1.

Obiectul Rezistenței Materialelor și principalele probleme rezolvate de aceasta

Rezistența materialelor este știința care, considerând corpurile ca

fiind deformabile, se ocupă cu rezolvarea problemelor de dimensionare, verificare
și de determinare a sarcinii capabile, din condițiile de rezistență, rigiditate și
stabilitate cu respectarea criteriilor de bună funcționare în exploatare.
Condiția de rezistență impune ca, în zona cea mai solicitată a unei
piese, tensiunea să nu depășească o anumită valoare finită.
Condiția de rigiditate presupune că, în zonele cu deformabilitate
maximă, deformația piesei să se încadreze sub o valoare admisibilă.
Condiția de stabilitate presupune că, după îndepărtarea sarcinilor
aplicate asupra piesei, aceasta să revină la forma și dimensiunile inițiale.
Problemele de dimensionare urmăresc stabilirea dimensiunilor din
secțiunile transversale ale unei piese pe baza cunoașterii proprietățile mecanice
ale materialului și încărcările (sarcinile) exterioare aplicate asupra piesei.
Problemele de verificare presupun determinarea efectivă a
solicitărilor ( calcul de tensiune și deformație ) pe baza proprietăților mecanice
ale materialelor, sarcinile exterioare, respectiv dimensiunilor secțiunilor
transversale.
Problemele de determinare a sarcinii capabile presupun
determinarea valorii maxime a sarcinii ce poate fi aplicată asupra unei piese,
cunoscând dimensiunile secțiunilor transversale, respectiv proprietățile mecanice
ale materialului.

2. Clasificarea sarcinilor utilizate în mod uzual în cadrul problemelor de RM

Sarcinile se pot clasifica după mărimea suprafeței asupra căreia

acționează în sarcini concentrate, forțe și momente care acționează pe suprafețe
ale corpurilor care pot fi considerate mici în raport cu dimensiunile corpului și
sarcini distribuite (forțe și momente care acționează pe suprafețe mari). După
variația sarcinilor în timp, acestea se pot clasifica în sarcini statice și sarcini
dinamice.
3. Clasificarea corpurilor utilizate în calculele de RM

În funcție de raportul dintre mărimea celor trei dimensiuni principale

ale rezistenței ( două ce caracterizează forma și mărimea secțiunii transversale și
una denumită lungime), se întâlnesc trei categorii de elemente de rezistență:
1. Elemente de rezistență cu două mărimi - ce formează
dimensiunile secțiunii transversale, mult mai mici decât a treia, lungimea. În
această categorie sunt incluse firele, cablurile, benzile subțiri etc., elemente
flexibile ce nu pot opune rezistență la sarcini de compresiune sau încovoiere, care
suportă numai sarcini de tracțiune și barele.
Barele sunt elemente de rezistență ce suportă orice fel de
sarcini, fără modificări esențiale ale dimensiunilor sau formei. Elementele
definitorii ale barelor sunt axa barei, locul geometric al tuturor centrelor de
greutate ale secțiunilor transversale și dimensiunile secțiunii transversale,
secțiunea perpendiculară pe axa barei. Axa barei este normală la secțiune în
centrul ei de greutate. După felul axei, barele pot fi drepte, curbe în plan sau curbe
în spațiu. După solicitările pe care trebuie să le suporte barele, se adoptă și apoi
se proiectează forma secțiunii transversale. Secțiunea transversală a barei, poate fi
constantă pe toată lungimea, variabilă în trepte sau variabilă în mod continuu.
Axa barei se mai numește și fibră medie.
După sarcinile preluate, barele au denumirile:
a. tiranți, bare drepte supuse la tracțiune;
b. stâlpi, bare drepte supuse la compresiune;
c. grinzi, bare supuse la încovoiere;
d. arbori, bare supuse la torsiune;
2. Elemente de rezistență ce formează suprafața mediană, cu
două dimensiuni mult mai mari decât a treia, denumită grosime; aceste elemente
se numesc plăci. Elementele definitorii ale lor sunt: suprafața mediană și
grosimea; grosimea se măsoară perpendicular pe suprafața mediană. După felul
suprafeței mediane, plăcile sunt plane sau curbe. Pot prelua atât sarcini de
tracțiune-compresiune, cât şi sarcini de încovoiere datorită grosimii acestora.
Membranele, o categorie aparte de plăci, au grosimea și rigiditatea mică, pot
prelua decât sarcini de tracțiune.
3. Elemente de rezistență care au toate cele trei dimensiuni
comparabile ca ordin de mărime se numesc blocuri. Din această categorie, pot
face parte tuburile cu pereți groși, blocul motor al autoturismelor, fundația unei
mașini unelte, etc.
4. Ipotezele Rezistenței Materialelor

I. Ipoteza Mediului Continuu

Presupune că materialul corpului este continuu și umple întreg spațiul
delimitat de volumul acestuia.
II. Ipoteza Omogenității și Izotropiei
Presupune că materialele sunt omogene adică au aceleași proprietăți
fizice în toate punctele, și izotrope adică într-un punct au aceleași proprietăți după
toate direcțiile.
III. Ipoteza Elasticității Perfecte
Această ipoteză consideră că, dacă nu se depășesc anumite limite,
după descărcarea corpului solid de forțele ce îl solicită, el revine exact la forma și
dimensiunile avute înainte de încărcare.

IV. Ipoteza Proporționalității Dintre Tensiuni Și Deformații

Se admite că materialele satisfac legea lui Hooke, dacă tensiunile nu
depășesc o anumită valoare; se zice că tensiunile sunt proporționale cu
deformațiile.
V. Ipoteza Micilor Deplasări
Presupune că deplasările care au loc‚ în corpul solid în urma
încărcării acestuia, sunt mult mai mici decât dimensiunile corpului.
VI. Ipoteza Micilor Deformații
Presupune că deformațiile piesei sunt reduse, chiar dacă deplasările
sunt mari.
VII. Ipoteza Lui Barre De Saint-Venant
Conform acestei ipoteze, la o distanță suficient de mare de locul de
aplicare a încărcării, valorile deplasărilor, deformațiilor sau tensiunilor, nu depind
de tipul sarcinilor aplicate.
VIII. Ipoteza Lui J. Bernoulli
Ipoteza consideră că o secțiune transversală rămâne plană și
perpendiculară pe axa barei înainte și după deformarea acesteia.
5. Definiți tipurile de forțe și momente care se dezvoltă în secțiunea unei bare

Într-o secțiune transversală oarecare a unei barei, eforturile interioare se

reduc în centrul de greutate al secțiunii la un torsor ale cărui componente sunt:
forța axială N, forța tăietoare T, momentul de torsiune 𝑀𝑡 , momentul de încovoiere
𝑀𝑖 .
Forța axială N este egală cu suma proiecțiilor pe axa longitudinală Ox a
barei a tuturor forțelor situate la stânga și la dreapta secțiunii considerate.
𝑁 = ∑𝐼 𝑋𝑖 = − ∑𝐼𝐼 𝑋𝑖
Forța tăietoare T este egală cu suma proiecțiilor în planul secțiunii a
tuturor forțelor situate la stânga și la dreapta secțiunii considerate. Aceasta se
poate descompune în două componente, orientate după axele centrale principale
ale secțiunii.
𝑇𝑦 = ∑𝐼 𝑌𝑖 = − ∑𝐼𝐼 𝑌𝑖
𝑇𝑧 = ∑𝐼 𝑍𝑖 = − ∑𝐼𝐼 𝑍𝑖
Momentul de torsiune 𝑴𝒕 este egal cu suma momentelor, în raport cu axa
longitudinală a barei, a tuturor sarcinilor situate la stânga și la dreapta secțiunii
considerate.
𝑀𝑡 = ∑𝐼 𝑀𝑥𝑖 = − ∑𝐼𝐼 𝑀𝑥𝑖
Momentul de încovoiere 𝑴𝒊 este egal cu suma momentelor, în raport cu o
axă centrală (axă ce trece prin centrul de greutate) din planul secțiunii
transversale a barei, a tuturor sarcinilor situate la stânga și la dreapta secțiunii
considerate. Momentul încovoietor se poate descompune în două componente,
calculate în raport cu axele principale centrale de inerție.
𝑀𝑖𝑦 = ∑𝐼 𝑀𝑦𝑖 = − ∑𝐼𝐼 𝑀𝑦𝑖
𝑀𝑖𝑧 = ∑𝐼 𝑀𝑧𝑖 = − ∑𝐼𝐼 𝑀𝑧𝑖

∑𝐼 −sarcinile din partea stângă a secțiunii

∑𝐼𝐼 −sarcinile din partea dreaptă a secțiunii
6. Relațiile de echivalență (Calculul eforturilor secționale în tensiuni)

Relațiile de echivalență între eforturile secționale și tensiuni:

𝒅𝑵 = ∫𝑨 𝝈 ∙ 𝒅𝑨
𝒅𝑻𝒚 = ∫𝑨 𝝉𝒙𝒚 ∙ 𝒅𝑨
𝒅𝑻𝒛 = ∫𝑨 𝝉𝒙𝒛 ∙ 𝒅𝑨
𝒅𝑴𝒕 = ∫𝑨 (𝝉𝒙𝒚𝒛 − 𝝉𝒙𝒛𝒚) ∙ 𝒅𝑨
𝒅𝑴𝒊𝒚 = − ∫𝑨 𝝉𝒛 ∙ 𝒅𝑨
𝒅𝑴𝒊𝒛 = 𝝈 ∙ 𝒅𝑨

7. Convenția de semne. Relațiile diferențiale între sarcinile exterioare și eforturile secționale

Convenția de semne folosită la trasarea diagramelor de eforturi secționale

pentru porțiunea de bară situată la stânga secțiunii considerate:
-Eforturile N, 𝑻𝒚 și 𝑻𝒛 se consideră pozitive, dacă sunt orientate
contrar axelor sistemului de coordonate,
- Momentele 𝑴𝒕 , 𝑴𝒊𝒚 și 𝑴𝒊𝒛 se consideră poztive, dacă sunt orientate
în sensul axelor sistemului de coordonate.

Relații diferențiale între eforturi și sarcini

∑ 𝑋 = 0 => −𝑁 + 𝑝 ∙ 𝑑𝑥 + (𝑁 + 𝑑𝑁) = 0
{ ∑ 𝑌 = 0 => −𝑇 + 𝑞 ∙ 𝑑𝑥 + (𝑇 + 𝑑𝑇) = 0
𝑑𝑥
∑ 𝑀2 = 0 => −𝑀𝑖 + 𝑇 ∙ 𝑑𝑥 − 𝑞 ∙ 𝑑𝑥 − (𝑀𝑖 + 𝑑𝑀𝑖 ) = 0
2

𝑁 = −𝑝𝑥 + 𝑘
 { 𝑇 = −𝑞𝑥 + 𝑘1
𝑥2
𝑀𝑖 = −𝑞 + 𝑘1𝑥 + 𝑘2
2
În zonele unde q = 0, forţa tăietoare este constantă (𝑇 = 𝑘1 ) iar momentul
încovoietor este cu distribuție liniară (𝑀𝑗 = 𝑘1 ∙ 𝑥 + 𝑘2)

În zonele unde q = ct, forța tăietoare este cu variație liniară (𝑇 = −𝑞𝑥 + 𝑘1)) iar
momentul încovoietor este cu distribuție parabolică (𝑀𝑖 = −𝑞𝑥 2 + 𝑘1 ∙ 𝑥 + 𝑘2).

8. Solicitarea De Tracțiune. Definiție. Condiția De Rigiditate Și Rezistență.

Tracțiunea (întinderea) și compresiunea sunt solicitări uniaxiale produse de

o forță sau sistem de forțe orientate după axa unei bare.
O bară este supusă la tracțiune dacă în secțiunile ei transversale se dezvoltă
eforturi secționale normale N, pozitive (de tracțiune), negative (de compresiune)
prin tensiuni normale 𝜎.
Materialul barei este omogen și izotrop, are aceleași proprietăți după toate
direcțiile.
Prin acțiunea forței N, bara se alungește cu ∆𝑙, iar secțiunea transversală
își reduce aria cu ∆𝐴.
Condițiile de rezistență și rigiditate care raportarea din calcul a unor
mărimi tensiune sau alungire la niște valori acceptabile, acestea nu trebuie să
depășească valorile admisibile impuse.
Condiția de rezistență:
𝑁
𝜎= ≤ 𝜎𝑎
𝐴

Condiția de rigiditate:
𝑁∙𝑙
∆𝑙 = ≤ ∆𝑙𝑎
𝐸∙𝐴
9. Tipurile de probleme rezolvate la tracțiune din condiția de rezistență

Cu ajutorul condițiilor de rezistență și rigiditate se rezolvă următoarele

tipuri de probleme:
a. de dimensionare:
𝑁
𝐴1𝑛𝑒𝑐 ≥
𝜎𝑎
𝑁∙𝑙
𝐴2𝑛𝑒𝑐 ≥
𝐸∙∆𝑙𝑎

𝐴𝑛𝑒𝑐 = 𝑚𝑎𝑥 (𝐴1𝑛𝑒𝑐 , 𝐴2𝑛𝑒𝑐 )

b. de verificare:
𝑁
𝜎𝑡𝑟 = ≤ 𝜎𝑎
𝐴
𝑁∙𝑙
∆𝑙 = 𝜏 ≤ ∆𝑙𝑎
𝐸∙𝐴

c. de sarcină capabilă (maximă) :

𝑁1 𝑐𝑎𝑝 ≤ 𝐴 ∙ 𝜎𝑎
∆𝑙1
𝑁 2 𝑐𝑎𝑝 ≤ 𝐸 ∙ 𝐴
𝑙

10. Contracția transversală

Odată cu alungirea barei se produce o micșorare a secțiunii transversale.

Acest fenomen se numește contracția transversală.
Caracteristica contracției transversale este dată de relația:
𝜀𝑧 = −𝑣 ∙ 𝜀𝑥
𝜀𝑦 = −𝑣 ∙ 𝜀𝑥

𝐴 = 𝐴( 1−2𝑣 𝜀𝑥 )

În baza relației 𝐴 = 𝐴( 1−2𝑣 𝜀𝑥 ) se arată că secțiunea transversală

finală se micșorează raportat la secțiunea transversală inițială prin fenomenul de
contracție transversală.
 Odată cu modificarea secțiunii transversale se produce și o
modificare de volum, dată de relația:
∆𝑣 𝑣−𝑣0
𝜀𝑣 = =
𝑣0 𝑣0
𝜀𝑣 = 𝜀𝑥 + 𝜀𝑦 + 𝜀𝑧
𝜀𝑣 = 𝜀𝑥 ( 1−2𝑣 )
11. Exemplificați un sistem static nedeterminat solicitat la tracțiune

Sistemul static nedeterminate exterior, la care numărul reacțiunilor

exterioare este mai mare decât numărul ecuațiilor de echilibru ale staticii
aplicabile sistemului respectiv.
Nedeterminarea este cauzată de numărul mare de legături exterioare,
eforturile din secțiuni neputând fi calculate din această cauză. Din această
categorie fac parte grinzile drepte așezate pe mai multe reazeme cu sau fără
încastrări, bare cotite, cadre, grinzi cu zăbrele, etc.

12. Calculul presiunii de contact al suprafețelor plane

La suprafețele plane de contact se

consideră că tensiunile sunt uniform
distribuite iar condiția de rezistență este de
forma:
𝑃𝑠𝑡
𝑝𝑠𝑡 = ≤ 𝑝𝑎 = 𝜎𝑎
𝐴𝑠𝑡

𝑝𝑠𝑡 – presiunea de strivire;

𝑃𝑠𝑡 – sarcina exterioară ce generează strivirea;
𝐴𝑠𝑡 – aria de strivire;
𝜎𝑎 – tensiunea admisibilă la compresiune a materialului.
𝜎𝑂𝐿 > 𝜎𝐹𝑂 > 𝜎𝐵𝐸𝑇 > 𝜎𝑃Ă𝑀
 a. Calculul de strivire între 1 și 2:

𝑃+𝛾𝐹𝑂 ∙𝐴𝐹𝑂 ∙𝑙1 𝑃+𝛾𝐹𝑂 ∙𝐴𝐹𝑂 ∙𝑙1

𝑝𝑠𝑡 = ≤ 𝜎 => ≤ 𝜎𝐹𝑂
𝐴1 𝐴1
𝑭
=> 𝑨𝟏𝒏𝒆𝒄 ≥
𝝈𝑭𝑶 −𝜸𝑭𝑶 ∙𝒍𝟏

b. Calculul de strivire între 2 și 3:

𝐹+𝛾𝐹𝑂 ∙𝐴1 ∙𝑙1 +𝛾𝑂𝐿 ∙𝐴2 ∙𝑙

𝑝𝑠𝑡 = ≤ 𝜎𝐹𝑂
𝐴
𝐹+𝛾𝐹𝑂 ∙𝐴1 ∙𝑙1
𝐴2𝑛𝑒𝑐 ≥
𝜎𝐹𝑂 −𝛾𝐹𝑂 ∙𝑙2

c. Calculul de strivire între 3 și pământ:

𝐹+𝛾𝐹𝑂 ∙𝐴1 ∙𝑙1 +𝛾𝑂𝐿 ∙𝐴2 ∙𝑙2 +𝛾𝐵𝐸𝑇 ∙𝐴3 ∙𝑙3

𝑝𝑠𝑡 = ≤ 𝜎𝑃Ă𝑀
𝐴3
𝐹+𝑄+𝑄𝑂𝐿
𝐴3𝑛𝑒𝑐 ≥
𝜎𝑃Ă𝑀 −𝛾𝐵𝐸𝑇 ∙𝑙3

13. Calculul presiunii de contact al suprafețelor cilindrice

dP = forța elementară de contact

𝐷
𝑑𝑃 = ( ∙ 𝑙 ∙ 𝑑𝛼) ∙ 𝑝
2
 Sarcina exterioară F este echilibrată de forțele rezultate din zona de
contact.
𝜋
𝜋
𝜀 = 0 => 𝐹 = 2 ∫02 𝑑𝑃 ∙ cos 𝛼 = 𝑃 ∙ 𝐷 ∙ 𝑙 ∙ (sin − sin 0)
2
𝐹
=> 𝑃 = ≤ 𝑃𝑎
𝐷∙𝑙

𝐴𝑠𝑡 = 𝐷 ∙ 𝑙

14. Descrieți încercarea materialelor la tracțiune pentru materialele metalice

Încercarea materialelor la tracțiune este una dintre cele mai comune și

importante metode utilizate pentru evaluarea comportamentului mecanic al
materialelor metalice. Procedura de încercare la tracțiune implică aplicarea unei
forțe de tracțiune graduală asupra unei probe standardizate a materialului, iar
rezultatele sunt înregistrate în funcție de deplasarea și forța aplicată.

a. Prepararea Probei:

Se utilizează mostre standardizate ale materialului care urmează să

fie testate. Aceste mostre sunt de obicei sub formă de bare cilindrice sau plăci.
b. Fixarea Probei:

Proba este fixată într-o mașină universală pentru încercări mecanice,

condusă de computer, care aplică forța de tracțiune. Se pornește mașina și se
inițializează programul ei de conducere; se măsoară valorile inițiale ale
diametrului și lungimii epruvetei;

c. Aplicarea Forței:

Epruveta este solicitată la întindere prin intermediul a două forțe

concentrate F, egale și opuse, aplicate pe capetele ei și având direcția axei sale
longitudinale. Forțele cresc treptat și lent (solicitarea este de tip static) până la
ruperea probei.
 d. Înregistrarea Datelor:

După producerea ruperii probei se înregistrează curba în computerul

mașinii, apoi se scot bucățile de epruvetă din mașină și se măsoară dimensiunile
finale – diametrul 𝑑𝑢 din secțiunea de rupere și distanța 𝐿𝑢 dintre reperele extreme
de pe epruvetă, atunci când bucățile rupte sunt așezate cap la cap pentru
reconstituirea probei.

15. Calculul convențional de forfecare. Definiție. Condiția de rigiditate și rezistență

Solicitarea de forfecare este o solicitare

produsă de 2 forțe paralele și de sens contrar,
situate la o distanță foarte mică una față de
cealaltă. Aceste forțe acționează
perpendicular pe axa barei.
Relațiile de calcul privind calculul
convențional de forfecare sunt aplicabile mai
mult pentru bare de secțiune transversală
mică.

Condiția de rezistență are forma:

𝑇
𝜏𝑓 = ≤ 𝜏𝑎 ;
𝐴

Cu ajutorul condiției de rezistență se rezolvă cele trei tipuri de probleme:

dimensionare, verificare și determinare sarcină capabilă. Relațiile de calcul sunt:
𝑇
𝐴𝑛𝑒𝑐 ≥ ;
𝜏𝑎
𝑇
𝜏𝑓 = ≤ 𝜏𝑎 ;
𝐴
𝑇𝑐𝑎𝑝 ≤ 𝐴 ∙ 𝜏𝑎 .
16. Calculul îmbinărilor nituite. Determinarea numărului necesar de nituri dintr-o asamblare
nituită

𝒅 = √𝟓𝟎𝒉𝒎𝒊𝒏 − 𝒂

1. La calculul îmbinărilor nituite, o extindere a diametrului d în fază inițială

se va face în baza relației 𝑑 = √(50ℎ_𝑚𝑖𝑛 ) − 𝑎, în care este un parametru, a,
care ia valorile:
𝑎 = 0,2[𝑐𝑚] – îmbinări de rezistență de uz general;
𝑎 = 0,4[𝑐𝑚] – îmbinări de rezistență și etanșare realizate din
suprapunerea de table;
a = 0,6[cm] – îmbinări de rezistență și etanșare realizate cu ajutorul
ecliselor;
2. În faza a 2-a, dimensiunea nitului se va deduce din condițiile de forfecare
și de strivire:
a. forfecare:
𝜋𝑑2
𝑇𝑓 𝑐𝑎𝑝 = 𝜏𝑎 ∙ 𝑖 ∙
4

b. strivire:
𝑝𝑠𝑡 𝑐𝑎𝑝 = 𝑑 ∙ ℎ𝑚𝑖𝑛 ∙ 𝑝𝑎
3. Pentru dimensiunile nitului se va considera că acesta va prelua în mod
egal efortul de forfecare și de strivire.
=> 𝑇𝑓 𝑐𝑎𝑝 = 𝑝𝑠𝑡 𝑐𝑎𝑝

𝜋𝑑2
=> 𝜏𝑎 ∙ 𝑖 ∙ = 𝑑 ∙ ℎ𝑚𝑖𝑛 ∙ 𝑝𝑎 𝑖=1
4
𝟒 𝒑𝒂
𝒅= ∙ ∙ 𝒉𝒎𝒊𝒏 ℎ𝑚𝑖𝑛 = 𝑚𝑖𝑛 (ℎ1 ; ℎ2 )
𝝅 𝝉𝒂
 La nituri se pot accepta între tensiuni relațiile:
𝜏𝑎 ≅ (0,7 … 0,9) ∙ 𝜎𝑎
𝑝𝑎 ≅ 1,5 ∙ 𝜎𝑎
=> 𝑑 ≅ 2ℎ𝑚𝑖𝑛

Determinarea numărului de nituri necesar unei îmbinări ce trebuie să suporte

sarcina exterioară P, se determină astfel:
a) Se calculează sarcina suportată de un nit la forfecare:

𝜋𝑑2
𝑇𝑓 = 𝑖 𝜏𝑎 , 𝑖 = numărul secțiunilor de forfecare
4

b) Se calculează sarcina suportată de un nit la strivire:

𝑃𝑠𝑡 = 𝑑 ∙ ℎ𝑚𝑖𝑛 ∙ 𝑝𝑎 , ℎ =grosimea cele mai subțiri table din pachet

c) Se determină numărul de nituri (calculat), 𝑛𝑐 :

𝐹
𝑛𝑐 =
min (𝑇𝑓 ,𝑃𝑠𝑡 )
d) Se majorează cu 20% numărul de nituri calculat pentru a se ține cont că
F nu se repartizează uniform pe nituri:
1,2𝐹
𝑛 = 𝑛𝑐 + 20% sau 𝑛=
min (𝑇𝑓 ,𝑃𝑠𝑡 )

17. Calculul îmbinărilor sudate de tip cap la cap

Pentru o sudură cap la cap, supusă la tracțiune, se

consideră că grosimea sudurii este egală cu
grosimea tablelor 𝑎 = ℎ, iar lungimea utilă a
sudurii este 𝑙𝑠 = 𝑏 − 2𝑎.

Se scrie condiția de rezistență:

𝑁
𝜎𝑡𝑟 = ≤ 𝜎𝑎
𝐴
𝐹
𝜎𝑡𝑟 = ≤ 0,8𝜎𝑎 , 𝑎=ℎ
ℎ∙(𝑏−2𝑎)
18. Calculul îmbinărilor sudate de tip frontal

Pentru o sudură frontală, forța de tracțiune F ce solicită îmbinarea, este

preluată de cordoanele de sudură aplicate. Tablele sudate sunt de grosimi diferite.

Grosimea cordonului de sudură va fi:

𝑎 √2
sin 45° = => 𝑎 = ℎ ∙
ℎ 2

=> 𝑎 = 0,7ℎ 𝑢𝑛𝑑𝑒 ℎ = 𝑚𝑖𝑛(ℎ1 , ℎ2 ).

Cordonul de sudură are secțiunea transversală a unui triunghi dreptunghic
şi isoscel.
𝐹
= forța ce revine unui cordon de sudură.
2
𝐹
Forța se descompune în 2 componente, N și T; deci dă o solicitare de
2
tracțiune și de forfecare.
𝑇 𝐹 √2
sin 45° = 𝐹 => 𝑇 = 𝑁 = ≅ 0,35𝐹
2 2
2
𝑇 = 𝑁 = 𝐹 ≅ 0,35𝐹
Pentru că forfecarea acționează efectiv în cordonul de sudură, calculele se
𝐹
fac din condițiile de rezistentă la forfecare, atribuind întreaga forță forfecării.
2
𝐹
𝑇
𝜏𝑓 = = 2
≤ 0,65𝜎𝑎 𝑎 = înălțime cordon sudură.
𝐴 2𝑎(𝑏−2𝑎)
19. Calculul sudurii de flanc

Determinarea efectelor tăietoare din cele 2

cordoane de sudură se face din scrierea ecuațiilor
de momente în raport cu fiecare cordon de
sudură.

𝐹 ∙𝑙
∑ 𝑀1 = 0 => 𝐹 ∙ 𝑙 − 𝑇2 (𝑐 + 𝑒) = 0 => 𝑇2 =
𝑐+𝑒

𝐹 ∙𝑙
∑ 𝑀2 = 0 => 𝐹 ∙ 𝑙 − 𝑇1 (𝑐 + 𝑒) = 0 => 𝑇1 =
𝑐+𝑒

La sudurile de flanc cu două cordoane de sudură simetrice, condiția de

rezistență este:
𝐹
𝜏𝑓 = ≤ 0,65𝜎𝑎
𝑎(𝑏−2𝑎)

𝑎 = 0,7ℎ 𝑢𝑛𝑑𝑒 ℎ = 𝑚𝑖𝑛 (ℎ1 , ℎ2)

Condiția de rezistență scrisă pe fiecare cordon în parte sunt:

𝑇1
𝜏𝑓𝑠1 = ≤ 0,65𝜎𝑎
𝑎(𝑙1 −2𝑎)

𝑇2
𝜏𝑓𝑠2 = ≤ 0,65𝜎𝑎
𝑎(𝑙2 −2𝑎)

Lungimile efective ale cordoanelor de sudură au expresiile:

𝑇1
𝑙1 ≥ + 2𝑎
1,3𝑎∙𝜎𝑎
𝑇2
𝑙2 ≥ + 2𝑎
1,3𝑎∙𝜎𝑎

𝑎 = 0,7ℎ 𝑢𝑛𝑑𝑒 ℎ = 𝑚𝑖𝑛 (ℎ1 , ℎ2)

20. Momentele statice de inerție. Determinarea centrului de greutate

Momentele statice și momentele de inerție sunt proprietăți geometrice care

descriu capacitatea unei secțiuni transversale de a rezista la solicitări de
încovoiere, respectiv torsiune.
Momentele statice se definesc față de o axă și se calculează ca „suma”
produselor dintre aria elementară 𝑑𝐴 şi distanța de la aceasta la axa de calcul.
𝑆𝑧 = ∫𝐴 𝑦𝑑𝐴
𝑆𝑦 = ∫𝐴 𝑧𝑑𝐴

Momentele statice se măsoară în unități de lungime la puterea a III-a [mm3]

și pot fi pozitive, negative sau nule. Ele pot fi calculate și în funcție de
coordonatele centrului de greutate:
𝑆𝑧 = 𝐴 ∙ 𝑦𝐺
𝑆𝑦 = 𝐴 ∙ 𝑧𝐺
Poziția centrului de greutate G al unei suprafețe oarecare A se determină cu
relațiile:

𝑆𝑧 ∫𝐴 𝑦𝑑𝐴
𝑦𝐺 = =
𝐴 ∫𝐴 𝑑𝐴
𝑆𝑦 ∫𝐴 𝑧𝑑𝐴
𝑧𝐺 = =
𝐴 ∫𝐴 𝑑𝐴
 Dacă suprafața oarecare A este formată din arii simple cunoscute 𝐴𝑖 ,
relațiile iau forma:
∑ 𝑦𝑖 ∙𝐴𝑖
𝑦𝐺 = ∑ 𝐴𝑖
∑ 𝑧𝑖 ∙𝐴𝑖
𝑧𝐺 = ∑ 𝐴𝑖

21. Variația momentelor de inerție cu translația axelor

În raport cu 𝑧0𝑦:
𝒊𝒛 = 𝒚𝟐 𝒅𝑨
𝒊𝒚 = ∫𝑨 𝒛𝟐 𝒅𝑨 (1)
𝒊𝒛𝒚 = ∫𝑨 𝒛𝒚𝒅𝑨

În raport cu 𝑧101𝑦1 :

𝑖𝑧1 = ∫𝐴 𝑦12 𝑑𝐴
𝑖𝑦1 = ∫𝐴 𝑧12 𝑑𝐴
𝑖𝑧1 𝑦1 = ∫𝐴 𝑧1𝑦1 𝑑𝐴

=> 𝒛 = 𝒛𝟏 + 𝒛𝟎
𝒚 = 𝒚𝟏 + 𝒚𝟎 (2)

Din (1) și (2) => 𝑖𝑧 = ∫𝐴 (𝑦1 + 𝑦0 )2 𝑑𝐴 = ∫𝐴 𝑦12 𝑑𝐴 + 2𝑦0 ∫𝐴 𝑦1 𝑑𝐴 + 𝑦02 ∙ 𝐴

𝑖𝑦 = ∫𝐴 𝑧12 + 2𝑧0 ∫𝐴 𝑧1𝑑𝐴 + 𝑧02𝑑𝐴
𝑖𝑧𝑦 = ∫𝐴 𝑧1𝑦1 𝑑𝐴 + 𝑧0 ∫𝐴 𝑦1 𝑑𝐴 + 𝑧0𝑦𝐴 ∙ 𝐴

𝑖𝑧 = 𝑖𝑧1 + 2𝑦0 + 𝑆𝑧1 + 𝑦02 ∙ 𝐴

𝑖𝑦 = 𝑖𝑦1 + 2𝑧0 + 𝑆𝑦1 + 𝑧02 ∙ 𝐴
𝑖𝑧𝑦 = 𝑖𝑧1 𝑦1 + 𝑧0 𝑆𝑦1 + 𝑦0 𝑆𝑧1 +𝑧0 𝑦0 𝐴

Dacă z0y este sistem central => 𝑆𝑧1 = 𝑆𝑦1 = 0

𝒊𝒛 = 𝒊𝒛𝟏 + 𝒚𝟐𝟎 ∙ 𝑨
 𝒊𝒚 = 𝒊𝒚𝟏 + 𝒛𝟐𝟎 ∙ 𝑨 (3)= Relațiile lui Steiner
𝒊𝒛𝒚 = 𝒊𝒛𝟏 𝒚𝟏 + 𝒛𝟎 𝒚𝟎 ∙ 𝑨
Dacă suprafața A este formată din suprafețe simple cunoscute, relațiile lui
Steiner se vor scrie:
𝒊𝒛 = ∑𝒏𝒊=𝟏(𝒊𝒛𝒊 + 𝒚𝟐𝒊 ∙ 𝑨𝒊 )
𝒊𝒚 = ∑𝒏𝒊=𝟏(𝒊𝒚𝒊 + 𝒛𝟐𝒊 ∙ 𝑨𝒊 )
𝒊𝒛𝒚 = ∑𝒏𝒊=𝟏(𝒊𝒛𝒊 𝒚𝒊 + 𝒛𝒊 𝒚𝒊 ∙ 𝑨𝒊 )

22. Variația momentelor de inerție cu rotația axelor

𝒊𝒛 +𝒊𝒚 𝒊𝒛 −𝒊𝒚
𝒊 𝒛𝟏 = + 𝐜𝐨𝐬(𝟐𝜶) − 𝒊𝒛𝒚 𝐬𝐢𝐧(𝟐𝜶)
𝟐 𝟐
𝒊𝒛 +𝒊𝒚 𝒊𝒛 −𝒊𝒚
𝒊𝒚𝟏 = − 𝐜𝐨𝐬(𝟐𝜶) + 𝒊𝒛𝒚 𝐬𝐢𝐧(𝟐𝜶)
𝟐 𝟐
𝒊𝒛 −𝒊𝒚
{ 𝒊𝒛𝟏 𝒚𝟏 = 𝐬𝐢𝐧(𝟐𝜶) + 𝒊𝒛𝒚 𝐜𝐨𝐬(𝟐𝜶)
𝟐

23. Torsiunea barelor de secțiune circulară. Condiția de rigiditate și rezistență

O bară dreaptă este supusă la torsiune (răsucire), dacă sistemul de sarcini

ce o solicită, nu întâlnește axa acesteia.
Este valabilă ipoteza lui Bernoulli, în care secțiunile transversale rămân
plane și perpendiculare pe axa barei înainte și după deformare.
Secțiunile transversale se comportă ca niște șaibe rigide.
Se vor dezvolta tensiuni 𝜏, momentele de torsiune având caracter
antisimetric.
Tensiunile sigma, 𝜎, sunt nule, întrucât nu există încărcare axială,
deformațiile care apar sunt doar de alunecare specifică gamma, 𝛾.
La calculele de torsiune se va respecta ipoteza proporționalității între
tensiuni și deformații (Legea lui Hooke).
Legea lui Hooke la torsiune:

𝜏 = 𝐺 ∙ 𝛾 , unde 𝜏 = tensiune tangențială

𝐺 =modul de elasticitate transversal
𝛾 =unghi de lunecare specific
 Tensiunile 𝜏 respectă legea dualității și parității conform căreia tensiunile 𝜏
vin sau pleacă dinspre o muchie comună.
Unghiul de rotire specific:
𝑑𝜑
𝜃=
𝑑𝑥

Unghi total de răsucire:

𝑑𝜑 = 𝜃 ∙ 𝑑𝑥
𝜑 = ∫ 𝜃 ∙ 𝑑𝑥 =>
=> 𝝋 = 𝜽 ∙ 𝒍
Componentele tensiunii 𝜏:
𝜏 − 𝜏1 = componenta tangențială
− 𝜏2 = componenta radială
Din 𝜏 = 𝐺 ∙ 𝛾 => 𝜏 = 𝐺∙𝑟∙𝜃

Tensiunea tangențială de torsiune variază liniar cu raza arborelui sau a

secțiunii transversale a arborelui.
Dacă 𝑟 = 0 => 𝜏 = 0
𝑟 = 𝑅 => 𝜏 = 𝜏𝑚𝑎𝑥 = 𝐺 ∙ 𝑅 ∙ 𝜃
𝑀𝑡 = 𝐺 ∙ 𝜃 ∙ 𝑖𝑝
𝑀𝑡 =momentul de torsiune
Din 𝑀𝑡 = 𝐺 ∙ 𝜃 ∙ 𝑖𝑝 =>
𝑀𝑡
=> 𝜃 = ≤ 𝜃𝑎
𝐺∙𝑖𝑝
𝐺 ∙ 𝑖𝑝 = modulul de rigiditate la torsiune
Condiția de rigiditate la torsiune:
𝑀𝑡 ∙𝑙
𝜑= ≤ 𝜑𝑎
𝐺∙𝑖𝑝

Condiția de rezistență la tensiune:

𝑀𝑡
𝜏= ∙ 𝑟 ≤ 𝜏𝑎
𝑖𝑝

Modul de rezistență la torsiune:

𝑖𝑝
𝑊𝑝 =
𝑟
 𝑀𝑡
Din 𝜏 = ∙ 𝑟 ≤ 𝜏𝑎 =>
𝑖𝑝
𝑀𝑡
=> 𝜏 = 𝜏𝑡 = ≤ 𝜏𝑎
𝑊𝑝

𝑀𝑡 𝑀𝑡
Cu ajutorul relațiilor 𝜏 = ∙ 𝑟 ≤ 𝜏𝑎 și 𝜏 = 𝜏𝑡 = ≤ 𝜏𝑎 se rezolvă
𝑖𝑝 𝑊𝑝
următoarele tipuri de probleme:
a. verificare:
𝜏𝑡 ≤ 𝜏𝑎
𝜑 = 𝜑𝑡 ≤ 𝜑𝑎
b. dimensionare:
𝑀𝑡
𝑊𝑝 ≥
𝜏𝑎

c. sarcina capabilă
𝑀𝑡 𝑐𝑎𝑝 ≤ 𝜏𝑎 ∙ 𝑊𝑝
𝜋𝐷4
𝑖𝑝 =
32
𝜋𝐷3
𝑊𝑝 =
16
24. Torsiunea barelor de secțiunea dreptunghiulară

Ipoteza lui Bernoulli nu mai este valabilă, secțiunile transversale

deplasându-se în timpul solicitării.
În colțuri nu există deplasare și tensiunile tangențiale sunt nule.
Variația tensiunilor tangențiale 𝜏 este parabolică pe laturi, cu maxim la
mijlocul laturii.
𝜏𝑡 > 𝜏𝑡′
𝜏𝑡 = 𝑘 ∙ 𝜏𝑡′

Relațiile de bază folosite în calcul:

𝑀𝑡
𝜏𝑡 = ≤ 𝜏𝑎
𝑊𝑡
𝑀𝑡
𝜃= ≤ 𝜃𝑎
𝐺∙𝑖𝑝
 Expresiile care dau tensiunile tangențiale maxime și unghiul de torsiune
specific:
𝑀𝑡
𝜏𝑚𝑎𝑥 = , la mijlocul laturii lungi
𝑊𝑡
𝜏1 𝑚𝑎𝑥 = 𝛾 ∙ 𝜏𝑚𝑎𝑥 , la mijlocul laturii scurte
𝑀
𝜃= 𝑡
𝐺∙𝑖𝑡

Cu:
𝑖𝑡 = 𝑘 ∙ ℎ ∙ 𝑏3
𝑊𝑡 = 𝑘1 ∙ ℎ ∙ 𝑏 2

1
Dacă ℎ ≫ 𝑏; 𝑘 = 𝑘1 =
3
3𝑀𝑡
=> 𝜏= ≤ 𝜏𝑎
ℎ∙𝑏2
3𝑀𝑡
𝜃= ≤ 𝜃𝑎
𝐺∙ℎ∙𝑏3
25. Încovoierea barelor drepte. Clasificare tipologii de încovoiere.

a. Încovoierea simplă plană:

Forțele sunt conținute în plane

formate de axa barei și una din axele
principale de inerție.

b. Încovoierea oblică:

Forțele ce acționează asupra barei aparțin

unui plan 𝜋 ce trece prin axa barei, dar nu
conține niciuna din axele principale de inerție.
c. Încovoierea strâmbă:

Forțele ce acționează asupra barei sunt conținute

în plane ce pot fi 2 sau mai multe, ce trec prin axa barei și
pot conține sau nu una din axele principale.

26. Tensiuni la încovoierea pură

După aplicarea unui moment încovoietor, 𝑀𝑖 , la capătul liber, secțiunea

transversală se mărește în partea superioară, iar în cea inferioară se micșorează.
Secțiunile transversale rămân plane, iar după deformație se rotesc și rămân
perpendiculare pe axa barei care se deformează.
∆𝑑𝑥 𝑦∙𝑑𝜑
𝜀= =
𝑑𝑥 𝑑𝑥
1 𝑑𝜑
𝑑𝑥 = 𝜑 ∙ 𝑑𝜑 => =
𝜑 𝑑𝑥
𝒚
=> 𝜺=
𝝋
 Legea lui Hooke:
𝜏=𝜀∙𝐸
𝒚
=> 𝝉= ∙𝑬
𝝋
𝒚
Dependența între tensiune și curbură, 𝝉 = ∙ 𝑬, arată că distribuția de
𝝋
tensiune este liniară pe înălțimea secțiunii.
27. Determinarea razei de curbură. Relația lui Navier

În baza relațiilor de echivalență între tensiuni și eforturi secționale, se scriu

următoarele ecuații:
𝒅𝑵 = 𝝉 ∙ 𝒅𝑨
𝒅𝑴𝒊𝒚 = 𝝉 ∙ 𝒛𝒅𝑨
𝒅𝑴𝒊𝒛 = 𝝉 ∙ 𝒚𝒅𝑨
𝐸 𝐸
𝑁 = ∫ 𝜏 ∙ 𝑑𝐴 = 0 => ∫ ∙ 𝑦𝑑𝐴 = 0 => ∫ 𝑦𝑑𝐴 = 0
𝐴 𝐴 𝜑 𝜑 𝐴
𝑆𝑧 = ∫𝐴 𝑦𝑑𝐴
=> { 𝐸 => 𝑆𝑧 = 0
≠0
𝜑

Axa z este axă ce trece prin centrul de greutate al secțiunii transversale A.

𝐸 𝐸
𝑀𝑖𝑦 = − ∫ 𝜏 ∙ 𝑑𝐴 = 0 => − ∫ ∙ 𝑦 ∙ 𝑧 ∙ 𝑑𝐴 = 0 => ∫ 𝑦 ∙ 𝑧 ∙ 𝑑𝐴 = 0
𝐴 𝐴 𝜑 𝜑 𝐴

𝐼𝑧𝑦 = ∫ 𝑦 ∙ 𝑧 ∙ 𝑑𝐴
=> 𝐴 => 𝐼𝑧𝑦 = 0
𝐸
≠0
{ 𝜑
Axele y și z sunt axe principale de inerție.
𝐸 2 𝐸
𝑀𝑖𝑦 = ∫ 𝜏 ∙ 𝑦 ∙ 𝑑𝐴 = 𝑀𝑖 => − ∫ ∙ 𝑦 ∙ 𝑑𝐴 = 𝑀𝑖 => ∫ 𝑦 2 ∙ 𝑑𝐴 = 𝑀𝑖
𝐴 𝐴 𝜑 𝜑 𝐴
 1
=> ∫𝐴 𝑦 2 ∙ 𝑑𝐴 = 𝐼𝑧 φ
=curbura fibrei medii
𝐸 𝟏 𝑴𝒊
=> ∙ 𝐼𝑧 = 𝑀𝑖 => = E ∙ Iz = rigiditatea la
𝜑 𝝋 𝑬∙𝑰𝒛
încovoiere
𝟏 𝑴𝒊 𝒚
Din = și 𝝉 = ∙ 𝑬 =>
𝝋 𝑬∙𝑰𝒛 𝝋
𝑴𝒊
𝝉= ∙ 𝒚 − Relația lui Navier
𝑰𝒛

28. Încovoierea simplă plană. Relația lui Juravski

Relația lui Navier dedusă pentru

încovoierea pură este valabilă și la
încovoierea simplă plană unde, pe lângă
încovoiere ( tensiuni 𝜏), se dezvoltă și
forfecare (tensiuni 𝜎).
Ipotezele de calcul luate în
considerare la încovoierea pură rămân
valabile și la încovoierea simplă, cu
respectarea limitei de aplicare a
încercării în baza legii lui Hooke.

Tensiunile tangențiale 𝜎 sunt tangente la contur și se descompun în 2 componente:

a. 𝜎𝑦 −în lungul fibrei BC și perpendiculare pe axa y
b. . 𝜎𝑧 −perpendiculare pe axa z.
 𝑴𝒊
Cu ajutorul relației 𝝉 = ∙ 𝒚 se calculează tensiunile normale de încovoiere
𝑰𝒛
pentru o fibră oarecare situată la distanța y față de axa neutră z.
𝑦 = 𝑦𝑚𝑎𝑥
𝑀 𝑀𝑖
𝜏 = 𝜏𝑖 𝑚𝑎𝑥 = 𝑖 ∙ 𝑦𝑚𝑎𝑥 = 𝐼𝑧 ≤ 𝜏𝑎
𝐼𝑧
𝑦𝑚𝑎𝑥

𝑰𝒛
𝑾𝒛 =
𝒚𝒎𝒂𝒙
𝑊𝑧 = modul de rezistență la încovoiere
𝑴𝒊
𝑻𝒊 𝒎𝒂𝒙 = ≤ 𝝉𝒂
𝑾𝒛

𝑀 = momentul de încovoiere maxim din diagrama de eforturi secționale

𝑴𝒊
Cu ajutorul relației 𝑻𝒊 𝒎𝒂𝒙 = ≤ 𝝉𝒂 rezolvăm 3 tipuri de probleme:
𝑾𝒛

a. Verificare:
𝑻𝒊 𝒎𝒂𝒙 ≤ 𝝉𝒂
b. Dimensionare:
𝑀𝑖 𝑚𝑎𝑥
𝑊𝑧 ≤
𝜏𝑎

c. Sarcină capabilă:
𝑀𝑖 𝑐𝑎𝑝 ≤ 𝑊𝑧 ∙ 𝜏𝑎
Ipoteza lui Juravski presupune că tensiunile 𝜎𝑧 sunt constante pe toată fibra.
 𝜀 = 0 => ∫𝐴 𝜏𝑖 ∙ 𝑑𝐴 + 𝜎𝑧 ∙ 𝑏 ∙ 𝑑𝑥 − ∫(𝜏𝑖 + 𝑑𝜏𝑖 )𝑑𝐴 = 0
𝑑𝑀𝑖
=> 𝜎𝑧 ∙ 𝑏 ∙ 𝑑𝑥 = ∫𝐴 𝑦𝑑𝐴
𝐼𝑧

𝑆𝑧 = ∫𝐴 𝑦𝑑𝐴
𝒅𝑴𝒊 𝑺𝒛
=> 𝝈𝒛 = ∙
𝒅𝒙 𝒃 ∙ 𝑰𝒛
𝑑𝑀𝑖 𝑆𝑧
Cu ajutorul relației 𝜎𝑧 = ∙ calculăm tensiunea tangențială pentru
𝑑𝑥 𝑏∙𝐼𝑧
solicitarea de încovoiere.
𝑑𝑀𝑖
= 𝑇 =>
𝑑𝑥
𝑻∙𝑺𝒛
=> 𝝈𝒛 = Relația lui Juravski
𝒃∙𝑰𝒛

Unde:
T – efortul tăietor maxim (în valoare absolută) din diagrama de eforturi T
b – lățimea fibrei situată la distanța y față de axa neutră z (lățimea fibrei în
secțiunea transversală)
𝑆𝑧 – moment static de inerție al suprafeței din secțiunea transversală care tinde să
lunece după axa z
𝐼𝑧 – momentul de inerție al secțiunii transversale față de axa z.