Documente Academic
Documente Profesional
Documente Cultură
DE
REZISTENTA MATERIALELOR
1
INTRODUCERE
IN REZISTENTA MATERIALELOR
2
1. REZISTENTA MATERIALELOR. OBIECTUL STUDIULUI
Fig.1.1.
3
Fig.1.2.
4
STATICA CONSTRUCTIILOR
SOLICITAREA
EFORTURI
EFORTURI UNITARE
SECTIONALE SI
GEOMETRIA DEFORMATII
AXELOR SPECIFICE
GEOMETRIA
SECTIUNII
REZISTENTA MATERIALELOR
5
punctuali (la nivelul fiecăruie punct aparţinând secţiunii) ai aceleeaşi interacţiuni - şi
implicaţiile pe care GEOMETRIA SECTIUNII TRANSVERSALE ca element cheie în
dirijarea răspunsului punctual, le are în cadrul acestui sistem relaţional fac obiectul
părţii a patra a cursului , intitulată ELEMENTE DE REZISTENTA MATERIALELOR.
Răspunsul structurilor alcătuite din materiale omogene sau cu comportare puternic
nesimetrică (beton simplu, beton armat, beton precomprimat) va fi studiat în cursul
anilor următori.
Determinarea distribuţiei pe secţiune a forţelor interioare de legătură (precizarea
parametrilor eforturilor unitari în fiecare punct al secţiunii( capătă rezolvări particulare
pentru fiecare din cele patru tipuri de solicitare simplă (întindere/compresiune centrică,
forfecare, încovoiere, torsiune) definite în cadrul staticii construcţiilor.
Procesul proiectării secţiunii transversale (modelare geometriei secţiunii), în vederea
dirijării răspunsului spre forme raţionale (dictate de un complex de considerente dintre
care SIGURANTA SI ECONOMIA joacă rolurile principale) se desfăşoară în cadrul
organizat al unei METODE DE CALCUL.
Metoda de calcul folosită curent în Rezistenţa materialelor este moetoda rezistenţelor
admisibile.
6
σ max ≤ τ
τ max ≤ τ (1.1)
unde:
- σmax, şi τmax reprezintă (pentru solicitarea dată) eforturile unitare maxime ce pot apărea
în cea mai solicitată zonă a structurii (în cel mai solicitat punct al celei mai solicitate
secţiuni);
- σa, şi τa reprezintă rezistenţe admisibile, valori convenţionale ale unor eforturi
moderate, situate în domeniul comportării liniar elastice, proprii fiecărui material (şi - în
anumite condiţii - proprii şi unor particularităţi ale modului de solicitare a elementului).
Se obişnuişte ca rezistenţa admisibilă să fie subordonată uneia din valorile particulare
de pe curba caracteristică (limita de curgere, σC, pentru materialele ductile, cu curgere,
sau limita de ruperi, σr, pentru materiale fragile, fără curgere); în funcţie de tipul
materialului (ductil, fragil), rezistenţele admisibile se definesc atunci sub una din formele
următoare:
c c
σa = , σa = (pentru materiale ductile), sau
c c
r
σa = , σa = r (pentru materiale casante),
c c
unde c, cu valori supraunitare, reprezintă coeficientul de siguranţă.
7
*) Acest tip de răspuns, caracterizat de liniaritatea relaţiei efort unitar-deformaţii
specifică, este guvernat de legea lui Hooke, sub cele două forme: σ = Eε şi τ = Gγ
Fig.1.3.
8
- schematizările privind forma structurii şi modul de aplicare a forţelor, procedeele,
procedeele de calcul etc. sunt sursa unor modelări aproximative ale fenomenului real.
9
Capitolul II
1. MOMENTE DE INERTIE
1.1. DEFINITII
I∆ = ∫A a2dA, (2.1.)
10
fig.2.1.
Io = ∫A r2 dA (2.2)
11
Fig.2.2.
Observaţie. Faţă de orice sistem ortogonal de axe Oxy (cu originea în polul 0),
Ix + Iy = Io = const. (2.3)
căci x2 + y2 = 22 (fig.2.3)
fig.2.3.
12
Fie suprafaţa secţiunii (de arie A) şi sistemul ortogonal de axe 0xy cuprins în
planul ei (fig.2.4).
Fig.2.4.
13
1.2.1. Momentul de inerţie al unei secţiuni dreptunghiulare în raport cu o axă de
simetrie
bh 3
Ix =
12
hb 3
Iy = (2.5)
12
14
fig. 2.5.
πd 4
ID = (2.6)
64
Fie IG momentul de inerţie al unei suprafeţe de arie A în raport cu axa DG ce trece prin
centrul de greutate al suprafeţei (axă centrală). Să se determine momentul de inerţie al
aceleaşi suprafeţe în raport cu axa D paralelă cu axa ∆G, la distanţa d (fig.2.6).
15
Fig.26
întrucât
ςA aGdA = 0
I = IG + Ad2 (2.7)
16
Momentul de inerţie în raport cu o axă centrală are valoare minimă (căci cantitatea
Ad2 este nulă).
In raport cu diferite axe trecând prin punctul 0 cuprins în planul suprafeţei momentele
de inerţie au valori diferite.
Intrucât în raport cu două axe perpendiculare (D1 şi D2) suma momentelor de inerţie
este o constantă - conf. relaţiei (2.3) stabilită anterior - dacă I1 (în raport cu axa D) are
valoare maximă, rezultă că I2 (în raport cu axa D2) are valoare minimă.
Momentele de inerţie cu valori extreme, I1 = Imax şi I2 = I min, se numesc momente
principale de inerţie; cele două axe perpendiculare între ele - în raport cu care
momentele de inerţie ating aceste valori se numesc axe principale de inerţie. Când
punctul 0 este centrul de greutate al suprafeţei, momentele extreme se numesc
momente centrale principale de inerţie, iar axele - axe centrale principale de inerţie.
Dacă suprafaţa are o axă de simetrie, ea este axă centrală principală de inerţie (fără
demonstraţie); perpendicular pe ea se află, desigur, cea de-a doua axă principală
(fig.2.7).
17
Fig.2.7
Pe baza relaţiei de definiţie (2.1) în care intervin distanţele a, pentru anumite forme de
secţiuni, la care suprafaţa este distribuită evident în lungul uneia din cele două axe, se
poate aprecia (fără calcul) că în raport cu această axă momentul de inerţie este minim;
este cazul secţiunilor b, c, d din fig. 2.7.
La suprafeţele pentru care I1 = I2 (adică Imax = Imin) toate momentele de inerţie centrale
sunt egale şi toate axele centrale sunt axele principale de inerţie; este cazul
suprafeţelor cu mai mult de două axe de simetrie (suprafeţele poligoanelor regulate,
inclusiv cercul).
18
1.5. CALCULUL MOMENTELOR DE INERTIE LA SECTIUNI DE FORMA
OARECARE
Fie o suprafaţă de arie A compusă din mai multe suprafaţe cu ariile AI, AII, AIII….
Integrala pe aria A, reprezentând expresia momentului de inerţie se poate descompune
în integrale pe ariile parţiale AI, AII, AIII…., reprezentând momentele de inerţie ale
suprafeţelor parţiale:
adică
Momentul de inerţie al unei suprafeţe în raport cu o axă este egal cu suma momentelor
de inerţie al unor suprafeţe componente, în raport cu aceeaşi axă.
Observaţia serveşte la calculul momentului de inerţie al suprafeţelor compuse din figuri
geometrice regulate (de obicei dreptunghiuri), pentru care momentul de inerţie este
uşor de calculat.
Cu notaţiile din fig.2.8, unde GI şi GII sunt centrale de greutate ale celor două suprafeţe
parţiale de formă dreptunghiulară, în baza relaţiilor (2.7), (2.5) şi (2.8), momentul de
inerţie I al întregii suprafeţe în raport cu axa ∆ este
b.I n3 b h3
I = II + III = + b.h, a12 + H II + bII hII a II2
12 12
19
Fig.2.8
2. MODUL DE REZISTENTA
2.1. DEFINITIE
20
1x
Wx =
I max
unde :
Fig.2.9
Dacă axa x nu este axă de simetrie, se definesc două valori ale modulului de rezistenţă
- WIx şi WxII - corespunzătoare celor două distanţe maxime. IImax şi III max.
21
2.2.1. Modulul de rezistenţă al unei secţiuni dreptunghiulare
bh 3
Wx = 12
h
2
bh 2
Wx = (2.10)
6
22
2.2.2. Modulul de rezistenţă al unei secţiuni circulare
d 4
W= 64 ,
d
2
d 3
W= (2.11)
32
3.1. DEFINITIE
Ix
ix ) , (2.12)
A
23
unde
24
LEMN ECARISAT
(după STAS 942-71)
25
19 x 30 570 42.75 2.850 8,66 17,14 1,805
0 8
25 x 25 625 32.55 2.604 7,22 32.55 2.604 7,22
2 2
25 x 30 750 56.25 3.750 8,66 39.06 3.125
0 3
30 x 30 900 67.50 4.500 8,66 67.50 4.500 8,66
0 0
*) In tabele, pentru axele principale de inerţie ale secţiunii, s-au folosit notaţiile y şi z.
26
Capitolul III
REZISTENTA SI RIGIDITATEA
ELEMENTELOR DE TIP BARA
fig.3.1.
27
O pereche de forţe echilibrate aplicate pe o bară dreaptă de-a lungul axului ei
generează între punctele de aplicaţii întindere/compresiune centrică (fig.3.2). Forţa
axială N are intensitatatae P a fiecăruia din cele două forţe exterioare
Fig. 3.2.
28
Studiul geometric (privind modul de deformare). Pe suprafeţele laterale ale unei
bare drepte cu secţiune dreptunghiulară se trasează un sistem de linii longitudinale
(paralele cu axa) şi transversale (perpendiculare pe axă). In regim de solicitare (fig.3.3)
liniile transversale se depărtează /aproape (prin translaţii) rămânând drepte, paralele
între ele şi normale pe cele longitudinale.
Fig. 3.3.
29
Sinteza studiu geometrică - studiu fizic. Dacă γ = 0, rezultă τ = 0. Dacă ε = const.,
rezultă = const. Pe secţiunea transversală, interacţiunea punctuală este exprimată prin
eforturi unitare normale τ egale (uniform distribuite) (fig.3.4).
Fig. 3.4.
N = σ ∫A dA = τA,
de unde:
30
σ= N
(3.1)
A
N
σa
A
Relaţia conţine trei parametri; ei corespund celor trei factori care apar ăn procesul celor
trei factori care apar în procesul proiectării secţiunii:
- solicitarea, exprimată prin forţa axială N;
- materialul, exprimat prin rezistenţa sa admisibilă τa;
- geometria suprafeţei secţiunii transversale, exprimată prin aria A.
După felul în care aceştia intervin (ca parametrii cunoscuţi sau necunoscuţi),
proiectaread îmbracă trei aspecte: verificarea, dimensionarea şi determinarea
capacităţii portante a secţiunii.
31
Cele trei aspecte ale proiectării sunt prezentate sintetic în tabelul 3.1 şi comentate în
continuare.
Tabelul 3.1.
32
curgere a materialului, prin fenomenul numit flambaj*. In principiu, pericolul flambajului
este cu atât mai mare cu cât barele sunt mai svelte. Numai barele robuste (cu lungimea
redusă şi secţiuni transversale desvoltate) pot fi proiectate la compresiune în condiţiile
analizate în capitolul de faţă.
33
Fig.3.8.
fig.3.8 prezintă distribuţia eforturilor unitare σ în trei secţiuni (a, b, c) aflate la distanţe
diferite de punctul de aplicaţii a forţei exterioare.
In secţiuni transversale suficient de depărtate de punctul de aplicaţie a forţelor
exterioare, distribuţia în secţiune a eforturilor unitare nu este influenţată de modul de
aplicare a acestor forţe (principiului Saint-Venant).
Neuniformităţile în distribuţia eforturilor unitare pe secţiunea transversală apar şi la
variaţii …….. ale formei secţiunii (găuri, crestături etc.) (fig.3.9).
Concentraţiile de eforturi din secţiunile slăbite de găuri sau crestături au
consecinţe diferite la materialele casante şi ductile.
La materialele casante bara se rupe brusc când “vârful” eforturilor atinge τr (deci la
o valoare a efortului mediu mult mai mică decât τr (fig.3.10). La materialele ductile (cu
curgere, sau cu deformaţii plastice mari) ruperea este un proces îndelungat, care se
sfârşeşte chiar după ce, treptat, pe măsură ce creşte solicitarea, toate eforturile unitare
din secţiune ating rezistenţa de curgere; distribuţia eforturilor unitare în câteva faze
premergătoare ruperii unei bare alcătuite din material ductil este prezentată în fig.3.11.
34
fig.3.10
fig.3.10
35
fig. 3.11
Intre deformaţii şi eforturi există legătura liniară exprimată de legea lui Hook σ =
Eε; de aici se deduce expresia formaţiilor specifice liniare ε:
N
ε= = A =
N
E E EA
36
Cum ε reprezintă deformaţia unităţii de lungime, deformaţia întregii unităţi de
lungime, deformaţia întregii bare (alungirea sau scurtarea ∆l) e proporţională cu
lungimea l:
∆l = εl (3.3)
∆l = Nl (3.4)
EA
37
(ca şi cum eforturi axiale de compresiune N ar constrânge bara dilatată cu cantitatea ∆lt
să revină la poziţia iniţială printr-o scurtare ∆lN egală
∆lt = ∆l N;
∆to . α . l = Nl
,
EA
de unde
σt = N
= ∆t . α . E (3.6)
A
38
In sistemul static determinate (cu număr minim de legături) deformaţiile de
dilatare/contracţie se produc liber (fig.3.12.a), deci fără consecinţe asupra stării de efort
din bare.
Legăturile suplimentare ale sistemelor static nedeterminate îngrădesc libertatea
de deformare, generând în bare eforturi (fig.3.12.b).
Podurile metalice sunt totdeauna structuri simplu rezemate (cu un reazem fix şi
altul mobil), cu posibilitatea de dilatare sau contracţii neblocată în lungul axului podului.
fig. 3.12
39
2. ELEMENTE SOLICITATE LA FORFECARE PURA. FORFECAREA PIESELOR
CU SECTIUNE REDUSA.
Fig.3.14.
Două forţe P, paralele, egale şi de sens contrar, acţionând, la distanţă neglijabilă între
ele, normal pe axul barei, generează forfecare pură (fig.3.15). Forşa tăietoare T are
intensitatea P a fiecăreia din cele două forţe exterioare.
40
Fig.3.14.
41
A. Chiar şi în cazul din fig.3.15 forfecarea lor însoţită la încovoiere; momentul cuplului
este mic însă şi se neglijează.
T = A;
de unde,
τ = T
(3.7)
A
42
Imbinărilşe cu nituri solicitate axial blochează deplasările relative în lungul unui ax
comun celor două elemente. Fig.3.16 prezintă o astfel de îmbinare.
Fig. 3.16.
Niturile sunt piese din oţel (rezistenţa oţelului nitului este puţin inferioară celei a oţelului
pieselor care se îmbină) cu forma din fig.3.17.a. Imbinarea se realizează prin
introducerea niturilor încălzite la roşu în găuri date în prealabil şi formarea, prin baterie,
a celui de-al doilea cap (fig. 3.17.b).
43
fig.3.17.
2.5.2.1. Modul de lucru. Sub acţiunea forţelor P, de sens contrar, care solicită
îmbinarea, cele două elemente au tendinţa de a luneca relativ (fig.3.18). Ca urmare,
îmbinarea se poate distruge în două feluri:
fig. 3.18
- prin forfecarea tijei sitului în secţunea transversală din dreptul planului de separaţie a
celor două elemente;
- prin strivirea tijei pe suprafaţa de contact dintre tijă şi pereţii găurii de nit.
44
“Transportul” forţelor prin îmbinare (adică efectul lor pe suprafaţa forfecată şi pe
suprafaţa strivită) este reprezentat în fig.3.19 prin forţe interioare de legătură.
fig. 3.19
45
2.5.2.2. Rezistenţa nitului la forfecare. Capacitatea de rezistenţă în secţiunea
transversală a tijei depinde de aria secţiunii forfecate, Af, şi de rezistenţa admisibilă la
forfecare, τaf, a materialului tijei. In baza relaţiei (3.7);
Rf = Af . af
d 2
Rf = af, (3.8)
r
af = 0,8 τa,
2.5.2.3. Rezistenţa nitului la strivire. Presiunile reciproce dintre tijă şi pereţii găurii au
distribuţia neuniformă din fig.3.2 pentru simplificarea calculelor, volumul matizat, având
o distribuţie uniformă, pe edeală, de formă dreptunghiulară, a unui plan diametral
(fig.3.20.b).
46
fig.3.20
As = dt
si de rezistenţa admisibilă la strivire de pereţii găurii de nit τag. Dacă elementele care
se îmbină au grosimi diferite (t1ft2), aceeaşi forţă P se distribuie pe suprafeţe cu arii
diferite; eforturile unitare de strivire fiin mai mari pe piesa mai subţire, în determinarea
ariei As se va considera tmin :
47
ag = 2 a
P
= Af . af,
2
de unde
d 2
Rf = 2 af
4
48
Rf = ng d af
2
(3.10)
4
49
Fig.3.21.
unde (Σt) min este suma minimă a grosimilor elementelor care tind să se deplaseze în
acelaşi sens.
P
n= (3.12)
R
50
cuprinse în standarde (cu aproximaţie, d = 2t). Tot standardele precizează reguli privind
propoziţia niturilor în îmbinare.
Deşi calculul îmbinărilor nituite are un caracter convenţional (fiind condus pe baza
mai multor ipoteze simplificatoare), rezultate obţinute corespund capacităţi reale de
rezistenţă, întrucât rezistenţele admisibile acceptate sunt determinate, experimental,
tocmai prin ruperea unor astfel de îmbinări.
51
2.6. COMPORTAREA IMBINARILOR CU BULOANE
2.7.1. Descriere
Solidarizarea elementelor sudate se realizează cu material topit sub forma unui cordon.
După poziţia relativă a elementelor care se îmbină, rândurile se împart în două
categorii:
- suduri în adâncime, folosite la îmbinarea cap la cap a două elemente în prelungire
(fig.3.22);
- suduri în relief sau de colţ, executate la elemente suprapuse (fig.3.23).
52
fig.3.22 fig.3.23
53
2.7.2. Proiectarea îmbinărilor sudate
fig.3.24 fig.3.25
54
T = τas A
fig.3.26
55
As = Σl . a
Alegând grosimea unui cordon (se recomandă b ≤ tmin), rezultă lungimea sa, astfel încât
capacitatea însumată a tuturor cordoanelor forfecate să fie superioară forţei axiale
transmise prin îmbinare.
56
Fig.3.27
De obicei, încovoierea apare însoţită de forfecare; sub această formă, tipică grinzilor va
fi tratată în subcapitolul 4.
In funcţie de direcţia vectorului moment încovoietor faţă de axele principale de inerţie
ale secţiunii transversale, se deosebesc următoarele două cazuri:
- încovoiere pe două direcţii sau încovoiere oblică (cazul general), când direcţia
vectorului cuplu este oarecare faţă de direcţia axelor;
- încovoiere pe o direcţie sau încovoiere simplă (cazul particular), când direcţia
vectorului cuplu coincide cu direcţia uneia din axe.
Grinzile cu secţiuni simetrice (în raport cu cel puţin o axă), încărcate cu forţe în planul
de simetrie longitudinal, sunt solicitate la încovoiere pe o singură direcţie (fig.3.28). Este
cazul cel mai des întâlnit în practică şi el va fi studiat în continuare.
O pavă de acoperiş (fig.3.29) este solicitată la încovoiere oblică (pe două direcţii) ; dar
fiecare din cele două componente Mx şi My (pe direcţiile principale de
57
fig.3.28
58
fig.3.29
59
3.2. REZISTENTA BARELOR INCOVOIATE
60
Fig.3.30
a-şi modifica lungimea; intersecţia dintre acest plan şi planul secţiunii transversale se
numeşte axă neutră.
Două secţiuni aflate la distanţa elementară dz se rotesc cu unghiul elementar d
(fig.3.31.a); pe desen s-au pus în evidenţă fibra neutră AB cu lungimea neschimbată
(AB = dz) şi raza de curbură a fibrei neutre (OA = OB = ).
Variaţia de lungime a unei fibre oarecare (MNN’) aflată la cota y’ faţă de firbra
neutră este pusă în evidenţa în fig. 3.31.b prin segmentul NN’. Din asemănarea
triunghiurilor OAB şi BNN’ rezultă:
NN ' BN
=
AB OA
sau
NN ' Y '
= ;
AB
61
primul raport (dintre alungirea fibrei şi lungimea ei iniţială) este deformaţia specifică ε şi
relaţia de asemănare devine:
ε= 1
>’; (3.13)
deformaţiile specifice ε, nule în dreptul axei neutre, variază liniar pe înălţimea secţiunii
transversale (fig. 3.32.a).
fig. 3.31
62
Studiul fizic consemnează condiţia de elasticitate liniară (legea lui Hooke)
acceptată în Rezistenţa materialelor:
σ = Eε
τ = 6γ
σ=E 1
y’; (3.14)
63
a - diagrama de distribuţie a deformaţiilor specifice ε
b - diagrama de distribuţie a eforturilor unitare normale
c - măsura interacţiunii: prin eforturi unitare normale şi prin momentul încovoietor M
d - secţiunea transversală şi axa neutră
Fig.3.32
64
Fig.3.33
N = SA τdA = 0; (3.15)
Mx = SA τdA . y (3.16)
Sinteza studiu geometric - studiu fizic - studiu static. Cu (3.24), prima relaţie de
contravalenţă devine
1
N=E. SA y’dA
adică
SA y’dA = 0
Integrala reprezintă un moment static (al suprafeţei secţiunii transversale faţă de axa
neutră a secţiunii); din faptul că e nul, rezultă că axa neutră trece prin centrul de
greutate al suprafeţei secţiunii; ea coincide cu axa x, motiv pentru care y şi y’ măsoară
aceeaşi distanţă.
Cu (3.14) a doua relaţie de echivalentă devine:
Mx = E 1 SA y2dA
65
sau
Mx = E 1 SA Ix, (3.17)
1
E =
y
(3.17) devine
Mx = Ix
y
τ= Mx
y (3.18)
Ix
Expresia (3.18) cunoscută sub numele de formula lui Navier precizează mărimea
efortului unitar normal τ într-un punct M situat la distanţa y faţă de axa neutră (fig.3.34).
66
Fig. 3.34
Valorile maxime ale eforturilor unitare se dezvoltă în fibrele extreme (cele mai
depărtate de axa neutră). Dacă Ymax este distanţa de la fibra extremă la axa neutră
rezultă
τmax = Mx
Ymax
Ix
τmax = Mx
Ix
Ymax
67
τmax = Mx
(3.19)
Wx
Rezultanţa forţelor interioare de legătură de pe zona întinsă, Fi, şi comprimată, Fc, sunt
două forţe egale şi de sens contrar (fig.3.35); ele formează un cuplu al cărui
68
Fig. 3.35
M
≤ σa (3.20)
W
Relaţia conţine trei parametri; ei corespund celor trei factori care intervin în procesul
proiectării secţiunii barelor încovoietoare:
- solicitarea, exprimată prin momentul încovoietor M;
- materialul , exprimat prin rezisnteţa sa admisibilă σa;
- geometria suprafeţei secţiunii transversale, exprimată prin modulul de rezistenţă W,
determinat în raport cu axa neutră (axa principală centrală de inerţie ce coincide cu
suportul vectorului moment).
69
După felul în care aceştia intervin (ca parametri cunoscuţi sau necunoscuţi), proiectarea
îmbracă trei aspecte; verificarea rezistenţei secţiunii, dimensionarea secţiunii şi
determinarea capacităţii portante a secţiunii.
Cele trei aspecte ale proiectării secţiunii sunt sintetic în tabelul 3.2.
Tabelul 3.2.
70
unde Wef este modulul de rezistenţă efectiv (al secţiunii propuse prin proiectare). Pentru
bare cu secţiune circulară,
d 3
≥ Wnec
32
bh 2
≥ Wnec;
6
relaţia conţine două necunoscute - b şi h; determinarea lor se face propunând fie una
din ele, fie cu anumit raport (orientativ) între ele. Pentru barele cu secţiuni stadardizate
care se confecţionează într-un număr limitat de tipuri (cazul profilelor laminate din oţel,
sau al majorităţii grinzilor din lemn cu secţiune dreptunghiulară), secţiunea rezultă direct
prin compararea valorii Wnec cu valoarea Wef din tabelele de caracteristici ale fiecărui tip
de secţiune. Pentru secţiuni de alte forme, dimensionarea se face prin încercări,
verificând relaţia (3.2) pentru diferite secţiuni propuse.
Capacitatea portantă a unei secţiuni se măsoară prin momentul încovoietor (numit
moment capabil, Mcap), căruia îi corespunde un efort unitar maxim egal cu rezistenţa
admisibilă. Rezistenţa barei în secţiunea analizată este asigurată dacă momentul
încovoietor M generat de încărcare nu depăşeşte momentul capabil: M ≤ Mcap.
Verificarea şi dimensionarea cu momentul încovoietor maxim.
71
Criteriul de rezistenţă Wnec = M/σa aplicat la dimensionarea secţiunii oferă o infinitate de
soluţii. El poate fi satisfăcut de secţiuni cu forme şi arii diferite; urmând reducerea
consumului de material se preferă formele cu arie minimă. Pe de altă parte, la arii
egale, forme diferite asigură capacităţi diferite; forma raţională va corespunde
capacităţii maxime.
Capacitatea secţiunii (exprimată ca moment al cuplului rezultantelor forţelor interioare
de legătură) este proporţională cu valoarea - egală - a celor două rezultante (Fc = Fi) şi
cu braţul lor de pârghie Z (fig.3.36).
Suprafaţa secţiunii nu este solicitată uniform. Cu cât o parte cât mai mare din suprafaţa
secţiunii se va afla în zonele cele mai solicitate (cu eforturi unitare mari), cu atât
rezultanta forţelor interioare de legătură (ca sumă a produselor dintre efortul unitar şi
elementul de arie) va fi mai mare.
Pentru o secţiune dreptunghiulară cu aria A,
Fc = Fi = 1A
σa; Fc = Fi = A
σ
22 4
72
Fc = Fi = A
σa
2
Fig.3.36
Fig.3.37
73
B. Creşterea capacităţii secţiunii prin creşterea braţului de pârghie.
2
Z= h (3.22)
3
Mcap = A
σa . 2
h = Ah
σa;
4 3 6
Mcap = A
σa .h= Ah
σa;
2 2
74
Dacă secţiunile au aceeaşi arie, aceeaşi înălţime şi sunt alcătuite din aceleaşi material,
capacitatea secţiunii ideale este de trei ori mai mare decât capacitatea secţiunii de
formă dreptunghiulară.
O secţiune naţională tinde, prin conformarea ei, către forma ideală descrisă mai sus.
Această formă constituie reperul secţiunilor de tip I sau U ale parapetelor laminate sau
ale grinzilor din oţel “cu secţiune compusă”, confecţionate prin sudare sau solidarizarea
cu nituri (fig.3.38).
Fig.3.38
75
Fig.3.39
N cap = W σa;
A h 2
2 ( )
I ideal 2 2
Wideal = =
h h
2 2
Ah
Wideal =
2
76
Raportul dintre modulul de rezistenţă W al unei secţiuni de formă dată şi modulul
de rezistenţă ideal reflectă raportul dintre capacităţile portante ale celor două secţiuni şi
se numeşte randament al secţiunii:
W
r= (3.23)
Wideal
Parametrii care definesc deformarea unui volum elementar sunt deformaţia specifică
liniară ε şi de formaţia specifică unghiulară γ. In elementele solicitate de încovoiere
pură, deformaţiile unghiulare sunt nule (γ = 0) iar deformaţiile liniare ε, măsurate în
lungul axului barei, variază liniar pe înălţimea secţiunii, cu valori nule în dreptul axei
neutre (care o împarte în două zone: una comprimată, cu fibre scurtate, alta întinsă, cu
fibre alungite) (fig.3.40).
77
Fig. 3.40
3.3.1.2. Parametrii globali (privind deformarea unui tronson elementar de bază.
Parametrii globali sunt raza de curbura barei 1/σ, rotirea elementară dρ (rotirea
elementară a două secţiuni aflate la distanţa elementară dz), rotirea specifică cu (rotirea
relativă a două secţiuni aflate la distanţă unitară( (fig. 3.41).
Fig. 3.41.
78
Fig. 3.42 Fig. 3.43
ε= 1
y
1 d
= = (3.24)
dz
Din fig.3.43, care prezintă un tronson elementar de bară în două poziţii - înainte şi după
deformarea barei, se deduce relaţia dintre cei doi parametri practici ai deformării:
dv
= (3.25)
dz
79
De unde, prin derivare, considerând şi relaţia (3.24), rezultă:
d 2 v d 1
= = (3.26)
dz 2 dz
parametrul
parametrii global σ =M y
I
statici parametrul
fundamental τ
Parametrii σ = εE
răspunsului
parametrul
fundam. ε
80
parametrii ε= 1
y
geometrici parametrul
global 1/ρ
1 M
= (3.27)
EI
ω= M
,
EI
care derivă din (3.27) şi (3.24), are aceeaşi structură cu expresia alungirii/scurtării
specifice ε la solicitarea de întindere/compresiune centrică (3.2).
3.3.2.2. Ecuaţia axei elastice a barei (a axei bazei în regim de deformare liniar -
elastic) Cu (3.2b) relaţia (3.27 devine
81
d 2v M
= (3.28)
dz 2 EI
Intrucât pentru momente încovoietoare pozitive (în prezenţa cărora săgeţile sunt
pozitive) concavitatea barei este îndreptată spre sensul negativ al axei v, derivată a
doua a săgeţii trebuie să fie negativă, cu această observaţie, relaţia (3.28) devine
d 2v M
2
=− (3.29)
dz EI
Fig. 3.44
3.3.2.3. Determinarea rotirii şi săgeţii prin integrarea analitică a ecuaţiei axei elastice.
prin integrarea succesivă a ecuaţiei (3.29) se obţin expresiile rotirii,
ϕ(z) = dv
dz
82
şi săgeţii v(z)
M (z) = - P (l - z) (3.30)
d 2v P
2
= (l - z)
dz EI
83
z2
ϕ= d v
2
=
P
(lz - ) + C1,
dz EI 2
P lz 2 z 3
v= ( − )+ Ciz + C2
Ei 2 6
z2
ϕ(z) = P
(lz − );
EI 2
P lz 2 z 3
v(z) = ( − )
EI 2 6
La capătul liber al consolei (pentru z = l), şi săgeata şi rotirea sunt maxime (fig.3.46):
Pl 2
ϕmax = (3.31)
2 EI
Pl 3
vmax = (3.32)
3EI
84
3.3.2.4. Determinarea rotirii şi săgeţii prin metoda grinzii conjugate (fictive). In paralel cu
grinda reală (fig.3.49), pentru care urmează să se determine parametrii deformării ϕ şi
v, se considerăo grindă fictivă, conjugată celei reale (fig.3.50).
Intre săgeata v, rotirea ϕ şi momentul încovoietor M (parametrii ai situaţiei reale) există
relaţia, dedusă anterior.
d 2 v d M
2
= =− (3.33)
dv dz EI
85
Fig. 3.49 Fig. 3.50
d 2 M dT
= = −p
dz 2 dz
Dacă
M
p= ;
EI
d 2v d 2 M
=
dz 2 dz 2
şi
d dT
=
dz dz
86
v=M (3.34)
şi
ϕ=T (3.35)
Ceea ce înseamnă că, în orice secţiune a grinzii reale, săgeata şi rotirea sunt egale cu
momentul încovoietor şi forţa tăietoare din secţiunea corespunzătoare a unei grinzi
fictive, conjugată celei reale, supusă încărcării
M ( z)
p (z) =
Ei
87
Grindă reală Grindă fictivă
Fig. 3.51
88
1 Pl
Tmax = l,
2 EI
PC 2
ϕmax = Tmax =
2 EI
PC 2 2
M max = l
2 EI 3
PC 3
vmax = Mmax =
2 EI
Aceleaşi rezultate s-au obţinut şi prin integrarea analitică a ecuaţiei axei elastice,
în cadrul aplicaţiei de la punctul 3.3.2.3.
ϕmax vmax
89
Pl 2 Pl 3
16 EI 48EI
Pl 2 5Pl 4
16 EI 384 EI
Pl 2 Pl 3
16 EI 3EI
Pl 3 Pl 4
6 EI 8 EI
90
f
≤ 1
(3.36)
s k
91
Fig. 5.53.
Intre momentul încovoietor şi forţa tăietoare există relaţia stabilită anterior (partea a III-
a)
dM
=T
dy
aceasta înseamnă că prezenţa forţei tăietoare atrage după sine variaţia momentului
încovoietor.
Efectul momentului încovoietor (răspunsul barelor solicitate la încovoiere pură) a
fost analizat în paragraful precedent. In paragraful de faţă va fi analizat efectul forţei
tăietoare.
Echilibrul tronsonului elementar din fig. 3.54.a este asigurat, alături de forţele exterioare
a-i revin, de eforturile secţionale M, T, M + dm, T + dT.
92
Fig. 3.54
93
(Pe zonele de bară cu forţa tăietoare nulă, momentul încovoietor este constant şi
tendinţele de lunecare sunt nule).
Măsura interacţiunii dintre partea superioară şi cea inferioară a elementului este
perechea forţelor de lunecare dL; restabilind echilibrul fiecărei părţi, forţele de lunecare
blochează lunecarea şi asigură integritatea formei.
Pe un element de bară aflat deopotrivă sub regimul forţelor tăietoare şi al forţelor de
lunecare, interacţiunea este măsurată prin eforturi unitare tangenţiale (fig.3.55).
Conform principiului dualităţii eforturilor unitare tangenţiale, eforturile unitare sunt egale
şi formează, împreună cu cele de pe feţele opuse ale elementului, cupluri egale şi de
sens contrar (fig 3.56)
94
Fig. 3.55 Fig. 3.56
dL = τbdz (3.37)
95
Fig. 3.57
Fig. 3.58
In prezenţa unor momente încovoietoare pozitive, la partea superioară a barei,
eforturile unitare τ măsoară compresiuni. Pe cele două secţiuni transversale
compresiunile sunt diferite, căci în prezenţa forţei tăietoare momentul încovoietor
variază. Creşterea de a rezultanţei volumului de compresiuni este echilibrată de forţa
elementară de lunecare dL:
dL = dC (3.38)
C = SA, σdA
96
unde A’ este aria secţiunii transversale aflate în interacţiune, înlocuind efortul σ cu
expresia (3.18), se obţine
Mx Mx
C = SA’ yDA = S A , ydA ,
Ix Ix
Mx
C= S'x
Ix
unde S’x este momentul static al suprafeţei parţiale A’ a secţiunii transversale în raport
cu axa x; de aici
S'x
dC = dMx (3.39)
Ix
S'x
bdz = dMx
Ix
dMx S ' x
=
dz bIx
97
şi
TS ' x
= (3.40)
bIx
In expresia (3.40), care poartă numele lui Juravski, σ reprezintă efortul unitar
tangenţial yz din planul longitudinal egal cu efortul unitar tangenţial zy din planul
secţiunii transversale; ambele planuri trec prin punctul C în care ne-am propus
determinarea efectului forţei tăietoare (fig. 3.57 şi 3.58). Semnificaţia parametrilor din
membrul drept al formulei lui Juravski este următoarea:
98
Fig. 3.58
h
( + y)
h b h2
S(y) = b ( − y) 2 = ( − y2 )
2 2 2 4
99
Fig. 3.59
Pentru y = 0
bh 2
Smax =
8
bh 2
T
τmax = 8
bh 3
b.
12
100
τmax = 1,5 T
= 1,5 τ med (3.41)
bh
unde σ med s-a notat efortul unitar (fictiv) corespunzător unei distribuţii uniforme pe
secţiunea transversală.
La secţiunile de tip I şi asimilate, cu secţiunea tălpilor şi a inimii de formă
dreptunghiulară, distribuţia eforturilor unitare este cea din fig.3.60.a. Variaţia parabolică
este întreruptă de salturi în dreptul modificării bruşte a lăţimii secţiunii.
101
In realitate această variaţie bruscă a formei este sursa unor perturbaţii în distribuţia
teoretică a eforturilor unitare şi generaeză concentrăii de eforturi (fig.3.60.b). Pentru
atenuarea vârfului de efort, secţiunile profilelor laminate de acest tip au laturile unite
prin racordări (fig. 3.61).
Fig. 3.62
102
Pl
σmax = M max
= 42
W bh
6
P
τmax = 1,5 T max
= 1,5 2
bh bh
de unde
ma x h
=
max 2l
Se vede că pentru grinzi cu proporţie normală, raportul τmax este net în favoarea
efortului unitar τ; de aceea aceste grinzi se verifică numai la încovoiere.
In mod curent verificarea la forfecare nu este necesară nici în cazul grinzilor cu
secţiune I sau asimilată acesteia, deşi eforturile unitare tangenţiale sunt mai mari ca
cele corespunzătoare secţiunii dreptunghiulare.
103
Observaţie privind ipteza lui Bernoulli. Forţa elementară de lunecare a fost determinată
în paragraful 4.3.1.
dL = dM
I
LAB = ∫A dl
B
LAB = ∫ ∫A dm = ∫ ∫A Tdz
B B
I I
LAB = ∫ AT (3.42)
I
104
Fig. 3.63
105
Fig. 3.64
Fig. 3.65
106
I. Grinzi de lemn cu secţiune compusă
fig. 3.66
Istoria construcţiilor şi sistemul din fig. 3.68, marcabil prin eleganţa soluţiei.
107
fig. 3.68
II. Grinzi metalice cu secţiune compusă de tip I sau asimilată. Asigurarea în turaţiuni
longitudinale între inimă şi tălpi - elementele componente ale grinzii - se realizează prin
îmbinări sudate (fig.3.69) sau nituite (3.70)
fig. 3.69
108
fig. 3.70
III. Grinzi cu zăbrele. Lunecarea dintre cele două tălpi este blocată de legături de tip
pendul, asigurate de bare transversale simple, articulate la capete, compuse în sistem
cu ochiuri triunghiulare (fig. 3.71 şi 3.72)
109
IV. Grinzi Vierendel. Lunecarea dintre cele două tălpi este blocată de montanţi robuşti,
încastraţi la capete, formând, împreună cu tălpile, sisteme cu ochiuri dreptunghiulare
(fig.3.73 şi 3.74). Montanţii sunt forfecaţi şi încovoiaţi.
V. Grinda de beton armat. Grinda de beton armat (fig.3.75 şi 3.76) poate fi asimilată cu
o grindă cu zăbrele: talpa superioară (comprimată) este alcătuită din beton simplu (doar
pe cca un sfert din înălţimea sa grinda de beton armat este comprimată), talpa
inferioară (întinsă) este alcătuită din bare longitudinale de oţel (armături) iar elementele
transversale “de coasere” ale celor două tălpi - din “vine” de beton comprimat şi
armături întinse (în două variante: bare înclinate, de tip diagonale şi etrieri, de tip
montanţi).
110
Fig. 3.75 Fig. 3.76
O pereche de forţe echilibrate aplicate pe o bară dreaptă de-a lungul unui suport paralel
cu axa barei generează, între punctul de aplicaţie, compresiune (întindere) excentrică
111
(fig.3.77). In aria secţiuni transversală, măsura interacţiunii este o forţă normală A = P,
aplicată excentrică, de-a lungul suportului.
Fig. 3.77
112
fig. 3.78
In practică, compresiunea excentrică este solicitarea caracteristică a stâlpilor de
cadru în regim gravitanţional de solicitare (fig. 3.79).
Fig. 3.79
113
5.2.1. Eforturi unitare pe secţiunea transversală
Fig. 3.80
τ = τN + τM
114
τ= N Mx
+ y
A Ix
Eforturile unitare însumate pot avea acelaşi semn (când domină efectul forţei
axiale) sau semne diferite (când domină efectul momentului încovoietor). Dacă
elementele supuse la compresiune excentrică (stâlpi, arce etc) sunt alcătuite din
materiale nerezistente la întindere (piatră, cărămidă, etc.) se urmăreşte ca secţiunea să
fie comprimată în totalitatea ei. Pentru aceasta este necesar ca (în valoare absolută)
……………., unde ……….. reprezintă efortul maxim de întindere corespunzător
momentului încovoietor:
N Mx
≥
A Wx
de unde
Mx Wx
l= ≥ (3.43)
N A
115
W bh 2 / b h
= = (3.44)
A bh b
Pentru excentricităţi inferioare valorii h/b adică pentru poziţii ale forţei de compresiune
cuprinse în treimea mijlocie a secţiunii dreptunghiulare, eforturile vor avea acelaşi semn
(compresiuni). Tipurile de diagramă, în corespondenţă cu poziţia forţei faţă de treimea
mijlocie, sunt prezentate în fig.3.87.
Fig. 3.81
116
Forţa P aplicată în punctul P (xo,y) se reduce în centrul de greutate al secţiunii la o
forţă axială N = P şi două momente încovoietoare: Mx Pyo şi My = Pxo. Reducerea s-a
făcut în două etape. din punctul P în punctul P1 şi din P1 în centrul de greutate; etapele
sunt prezentate în fig. 3.82.
fig. 3.82
Cele trei eforturi secţionale (N, Mx, My) le corespund eforturi unitare normale …
Intr-un punct curent al secţiunii, efortul unitar corespunzător solicitării compusă se
obţine prin însumarea eforturilor unitare corespunzătoare fiecărei solicitări simple:
τ = τn + τMx + τmy
117
In punctul M (x,y),
τ=+ N Mx
+ y+
My
x,
A Ix Ix
τ=- P Pyo
− y−
Pxo
x,
A Ix Ix
P YYo xxo
τ=- (+ + , (3.45)
A I 2 x Ix 2
5.3.2.1. Ecuaţia axei neutre. Axa neutră este locul geometric al punctelor cu
eforturi unitare nule. Din condiţia τ = 0 rezultă ecuaţia axei:
yy o xxo
1+ + 2 = 0
i x2 i y
x y
2
+ 2 =1
i ix
− x
xo yo
118
sau, cu notaţiile
i y2 i x2
- =a şi - = b (3.46)
xo yo
x y
+ = 1 (3.48)
a b
Axa neutră este o dreaptă care taie axele de referinţă la distanţele a şi b de originea
aflată în centrul de greutate al secţiunii (fig.3.83)
fig. 3.83
119
A. Intrucât, conform relaţiilor (3.46), la valori pozitive ale coordonatelor xo, yo
corespund valori negative ale distanţelor a şi b, faţă de punctul de aplicaţie a forţei, axa
neutră se află de cealaltă parte a centrului de greutate (fig.3.84).
i y2
a i y2 yo
= xox = 2 . = const.
b i i x xo
− x
yo
120
fig. 3.84
fig. 3.85
C. Punctelor de aplicaţie ale forţei aflate pe o dreaptă care nu trece prin centrul de
greutate le corespund axe neutre concurente (fără demonstraţie) (fig.3.86).
121
fig. 3.86
fig. 3.87
conform (3.46)
122
i y2
xo = - ,
a
i x2
yo = -
b
Poziţiei (1) a axei neutru, tangentă la una din laturile mici ale secţiunii (cu a α şi b = -
H/2), îi corespunde punctul 1 de aplicaţie a forţei, cu coordonatele.
xo = 0
BH 3
12
yo = - BH = H
H b
−
2
Poziţiei (2) a axei neutre, tangentă la una din laturile mari ale secţiunii, îi corespunde
punctul 2 cu coordonatele
B
xo =
b
y=o
123
Când axa neutră se roteşte în jurul punctului A, punctul de aplicaţie a forţei
parcurge segmentul 1-2. Prin anologie, se deduce
şi poziţia punctelor simetrice 3 şi 4 şi segmentele 2-3, 3-4 şi 4-1 care închid sâmburile
central.
5.3.4.4. Sâmburele central al unei secţiuni circulare este un cerc cu diametrul egal
cu un sfert din diametrul secţiunii (fig. 3.90 şi 3.91):
124
D 4
64
D 2
yo = 4 =D
D 8
2
125
Dacă forţa este aplicată în interiorul sâmburelui central, distribuţia presiunilor se
face pe toată suprafaţa tălpii, după legea trapezoidală precizată anterior (fig.3.92).
Dacă forţa este aplicată în afara sâmburelui central, distribuţia presiunilor se face
pe o zonă limitată a suprafeţei tălpii, numită zona activă (fig.3.93).
126
Fig. 3.92 Fig. 3.93
Suprafaţa zonei active şi valoarea efortului unitar maxim se determină din condiţia
ca forţa P, aplicată exentric şi rezultanta R a volumului de presiuni să formeze un
sistem echilibrat. Dacă P calcă pe una din axele de simetrie ale unei fundaţii
dreptunghiulare, la distanţa C de marginea fundaţiei (fig. 3.93), lăţimea zonei active
este d = 3 c,
iar efortul unitar maxim, de două ori mai mare decât efortul mediu
σmax = 2 P
bd
127