Capitolul 1 Introducere în Rezistenţa materialelor

Capitolul 1
INTRODUCERE ÎN REZISTENŢA MATERIALELOR

1.1 Obiectul şi problematica Rezistenţei materialelor

Rezistenţa materialelor (RM) este o ramură a mecanicii tehnice care are ca scop
punerea la dispoziţie a elementelor necesare pentru determinarea prin calcul a dimensiunilor
organelor unei maşini sau elementelor unei construcţii, pentru ca ele să suporte eforturile la
care sunt supuse, în cele mai bune condiţii de securitate, economie şi estetică.
Ea permite rezolvarea a numeroase tipuri de probleme, dintre care două sunt foarte
importante:
a) determinarea dimensiunilor unei piese, cunoscând natura materialului şi forţele care îi
sunt aplicate, în aşa fel încât nici o regiune a sa să nu fie supusă la deformaţii şi
tensiuni interne exagerate şi periculoase ( predimensionare).
b) calculul deformaţiilor, stabilirea repartiţiei tensiunilor şi a valorilor lor maxime în
cazul solicitării cu forţe date, ale unor piese de dimensiuni cunoscute şi compararea
acestor rezultate cu valorile maxime acceptate de practica inginerească (verificare).
Rezistenţa materialelor este o disciplină care se sprijină evident pe mecanică, în
special pe statică.
Statica ia în considerare problemele legate de forţele exterioare aplicate corpurilor.
Rezistenţa materialelor pătrunde în interiorul corpurilor pentru a studia forţele aplicate
pe fiecare element de materie şi deformaţiile care rezultă.
Ca urmare, rezistenţa materialelor abandonează conceptul ideal al solidului rigid,
nedeformabil, care nu afectează corectitudinea rezultatelor problemelor ce se rezolvă în
statică.
Fenomenele generate în interiorul corpului de către acţiunea unor forţe exterioare sunt
complexe. Analiza lor calitativă şi evaluarea cantitativă se realizează după metodologii care
diferă nu numai după tipul fenomenului considerat, ci şi după forma corpului solicitat.
În rezolvarea unei probleme de rezistenţa materialelor intervin două aspecte:
- unul teoretic;
- unul experimental.

4
Capitolul 1 Introducere în Rezistenţa materialelor

Pentru ilustrare se consideră un corp de o formă oarecare, asupra căruia acţionează un

sistem echilibrat de forţe exterioare, figura 1.1.

F2 Fi F2 Fi
F1 F1

Fn Fn

1 H1 1 2
H1 2

V1 V1 V2
V2

Figura 1.1

Corpul îşi păstrează coeziunea (rezistă) dacă intensitatea acestor forţe nu depăşeşte o
anumită limită. Dacă se măreşte progresiv intensitatea solicitării, la un moment corpul îşi va
pierde capacitatea de rezistenţă şi se va distruge prin separarea sa în două părţi, în dreptul
unei secţiuni numite “periculoasă”.
Rezultă că, înainte de distrugere, între cele două părţi ale corpului existau forţe de
legătură care se opuneau tendinţei de separare exercitată de forţele exterioare.
Determinarea prin calcul a acestor forţe de legătură este una din sarcinile rezistenţei
materialelor. Se poate intui că separarea corpului la momentul pierderii capacităţii de
rezistenţă nu se face brusc, ci că cedarea se produce iniţial în anumite puncte din secţiunea
periculoasă. Forţele de legătură sunt distribuite deci, în cazul general, neuniform în secţiune.
Determinarea repartiţiei forţelor de legătură în secţiune şi aflarea punctelor în care
intensitatea lor este maximă este o a doua sarcină a Rezistenţei materialelor.
În principiu, cele două etape (determinarea forţelor de legătură, repartiţiei forţelor de
legătură în secţiune şi aflarea punctelor în care intensitatea lor este maximă) constituie
aspectul teoretic al acestei discipline.
Cât timp corpul rezistă, între particulele care îl alcătuiesc există deci legături care
menţin coeziunea. Determinarea intensităţii maxime a legăturilor pe care le poate asigura
materialul constituie aspectul experimental al Rezistenţei materialelor.
Prin compararea intensităţii legăturilor interioare determinate prin calcul, produse de
acţiunea sistemului de forţe exterioare asupra corpului, cu intensitatea limită pe care o poate
suporta materialul (determinată experimental), se vor trage concluziile privind posibilitatea
aplicării acestui sistem de forţe pe corpul de dimensiunile date.

5
Capitolul 1 Introducere în Rezistenţa materialelor

1.2 Clasificarea corpurilor în Rezistenţa materialelor

Organele de maşini, mecanismele, structurile sunt în general realizate din piese şi

elemente componente destinate preluării unor sarcini exterioare şi supuse la diferite solicitări
mecanice. Forma acestor elemente poate fi complexă şi de aceea pentru rezolvarea
problemelor specifice rezistenţei materialelor se apelează la modele. Folosirea de modele
permite rezolvarea a numeroase piese similare.
În forma simplificată de calcul, în rezistenţa materialelor se disting trei categorii de
corpuri, în funcţie de elementele geometrice care le definesc:
a) bare, a căror formă este definită de o axă longitudinală şi de o secţiune
perpendiculară pe această axă. Dimensiunile secţiunii sunt considerabil mai mici decât cele
ale axei longitudinale. Barele pot fi : drepte, cotite (în plan sau spaţiu) şi curbe. Ele pot forma
structuri în care diferitele porţiuni sunt îmbinate în noduri rigide sau articulate (grinzi cu
zăbrele).
b) plăci, caracterizate de o suprafaţă mediană şi de o grosime măsurată pe normala la
această suprafaţă. Dupa forma suprafeţei mediane acestea se clasifică în:
- plăci plane ( cu contur de diferite forme );
- curbe, care formează suprafeţe - închise (recipienţi);
- deschise (cupole).
c) corpuri masive, ale căror forme se caracterizează prin dimensiuni în trei coordonate,
de acelaşi ordin de mărime.
Rezistenţa materialelor oferă soluţii analitice în special pentru problemele legate de
bare.
Studiul plăcilor, cu excepţia unor cazuri particulare şi al corpurilor masive, nu se
pretează la o abordare analitică generală.
Perfecţionarea mijloacelor de calcul a făcut însă posibilă, în ultimele decenii,
proliferarea unor metode numerice de calcul care furnizează în prezent mijloace pentru
calculul oricărui tip de structură de rezistenţă, (de exemplu: ANSYS, Design Space, Algor,
NASTRAN, ROBOT Millenium etc.).

1.3 Clasificarea sarcinilor în Rezistenţa materialelor

Organele de maşini şi elementele unei construcţii, considerate ca elemente de

rezistenţă sunt supuse acţiunii sarcinilor exterioare. Sarcinile exterioare pot fi forţe sau
momente (cupluri de forţe) şi se clasifică după diferite criterii:

6
Capitolul 1 Introducere în Rezistenţa materialelor

 după suprafaţa pe care acţionează:

- forţe concentrate, figura 1.2, care acţionează pe o suprafaţă extrem de mică,
aproximată printr-un punct. Unitatea de măsură pentru forţe concentrate este N (Newton);

F1 F2
F3

Figura 1.2

- forţe distribuite uniform, sau distribuite după o anumită lege de variaţie pe o

anumită lungime sau pe o anumită suprafaţă, figura 1.3. Unitatea de măsură pentru o forţă
uniform distribuită pe o anumită lungime de bară este N/m;

Figura 1.3

- momente concentrate, care acţionează într-un punct al elementului solicitat, figura

1.4. Unitatea de măsură pentru un moment concentrat este Nm, (Newton.metru);

Figura 1.4

- momente uniform distribuite pe o anumită lungime, figura 1.5. Unitatea de

măsură pentru un moment uniform distribuit pe o anumită lungime este (N.m)/m.

Figura 1.5

7
Capitolul 1 Introducere în Rezistenţa materialelor

 după punctul de aplicaţie:

- forţe de suprafaţă care sunt aplicate din exterior şi indică legătura corpului cu alte
corpuri învecinate;
- forţe masice, distribuite în tot corpul, ca de exemplu forţele de inerţie, greutatea
corpurilor, forţe electromagnetice;
 după modul de variaţie în timp:
- sarcini statice, care sunt aplicate corpurilor în mod lent, progresiv, de la valoarea
zero până la la valoarea maximă, apoi rămânând constante în timp, figura 1.6;

Figura 1.6

- sarcini dinamice, care se aplică cu viteze de încărcare relativ mari. Acestea pot fi
sarcini aplicate prin şoc, figura 1.7 sarcini variabile periodic între două limite extreme, figura
1.8.

Figura 1.7

8
Capitolul 1 Introducere în Rezistenţa materialelor

Figura 1.8

 după poziţia pe care o ocupă sarcinile faţă de corpurile asupra cărora acţionează:
- sarcini fixe, care nu îşi schimbă punctul de aplicaţie; Ca exemplu de sarcină fixă
se poate da apăsarea pe care o exercită un pod asupra unui pilon.
- sarcini mobile, care îşi schimbă poziţia faţă de corp în timpul acţiunii. Exemplu,
apăsarea exercitată de căruciorul unui pod rulant asupra podului, atunci când căruciorul se
deplasează pe acesta.

1.4 Ecuaţii de echilibru

Pentru determinarea forţelor de legătură din secţiunea unor corpuri sau sisteme de
corpuri rezistenţa materialelor se bazează pe ecuaţiile de echilibru din mecanică.
Corpurile pot fi legate între ele prin legături mecanice (articulaţii, reazeme simple,
încastrări), care suprimă parţial sau total gradele de libertate ale acestora.
Legăturile care apar în cadrul sistemelor de corpuri pot fi interioare, adică între
corpurile componente ale sistemului şi exterioare, între sistem şi mediul înconjurător de care
este legat un sistem de referinţă fix.
Etapele de rezolvare a unei probleme de echilibru de sistem de corpuri sunt:
- se descompune sistemul de corpuri, eliberând fiecare corp de legături, înlocuind
legăturile cu reacţiunile corespunzătoare;
- se scriu condiţiile de echilibru pentru fiecare corp în parte;
- se rezolvă sistemul de ecuaţii astfel obţinut, rezultând reacţiunile exterioare şi
interioare.
Numărul ecuaţiilor de proiecţii şi de momente corespunzând diferitelor sisteme de
forţe aplicate unui corp sunt prezentate în tabelul 1.1.

9
Capitolul 1 Introducere în Rezistenţa materialelor

Tabelul 1.1
Tipul forţelor Număr de ecuaţii de echilibru
De proiecţii De momente
Coliniare 1 -
Concurente în plan 2 -
Concurente în spaţiu 3 -
Paralele în plan 1 1
Paralele în spaţiu 1 2
Oarecare în plan 2 1
Oarecare în spaţiu 3 3

Deoarece în cadrul lucrării se vor aborda cu prioritate problemele legate de bare

drepte, încărcate cu forţe coplanare se reamintesc tipurile de legături uzuale, fără frecare ale
unui rigid:
 reazemul simplu suprimă rigidului un grad de libertate şi se înlocuieşte cu o reacţiune
normală pe suprafaţa de rezemare, figura 1.9. Reazemul simplu suprimă translaţia pe
o direcţie perpendiculară pe planul de rezemare şi permite translaţia liberă pe o
direcţie cuprinsă în planul de rezemare şi rotirea în jurul axei normale pe plan în
punctul de rezemare.

Figura 1.9

 articulaţia plană suprimă rigidului două grade de libertate şi se înlocuieşte cu o

reacţiune având două componente perpendiculare, figura 1.10. Articulaţia plană este o
legătură care suprimă translaţia pe orice direcţie şi lasă liberă numai rotirea în jurul
unei axe normale pe plan în punctul de rezemare. Astfel articulaţia reprezintă un
reazem fix la translaţie. Echivalentul mecanic al unei articulaţii plane este o forţă cu
punct de aplicaţie cunoscut, având mărimea şi direcţia necunoscute. În calculul
practic se utilizează proiecţiile reacţiunii pe două direcţii normale H şi V. Articulaţia
este echivalentă cu două legături simple.

10
Capitolul 1 Introducere în Rezistenţa materialelor

Figura 1.10

 încastrarea plană suprimă rigidului trei grade de libertate şi se înlocuieşte cu o

reacţiune având două componente şi un moment, figura 1.11. Încastrarea plană
suprimă atât translaţiile pe orice direcţie cât şi rotirea în raport cu o axă normală pe
plan în punctul de rezemare. Echivalentul mecanic al unei încastrări plane este o forţă
de direcţie, mărime şi punct de aplicaţie necunoscute. În calcule forţa se reduce în
raport cu centrul de greutate al secţiunii din încastrare, obţinându-se o forţă cu două
componente H şi V şi un moment M.

Figura 1.11

11