I.

INTRODUCERE

Lucrarea prezintă și detaliază procedurile și metodele de calcul

prezentate în cea mai extinsă partea a normei Eurocod 3, respectiv SR EN
1993-1-8 Proiectarea structurilor din oțel. Proiectarea îmbinărilor.
Proiectarea structurilor de rezistență presupune pe lângă cunoașterea
cerințelor de rezistență, rigiditate și stabilitate a elementelor, cunoașterea și
însușirea metodelor de montaj și fabricare a structurilor metalice. Acest lucru
se poate realiza doar printr-o bună cunoaștere a metodelor și mijloacelor de
îmbinare a structurilor metalice.

I.1 Necesitatea realizării îmbinărilor. Caracteristici principale ale

unui nod.

În principiu elementele de construcții metalice, în marea lor

majoritate, se alcătuiesc ca elemente prefabricate preuzinate parțial sau
chiar integral în uzine de specialitate. Aceste elemente de construcții
prefabricate, denumite ansamblu, pot fi:

‐ stâlpi cu secțiune unitară sau compusă ;

‐ grinzi cu inima plină sau grinzi ajurate;
‐ ferme de acoperiș;
‐ pane sau rigle;
‐ grinzi cu zăbrele.

În cazul unui pod metalic, structura de rezistență a acestuia este

compusă din lonjeroane, antretoaze, elemente principale de rezistență grinzi,
arce, cadre , contravântuiri, care se îmbină între ele și compun suprastructura
podului. Aceste elemente fiind cu secțiuni mari, se asamblează în uzină din
produse finite table, profile cornier, profile tip H, I sau U etc. .
Toate aceste elemente se impune să fie legate între ele astfel încât să se
poată realiza un ansamblu structural conform proiectului tehnic și care să fie
realizabil din punct de vedere tehnologic.
Ținând seama de elementele metalice din care este alcătuită o
structură se poate constata ca întotdeauna se impune să asamblăm mai multe

5
tipuri de profile laminate astfel încât să obținem un element de construcție
care să corespundă din punct de vedere tehnic, funcțional și tehnologic. De
foarte multe ori se impune să realizăm elemente de construcții metalice de
lungimi mai mari decât pofilele laminate existente, fiind necesar în această
situație înnădirea elementelor respective pentru a se ajunge la lungimile
impuse de gabaritul structurii respective.
Îmbinarea mai multor profile în vederea obținerii unor secțiuni
solicitate de ansamblul construcției din care fac parte elementele de
construcții metalice se impune ca legarea asamblarea să se facă de așa
natură, încât să se garanteze continuitatea transferului de eforturi de la o
piesa la cealaltă astfel încât structura de rezistență obținută, să lucreze ca un
tot unitar.
Alegerea tipului de îmbinare se face pe baza criteriilor de satisfacere a
cerințelor de proiectare fundamentale, impuse de metoda stărilor limită, a
condițiilor de solicitare și exploatare ale construcției, de eventualele limitări
de spațiu în zona de îmbinare, de costul total al operațiunilor de îmbinare.
O îmbinare s-ar putea defini ca fiind locul unde două elemente sunt
interconectate.
La stabilirea îmbinării barelor metalice trebuie avute în vedere
următoarele principii:

‐ Aria elementelor de îmbinare să fie egală sau mai mare decât a

elementelor de îmbinat;
‐ Înnădirea să se realizeze pentru fiecare componentă în parte a
barei, evitându-se trecerea indirectă a eforturilor peste rostul
îmbinării;
‐ Centrul de greutate al elementelor cu care se realizează îmbinarea
să corespundă pe cât posibil, cu centru de greutate al secțiunii
elementelor îmbinate; în caz contrar apar eforturi suplimentare în
îmbinare;
‐ Înnădirea să fie plasată în zonele cu solicitări minime, secțiunea
barei cât și a elementelor de îmbinare să fie cât mai puțin slăbită;
‐ Numărul de îmbinări să fie minim, pentru a evita consumul
suplimentar de material și manoperă;
‐ Tronsonarea elementelor agabaritice trebuie să fie făcută astfel
încât să rezulte tronsoane identice pentru a simplifica montajul;
‐ Îmbinarea să fie simplă, ușor de executat, să se poată controla și
întreține pe parcursul exploatării;

6
 ‐ Îmbinările de montaj se vor concepe ținând cont de posibilitatea de
transport, manipulare și siguranță la montaj.

Figura I.1. Vedere generală a unui nod

Trebuie avute în vedere și următoarele aspecte principiale:

 Condiția de capacitate portantă și rigiditate;

 Condiția de simetrie a elementelor de îmbinare;
 În cazul îmbinărilor de șantier, toate părțile componente ale
secțiunii trebuie acoperite cu eclise, astfel încât să se asigure o
trecere cât mai directă a eforturilor de la un tronson la celălalt;
 Condiția constructivă și economică: îmbinările să fie cât mai
simple din punct de vedere constructiv, ușor de realizat, să fie
cât mai compacte.

Conexiunile între toate profilele metalice care participă la realizarea

secțiunilor elementelor de construcții se face prin diverse mijloace de
asamblare, care pot fi: îmbinări cu conectori mecanici sau tije șuruburi,
buloane, bolțuri, nituri , îmbinări cu sudură.
Norma de proiectare europeană referitoare la îmbinări SR EN 1993-1-
8 este una din cele mai consistente părți ale SR EN 1993. Pe plan european,
practic în fiecare țară a Uniunii Europene, se manifestă un interes deosebit
pentru elaborarea unor recomandări și îndrumări de proiectare, deoarece
calculul și proiectarea îmbinărilor în conformitate cu EN 1993-1-8 este destul
de complicată, greu de aplicat și astfel în practica curentă de proiectare pot să
apară erori de proiectare sau de interpretare a normei. La nivel național

7
există din 2010 un ghid elaborat de Centrul de cercetări pentru mecanica
materialelor și siguranța construcțiilor CEMSING- Timișoara.

I.2 Definiții și generalități

Pentru a avea o abordare comună a noțiunilor și a termenilor utilizați

se propun
1.Nod grindă-stâlp unilateral
2.Nod grindă-stâlp bilateral
3.Nod de continuitate grindă
4.Nod de continuitate stâlp
5.Bază a stâlpului.

a configurații de noduri după axa principală de inerție

a configurații de noduri după axa secundară de inerție pot fi utilizate numai

pentru momente echilibrate Mb1,Ed Mb2,Ed
Figura I.2. Configurații de noduri 1
Nodurile se pot definii, ca fiind ansamblul unor componente, care
facilitează interconectarea elementelor astfel încât eforturile relevante N, V
sau M să fie transmise de la un element la altul.
Nodurile se calculează pe baza unor ipoteze realiste de distribuție a
eforturilor. Pentru determinarea distribuției forțelor trebuie utilizate
următoarele ipoteze:

8
 - eforturile interne presupuse în analiză sunt în echilibru cu forțele
aplicate în noduri,
- fiecare element al unui nod este capabil să preia eforturile interne și
momente,
- deformațiile presupuse de această distribuție nu depășesc
capacitatea de deformare a elementelor de prindere, a sudurilor și a părților
îmbinate,
-distribuția de eforturi presupusă în calcul se recomandă să fie
compatibilă cu rigiditatea relativă a componentelor nodului.
Caracteristicile principale ale unui nod sunt:
-rezistență,
-rigiditatea la rotire,
-ductilitatea.

I.3 Reguli de proiectare pentru îmbinări în zone disipative

Alcătuirea constructivă a îmbinărilor în zone disipative trebuie să

limiteze apariția tensiunilor reziduale mari, defectelor de execuție și să
dirijeze dezvoltarea deformațiilor plastice în zonele special conformate în
acest scop. Îmbinările disipative, pe lângă criteriile de rigiditate şi rezistență
trebuie să îndeplinească şi cerințe de ductilitate validate experimental ,
impuse de normele seismice funcție de tipul structurii şi clasa de
ductilitate 6 .
Îmbinările nedisipative ale elementelor disipative realizate cu sudură
în relief sau cu șuruburi trebuie să satisfacă următoarea relație:

Rd 1,1γovRfy
Unde:
Rd – reprezintă rezistența îmbinării, corespunzătoare modului de solicitare la
care este supusă. Pentru calculul Rd se utilizează norma SR EN 1993-1-8 ca
document normativ de referință;
Rfy – rezistența plastică a elementului disipativ care se îmbină;
γov – factorul de suprarezistentă care ține cont de o limită de curgere reală
mai mare decât cea caracteristică a zonei disipative γov 1,25 în lipsa unor
încercări experimentale .

Îmbinarea grindă-stâlp cu secțiune redusă se obține prin decuparea tălpilor în

9
zona adiacentă stâlpului, pentru a dirija formarea articulației plastice în zona
cu secțiune redusă a grinzii. O modalitate de prelucrare a tălpilor este
prezentată mai jos, unde valorile a, b, c și R se determină astfel:

0,5 ∙ 𝑏 𝑎 0,75 ∙ 𝑏
0,65 ∙ 𝑑 𝑏 0,85 ∙ 𝑑
0,1 ∙ 𝑏 𝑐 0,25 ∙ 𝑏
4∙𝑐 𝑏
𝑅
8∙𝑐

Unde:
a- este distanța de la fața stâlpului la zona redusă;

b- este lungimea zonei reduse;

c-reducerea maximă a tălpii grinzii;

R-raza de tăiere.

Figura I.3. Îmbinarea unei grinzi cu secțiune redusă 11

10