CAPITOLUL 1

OBIECTUL ȘI PROBLEMELE REZISTENȚEI MATERIALELOR

1.1 Considerații generale

Ramura a mecanicii solidului deformabil, Rezistenta Materialelor este o disciplina de

cultura tehnica generala care face legatura între disciplinele fizico-matematice si cele ingineresti,
studiind fortele interioare si deformatiile produse în corpuri considerate solide deformabile.
Pentru a explica modelul solidului deformabil vom considera o bara dreapta confectionata
din otel, solicitata de doua forte coliniare, egale si de sens contrar, F (Fig.1.1). În rezistenta
materialelor, fortele sunt considerate vectori legati, cu punctele de aplicatie bine precizate (A si B
în Fig.1.1.a). Sub actiunea acestor forte, bara aflată în echilibru se deformează, iar punctele de
aplicatie ale fortelor se deplasează (A ajunge în A’ iar B în B’). Daca fortele F depasesc anumite
valori, bara se rupe, spre deosebire de cazul solidului rigid, când bara se afla în echilibru indiferent
de valoarea fortelor F.
În schimb, în Mecanică, fortele se considera vectori alunecatori pe suporturile lor; în acest
caz, fortele ar aluneca si s-ar deplasa din punctele de aplicatie A respectiv B, în C (Fig. 1.1.b)
realizându-se echilibrul. Efectul fortelor asupra corpului ar fi nul si bara nu ar mai fi solicitata.

Fig.1.1a Fig.1.1b

Obiectul Rezistentei materialelor îl constituie rezolvarea a trei tipuri fundamentale de

probleme:
1. Probleme de dimensionare, prin care se determina dimensiunile sectiunii transversale
a elementului de rezistenta, cunoscând fortele exterioare care-l solicita si proprietatile mecanice
ale materialului din care acesta se confectioneaza;
2. Probleme de verificare, prin care se stabileste daca un element de rezistenta cu forma
si dimensiunile date, confectionat dintr-un material cu proprietati mecanice cunoscute rezista
actiunii fortelor exterioare;
3. Probleme privind calculul încarcarii capabile, prin care se stabileste încarcarea
maxima pe care o poate suporta un element de rezistenta pentru care se cunosc dimensiunile
sectiunii transversale si materialul din care este executat.
Categorii de conditii pe care trebuie să le satisfacă elementele de rezistenta calculate dupa
legile din rezistenta materialelor:
 conditia de rezistenta: valoarea maxima a fortelor interioare din corpul solicitat sa nu
depaseasca o anumita valoare limita, caracteristica materialului si care se determina
experimental;
 conditia de rigiditate: deformatiile corpului sub actiunea fortelor exterioare sa nu
depaseasca anumite valori limita impuse de buna functionare a piesei în ansamblul din care
face parte;
1
  conditia de stabilitate elastica: piesa sa se mentina într-o stare de echilibru stabil sub
actiunea fortelor exterioare date si a celor interioare.
Elementele de rezistență sunt organele si piesele de masini care intra în alcatuirea
masinilor si utilajelor de orice tip si care sunt supuse la diverse solicitari.
În problemele de Rezistenta materialelor se disting trei aspecte:
 aspectul static, care consta în calculul fortelor de legatura (reactiuni), al fortelor interioare
suplimentare (eforturi) din sectiunea transversala a elementului de rezistenta si al
intensitatii solicitarii (tensiuni).
 aspectul geometric, prin care se studiaza deformatiile elementelor de rezistenta.
 aspectul fizic, care stabileste legatura între proprietatile de rezistenta si proprietatile de
deformabilitate ale elementului de rezistenta.

1.2 Clasificarea corpurilor în rezistența materialelor

Există mai multe criterii de clasificare a corpurilor.

a.Criteriul dimensional (cel mai întîlnit): bare, plăci, blocuri (masive)

a1. Barele sunt corpuri la care una din dimensiuni (lungimea) este mult mai mare decât celelalte
două. Elementele caracteristice sunt axa longitudinala si sectiunea transversala, plana si normala
pe axa longitudinala.
 Dupa forma rectilinie sau curba a axei geometrice, barele pot fi:
- drepte sau curbe;
- plane sau strâmbe.
 Dupa forma sectiunii transversale, barele pot fi:
- circulare, inelare, dreptunghiulare, profile standardizate, etc.; sectiunea poate fi constanta
sau variabila în lungul barei.
Prin secțiune transversala a barei se întelege sectiunea normala pe axa longitudinala a barei.
 Dupa forma sectiunii transversale, barele pot avea sectiune plina (Fig.1.2.a), sectiune
deschisa (Fig.1.2.b) si sectiune cu goluri (Fig.1.2.c).

Fig.1.2a

Fig.1.2b

2
 Fig.1.2c

 Dupa modul de solicitare, barele poarta diferite denumiri:

- tiranti - bare drepte solicitate la tractiune ,
- grinzi - bare drepte solicitate la încovoiere,
- arbori - bare drepte solicitate la rasucire,
- stâlpi - bare drepte solicitate la compresiune.
Observație: Prin îmbinarea în noduri a barelor drepte se obtin bare cotite si cadre.

a.2. Plăcile sunt corpuri care au o dimensiune – grosimea – mult mai mica decât celelalte doua
(Fig.1.3). Elementele caracteristice sunt forma si dimensiunile suprafetei mediane si grosimea
placii.
Prin suprafata mediana întelegem locul geometric al punctelor egal departate de suprafetele
exterioare ale placii. O placa cu grosimea foarte mica si care nu poate prelua sarcini transversale
se numeste membrana.
Placile care nu pot prelua moment încovoietor se numesc învelitori, iar placile mici si groase se
numesc dale.
 Dupa forma suprafetei mediane placile pot fi plane sau curbe.
 Dupa raportul dimensiunilor deosebim placi subtiri, placi de grosime medie si placi groase.

Fig.1.3

c. Corpuri masive sau blocuri care au cele trei dimensiuni aproximativ de acelasi ordin de
marime; de exemplu, bile si role de rulmenti, batiuri, fundatii.

1.3 Clasificarea forțelor

În Rezistenta materialelor fortele se clasifica în doua mari categorii:

1. Forte exterioare;
2. Forte interioare (a se vedea paragraful ’’Forte interioare.Metoda sectiunilor’’).
Fortele exterioare poarta numele generic de forte de contur sau forte de suprafata si se
clasifica în:
 forte de legatura sau reactiuni, care apar în zonele de rezemare ale corpului, masurând
legatura lui cu corpurile învecinate sau cu terenul;

3
  forte direct aplicate sau sarcini, care reprezinta încarcarea functionala si rezulta din
scopul piesei în cadrul masinii, utilajului;
 forte masice, distribuite în întreaga masa a materialului: greutatea, fortele de inertie,
sarcinile produse de un câmp termic, sarcinile produse de un camp magnetic, etc.
În practica apar si actiuni exterioare diferite de cele deja prezentate, care au ca efect aparitia
unor solicitari, ca de exemplu: cedarea reazemelor, efectele variațiilor de temperatura,
inexactitatile de executie si montaj, etc. Prin actiune se întelege orice cauza capabila de a genera
stari de solicitare într-un element de rezistenta, reprezentând sisteme de forte generalizate, de
deplasari sau defomatii impuse.
Pentru definirea unei actiuni este necesar sa se precizeze valoarea sau intensitatea ei,
punctul de aplicatie, directia si sensul de actionare, amplitudinea, frecventa, etc. Pentru calcul,
reprezentarea actiunilor se face utilizând scheme de încarcare în care se dau fortele, deplasarile
sau deformatiile impuse.
Fortele exterioare se clasifica dupa mai multe criterii, astfel:
a. Dupa marimea suprafetei de transmitere :
 forte (sarcini) concentrate (F) – se transmit prin intermediul unei suprafete de
dimensiuni foarte mici în comparatie cu dimensiunile elementului de rezistenta (Fig.1.4.a);
 forte distribuite (p, q) aplicate în mod continuu pe o lungime sau suprafata ; ele pot fi
forte distribuite neuniform (Fig.1.4.b) sau forte distribuite uniform (Fig.1.4.c).
 momente sau cupluri concentrate – produse de un cuplu de forte paralele sau de o
forta excentrica (Fig.1.5).

Fig.1.4 Fig.1.5

b.Dupa durata de actionare:

 sarcini permanente, care încarca elementul de rezistenta pe toata durata existentei
ansamblului din care acesta face parte;
 sarcini temporare care actioneaza un anumit interval de timp, limitat, relativ scurt.

c.Dupa modul de variatie a sarcinilor în timp:

 sarcini statice (Fig.1.6.a), care se aplica în mod lent, valoarea lor crescând de la zero la
valoarea finala care ramâne constanta în timp, sau variaza foarte putin în jurul unei valori medii ;
încarcarea statica este cunoscuta sub numele de cazul I de încarcare dupa Bach.
 sarcini dinamice, care pot fi:
 sarcini aplicate brusc, când forta maxima se aplica cu întreaga intensitate din primul
moment al aplicarii ei;
 sarcini aplicate prin soc, care apar în urma variatiilor rapide ale fortelor exterioare;
sarcini variabile în timp, care pot fi variabile periodic (Fig.1.6.b) sau variabile aleator
(Fig.1.6.c).

4
 Fig.1.6

Sarcinile variabile periodic sunt caracterizate prin valoarea maxima, valoarea minima,
valoarea medie si amplitudine; ele se împart în:
 forte pulsante, la care una din valorile limita este zero; încarcarea cu forte pulsante poarta
numele de cazul II de solicitare dupa Bach (Fig.1.7.a.).
 forte alternante, care pot fi pozitive sau negative, dupa semnul valorii medii; fortele
alternant simetrice variaza între limite de intensitati egale, dar de semne diferite. Încarcarea cu
forte alternant simetrice poarta numele de cazul III de solicitare dupa Bach (Fig.1.7.b.).

Fig.1.7

1.4 Reazeme și reacțiuni

1.4.1Tipuri de reazeme

Legaturile dintre diverse elemente de rezistenta se numesc reazeme sau legaturi exterioare
si au ca scop împiedecarea anumitor miscari ale corpului, adica, anularea anumitor grade de
libertate.
Sub actiunea sarcinilor date, constructia transmite asupra reazemelor o serie de actiuni care
se pot schematiza sub forma de forte si momente; opunându-se deplasarilor pe care trebuie sa le
împiedice. Conform Principiului acțiunii și reacțiunii, reazemele exercita la rândul lor asupra
constructiei actiuni egale si sens contrar numite reactiuni sau forte de legatura, asigurând
echilibrul.
În practica, alcatuirea si constructia reazemelor este foarte variata (depinde de natura
utilajelor, de natura materialelor din care sunt realizate), astfel că pentru calcul se foloseste o
schematizare care depinde de specificul legaturilor si reduce numarul de tipuri de reazeme.
Pentru sisteme plane, încarcate cu sisteme de forte plane deosebim urmatoarele tipuri
de reazeme:
 Reazemul simplu sau mobil (Fig.1.8.a) împiedica deplasarea dupa normala la suprafata
de rezemare si permite deplasarea într-un plan tangent la suprafata de rezemare cât si
rotirea în jurul punctului teoretic de rezemare. Exista o singura legatura careia îi

5
 corespunde ca reactiune o forta de directie cunoscuta, aplicata în punctul teoretic de
rezemare, reprezentata de reactiunea normala ( V sau Y).
 Reazemul fix sau articulatia (Fig.1.8.b) împiedica deplasarea dupa orice directie din
plan si permite rotirea în jurul punctului teoretic de rezemare. Reactiunea este o forta
de directie si marime necunoscuta; în calcul se vor lua în considerare componentele
fortei dupa doua directii perpendiculare (H si V sau X si Y).
 Încastrarea (sau întepenirea) (Fig.1.8.c) împiedica atât deplasarea dupa orice directie
din plan cât si rotirea relativa în jurul punctului teoretic de rezemare. Reactiunea este o
forta de directie, marime necunoscuta si punct de aplicatie necunoscute; în calcul se
vor utiliza componentele torsorului de reducere a reactiunii în raport cu punctul teoretic
de rezemare, adica un moment concentrat (M) si componentele reactiunii dupa doua
directii perpendiculare.
Observație: Pentru structurile de rezistenta spatiale tipurile de reazeme sunt aceleasi, însa
numarul de reactiuni este diferit.

a. b. c.
Fig.1.8

1.4.2 Calculul reacțiunilor

Ipotezele specifice aplicate la calculul reactiunilor în cadrul Rezistentei materialelor sunt

urmatoarele:
1. Axioma legaturilor (principiul fortelor de legatura).
Orice legatura poate fi înlocuita cu fortele de legatura sau cu reactiunile pe care le introduce.
2. Ipoteza micilor deformatii.
Se considera ca problemele se încadreaza în domeniul micilor deplasari; pozitia deformata a
elementului de rezistenta este considerata ca fiind foarte apropiata de pozitia initiala si deci
deplasarile diferitelor sectiuni sunt foarte mici si în calcule se pot aplica regulile de calcul cu
infiniti mici. În cazul în care pozitia deformata se mentine în domeniul micilor deplasari, conditia
de echilibru static se poate aplica raportând fortele la pozitia nedeformata a structurii.
3. Pentru materialele perfect elastice, în domeniul micilor deplasari, se admite
proportionalitatea între forte si deplasari. În acest caz se poate aplica principiul suprapunerii de
efecte care considera ca independente efectele diferitelor sarcini aplicate, efectele totale fiind
obtinute prin însumarea efectelor partiale.
Pentru un corp solicitat aflat în echilibru se pot scrie sase ecuatii de echilibru care exprima
faptul ca sistemul fortelor exterioare se reduce la o rezultanta nula si la un moment rezultant nul.
Pentru sistemele de bare drepte încarcate cu sarcini situate în acelasi plan se pot scrie
trei ecuatii de echilibru:

6
 (1.1)
Sistemul de ecuatii (1.1) reprezinta conditia de echilibru : suma proiectiilor tuturor fortelor
pe doua directii diferite din plan si suma momentelor acestor forte în raport cu un punct
din plan trebuie sa fie nule.
De obicei se utilizeaza o ecuatie de proiectii dupa o directie din plan (directia axei barei) si doua
ecuatii demomente în raport cu doua puncte din plan alese astfel încât dreapta care le uneste sa
nu fieperpendiculara pe directia folosita pentru proiectii; punctele fata de care se scriu ecuatiile
de momente sunt punctele de rezemare.
Aplicație:
1. Să se calculeze reacțiunile pentru grinda din figură.

Verificare: VA+ VB –F=0

F  a F b F F
  F    a  b  F   l  F  0
l l l l
Suma algebrică a forțelor vertical a dus la condiția de echilibru pe vertical, deci
reacțiunile au fost correct calculate.

2.

Verificare: VA+ VB –pl = 0

p l p l
  p l  0
2 2
Suma algebrică a forțelor vertical a dus la condiția de echilibru pe vertical, deci
reacțiunile au fost correct calculate.

7
3.

8
 CAPITOLUL 2

DIAGRAME DE EFORTURI

2.1. Forţe interioare. Metoda secţiunilor

În interiorul corpurilor solide există forţe interioare – forţe de coeziune – care asigură
păstrarea formei şi dimensiunilor acestora; sub acţiunea încărcărilor exterioare, forţele interioare
se redistribuie şi apar forţe interioare suplimentare care se opun procesului de deformare a
corpului. Determinarea acestor forţe interioare constituie scopul cursului de rezistenţa
materialelor.
Pentru a pune în evidenţă aceste forţe interioare utilizăm un proces imaginativ de calcul –
metoda secţiunilor, conform căreia , dacă un corp solid este în echilibru sub acţiunea unui sistem
de forţe generalizate, oarecare, atunci orice parte din el trebuie să fie în echilibru sub acţiunea
forţelor ce îi revin şi a forţelor ce reprezintă acţiunea părţii îndepărtate asupra părţii considerate.
Considerăm un corp solid deformabil în echilibru sub acţiunea unui sistem de forţe
exterioare generalizate (Fig.2.1); secţionăm corpul cu un plan Q si reprezentăm separat cele două
părţi ale corpului încărcate cu forţele exterioare respective. Pentru ca părţile să fie în echilibru
trebuie să introducem în fiecare secţiune un sistem de forte care să aibă asupra părţii rămase acelaşi
efect ca şi partea îndepărtată (Fig.2.2). Astfel, prin metoda secţiunilor s-a pus în evidenţă existenţa
forţelor interioare care au fost trecute în categoria forţelor exterioare, cărora li se pot aplica
metodele de calcul din statică. Aceste forţe au o distribuţie necunoscută pe secţiune, dar le putem
determina torsorul de reducere în centrul de greutate al secţiunii transversale(G).
Pentru partea din stânga a corpului, forţele interioare de pe partea din stânga secţiunii ( As)
se vor reduce în raport cu centrul de greutate (Gs) la o forţă rezultantă R is şi la un cuplu rezultant,
M is care reprezintă un sistem de forţe echivalent cu forţele F i , F n care au fost înlăturate şi care
echilibrează acţiunile forţelor existente rămase F 1 , F 2 .

Fig.2.1 Fig.2.2

La fel, forţele interioare distribuite pe faţa din dreapta secţiunii ( As ) se vor reduce la o
rezultantă R id şi la un cuplu rezultant M id , care reprezintă un sistem de forte echivalente cu
forţele F 1 , F 2 . care au fost îndepărtate (Fig.2.3).
 Fig.2.3
Conform principiului acţiunii şi reacţiunii, între cele două sisteme de forte rezultante se pot
scrie relaţiile :
 2.2 Eforturi și tensiuni

Cele şase componente ale torsorului de reducere a forţelor interioare se numesc eforturi;
acestea sunt:
N - forţa axială;
T - forţa tăietoare, cu componentele Tz şi Ty ;
Mi - momentul de încovoiere, cu componentele Mz şi My
Mx = Mt - momentul de torsiune.

Fig. 2.4

Fiecare dintre eforturi luat separat produce asupra elementului de rezistenţă o

solicitare simplă. Dacă în secţiunea unui element de rezistenţă se evidenţiază simultan două sau
mai multe eforturi se spune că acesta este supus la solicitări compuse (întindere cu încovoiere,
încovoiere cu răsucire, încovoiere cu forfecare şi răsucire).
Studiul repartiţiei eforturilor într-o secţiune a unui element de rezistenţă, necesită
introducerea unei mărimi care să caracterizeze, în fiecare punct al secţiunii, intensitatea acestor
eforturi. Mărimea utilizată poartă denumirea de tensiune sau de efort unitar.
Se consideră o secţiune An, a unui element de rezistenţă definită de vectorul normalei n şi
pe care acţionează un sistem de forţe interioare. Pe elementul de arie An acţionează forţa
interioară aferentă Δ Fn cu direcţia diferită de cea a normalei n (fig.2.5,a). Valoarea raportului
Fn , se numeşte tensiune (efort unitar) medie. Trecând la limită relaţia de mai sus, se
p n med 
A n
Fn dF
obţine: p n  lim  n
A n 0 A dA n
n

Vectorul p n se numeşte tensiune (efort unitar) totală şi se exprimă dimensional în N/m2,

N/mm2 sau daN/cm2. În calculele de rezistenţă sunt utilizate componentele tensiunii totale pe
normala n  σ n - tensiune normală; şi pe planul elementului de suprafaţă dAn  τ n - tensiune
tangenţială (fig.2.5,b).

Fig.2.5. Tensiuni normale şi tangenţiale pe secţiunea barei

2.3 Convenții de semn

Semnele pozitive pentru eforturi nu depind de sistemul de axe ales ci de efectul pe care îl
are efortul asupra tronsonului pe a carui fata actioneaza.
Forta axiala N se considera pozitiva daca are sensul normalei exterioare la sectiune,
respectiv are drept efect o întindere a corpului prin deplasarea sectiunii paralel cu ea însasi
(Fig.2.6.a). Convenim ca forta axiala de întindere (tractiune) sa fie considerata pozitiva. In caz
contrar, când intra în sectiune si are efect de scurtare a tronsonului pe care actioneaza, forta axiala
se numeste forta de compresiune si este considerata negativa (Fig.2.6b).
Forta axiala (N) într-o sectiune transversala a unei grinzi este numeric egala cu suma
algebrica a proiectiilor pe axa grinzii ale tuturor fortelor exterioare (inclusive reactiuni) situate
de aceeasi parte a sectiunii.
 Fig.2.6

Forta taietoare T are drept efect o deplasare a sectiunii în sensul fortei fata de sectiunea
infinit apropiata ; efectul fortei taietoare este de forfecare sau de taiere, prin tendinta de lunecare a
sectiunii fata de cea infinit apropiata.
Componenta dupa axa y a fortei T (Ty) se considera pozitiva daca roteste tronsonul pe a
carui fata actioneaza în sensul acelor de ceasornic, în raport cu un punct din interiorul tronsonului
(Fig.2.7.a); în figura 2.7.b este prezentata forta taietoare Tz si efectul ei.

a. b.
Fig.2.7

Forta taietoare (T) într-o sectiune transversala a grinzii este numeric egala cu suma z
algebrica a proiectiilor pe normala la axa grinzii ale tuturor fortelor exterioare (inclusiv
reactiuni) situate de aceeasi parte a sectiunii.
Momentul încovoietor are drept efect o rotatie a sectiunii în jurul axei dupa care este
dirijat vectorul moment încovoietor. Axa respectiva se numeste axa de încovoiere. Pentru vectorul
Miz (Mz) din desen, fibrele din partea inferioara se alungesc (sunt întinse) iar cele din partea
superioara se scurteaza (sunt comprimate); acest moment este considerat pozitiv (Fig.2.8.a).
Momentul încovoietor (Mi) într-o sectiune transversala a grinzii este numeric egal cu
suma algebrica a momentelor tuturor fortelor situate de aceeasi parte a sectiunii, calculate
în raport cu centrul de greutate al sectiunii.
Daca vectorul moment încovoietor este orientat dupa axa y, rotatia sectiunii se face în jurul
axei y (Fig.2.8.b).
 a. b.
Fig.2.8

Daca vectorul moment este orientat dupa axa x, apare o solicitare de rasucire (torsiune)
(Fig.2.9.); fiecare sectiune se roteste în raport cu cea infinit apropiata în jurul axei x.
În figura 2.10 este prezentata conventia de semn pozitiv pentru cele trei eforturi, atât pentru fata
din stânga sectiunii cât si pentru partea din dreapta sectiunii.

Fig.2.9 Fig.2.10

2.4 Relații de echivalență dintre eforturi și sarcini

Consideram o grinda dreapta, simplu rezemata, încarcata cu o sarcina distribuita dupa o

lege de variatie cunoscuta, p = p(x) , ca în figura 2.11.a.
La distanta x de reazemul (1) izolam un element de lungime infinit mica dx, pe care forta
se poate considera uniform distribuita. Daca grinda este în echilibru, atunci si elementul de
lungime dx (reprezentat separat în Fig.2.10.b) va fi în echilibru sub actiunea eforturilor care apar
în sectiuni si a sarcinii distribuite. Daca în partea stânga eforturile sunt N, T si M, atunci cele
din dreapta elementului decupat vor avea variatii infinit mici:N+dN, T+dT si M+dM.
Pentru elementul de grinda de lungime dx vom scrie ecuatiile de echilibru, tinând cont
de cele doua componente ale fortei distribuite, orizontala (pH) si verticala (pV) ; vom utiliza
ecuatia de echilibru pe orizontala, ecuatia de echilibru pe verticala si ecuatia de echilibru
pentru momente scrisa în raport cu centrul de greutate al sectiunii din dreapta, K):
 Fig.2.11

Observatii:
a) Din relatiile (2.6) si (2.7) rezulta ca pe portiunile de bara pe care p sunt nule, N si T sunt
constante, iar pe portiunile de bara pe care p sunt constante, N si T variaza liniar.
b) Din relatia (2.7) rezulta ca sarcina distribuita p masoara panta diagramei de forta
taietoare.
c) Din relatia (2.9) rezulta ca:
 T(x) > 0 este pozitiva pe domeniul de definitie, M(x) va fi crescatoare,
 T(x) < 0 este negativa, functia M(x) va fi descrescatoare
 efortul tăietor T trece prin valoarea zero schimbând semnul din + (plus) în –
(minus), atunci în acea secţiune, momentul încovoietor Mi are un maxim, iar când
semnul se schimbă din – în +, momentul încovoietor Mi are un minim
 efortul tăietor T este nul (T = 0), momentul încovoietor Mi este constant.
 d) Daca functia T(x) se anuleaza, M(x) va avea un extrem local.
e) Daca T=const, M variaza liniar, iar daca T variaza liniar, M are o variatie parabolica.
f) Derivând relatia (2.9) si tinând cont de (2.7), obtinem:

Relatia (2.10) conduce la concluzii privind concavitatea diagramei de momente de

încovoiere :

g) Dacă sarcina distribuită este orientată în jos (p < 0), diagrama Mi este o curbă a cărei
convexitate este orientată în jos, iar dacă sarcina distribuită este orientată în sus (p > 0), diagrama
Mi pe acea porţiune are convexitatea în sus.

e) În cazul în care elementul de rezistenta este încarcat cu forte si momente concentrate, în

diagramele T si M apar discontinuitati (salturi) finite între doua sectiuni infinit apropiate.

2.5 Relații de echivalență între eforturi și tensiuni

Eforturile dezvoltă într-o secţiune a unui element de rezistenţă tensiuni normale σ şi

tangenţiale τ, a căror reprezentare este prezentată în Fig.2.12.

Fig.2.12 Echivalență între tensiuni și eforturi

 Componentele eforturilor se pot exprima în funcţie de tensiunile de pe suprafaţa secţiunii
transversale, rezultând un sistem de ecuaţii de echivalenţă între eforturi şi tensiuni, sau relaţiile
diferenţiale între eforturi şi tensiuni:

Relaţiile anterioare reprezintă cele şase relaţii de echivalenţă între eforturi şi tensiuni, sau
relaţiile diferenţiale între eforturi şi tensiuni.

2.6 Deformaţii şi deplasări

Sub acţiunea sarcinilor (încărcărilor) exterioare elementele de rezistenţă se deformează, iar
punctele lor se deplasează.
Deformaţia poate fi elastică, dacă după îndepărtarea cauzelor care au produs-o elementul de
rezistenţă revine la forma şi dimensiunile iniţiale, precum şi elasto-plastică sau plastică, dacă
elementul de rezistenţă rămâne cu deformaţii, numite deformaţii remanente.
Deformaţiile depind de o serie de factori: caracteristicile mecanice ale materialului, forma
şi dimensiunile elementului, mărimea şi modul de aplicare a sarcinilor.
Deformaţii liniare. Elementul de rezistenţă din fig.2.14 este solicitat la întindere de către
forţa exterioară F care produce o deformaţie longitudinală (lungire) şi deformaţii transversale.

Fig.2.14 Deformaţii liniare Fig.2.15 Deformaţii unghiulare

Aceste deformaţii se calculează cu relaţiile: l = l – l0; b = b – b0 ; h = h – h0 , în care l0,

b0, h0 şi l, b, h sunt dimensiunile iniţiale, respectiv finale ale elementului. Diferenţa l = l – l0
reprezintă lungirea barei, iar deformaţia unităţii de lungime poartă denumirea de deformaţie
specifică sau alungire şi se calculează cu relaţia:
 l  l 0 l
 
l0 l0

Când bara este solicitată la compresiune, mărimile l şi  se numesc scurtare, respectiv

scurtare specifică. Experimental s-a constatat că deformaţiile specifice transversale sunt
b h
proporţionale cu deformaţia specifică longitudinală  tr    
b0 h 0
Coeficientul  se numeşte coeficientul de contracţie transversală sau coeficientul lui Poisson.
Deformaţii unghiulare. Se consideră un element de volum infinit mic, de formă
paralelipipedică, detaşat imaginar dintr-un element de rezistenţă, pe feţele căruia acţionează
tensiunile tangenţiale , cu sensurile din fig.2.15. Sub acţiunea acestora apar deformaţii unghiulare
materializate prin modificarea unghiurilor drepte, cu valoarea  numită lunecare specifică.
Convenţional, lunecarea specifică este pozitivă când conduce la micşorarea unghiului drept şi
negativă, în sens contrar.
Deplasări. Prin deplasare se înţelege drumul parcurs de un punct al elementului de rezistenţă
în decursul deformării, sub acţiunea încărcărilor exterioare.
2.7 Relaţia între tensiuni (eforturi unitare) şi deformaţiile specific

În orice punct al unui element de rezistenţă solicitat de încărcări exterioare există o

dependenţă între tensiuni şi deformaţiile specifice, care depinde de caracteristicile materialului.
Unor tensiuni normale  le corespund deformaţii specifice liniare , iar tensiunilor tangenţiale τ
, deformaţii specifice unghiulare . Din curba caracteristică a materialului la tracţiune (fig.2.16a)
se constată, pentru majoritatea materialelor, o dependenţă liniară dintre  şi , exprimată prin
relaţia   tg    E   , numită legea lui Hooke pentru întinderea simplă. Mărimea E este o
caracteristică elastică a materialului, se exprimă în N/m2 sau daN/cm2 şi poartă denumirea de
modul de elasticitate longitudinal.
În cazul din fig.2.16,b legea lui Hooke este valabilă pe porţiunea liniară şi se exprimă prin
 = (tg)  = G
în care G este modulul de elasticitate transversal al materialului şi se exprimă în aceeaşi unitate
de măsură ca şi E. Valoarea tensiunii până la care se respectă legea lui Hooke poartă denumirea
de limită de proporţionalitate (p , respectiv p).
Mărimile E, G şi ν sunt constante elastice ale materialului.
 Fig.2.16 Curbe caracteristice ale materialului

Prin prelucrarea diagramei obţinute la încercarea la tracţiune, se obţine curba

caracteristică convenţională  = f() a materialului (fig.2.17) pe care se deosebesc următoarele
caracteristici:
- limita de proporţionalitate p - ordonata punctului A până la care curba caracteristică este
o linie dreaptă;
- limita de elasticitate e - corespunde valorii tensiunii normale până la care materialul se
comportă perfect elastic;
- limita de curgere c - reprezintă valoarea tensiunii normale la care deformaţia specifică
creşte la o sarcină constantă. Pentru materialele la care palierul CD de curgere nu există, se
defineşte limita de curgere tehnică 0,2 (Rp0,2) căreia îi corespunde o deformaţie specifică
remanentă c = 0,2% ;
- rezistenţa la tracţiune r (Rm) - reprezintă valoarea maximă a tensiunii normale.
Fmax
σ r  σ max 
S0

Fig.2.17. Curba caracteristică convenţională

2.8 Ipotezele Rezistenţei materialelor

Rezistenţa materialelor utilizează o serie de ipoteze simplificatoare asupra structurii

materialelor şi a stării de solicitare. Experimentările practice au arătat justeţea utilizării lor pentru
stabilirea schemelor şi relaţiilor de calcul.
a) Ipoteza mediului continuu, pe baza căreia materialul elementului de rezistenţă considerat
este un mediu continuu, care ocupă întreg spaţiul ocupat de volumul său.
b) Ipoteza omogenităţii şi izotropiei, prin care materialele se consideră cu aceleaşi
proprietăţi în toate punctele şi după toate direcţiile.
c) Ipoteza elasticităţii perfecte, care consideră, că atunci când sarcinile nu depăşesc
anumite limite, materialele se comportă perfect elastic.
d) Ipoteza deformaţiilor mici, arată că deformaţiile elastice sunt mici în raport cu
dimensiunile elementului de rezistenţă, ceea ce permite scrierea ecuaţiilor de echilibru static pe
formă nedeformată.
e) Ipoteza proporţionalităţii dintre eforturile unitare şi deformaţiile specifice, care indică
faptul că eforturile unitare efective din elementul de rezistenţă solicitat nu depăşesc limita de
elasticitate şi deci, este valabilă legea lui Hooke.
f) Ipoteza lui Bernoulli (ipoteza secţiunilor plane), conform căreia o secţiune plană şi
normală pe axa barei înainte de deformare rămâne plană şi normală pe axă şi după deformare.
 2.9 Diagrame de eforturi. Aplicații

Pe baza definitiilor si conventiilor de semne prezentate anterior se pot stabili expresiile

analitice pentru eforturile N, T, M, numite functii de efort; reprezentarea lor grafica pe lungimea
barei poarta numele de diagrame de eforturi.
Diagramele de eforturi furnizeaza date importante pentru calculul de rezistenta: valorile
maxime ale eforturilor, sectiunile periculoase (în care se produc solicitarilecele mai mari).
Pentru a putea calcula functiile de efort trebuie calculate si verificate reactiunile .

!!! Etape la trasarea diagramelor de eforturi (se aplica metoda sectiunilor):

 se stabilesc intervalele pe care functiile de efort au legi unice de variatie;
 se stabileste un sens de parcurs ;
 se sectioneaza fiecare interval; pozitia unei sectiuni este indicata prin variabila x, cu
originea la capatul barei pentru primul interval studiat, si la începutul fiecarui
interval pentru urmatoarele intervale;
 se scriu expresiile analitice ale eforturilor tinând cont de regulile de semne si se
calculeaza valorile eforturilor la limitele intervalelor;
 fata de un sistem de axe rectangulare având axa orizontala (numita linia de referinta)
paralela cu axa barei se reprezinta ordonatele eforturilor, tinând seama de legile de
variatie ale eforturilor pe intervale; se obtin diagramele de eforturi.

!!! Pentru reprezentarea functiilor de efort se respecta urmatoarele reguli de reprezentare :

 forta axiala pozitiva si forta taietoare pozitiva se reprezinta deasupra liniei de referinta;
 momentul încovoietor pozitiv se reprezinta sub linia de referinta, ceea ce corespunde
reprezentarii momentului pe fibra întinsa.

Aplicația 1: Fie bara simplu rezemată în A şi B, încărcată cu o forţă concentrată F. Să se traseze

diagramele de eforturi.
Rezolvare:
a) Se calculează reacţiunile VA şi VB.

Fa
MA  0  F  a  VB  l  0  VB 
l
Fb
MB  0  F  b  VA  l  0  VA 
l
b) Se consideră A=(1), B=(2), (3)=punctul de aplicaţie al forţei, trei secţiuni caracteristice. Se
alege originea axei în punctul A, orientată de-a lungul barei de la (1) la (2).
c) Fie o secţiune între (1) şi (3) notată x. Prin reducerea forţelor din stânga secţiunii, pe faţa din
Fb
dreapta, se calculează T   ct.  T13 . Deci diagrama de forţe tăietoare este constantă pe toată
x
l
porţiunea de la (1) la (3).

F b  x  0,Mi1  0
Mix  V  x  x
A l  x  a,Mi3  Fab / l

Deci diagrama de momente încovoietoare este liniară pe porţiunea (1)-(3), având la capete valorile
calculate.
 Fie o secţiune între (3) şi (2) notată x,. Prin reducerea forţelor din dreapta secţiunii, pe faţa
din stânga, se calculează:
Fa
T x ,   ct.  T32 .
l
Deci diagrama de forţe tăietoare este constantă pe toată porţiunea de la (3) la (2).
Deci diagrama de forţe tăietoare se deschide cu forţa VA, este constantă pe porţiunea (1)
- (3), prezintă un salt în dreptul forţei F, în sensul forţei şi egal cu mărimea ei, e constantă pe
porţiunea (3) - (2) şi se închide cu forţa VB.

Deci diagrama de momente încovoietoare este liniară pe porţiunea (1)-(3), având la capete
valorile calculate. Se observă că în (3) diagrama T trece prin 0, deci diagrama Mi admite un extrem
Mi max=Fab/l. Caz particular pentru a=b=l/2, Mimax=Fl/4.
Aplicația 2. Fie bara simplu rezemată în A şi B, încărcată cu o forţă distribuită de sarcină p. Să
se traseze diagramele de eforturi.
Rezolvare:
a) Se calculează reacţiunile VA şi VB.
 MA  0  pl  l / 2  VB  l  0  VB  pl / 2
MB  0  pl  l / 2  VA  l  0  VA  pl / 2

b) Se consideră A=(1), B=(2), două secţiuni caracteristice. Se alege originea axei în punctul A,
orientată de-a lungul barei de la (1) la (2).
c) Fie o secţiune între (1) şi (2), notată x. Prin reducerea forţelor din stânga secţiunii, pe faţa din
dreapta, se calculează:

 x  0 ,T  pl / 2
pl / 2  px  
1
Tx 
 x  l ,T2   pl / 2
Deci diagrama de forţe tăietoare este liniară pe toată porţiunea de la (1) la (2).
 x  0,Mi  0
pl x  1
M   x  px   
ix 2 2 x  l , M 0
 i2

Deci diagrama de momente încovoietoare este parabolică pe porţiunea (1)-(2), având la capete
valorile calculate. Deoarece în secţiunea în care diagrama T trece prin 0, diagrama Mi admite un
l
l pl 2
extrem, se obţine: Tx  0  x  şi Mimax = pl 
l
 p
l

2
 .
2 2 2 2 2 8
2.9. Diagrame de eforturi. Aplicații continuare
2.9.1. Grinda simplu rezemată, încărcată cu o forță concentrată

Grinda din figură. este articulata în punctul 1, simplu rezemata în punctul 3 si încarcata cu o forta
concentrata, înclinata F în sectiunea 2. Sa se traseze diagramele de eforturi, N, T, M.
 Se observa ca forta taietoare este constanta pe ambele tronsoane, iar diagrama T, salturi
egale si în acelasi sens cu acestea. De asemenea, se observa ca momentul de încovoiere are o
variatie liniara pe ambele tronsoane.prezinta în sectiunile în care lucreaza fortele concentrate F y,
Y1 și Y3
2.9.2. Grinda simplu rezemata, încarcata cu sarcina uniform distribuita
Se vor trasa diagramele de eforturi N, T, Mi , pentru grinda încarcata cu o sarcina uniform
distribuita, verticala.
Forta rezultanta aplicata grinzii este pl si este aplicata la mijlocul lungimii de distributie.
Ecuatia de echilibru pe orizontala:
 Verificarea reactiunilor :

Forta taietoare variaza liniar pe lungimea grinzii.Se observa ca functia T(x) se anuleaza pe
intervalul (1-2) într-o sectiune x0.

În aceasta sectiune functia M(x) va avea un extrem local, conform relatiilor diferentiale
între eforturi si sarcini.
Pe diagrama T se observa salturi în dreptul celor doua reactiuni, egale ca valoare cu
valoarea reactiunilor din reazeme si de acelasi sens cu acestea.
Momentul de încovoiere în sectiunea x este dat de relatia:
2.9.3. Grinda simplu rezemata, încarcata cu moment concentrat

Grinda din figură. este încarcata cu un moment concentrate M0 în sectiunea 2.

Reactiunea orizontala este nula:

Reactiunile verticale le calculam folosind ecuatiile de echilibru pentru momente în

raport cu punctele de rezemare :

Sectionam cele doua tronsoane conform figurii; functiile de eforturi pe tronsoane sunt :
 2.9.4. Grinda întepenita, încarcata cu o forta concentrata

La asemenea grinzi nu se mai calculeaza reactiunile ; trasarea diagramelor de eforturi se

începe din capatul liber, iar reactiunile vor fi egale si de sens contrar cu eforturile din sectiunea
de întepenire.
In sectiunea ’’x’’, eforturile au urmatoarele expresii :
Forta taietoare este constanta, iar momentul încovoietor variaza liniar.

2.9.5 Bara simplu rezemată încărcată cu sarcină triunghiulară

Încărcarea totală a barei este F = p l / 2, care are punctul de aplicaţie la 2l/3 de reazemul A. Cu
această încărcare se calculează reacţiunile cu metodologia cunoscută, iar după efectuarea
calculelor se obţin valorile:

Într-o secţiune oarecare x , sarcina distribuită are intensitatea (din asemănare):

Efort axial nu există.

Funcţia efortului tăietor este:
Rezulta o variatie parabolica. La capetele intervalului A-B, valorile efortului taietor T sunt:

Se constata ca efortul taietor se anuleaza, pozitia acestei sectiuni rezultând din relatia:

de unde se obtine pentru x valoarea:

Functia momentului încovoietor Mi este:

La capetele intervalului si în sectiunea unde efortul taietor se anuleaza, momentul

încovoietor Mi are valorile:
2.9.6 Bara simplu rezemată multiplu încărcată

Scriind suma de momente fata de reazemele A si B, rezulta urmatoarele valori pentru

reactiuni: VA = 10 pa și VB = 12 pa.
Functiile si diagramele de eforturi.
Se începe spre exemplu cu intervalul A-1, care se rezolva parcurgând bara de la stânga la
dreapta. Eforturile se scriu în acest caz pa fata din dreapta.
Efortul taietor are urmatoarea functie:
T = VA = 10 pa si este constant si pozitiv.
Efortul moment încovoietor Mi, este: Mi = VA x -2pa2 = 10 pax – 2pa2 si prezinta o variatie
liniara.
La capetele intervalului A-1, valorile sunt:
 Pe intervalul 1-B. Si acest interval se parcurge tot de la stânga spre dreapta.
Efortul taietor prezinta urmatoarea lege de variatie: T = VA – 20pa = 10 pa -20pa= -10pa
Efortul taietor este constant si negativ.
Momentul încovoietor este:
Mi = VA (2a + x) - 2pa2 – 20 pax = 18pa2 – 10 pax prezinta o variatie liniara.
La capetele intervalului 1-B, valorile momentului încovoietor, sunt:

 pentru x = 2a,

Intervalul 2-B. Acest interval se rezolva parcurgând bara de la dreapta la stânga (este mai
usor deoarece aceasta parte este mai putin încarcata), deci scriind functiile de eforturi pe fata din
stânga.
Efortul taietor T, are expresia: T = p x prezinta o variatie liniara.
La capetele intervalului 2-B, valorile efortului taietor T, sunt:

Momentul încovoietor Mi este:

Mi are variatie parabolica.

La capetele intervalului 2-B, valorile momentului încovoietor, sunt:

Concluzie : pe tronsoanele neîncarcate, forta taietoare este totdeauna constanta iar momentul de
încovoiere variaza liniar ; -în sectiunea în care lucreaza o forta concentrata, în diagrama de forta taietoare
apare un salt de acelasi sens si de aceeasi valoare cu forta, iar în diagrama de momente apare o schimbare
de panta;
- în sectiunea în care lucreaza un moment concentrat, în diagrama de moment apare un salt de aceeasi
valoare cu momentul concentrat ;
-pe tronsoanele încarcate cu forta uniform distribuita, forta taietoare variaza liniar, iar momentul de
încovoiere variaza parabolic.
 CAPITOLUL 3
ÎNTINDEREA ȘI COMPRESIUNE MONOAXIALA A BARELOR DREPTE
3.1 Tensiuni și deformații la solicitarea monoaxială

Daca în sectiunea transversala a unui element de rezistenta, torsorul de reducere a fortelor

interioare are o singura componenta diferita de zero, forta axiala (N), elementul de rezistenta este
solicitat la întindere sau compresiune monoaxiala (dupa cum este orientate forta axiala).
În funcţie de orientarea efortului axial N faţă de secţiune, solicitarea poate fi, de:
• tracţiune sau întindere când N > 0 (pozitiv),
• compresiune, când N < 0 (negativ).
Se consideră o bară dreaptă de secţiune constantă, acţionată la capete de un sistem de două
forţe exterioare egale şi sens contrar, faţă de care greutatea proprie a barei este neglijabil de mică.
În orice secţiune transversală forţa axială N este egală cu forţa F din capăt şi care solicită bara la
întindere (fig.3.1a,b) sau la compresiune (fig.3.1c,d).

Fig.1. Bare drepte solicitate la întindere sau compresiune

La solicitarea axială, într-un punct al secţiunii transversale, se produc tensiuni normale σ,

de aceeaşi valoare în orice punct al secţiunii (tensiune uniform distribuită), tensiune care se
calculează cu relaţia:
𝑁
𝜎=±
𝐴
În care :  - tensiunea normală la tracțiune, N/mm2
N – forța axială din secțiunea în care se calculează tensiunea N, kN
A – aria secțiunii transversal, mm2, cm2
Sub acţiunea eforturilor axiale, elementul de rezistenţă se deformează. Principala
deformaţie suferită de un element de rezistenţă solicitat axial, este deformaţia liniară. În funcţie
de efectul efortului axial N, deformaţia liniară poartă numele de:
• lungire, când N > 0,
• scurtare, când N < 0.
Fie o secţiune transversală BC, situată la o distanţă x de la un capăt al barei solicitată la
întindere (fig.2). Sub acţiunea forţelor exterioare bara se deformează, iar secţiunea transversală se
deplasează, dar rămâne plană şi normală pe axa longitudinală şi după deformaţie (ipoteza lui
Bernoulli este respectată). Toate punctele secţiunii transversale se deplasează axial cu aceeaşi
x
cantitate x, iar deformaţiile specifice   sunt constante.
x

Fig.2. Deformaţii şi deplasări la întindere

Lungirea sau scurtarea unui element de rezistenţă de lungime “l“ solicitat de efortul axial
« N » şi care prezintă rigiditatea la solicitarea axială « EA », se calculează cu relaţia:
𝑵∙𝒍
∆𝒍 =
𝑬∙𝑨
Dacă pe lungimea l, efortul axial N nu este constant sau rigiditatea EA este variabilă, atunci
lungirea sau scurtarea se calculează prin însumarea lungirilor sau scurtărilor de pe toate porţiunile
pe care N şi EA sunt constante:
𝑛
𝑁𝑖∙ 𝑙𝑖
∆𝑙 = ∑
(𝐸𝐴)𝑖
𝑖=1

La solicitarea axială, în calcule, de multe ori se utilizează deformaţia specifică, în special

lungirea specifică sau alungirea, notată cu ε şi a cărei relaţie de calcul este:
∆𝑙 𝑁
𝜀= =
𝑙 𝐸∙𝐴
În elementele de rezistenţă, atât tensiunea normală “σ” cât şi alungirea “ε”, nu trebuie să
depăşească anumite valori maxime, numite valori admisibile: tensiunea normală admisibilă σa,
respectiv alungirea admisibilă εa.
Satisfacerea condiţiei de rezistenţă şi a celei de rigiditate (deformabilitate) înseamnă:
 σmax ≤ σa (pentru condiţia de rezistenţă)
 εmax ≤ εa (pentru condiţia de rigiditate)

3.2 Probleme fundamentale la întindere și compresiune

În calculul barelor drepte solicitate la întindere si compreiune monoaxiala se întâlnesc
cele trei tipuri de probleme fundamentale din Rezistenta materialelor: dimensionare, verificare si
încarcare capabila. Calculele de rezistenta la tractiune se fac în sectiunea periculoasa.
Secţiunile în care se ating valorile maxime σmax şi εmax, se numesc secţiuni periculoase.

3.2.1Probleme de dimensionare
a. Dimensionarea din conditia de rezistenta

În acest caz se determina dimensiunile sectiunii transversale a elementului de rezistenta

cunoscând solicitarea exterioara (Nmax) si proprietatile mecanice ale materialului din care acesta
se confectioneaza (a max).
 Nmax- forta axiala maxima care este data în diagrama de forta axiala;
Anecmax - aria necesară care se exprima în functie de forma sectiunii transversale.

b. Dimensionarea din conditia de rigiditate

Se pune conditia ca deformatia efectiva sa fie mai mica decât cea admisibila ;

Aria necesara presupune anumite dimensiuni ’’necesare’’ (minime) ale diametrului

sectiunii circulare, ale latimii si înaltimii sectiunii dreptunghiulare, ale unui parametru de care
depind dimensiunile sectiunii transversale; conditiile tehnologice impun adoptarea unor
dimensiuni standardizate, care se aleg superioare dimensiunilor necesare.

3.2.2 Probleme de verificare

a.Verificarea din conditia de rezistenta

În cazul problemelor de verificare la tractiune se stabileste daca o bara cu dimensiunile

sectiunii transversale cunoscute (respectiv A), confectionata dintr-un material cu proprietati
mecanice cunoscute (  a) rezista actiunii sarcinilor exterioare (Nmax); se calculeaza tensiunea
efectiva maxima (  efmax), care nu trebuie sa depaseasca rezistenta admisibila la tractiune a
materialului.

b.Verificarea din conditia de deformabilitate

Aceasta impune ca lungirea totala efectiva sa nu o depaseasca pe cea admisibila :

3.2.3 Probleme de calculul încărcării capabile

a. Conditia de rezistenta
Calculul fortei axiale maxim admise (Ncap) care poate solicita o bara la tractiune, când se
cunosc dimensiunile sale si proprietatile mecanice ale materialului din care aceasta se
confectioneaza (  a), se bazeaza pe relatiile :

b.Conditia de deformabilitate
Observatii
 În cazul în care bara este solicitata cu mai multe forte axiale, diagrama de forta axiala este
indispensabila;
 Sectiunea periculoasa în cazul barei de sectiune constanta este sectiunea cu forta axiala
maxima (Nmax);
 În cazul barei de sectiune variabila solicitata cu forta axiala constanta, sectiunea
periculoasa este sectiunea cu aria minima;
 În cazul barei de sectiune variabila solicitata cu forta axiala variabila, sectiunea periculoasa
este sectiunea în care apare tensiunea efectiva maxima.
Calculul elementelor de rezistenţă la solicitarea axială, se face în principal din satisfacerea
condiţiei de rezistenţă. Relaţiile de calcul pentru cele trei tipuri de probleme şi cele două condiţii
(verificare, dimensionare şi efort capabil, respectiv condiţia de rezistenţă şi rigiditate) pentru
solicitarea axială, sunt prezentate succint în Tabelul 1.
Tabelul 1

Secţiunile în care se ating valorile maxime σmax şi εmax, se numesc secţiuni periculoase.
Pentru un calcul corect, aceste secţiuni trebuie cunoscute. La solicitarea axială, poziţia secţiunii
periculoase, depinde atât de valoarea efortului axial N, cât şi de mărimea ariei secţiunii transversale
a elementului. Dacă una dintre aceste mărimi este constantă pentru tot elementul de rezistenţă,
atunci poziţia secţiunii periculoase se stabileşte mai uşor şi anume:
 dacă A = constant, secţiunea periculoasă este acolo unde efortul axial N are valoarea
maximă,
 dacă N = constant, secţiunea periculoasă este acolo unde aria secţiunii transversale a
elementului este minimă.

Etape de calcul
• Stabilim care elemente de rezistenţă din structura respectivă ne interesează sau prezintă
importanţă pentru calcul.
• Stabilim la ce solicitări sunt supuse aceste elemente. Stabilirea solicitării poate fi făcută
în urma unei observaţii atente asupra structurii şi a modului de transmitere al forţelor exterioare de
la un element la altul, sau în urma trasării diagramelor de eforturi.
 • Se stabileşte secţiunea periculoasă (una sau mai multe). Stabilirea secţiunii periculoase
se face analizând variaţia efortului şi a secţiunii transversale de-a lungul elementului de rezistenţă
care se calculează.
• Se stabileşte tipul problemei (verificare, dimensionare sau efort capabil). Tipul problemei
rezultă din enunţul problemei pe care o rezolvăm.
• Se stabileşte condiţia impusă (de rezistenţă sau rigiditate). Stabilirea condiţiei se face tot
pe baza datelor din enunţul problemei, în funcţie de mărimile admisibile care se dau. Dacă se dă
σa se impune condiţia de rezistenţă, iar dacă se dă εa (sau Δla) se impune condiţia de rigiditate.
Dacă se dau toate mărimile admisibile amintite mai înainte, se impun ambele condiţii.
• Dacă s-a stabilit solicitarea, secţiunea periculoasă, tipul problemei şi condiţia impusă, se
trece la Tabelul 1 (dacă solicitarea este axială) sau la tabelul asemănător de la solicitarea respectivă,
de unde se iau formulele de calcul corespunzătoare şi se rezolvă problema.

3.3 Calculul sistemelor de bare drepte articulate, static determinate

Dacă numărul necunoscutelor (eforturi, reacţiuni) este egal sau mai mic decât numărul
ecuaţiilor de echilibru ce pot fi scrise pentru un sistem, sistemul este static determinat.
La o bară solicitată la întindere de către forţele F egale şi de sensuri opuse (Fig.3, a) efortul axial
este orientat spre interiorul barei, iar la bara solicitată la compresiune, efortul axial este orientat
spre capetele barei (Fig.3, b).

Fig.3

Barele articulate la ambele capete, care pe toată lungimea lor nu prezintă sarcini, sunt
solicitate numai axial. Solicitarea acestora provine din acţiunea celorlalte elemente de rezistenţă
cu care sunt în legătură.

3.4 Aplicații, Probleme rezolvate

Problema 1. Fie o bară dreaptă cu forma şi încărcarea din Fig.4. Se cere:

a) forţa capabilă Fcap pentru σmax = σa = 150 MPa.
b) deplasarea capătului liber al barei.
Se cunosc: E = 2,1⋅105 MPa, d = 40 mm, l = 1 m.
 Fig.4.
Rezolvare
• Avem un singur element de rezistenţă (bara), dar care prezintă secţiune variabilă pe lungime.
• Bara este solicitată axial, cu porţiuni întinse, respectiv comprimate.
• Secţiunea periculoasă depinde atât de valoarea efortului axial, cât şi de mărimea ariei secţiunii
transversale. Pentru a stabili secţiunea periculoasă, în acest caz, trebuie trasată diagrama de efort
axial N (Fig.4b).
Pe diagramă există trei intervale caracteristice: 1-2, 2-3, 3-4.
Pe primele două intervale (1-2 şi 2-3) aria A a secţiunii transversale este constantă (A = const.),
iar forța axială N este variabilă. Rezultă că intervalul 2-3 (unde N = 3F), este mai periculos decât
intervalul 1-2. Dintre intervalul 3-4 (N = -7F) şi intervalul 2-3 (N = 3F), este mai periculos
intervalul 2-3, concluzie care rezultă din următorul calcul simplu:
𝑁23 3𝐹 𝐹
𝜎23 = = = 3
𝐴23 𝜋𝑑 2 𝜋𝑑 2
4 4
𝑁34 7𝐹 7 𝐹
|𝜎34 | = =𝜋 = 2 < 𝜎23
𝐴34 (2𝑑)2 4 𝜋𝑑
4 4
Aşadar, secţiunea periculoasă este oricare secţiune situată în intervalul 2-3.
• Problema este de efort capabil (nu se cunoaşte încărcarea F).
• Condiţia impusă pentru determinarea forţei F este condiţia de rezistenţă (se impune numai σmax
≤ σa).
• Relaţia pe care o utilizăm pentru calcul (din Tabelul 1) este Ncap = A. σa care, transcrisă pentru
exemplul nostru în secţiunea periculoasă, devine:
Ncap = A23. σa = 3F
de unde rezultă valoarea maximă admisă pentru forţa F:
𝜋𝑑2
𝐴23∙ 𝜎𝑎 ∙𝜎𝑎 𝜋𝑑2 ∙𝜎 𝜋∙402 ∙150
F= 3 = 3 = 12 𝑎 = 12 = 62,831 𝑘𝑁
4

b) Pentru rezolvarea acestui punct, parcurgem următorul raţionament:

• Toată bara se deformează: intervalele 1-2 şi 2-3 se lungesc (N > 0), iar intervalul 3-4 se scurtează
(N < 0).
• Capătul liber al barei se deplasează, fiindcă toate intervalele se deformează. Nu se poate şti încă
de acum dacă deplasarea capătului liber se produce în jos sau în sus, aceasta depinzând de valorile
deformaţiilor celor trei intervale. Se poate scrie totuşi deplasarea capătului liber al barei δ1 = Δl14
unde Δl14 este deformaţia întregii bare (intervalul 1-4). Cum de la 1-4 nici N şi nici A (aria) nu
sunt constante, deformaţia Δl14 nu poate fi scrisă într-un singur termen. În acest exemplu, Δl14 are
trei termeni, impuşi de cele trei intervale caracteristice pe care atât N, cât şi EA sunt constante.
Astfel:
Δl14 = Δl12 + Δl23 + Δl34
Rezultă acum:
𝑁12 ∙ 𝑙12 𝑁23 ∙ 𝑙23 𝑁34 ∙ 𝑙34 𝐹∙𝑙 3∙𝐹∙𝑙 7𝐹 ∙ 2𝑙
𝛿1 = + + = 2 + 2 −
𝐸 ∙ 𝐴12 𝐸 ∙ 𝐴23 𝐸 ∙ 𝐴34 𝜋∙𝑑 𝜋∙𝑑 𝜋 ∙ 𝑑2
𝐸∙ 4 𝐸∙ 4 𝐸∙4∙ 4
𝐹∙𝑙 14
= 2 (1 + 3 − ) = 0,119 𝑚𝑚
𝜋∙𝑑 4
4
Deoarece δ1 = 0,119 mm > 0, rezultă că deplasarea capătului liber al barei are loc în jos.
Lungirea intervalelor 1-2 şi 2-3 este mai mare decât scurtarea intervalului 3-4.
Observaţie. Să presupunem că se cere deplasarea pe verticală a secţiunii 2. În acest caz,
deformaţia intervalului 1-2 nu influenţează deplasarea secţiunii 2. Oricât s-ar deforma intervalul
1-2, dacă intervalul 2-4 nu se deformează secţiunea 2 nu se deplasează.
δ2 = Δl24 sau δ3 = Δl34.
Trebuie acordată o mare atenţie modului în care deformaţia intervalelor contribuie la
deplasarea unor secţiuni.

Problema 2.
Problema 3.
Platforma rigidă BC pe care trebuie aşezată o sarcină F = 90 kN, este suspendată cu ajutorul
a doi tiranţi verticali, ca în figură. Cunoscând σa = 150 MPa şi E = 2,1.105 MPa pentru materialul
tiranţilor, se cere:
a) dimensionarea tiranţilor (d = ? şi a = ?) pentru σmax ≤ σa,
b) deplasarea pe verticală a punctului de aplicaţie al forţei F (δD =?)
Rezolvare:
• Dintre toate elementele care apar în Fig.4, ne intereseză numai cei doi tiranţi care susţin
platforma, notaţi cu 1, respectiv 2. De altfel, nu cunoaştem dimensiunile platformei, ştim numai
că ea este rigidă, adică deformaţiile sale pot fi considerate nule (neglijabile).
• Cei doi tiranţi neavând alte sarcini de-a lungul lor, sunt solicitaţi numai axial. Este foarte uşor de
înţeles, că aceştia sunt solicitaţi la tracţiune (întindere).
• Deoarece în lungul tiranţilor atât N, cât şi aria secţiunii transversale A sunt constante, rezultă că
secţiunea periculoasă poate fi oriunde.
• Problema este de dimensionare şi se impune condiţia de rezistenţă, deoarece se cer dimensiunile
secţiunii transversale (d şi a) şi în enunţul problemei s-a dat tensiunea maximă admisă σa. Aici nu
se impune o dimensionare şi din condiţia de rigiditate, deoarece nu s-a dat în enunţ εa (sau Δla).
Este adevărat că la punctul b) al problemei trebuie făcute calcule de deformaţii, dar acestea nu au
nimic cu dimensionarea tiranţilor prevăzută la punctul a).
• Din Tabelul 1, rezultă că pentru dimensionare, utilizăm relaţia:
𝑁
𝐴𝑛𝑒𝑐 = =⋯
𝜎𝑎
𝑁 𝜋𝑑2
Pentru tirantul 1 𝐴 1𝑛𝑒𝑐 = 𝜎1 = de unde rezultă relaţia de calcul pentru diametrul
𝑎 4
4𝑁
secţiunii transversale a tirantului 𝑑 = √𝜋∙𝜎1 .
𝑎

𝑁
Pentru tirantul 2 𝐴 2𝑛𝑒𝑐 = 𝜎2 = 𝑎2 de unde rezultă relaţia de calcul pentru dimensiunea
𝑎
𝑁
secţiunii transversale a tirantului 𝑎 = √𝜎 2 .
𝑎

Valorile lui N1 şi N2, trebuie determinate.

Determinarea eforturilor din secţiunile periculoase se face prin metoda secţiunilor, metodă
binecunoscută de determinare a eforturilor din secţiunile transversale ale elementelor de rezistenţă.
Secţionăm atunci cei doi tiranţi în secţiunile lor periculoase şi în locul porţiunii de tirant înlăturată,
punem N1, respectiv N2 pentru a nu strica echilibrul sistemului (Fig.5). Acest sistem îl izolăm şi
punem condiţiile de echilibru:
(ΣF)x = 0 → 0 = 0 (această condiţie nu ne ajută).

(ΣF)y = 0 N1 - F + N2 = 0 sau N1 + N2 = F

(ΣM)M = 0 F.1 – N2 .3 = 0 sau 3. N2 = F

Rezultă un sistem de 2 ecuaţii cu 2 necunoscute, din rezolvarea căruia se obţine:

N1 = 60 kN şi N2 = 30 kN.
Cu aceste valori se determină dimensiunea secţiunii transversale a tiranţilor d = 22,56 mm; a =
14,14 mm. Dimensiunile secţiunilor transversale se rotunjesc prin adaos, rezultând valorile finale:
d = 23 mm; a = 15 mm.
b) La acest punct trebuie determinată deplasarea secţiunii în care acţionează forţa F
(secţiunea D).
Atunci când trebuie determinate deplasările unor secţiuni se parcurg următoarele etape:
• Se schiţează sistemul în poziţia pe care o are înainte de aplicarea sarcinilor (prin linie continuă).
• Se analizează modul de deformare al fiecărui element deformabil şi cum deformaţia acestuia
influenţează deplasarea celorlalte elemente.
• Pe baza deformaţiilor elementelor analizate, se schiţează sistemul în poziţia pe care o are după
aplicarea sarcinilor şi deformarea elementelor componente (cu linie întreruptă).
• Se cotează toate deformaţiile produse ale elementelor.
• Se determină deplasarea cerută pe baza deformaţiilor cotate.
Schiţa sistemului în poziţie nedeformată, este prezentată în Fig.6 (linia continuă).

Fig.6

Tiranţii fiind solicitaţi la întindere, se lungesc cu lungirile:

 𝑵𝟏 ∙ 𝒍
∆𝒍𝟏 = 𝑴𝑴′ = = 𝟐, 𝟎𝟔 𝒎𝒎
𝑬 ∙ 𝑨𝟏
𝑵𝟐 ∙ 𝒍
∆𝒍𝟐 = 𝑵𝑵′ = = 𝟏, 𝟗𝟔 𝒎𝒎
𝑬 ∙ 𝑨𝟐
Deformaţiile Δl1 şi Δl2 sunt trecute în Fig.6, rezultând astfel poziţia sistemului după
deformare (trasată cu linie întreruptă). Deplasarea punctului de aplicaţie al forţei F (δ D = DD')
rezultă uşor printr-un calcul geometric. O reprezentare mai clară, pentru determinarea deplasării
punctului de aplicaţie a forţei F este prezentată în Fig.7.

Fig.7

δD = DD1 + D1D' = Δl2 + D1D'

𝐷 𝐷′
1 𝑁𝐷
iar din asemănarea triunghiurilor N'D1D' şi N'M1M' rezultă: = 𝑁𝑀
𝑀1 𝑀′
2
𝛿𝐷 = ∆𝑙2 + (∆𝑙1 − ∆𝑙2 ) = 2,01 𝑚𝑚
3
Deci, punctul de aplicaţie al forţei F se deplasează în jos cu 2,01 mm.
 Curs 6
3.4 Sisteme static nedeterminate la solicitarea axială

Un sistem solicitat la tractiune la care numarul necunoscutelor este mai mare decât
numarul ecuatiilor de echilibru se numeste sistem static nedeterminat la tractiune.
Gradul de nedeterminare reprezinta diferenta dintre numarul reactiunilor necunoscute si
numarul ecuatiilor de echilibru.
În functie de natura necunoscutelor în exces, sistemele static nedeterminate pot fi:
 Sisteme static nedeterminate exterior, la care necunoscutele suplimentare sunt
reactiuni;
 Sisteme static nedeterminate interior, la care necunoscutele suplimentare sunt eforturi.
Calculul sistemelor static nedeterminate se poate face daca se folosesc un numar de ecuatii
suplimentare egal cu gradul de nedeterminare, numite ecuatii de conditie; acestea se
obtin studiind modul în care se deformeaza elementele componente ale sistemului sub
actiunea fortelor exterioare si sunt relatii geometrice între deformatiile elementelor componente
ale sistemului considerat.
Sistemele static nedeterminate la tractiune se împart în câteva tipuri reprezentative:
1. Bare încastrate (sau articulate) la ambele capete;
2. Sisteme de bare articulate concurente;
3. Sisteme de bare hibride: bare rigide suspendate cu bare elastice;
4. Bare cu sectiune neomogena;
5. Sisteme supuse la variatii de temperatura;
6. Sisteme cu inexactitati de executie.

3.4.1. BARA DUBLU ARTICULATA SOLICITATA AXIAL

Se considera o bara dreapta de rigiditate constant articulata la ambele capete care

estîncarcata cu forta axiala F (Fig.1). Sa se calculeze tensiunile din cele doua tronsoane al barei.

Fig.1
3.4.2. SISTEME DE BARE ARTICULATE CONCURENTE

Fig.2
Se formeaza un sistem de doua ecuații cu doua necunoscute, N1 și N2. Se tine cont de relatia
dintre  si l2: l2 =lcos:
 3.4.3. SISTEME DE BARE ARTICULATE PARALELE

Fig.3

S-a obtinut un sistem de doua ecuatii cu trei necunoscute; sistemul de bare este simplu static
nedeterminat. Ecuatia de conditie se obtine analizând modul în care se deformeaza sistemul;
deoarece este indeformabila, bara orizontala sufera o translatie si o rotatie sub actiunea fortei F,
trecând în pozitia B3C3D2 (Fig.3).
Scriind raportul de asemanare în triunghiurile asemenea B2D2B3 si C2D2C3 se obtine ecuatia
suplimentara care leaga între ele deformatiile tirantilor:
 3.4.4. SISTEME CU INEXACTITATI DE EXECUTIE
Se considera o bara rigida, suspendata cu ajutorul a trei bare elastice de lungime egala si
rigiditate EA, articulate la ambele capete (Fig.11.a). La executie, bara din mijloc este realizata
mai scurta cu o cantitate infima se vor calcula eforturile produse în cele trei bare la montarea
fortata.
Dupa montaj, bara centrala va fi supusa la întindere iar barele laterale vor fi supuse la
compresiune, chiar daca asupra sistemului nu actioneaza nici o forta exterioara. Aplicând metoda
sectiunilor se pun în evidenta eforturile N1, N2 si N3 care apar în bare (Fig.4.b).
Cele doua ecuatii care se pot scrie sunt:
3.5 Aplicații
 CAPITOLUL 4
FORFECAREA PIESELOR
4.1 Considerații teoretice

Exista o întreaga categorie de organe de masini de tipul niturilor, suruburilor, bolturilor,

stifturilor, etc., care datorita grosimii sau înaltimii mici se pot calcula sau verifica cu formule
simplificate bazate pe anumite ipoteze privind distributia tensiunilor pe sectiunea transversala.
Daca torsorul de reducere al fortelor interioare are o singura componenta diferita de zero si aceasta
este o forta taietoare (Ty sau Tz), zicem ca în sectiunea respectiva a corpului se realizeaza o
solicitare de forfecare pura.
Acest tip de solicitare apare rareori în practica; pentru a pune în evidenta solicitarea de
forfecare, consideram o bara dreapta solicitata prin intermediul a doua cutite (Fig.4.1.a) de doua
forte paralele F, egale si de sens contrar, perpendiculare pe axa ei.
În mod practic, o asemenea situatie apare la taierea acestei bare cu ajutorul unei foarfeci ale carei
cutite aluneca foarte aproape unul de celalalt (Fig.4.1.b). Se evidentiaza aparitia unor solicitari
suplimentare de strivire si încovoiere: dupa ce cutitele au patruns în material, prin producerea
unei compresiuni locale foarte mari materialul este solicitat prin strivire; între cele doua forte de
taiere apare o excentricitate “e” (Fig.4.1.c), respectiv un moment de încovoiere Mi =Fe.

a. b. c.
Fig.4.1

Aceasta stare complexa de solicitare face ca fenomenul prezentat sa fie departe de

forfecarea pura. De obicei, solicitarile suplimentare se neglijeaza si se presupune ca în sectiunea
transversala exista doar forta taietoare.
În figura 4.1.a, în sectiunea “A” lucreaza o forta taietoare Ty = F cuprinsa în planul
sectiunii; prin efectul dat de forta taietoare, sectiunile infinit vecine luneca una în raport cu
cealalta. Tendintei de lunecare i se opun tensiunile tangentiale  care apar în sectiunea de
forfecare.
Exista o categorie larga de piese la care, datorita grosimii mici a sectiunii de forfecare se
poate admite ipoteza distributiei uniforme a tensiunilor tangentiale  pe sectiune:  = const.

Aceasta formula se aplica cu rezultate bune la calculul de forfecare al pieselor care apar la
îmbinari : buloane, nituri, suduri, pene, cuie etc., care au grosimea mica a sectiunii.
 4.2 Probleme fundamentale la forfecare

Problemele de calcul la forfecare se rezolva pe baza metodei rezistentelor admisibile.

4.2.1 Probleme de dimensionare

În acest caz se determina dimensiunile sectiunii transversale a elementului de rezistenta,

cunoscând solicitarea exterioara si proprietatile mecanice ale materialului din care acesta se
confectioneaza ( tensiunea admisibila la forfecare  af ).

(4.1)

4.2.2 Probleme de verificare

În cazul problemelor de verificare la forfecare se stabileste daca un element de rezistenta

cu dimensiuni cunoscute, confectionat dintr-un material cu proprietati mecanice cunoscute (af)
rezista actiunii sarcinilor exterioare (T); se calculeaza tensiunea efectiva maxima (ef max), care nu
trebuie sa depaseasca rezistenta admisibila la forfecare:

(4.2)
Unde:  af8,0...65,0) a
af - tensiunea admisibila la tractiune.

4.2.3 Probleme de calculul încărcării capabile

Calculul fortei taietoare maxime (Tcap) care poate fi aplicata unui element de rezistenta
când se cunosc dimensiunile sale si proprietatile mecanice ale materialului din care acesta se
confectioneaza (af), se bazeaza pe relatia :

(4.3)

4.3 Calculul îmbinărilor

Îmbinarile pot fi :
 demontabile – cu surub, pene, caneluri, stifturi, cuie;
 nedemontabile – îmbinari nituite, sudate, lipite.

4.3.1 Îmbinări nituite

Îmbinările nituite pot fi:

 de rezistenta (în constructii metalice)
 de etansare (în constructia recipientilor de depozitare)
 de rezistenta si etansare (în constructia navelor fluviale, a recipientilor sub presiune)
 Niturile sunt piese de dimensiuni mici confectionate din bare de otel rotund de calitate
cu putin inferioara otelului pieselor ce se îmbina. Nitul brut are forma unei tije cilindrice cu un
singur cap în forma de calota sferica.
Îmbinarea nituita se realizeaza prin introducerea nitului încalzit la rosu în gaura data în
prealabil în piesele ce se îmbina si formarea celui de-al doilea cap prin ciocanire. Prin racire nitul
se contracta si realizeaza o buna strângere a tablelor îmbinate; tija nitului va fi supusa la tractiune,
iar capul nitului la strivire si forfecare. Niturile pot avea o sectiune de forfecare, doua, sau mai
multe.

4.3.1.1 Calculul niturilor la forfecare

Consideram un nit cu o singura sectiune de forfecare.

Ipoteze pentru calcul
 se considera ca îmbinarea nituita nu constituie un punct de rezistenta mai slab decât
restul constructiei;
 elementele îmbinarii se dimensioneaza ca sa transmita efortul capabil Ncap al
platbandei nituite;
 toate niturile se comporta în mod identic;
 se neglijeaza tensiunile normale de tractiune care apar în tija nitului.
Consideram un nit folosit la o îmbinare simpla, prin care se prind între ele doua platbande,
solicitat cu forta N în directie axiala (Fig.4.2). Sub actiunea celor doua forte axiale N, cele doua
platbande au tendinta sa lunece una fata de cealalta si supun nitul la forfecare în sectiunea a – b.
Presupunem ca tensiunile tangențiale  care iau nastere sunt uniform distribuite pe suprafata de
forfecare; totodata ia nastere o solicitare de apasare normala pe suprafata semicilindrica de contact
dintre nit si peretele gaurii.

Fig.4.2

Tensiunile tangentiale care se produc la forfecarea nitului sunt:

(4.4)
T = forta taietoare pentru sectiunea transversala a nitului
Aceasta forta taietoare este chiar forta N care solicita îmbinarea:

(4.5)
 Pornind de la relatia (4.5) se obtin formulele pentru problemele de verificare, dimensionare,
încarcare capabila.
Pentru nituri cu ni suprafate de forfecare, tensiunea tangentiala este:

(4.6)
Rezistenta nitului la forfecare (Rf ), pentru nituri cu o singura sectiune de forfecare,este:

(4.7)

4.3.1.2 Calculul niturilor la strivire

Datorita tendintei de lunecare dintre cele doua platbande, între tija nitului si peretele gaurii
de nit se dezvolta presiuni reciproce, adica, pe aceste suprafete de contact apar tensiuni normale
de strivire (Fig.4.3). Distributia acestor tensiuni normale pe cele doua suprafete semicilindrice de
contact este neuniforma.
Izolam din tija nitului portiunea din interiorul unei platbenzi si reprezentam distributia neuniforma
a tensiunilor normale pe suprafata cilindrica; legea de variatie este necunoscuta, depinzând de
foarte multi factori (Fig.4.4a).

Fig.4.3 Fig.4.4

În mod conventional se considera tensiunea normala de strivire uniform repartizata pe sectiunea

diametrala a nitului, care este un dreptunghi cu dimensiunea t si d (Fig.4.4b).
Notam aria de strivire: As t d

Tensiunea de strivire:

unde N este efortul axial care produce solicitarea de strivire.

În general, placile ce se îmbina prin nituire nu au acelasi grosime; tensiunea normal maxima de
strivire (smax) se produce la contactul dintre nit si placa cu grosimea cea mai mica tensiunea
maxima corespunde ariei minime de strivire Asmin = d tmin.

Valoarea obtinuta pentru n nec se rotunjeste la valoarea întreaga imediat superioara.

4.3.1.3 Dimensionarea capului nitului

La racirea nitului, datorita contractiei, tija nitului este solicitata la întindere, iar capul
nitului e solicitat la strivire pe o suprafata inelara si la forfecare pe o suprafata cilindrica (Fig.4.5).
 Fig.4.5

4.3.1.4 Dimensiunile platbandelor

Se considera vederea de sus a unei îmbinari nituite (Fig. 4.6); grosimea platbandelor t si
diametrul d al tijei niturilor se considera cunoscute.
Se vor determina latimea platbandelor si distanta de la axa niturilor la marginea tablei.
 4.4 Aplicații

Problema 1
Să se determine dimensiunile îmbinării de piese din figură, ştiind că elementele acesteia sunt
realizate din acelaşi material, pentru care se cunosc: σa = 160 MPa, τa = 120 MPa, σas = 320 MPa.
Îmbinarea este supusă acţiunii unei forţe F = 120 kN.

Fig.4.7
Rezolvare
• Ansamblul este format din două piese, pe care le notăm cu 1, respectiv 2.
Piesa 1 este o tijă circulară cu diametrul d, care la capătul superior are diametrul mai mare (d1).
Piesa 2 are forma unui pahar cu guler la partea superioară, iar la partea inferioară are prevăzută
o gaură de diametru d, prin care trece partea mai subţire a tijei 1.
• Forţa exterioară F aplicată la capătul inferior al tijei, trage tija în jos, care cu umărul său de la
partea superioară apasă pe fundul paharului (piesa 2). Mai departe forţa F se transmite părţii
superioare a paharului prin pereţii acestuia, iar gulerul paharului de la partea superioară, apasă pe
suportul de sprijin 3, suport la care nu se cunosc dimensiunile şi materialul (el nu prezintă
importanţă pentru calcul).
• Problema este de dimensionare.
• Luăm pe rând fiecare piesă:
Piesa 1 - tija

Fig.4.8
a) Tija 1 este solicitată la întindere
- Secţiunea periculoasă este oricare de pe porţiunea cu diametrul d.
- Relaţia de calcul este:

𝜋∙𝑑2 𝐹 4∙𝐹
= 𝜎 , deci 𝑑 = √𝜋∙𝜎 = 31 𝑚𝑚
4 𝑎 𝑎

b) Între tija 1 (partea superioară) şi fundul paharului, există o apăsare reciprocă, o solicitare de strivire.
Suprafaţa de strivire este o suprafaţă inelară cu diametrul interior d şi cel exterior d1 .

𝜋 𝐹 4𝐹
- Relaţia de calcul este: (𝑑12 − 𝑑 2 ) = , deci 𝑑1 = √𝑑 2 + = 38 𝑚𝑚
4 𝜎𝑎𝑠 𝜋∙𝜎𝑎𝑠

c) Porţiunea tijei cu diametrul d1, tinde să fie forfecată de către muchiile găurii fundului paharului. Suprafaţa
care se foarfecă, este un cilindru cu diametrul d şi înălţime c .
- Relaţia de calcul este:
𝐹 𝐹
𝜋 ∙ 𝑑 ∙ 𝑐 = 𝜏 , deci 𝑐 = 𝜋∙𝑑∙𝜏 = 11 𝑚𝑚
𝑎 𝑎

La piesa 1, nu se mai întâlnesc alte secţiuni periculoase.

Piesa 2 - paharul

Fig.4.9
d) Muchiile părţii superioare ale tijei 1, tind să foarfece fundul paharului. Se realizează o suprafaţă de
forfecare cilindrică, de diametru d1 şi înălţime a .
𝐹 𝐹
- relaţia de calcul este: 𝜋 ∙ 𝑑1 ∙ 𝑎 = , deci 𝑎 = = 9 𝑚𝑚
𝜏𝑎 𝜋∙𝑑1 ∙𝜏𝑎

e) Forţa F fiind orientată după axa longitudinală a paharului, supune paharul la o solicitare axială de
întindere. Secţiunea periculoasă se află între fundul paharului şi partea lui superioară. Secţiunea supusă la
întindere, are formă inelară cu diametrul interior d1 şi cel exterior D1.
- Relaţia de calcul este:

𝜋 𝐹 4𝐹
(𝐷12 − 𝑑12 ) = , deci 𝐷1 = √𝑑12 + = 49 𝑚𝑚
4 𝜎𝑎 𝜋∙𝜎 𝑎
f) Muchiile suportului 3, tind să foarfece gulerul de la partea superioară a paharului. Forma suprafeţei
forfecate este cilindrică, cu diametrul D1 şi înălţime b.
- Relaţia de calcul este:
𝐹 𝐹
𝜋 ∙ 𝐷1 ∙ 𝑏 = 𝜏 , deci 𝑏 = 𝜋∙𝐷 = 7 𝑚𝑚
𝑎 1 ∙𝜏𝑎

g) Între gulerul paharului şi suportul de sprijin 3, se realizează o apăsare reciprocă, o solicitare de strivire.
Forma suprafeţei de strivire este inelară, cu diametrul interior D1 şi cel exterior D2.
- Relaţia de calcul este:

𝜋 𝐹 4𝐹
(𝐷22 − 𝐷12 ) = , deci 𝐷2 = √𝐷12 + = 54 𝑚𝑚
4 𝜎𝑎𝑠 𝜋∙𝜎𝑎𝑠

Nu mai sunt alte secţiuni periculoase. După cum se poate constata, s-au găsit şapte relaţii, care au
permis calculul celor şapte dimensiuni principale ale elementelor îmbinării. La acest exemplu, s-a reuşit
scrierea relaţiilor în acea ordine în care fiecare relaţie a conţinut o singură necunoscută (celelalte mărimi
din relaţie au fost determinate cu relaţiile precedente). Dacă la rezolvarea unei probleme nu se reuşeşte la
fel, trebuie scrise toate relaţiile şi apoi prin gruparea lor se vor determina toate mărimile necunoscute.
Important este să găsim atâtea relaţii câte necunoscute sunt.
Observaţii:

- Dacă elementele unei îmbinări sunt realizate din materiale diferite, în relaţiile de calcul, tensiunile
admisibile σa, τa se iau cele ale materialului piesei care se calculează.
- În cazul solicitării de strivire, dacă elementele sunt din materiale diferite, în relaţia de calcul
tensiunea admisibilă de strivire σas se ia cea de la piesa pentru care aceasta prezintă cea mai mică
valoare σas = σas, min.
- În cazul problemelor de alt tip decât cel prezentat (de verificare sau efort capabil), calculul se
face la fel, numai că în relaţiile de calcul alte mărimi sunt necunoscute (tensiunile maxime,
respectiv forţa exterioară).
- Când se caută secţiunile periculoase ale unui element de rezistenţă dintr-o îmbinare, este bine să
ne imaginăm că acel element este realizat din cauciuc (este uşor să ni-l imaginăm cum se
deformează şi unde s-ar rupe), iar celelalte cu care vine în contact sunt din oţel.

Problema 2

Sa se dimensioneze elementele îmbinarii nituite din figură (a, b, d, t), confectionate din acelasi
material, ale carui tensiuni admisibile sunt:
at = 150 MPa (la întindere), af =80MPa (la forfecare), as =220MPa (la strivire).
 Element 1 – nit
 Element 2- platbandă
 Fig.4.10

4.5 Calculul îmbinărilor sudate

Calculul îmbinărilor sudate ca şi cel al îmbinărilor nituite, se face convenţional, considerând

distribuţia uniformă a tensiunilor în secţiunile de calcul. În acelaşi timp, acesta este într-o strânsă
concordanţă cu tehnologia de sudare.
După poziţia relativă a pieselor care se îmbină, sudurile se clasifică astfel:
• suduri cap la cap,
• suduri de colţ, care în funcţie de orientarea pe care o au faţă de direcţia de solicitare
(direcţia forţei) pot fi: frontale şi laterale.
 La sudurile cap la cap (Fig.4.11) elementele sudurii sunt:
- grosimea de calcul a cordonului de sudură a egală cu grosimea celei mai subţiri plăci din
îmbinarea sudată, a = tmin
- lungimea de calcul lc care este egală cu lăţimea plăcii din care se scad zonele de la capetele
cordonului, considerând că la fiecare capăt pe o lungime aproximativ egală cu grosimea de calcul
a, fuziunea materialului de adaos cu cel de bază este imperfectă: lc = b - 2a

Fig. 4.11

Pentru sudura cap la cap care este solicitată la întindere, aria de calcul Ac are expresia:
Ac = lc.a = (b - 2a)a = (b – 2tmin )tmin
În cazul sudurii cap la cap cu cordon de sudură oblic (Fig.4.12), sudura este solicitată atât
la întindere, cât şi la forfecare de către eforturile:
- la întindere N = Fsinα
- la forfecare T = Fcosα

Fig. 4.12

Aria de calcul Ac la sudura cap la cap cu cordon oblic este:

 b   b 
Ac  a  lc  a  2a   t min   2t min 
 sin    sin  
Pentru sudurile de colţ elementele caracteristice ale cordonului de sudură sunt (Fig.4.13):
- grosimea de calcul a, care este egală cu înălţimea triunghiului înscris în secţiunea
cordonului de sudură a ≅ 0,7 tmin
- lungimea de calcul lc este egală cu lungimea b (sau l) a cordonului de sudură, din care se
scad zonele de la capetele cordonului de sudură, considerând că la fiecare capăt, pe o lungime
aproximativ egală cu grosimea de calcul a, fuziunea materialului de adaos cu cel de bază, este
imperfectă lc = l - 2a = l – 2.0,7.tmin = l - 1,4.tmin

Fig.4.13

Aria de calcul la forfecare, la sudura de colţ este: Ac = a⋅lc = 0,7. tmin (l – 2. 0,7. tmin)

Problemă rezolvată:
Să se calculeze forţa pe care o poate suporta îmbinarea din Fig.12, pentru care se cunosc:
be = 130 mm, te = 12 mm, bp = 170 mm, tp = 18 mm, l = 100 mm, σa = 140 MPa, τaf = 100 MPa.
Se consideră că materialul platbandelor, ecliselor şi a celui de adaos, prezintă aceeaşi rezistenţă
admisibilă.

Fig.4.14

Rezolvare
• Există trei elemente de calcul pentru această îmbinare (Fig.4.14): platbanda (piesa 1), eclisa
(piesa 2), cordonul de sudură (piesa 3). Să calculăm acum pe rând, fiecare element al îmbinării.

Calculul platbandei (piesa 1)

a) Platbanda este solicitată la întindere. Secţiunea periculoasă este oricare secţiune cuprinsă între
capătul în care acţionează forţa F şi capătul de îmbinare prin sudură cu eclisa.
- Relaţia de calcul este Ncap = Ap σa = bp tp σa = F1 de unde: F1 = bp tp σa = 428,4 kN
Platbanda nu mai prezintă altă secţiune periculoasă.
Calculul eclisei (piesa 2)
b) Eclisa este solicitată la întindere. Secţiunea periculoasă este la nivelul de separare dintre cele
două platbande, unde efortul axial transmis printr-o singură eclisă este egal cu F/2.
- Relaţia de calcul este Ncap = be te σa = F2 /2 de unde: F2 =2 be te σa = 436,8 kN
Eclisa nu mai prezintă altă secţiune periculoasă.

Calculul cordonului de sudură (piesa 3)

Sudura este una de colţ, prezentând pe o singură parte două cordoane transversale şi două
longitudinale. Solicitarea cordoanelor de sudură este la forfecare. Mărimile ce trebuie determinate
în vederea efectuării calculului, sunt:
- grosimea cordonului de sudură a = 0,7 tmin = 0,7 te
- lungimea de calcul lc a cordonului de sudură este lc = 2(l + be + l - 2a) = 2(2l +be -1,4 te)
Factorul 2 din faţa parantezei, se datorează faptului că există două cordoane de sudură identice,
care preiau forţa F: unul la partea superioară şi unul pe partea inferioară a îmbinării.
Cu aceste relaţii se obţine aria de forfecare de calcul Ac = a. lc =0,7 te 2(2 l + be - 1,4 te)
- Relaţia de calcul pentru efortul capabil este Tcap = Ac. τa = 1,4 te (2l + be - 1,4 te) τa = F3
de unde F3 = 1,4 te (2l + be - 1,4 te) τa = 502,4 kN.
Nu mai există altă solicitare pentru cordonul de sudură.
Pentru a fi asigurată condiţia de rezistenţă a îmbinării, forţa capabilă este dată de valoarea
cea mai mică dintre cele obţinute prin calcul
Fcap = min (F1, F2, F3) = 428,4 kN
După cum se poate constata, elementul cel mai periculos de la această îmbinare, este
platbanda (piesa 1).
În cazul problemelor de dimensionare, se impune fie grosimea cordonului de sudură a în
funcţie de grosimea elementelor care se îmbină şi atunci se calculează lungimea acesteia, fie se
impune constructiv lungimea cordonului şi se calculează grosimea acestuia. Schimbarea tipului
problemei, nu complică cu nimic calculul elementelor îmbinate prin sudură.
La elementele îmbinate prin sudură, pentru care direcţia de aplicaţie a forţei nu este după
o axă de simetrie a sistemului, problema constă în primul rând, în determinarea eforturilor (axiale
sau tăietoare) din cordoanele de sudură. După determinarea eforturilor din cordoanele de sudură,
calculul sudurilor este identic cu cel prezentat.
 CAPITOLUL 5

Caracteristicile geometrice ale secțiunilor plane

În calculele de rezistenta, suprafetele plane care reprezinta sectiuni plane prin elemente de
rezistenta intervin nu numai prin intermediul ariei, ci si prin intermediul unor caracteristici
geometrice de ordin superior, care tin cont de modul în care sectiunea transversala este repartizata
fata de o axa. Aceste caracteristici geometrice sunt:
 momentul static;
 momentul de inertie (axial, polar, centrifugal);
 raza de giratie;
 modulul de rezistenta.
Consideram o suprafata plana de arie A, raportata la un sistem de axe zoy (Fig.5.1);
consideram un element de suprafata de arie dA si coordonate z,y. Raza polara corespunzatoare
elementului de suprafata este .

Fig.5.1 Fig.5.2

5.1 Moment static

5.2 Momente de inerție
5.3 Raza de inerție (raza de girație)

5.4 Modulul de rezistență

5.5 Variatia momentelor de inertie în raport cu axe paralele. Teorema lui Steiner

Fig.5.3
5.6 Variatia momentelor de inertie în raport cu axe rotite

Fig.5.4
 5.7 Direcții principale și momente de inerție principale

• Se rotește în sens trigonometric cu unghiul α1 – pozitiv => axa Z se rotește în sens

trigonometric cu α1 devenind direcție principală
• α1 – negativ => axa Z se rotește în sens invers trigonometric cu α1
 5.8 Momente de inertie si module de rezistenta pentru suprafete simple

5.8.1.Suprafata dreptunghiulara

5.8.2. Suprafata de tip cheson

Se poate considera ca suprafata de tip cheson (Fig.5.6) este compusa dintr-un dreptunghi
mare considerat plin, de dimensiuni B si H, si dintr-un dreptunghi mai mic, considerat gol, de
dimensiuni b si h.
Momentele de inertie axiale ale suprafetei (fata de axele centrale) se calculeaza aplicând
formulele lui Steiner; momentele de inertie se determina prin scadere (momentul de inertie al
dreptunghiului ’’gol’’ se scade din momentul de inertie al dreptunghiului ’’plin’’).
 Fig.5.6

5.8.3. Suprafata circulară

 5.8.4. Suprafata inelara

Momentele de inertie axiale ale suprafetei inelare (Fig.5.8) se calculeaza prin scadere, ca
la suprafata tip cheson (momentul de inertie al cercului mic, ’’gol’’ se scade din momentul de
inertie al cercului mare, ’’plin’’.

5.9 Etape pentru calculul caracteristicilor geometrice la sectiuni compuse. Aplicatii

CARACTERISTICILE GEOMETRICE ALE UNOR SUPRAFETE SIMPLE
5.9 Aplicații
Etape pentru determinarea caracteristicilor geometrice ale suprafeţelor plane

Pentru determinarea principalelor caracteristici geometrice ale suprafetelor plane, caracteristici

care întra în calculul de rezistenta si rigiditate ale diferitelor elemente de rezistenta, este bine sa se
parcurga urmatoarele etape:
a) Prima etapa consta în determinarea centrului de greutate al suprafetei pentru a cunoaste pe
unde trec directiile centrale (si ulterior cele principale) de inertie. Pentru determinarea centrului
de greutate al suprafetei, se procedeaza astfel:
- împartim suprafata pe care o avem în suprafete simple (patrat, dreptunghi, cerc, etc.) la care sa
se cunoasca aria suprafetei si pozitia centrului de greutate,
Problema 1
Să se determine caracteristicile geometrice (zG, yG, Iz, Iy, Wz, Wy) pentru elementele de rezistență
cu secțiunea transversală din figură.
Problema 2
Să se determine caracteristicile geometrice (zG, yG, Iz, Iy, Wz, Wy) pentru elementele de rezistență
cu secțiunea transversală din figură.