea pentru fabricarea elementelor de oțel;
 betonul are rezistență la tracțiune neglijabilă, astfel forța de tracțiune aplicată unui
element de beton este de obicei preluată de armătură.
 Pentru clasificarea după rezistență a unei îmbinări compozite, trebuie
comparată rezistența îmbinării cu capacitatea la încovoiere a barelor prinse în
nod. Principalul scop al acestei clasificări este identificarea ordinii de cedare în
nod (elemente sau îmbinare). Pentru grinzile compuse, se va considera rezistența
acestora la momente negative.

Nu este suficient a se presupune că o conexiune, fie ea compozită sau nu, este adecvată pentru
simplul motiv că este capabilă a prelua un moment încovoietor și forțele axiale prezise printr-o
analiză cadru. Este necesar a se lua în considerare și rigiditatea la rotire sau capacitatea de rotire
(ductilitate) a nodului, în funcție de tipul de analiză adoptat.
 Tipul de îmbinare utilizat depinde de metoda de analiză globală. Când se utilizează o
analiza elastică, nodurile sunt clasificate în funcție de rigiditate, iar la această metodă
sunt recomandate legăturile rigide. Când se utilizează analiza plastică, conexiunile sunt
clasificate funcție de rezistență și astfel sunt recomandate a fi utilizate legăturile total
rigide (total rezistente).
 O legătură total rezistentă se referă la rezistența îmbinării cu rezistențele elementelor
interconectate. Atunci când capacitatea de rezistență a conexiunii (rezistență la
moment încovoietor) este mai mare sau cel puțin egală decât cea a elementelor ce
formează conexiunea atunci îmbinarea se numește total rezistentă.
 Dacă capacitatea de rezistență a îmbinării la moment încovoietor este mai mică
decât a elementelor nodului, atunci îmbinarea se numește semi-rigidă. În acest caz,
îmbinarea va ceda prima, înaintea elementelor conectate. Prin urmare, conexiunea
trebuie să posede suficientă ductilitate pentru a permite articulațiilor plastice a se
forma în alte părți ale structurii.
 În cazul în care se utilizează metoda elastic - plastică de analiză globală, îmbinările
sunt clasificate atât în funcție de rezistență cât și de rigiditate, și astfel în cadrul acestei
analize se utilizează îmbinări semi-rigide sau parțial rezistente.
 Caracteristicile unei îmbinări pot fi cel mai bine înțelese prin luarea în considerare a
rotirii acesteia sub acțiunea unei sarcini. Rotirea este variația unghiului, care se
formează în urma legăturii. Cele mai importante trei caracteristici de îmbinare sunt:
 - Capacitate rezistență moment încovoietor: îmbinarea poate fi fie total rezistentă, fie
parțial rezistentă (în raport cu rezistența grinzi compozite).
 - Rigiditate de rotație: îmbinarea poate fi rigidă, semirigidă sau articulată (cu
rigiditate la rotire neglijabilă).
 - Capacitate de rotație: îmbinarea pot să fie ductila sau neductila. Această
caracteristică este mai familiară decât rezistența și rigiditatea la majoritatea
proiectanților, și este necesară atunci când o îmbinare trebuie să se rotească plastic
în timpul ciclului de încărcare. În cazul unei analize plastice a unui cadru, este necesar
a se considera îmbinările ca fiind ductile.

Capacitatea de rotire a unei îmbinări mixte oțel - beton poate fi mai mică decât a unei
îmbinări metalice. Un motiv ar fi acela că oțelul de armare este, în general, în măsură
să se supună unei alungiri înaintea cedării , fata de oțelul structural tipic.
Conectorii mecanici

 Conectorii mecanici sunt folosiți pentru a dezvolta acțiunea compozită

între grinda de oțel și placa de beton. Această conexiune este asigurată în
principal pentru a rezista la forfecare longitudinală, și sunt denumiți
"conectori de forfecare". Acești conectori trebuie să îndeplinească o serie
de cerințe:
 aceștia trebuie să transfere direct forfecarea la baza lor;
 trebuie să creeze o legătură de tracțiune în beton;
 trebuie să fie economici pentru fabricare și montare.
 În primul rând, conectorii de forfecare sunt destinați să reziste mișcării orizontale între
placa de beton și grinda de oțel și de a transmite forfecarea orizontală între cele
două elemente. Conectorii de forfecare au, de asemenea, rolul de a preveni
separarea verticală (desprindere) a planșeului din beton de grinda din oțel la
suprafața de contact

 Legătura dintre dala de beton și grinda metalică poate fi: totală (completă), dacă
numărul de conectori asigură atingerea rezistenței plastice fără a se produce
deplasarea între grinda metalică și placa de beton, sau parțială (conlucrarea), când
se pot produce unele deplasări.

Conectorii de forfecare se clasifică în general în trei categorii principale:

• conectori ductili: când conectorul prezintă o capacitate de deformare
suficientă pentru a justifica ipotezele de comportare plastică a conexiunii;
• conectori rigizi: sunt opuși celor ductili, în general conectorii din oțel lat, pătrat
sau cornier;
• conectori semirigizi: sunt mai rar folosiți, alcătuiți în general din corniere.
 Din curba caracteristică efort - lunecare se pot defini două caracteristici ale
conectorilor:
rezistența la forfecare (PR) care corespunde palierului plastic al curbei,
numită și rezistență caracteristică; P
PRd = R

capacitatea maximă de lunecare a conectorilor (Su), care poate fi
considerată lunecarea maximă obținută la nivelul rezistenței caracteristice.

 Conectorii de tip gujon (dorn) cu cap sunt cei mai des utilizați pentru sudarea
lor existând instalații automate. Cedarea se poate produce prin conectori sau
prin beton. În conectori se poate produce cedarea la forfecare cu smulgere,
iar în beton ruperea se poate produce la strivire, despicare sau smulgere -
străpungere.
:  Conectorii de tip gujon (dorn) cu cap :
 Cedarea se poate produce prin conectori sau prin beton.
 În conectori se poate produce cedarea la forfecare cu smulgere.
 În beton ruperea se poate produce la strivire, despicare sau smulgere-
străpungere.
 Rezistenţa de calcul la forfecare a unui bulon:

Pcap = PRd = min[ PRd

1
, PRd2 ]
d 2 f u
P = 0,8
1

4 v
Rd
 = 1 daca h/d  4
f ck  = 0.2( h/d + 1)
PRd2 = 0,29d 2 Ecm
v daca 3  h / d  4

f u = rezistenta ultima la rupere a betonului

f ck = rezistenta caracteristica la compresiun e a betonului
Ecm = modul de elasticitate secant al betonului
 v = 1.25 coeficient de siguranta
 În momentul utilizării unui număr mare de conectori pe
suprafața de contact între cele două componente ale unui
element compozit oțel - beton, rigiditatea la interfața de
contact devine atât de mare încât determină o distribuție
neuniformă a forțelor de forfecare. Ca urmare, unii conectori
preiau forțe de forfecare mari, care afectează mecanic
comportamentul structurii
 Distribuția neliniară a forțelor de forfecare longitudinale
depinde de rigiditatea conectorului de forfecare și de structura
conectorului (tipul conectorului). De exemplu forțele de
forfecare sunt mai mari în cazul unor conectori de tip gujon
(dorn) decât în cazul unor conectori din oțel lat tip cornier.
Studiile arată că, pentru a diminua neuniformitatea forțelor de
frecare, una din modalitățile rezonabile este de a reduce
rigiditatea conectorului de forfecare

Pentru proiectărea unei interacțiuni între grinda de oțel și placa de beton, trebuie să se țină
cont de anumite condiții:
• Distanța de la marginea conectorului și marginea flanșei la care este conectat, nu trebuie să
fie mai mică de 25mm.
• Înălțimea totală a conectorului, adică lungimea conectorului, nu trebuie să fie mai mică de
50mm și mai mică de 25mm în zona de comprimare a plăcii de beton.
 Funcțiunea structurală îndeplinită de îmbinări este ilustrată în figura
(exemplu pentru o îmbinare compusă cu placă de capăt):
 Rezistența la tracțiune este furnizată de armătura din placa de beton și de
către partea superioară a îmbinării metalice (șuruburi).
 Aceste eforturi de întindere sunt contrabalansate de eforturile de
compresiune localizate în partea inferioară a grinzii metalice și a stâlpului
metalic.
 Rezistența la forfecare este furnizată de panoul de inimă al stâlpului
  Prin împărțirea îmbinării în zonele de întindere, compresiune și forfecare, rezistența
îmbinării poate fi determinată prin asamblarea rezistențelor componentelor
individuale astfel încât să fie satisfăcute următoarele trei condiții de bază:
 Eforturile interne și forțele externe aplicate pe îmbinare sunt în echilibru.
 Eforturile interne nu sunt mai mari decât rezistențele componentelor.
 Nu este depășită capacitatea de deformație maximă a componentelor

Următoarele componente pot controla capacitatea la tracțiune a îmbinării:

• Rezistența la tracțiune a armăturii.

• Conexiunea dintre grinda metalică și dala din beton armat.
• Rezistența la tracțiune a componentelor din oțel.
• Valoarea efortului longitudinal de forfecare dintre beton și grinda metalică.
  Necesitatea cunoaşterii modului de interacţiune al elementelor unei îmbinări
sub acţiunea eforturilor transmise la nivelul nodului de cadru a determinat
crearea unor modele mecanice complexe, capabile să schematizeze aportul
fiecărei componente în definirea comportării conexiunii. Identificarea părţilor
active ale îmbinării şi a rolului acestora în preluarea eforturilor, au condus la
modele de calcul alcătuite dintr-o înlănţuire de resorturi elastice solicitate la
întindere şi la compresiune legate între ele prin părţi rigide. Fiecărui nod de
cadru metalic i se poate asocia un model mecanic definit de geometria
acestuia şi de tipul elementelor de prindere. Comportarea îmbinării sub
acţiunea momentului încovoietor este simulată, astfel, printr-un grup de resorturi
elastice legate în serie şi în paralel cărora li se asociază legi matematice de
interacţiune forţă-deplasare. Caracteristicile resorturilor se stabilesc pe cale
analitică sau experimentală, modelele mecanice stabilind doar o schemă de
interacţiune care stă la baza calculului analitic al conexiunii.
În funcţie de modelul structural ales pentru îmbinări, se pot obţine noduri capabile să transmită doar
eforturi axiale şi forţă tăietoare, noduri care transmit toate eforturile, asigurând o continuitate
aproape perfectă între elemente, şi noduri care asigură transferul total al forţelor tăietoare şi a
efortului axial, dar realizează o transmiere parţială a momentului încovoietor, continuitatea
structurii fiind întreruptă parţial la acest nivel

( Roxana Bâlc - Teză de doctorat: Structuri metalice în cadre. Calculul și alcătuirea nodurilor, Universitatea
Tehnică din Cluj-Napoca, 2012)
 Prevederi privind analiza/modelarea
nodurilor conform normei europene SR EN
1994-1-1-2004
Secțiunea 5 Analiza structurală - 5.1.2 Modelarea nodurilor
 (1) Efectele comportării nodurilor asupra distribuției forțelor interne și a momentele în
structură, și asupra deformațiilor structurii, pot în general să fie neglijate, dar când astfel
de efecte sunt semnificative (ca de exemplu cazul nodurilor semicontinui) se iau în
calcul, a se vedea secțiunea 8 și EN 1993-1-8 .
 (2) Pentru a identifica cazurile în care sunt luate în calcul efectele comportării
nodurilor în analiză, se face o diferență între cele trei modele de noduri după cum
urmează, a se vedea 8.2 și EN 1993-1-8 .
- simple, în care nodul poate fi considerat că nu transmite momente de încovoiere;
- continue, în care rigiditatea și/sau rezistența nodului permite continuitatea totală a
elementelor care se iau în calcul;
- semicontinue, în care comportarea nodului este luată în considerare.
 (3) Pentru clădiri, cerințele diferitelor tipuri de noduri sunt indicate în secțiunea 8 și EN
1993-1-8
 Prevederi privind analiza/modelarea nodurilor
conform normei europene SR EN 1994-1-1-2004

Secțiunea 8 Noduri de cadre compozite pentru

clădiri
 (1) Nodul compozit este definit conform EN
1994-1-1 Eurocode 4: Proiectarea structurilor
compozite de oțel și beton Partea 1- ca fiind
un nod între un element compozit și un alt
element compozit, element de oțel sau beton
armat, în care armătura este luată în
considerare în proiectarea pentru rezistența și
rigiditatea nodului. Alte noduri în cadre
compozite trebuie proiectate conform EN
1992-1-1 Eurocode 2: Proiectarea structurilor
din beton Partea 1-1 sau SR EN 1993-1-8:2006
Eurocode 3: Proiectarea structurilor de oțel
Partea 1-8, după cum e cazul.
 8.2 Analiză, modelare și clasificare
Prevederile din SR EN 1993-1-8:2006 Eurocode 3: Proiectarea structurilor de oțel
Partea 1-8: referitoare la noduri ce leagă secțiunile H sau I se aplică cu
modificările de mai jos:
 - Dacă rigiditatea rotațională Sj se ia având valoarea Sj,ini/η SR EN 1993-1-
8:2006 Eurocode 3: Proiectarea structurilor de oțel Partea 1-8, 5.12,
valoarea coeficientului de modificare a rigidității η pentru o conexiune
placă - contact ia valoarea 1,5.
 - Nodurile se clasifică conform acestei norme, luând în considerare
comportarea compozită.
 La clasificare, se ia în considerare direcțiile eforturilor secționale (forțe și
momente).
 Fisurarea și curgerea lentă în elementele ce se conectează pot fi
neglijate.
8.3 Metode de calcul
8.3.1 Bazele și domeniu de aplicare
 (1) EN 1993-1-8 , cap. 6 poate fi folosit la proiectarea nodurilor compozite între grinzi și
stâlpi precum și la proiectatrea înnădirilor, dacă partea de oțel rigid a nodului se află în
domeniul de aplicare al acestei secțiuni.
 (2) Proprietățile structurale ale componentelor acceptate în proiectare se bazează pe
încercări sau pe metode analitice sau numerice confirmate prin încercări.
 (3) La determinarea proprietăților structurale ale unui nod compozit, un rând de bare
de armătură poate fi tratat într-un mod similar cu un rând de șuruburi solicitate la
întindere într-o îmbinare metalică, dacă proprietățile structurale sunt cele ale armăturii.

8.3.2 Rezistența
(1) Nodurile compozite trebuie proiectate pentru a rezista la forța tăietoare
verticală, conform prevederilor corespunzătoare din SR EN 1993-1-8:2006 Eurocode
3: Proiectarea structurilor de oțel Partea 1-8:
(2) Momentul rezistent de proiectare al unui nod compozit cu conexiune de
forfecare totală se determină prin analogie cu prevederile pentru noduri în
construcții metalice precizate în SR EN 1993-1-8:2006 Eurocode 3: Proiectarea
structurilor de oțel Partea 1-8:6.2.7, luând în considerare contribuția armăturii.
(3) Rezistența componentelor se determină conform 8.4 și conform SR EN 1993-
1-8:2006 Eurocode 3: Proiectarea structurilor de oțel Partea 1-8:, 6.2.6, după cum e
cazul.
8.3.3 Rigiditatea la rotire
 (1) Rigiditatea rotațională a unui nod se determină prin analogie cu
prevederile pentru noduri în construcții metalice din SR EN 1993-1-8:2006 Eurocode
3: Proiectarea structurilor de oțel Partea 1-8:6.3.1, luând în considerare contribuția
armăturii.
 (2) Valoarea coeficientului ψ, a se vedea SR EN 1993-1-8:2006 Eurocode 3:
Proiectarea structurilor de oțel Partea 1-8:6.3.1(6), se poate lua 1,7, pentru un nod cu
placă de capăt.

8.3.4 Capacitatea de rotire

 (1) Influența fisurarii betonului, consolidării în întindere și deformația conexiunii
de forfecare se ia în considerare la determinarea capacității rotaționale.
 (2) Capacitatea rotațională a unui nod compozit se poate demonstra cu date
experimentale. Se ia în considerare variațiunile posibile ale proprietăților
materialelor față de valorile caracteristice specificate. Demonstrarea
experimentală nu este necesară dacă se folosesc detalii pe care experiența a
demonstrat că posedă proprietăți adecvate.
 (3) Ca alternativă, se pot folosi metode de calcul, dacă acestea sunt
fundamentate prin încercări.
Materiale
  Prof dr ing Cristina Campian

 Bibliografie recomandata
A 16-A CONFERINȚĂ NAȚIONALĂ DE CONSTRUCȚII METALICE, TIMIȘOARA,13-14 IUNIE 2019