Sisteme biologice și proprietăți mecanice.

Introducere în reologie

Proprietățile mecanice pot fi definite ca fiind acele proprietăți ce au legătură cu

comportarea materialului la aplicarea unor forțe. Mergând pe linia trasată de această definiție,
proprietăți precum comportamentul materialului la tensiune-deformare la solicitări statice sau
dinamice, sau caracteristicile de curgere ale materialului într-un gaz sau un lichid, pot fi
clasificate ca fiind proprietăți mecanice.
Reologia a fost definită ca fiind știința devotată studiului deformării și curgerii. Astfel,
când din acțiunea unei forțe rezultă deformarea și curgerea în material, proprietățile mecanice
vor deveni proprietăți reologice. Mai mult, reologia ia în considerare și efectul timpului asupra
materialului respectiv. Reologic, proprietățile mecanice ale unui material sunt exprimate în
termeni de forță, deformație și timp. Exemple de proprietăți reologice sunt stresul dependent de
timp și comportamentul de deformare, fluajul, relaxarea după tensionare și vâscozitatea.
Proprietățile mecanice, altele decât cele reologice, uzual au legătură cu mișcarea
materialului sub acțiunea unor forțe. Exemple de proprietăți mecanice pot fi: coeficientul de
tragere, coeficientul de restituire la impact, curgerea materialului depozitat în vrac, etc.

Sisteme biologice și proprietăți mecanice

Fiecare unitate producătoare de produse agricole sau unitate de prelucrare a acestor
produse agricole este un sistem biologic. Spunem acest lucru deoarece materialele sunt vii, au
loc constant modificări ale formei lor, respiră, sunt influențate de mediu, etc. În timpul dezvoltării
și depozitării, celulele materialului sunt sensibile la factori externi precum umiditatea,
temperatura, cantitatea de oxigen, consumul de energie, dar și la factori interni care sunt greu de
controlat. În materialele biologice solide elasticitatea variază cu gradul de maturitate dar și cu
condițiile fiziologice. Fluidele biologice sunt în general ne-newtoniene ceea ce cauzează
complicații adiționale. Este de amintit aici că un fluid ne-newtonian este un fluid care nu respectă
legea lui Newton asupra vâscozității. Pentru fluidele newtoniene, există o variație liniară între
tensiunea tangențială și viteza de deformare. Pentru fluidele ne-newtoniene, această variație este
curbilinie. Anomaliile de la comportamentul newtonian se manifestă în diverse feluri: de
exemplu, vîscozitatea nu este independentă de viteza de deformare sau relația între tensiunea
tangențială și viteza de deformare este dependentă de timp.
Ca rezultat al acestei situații complexe, în studierea reologiei unui sistem biologic doar
abordările empirice sunt posibile. Tratarea problemelor, uzual constă fie într-o descriere simplă
a factorilor observați, fie în considerații teoretice care adesea conduc către formule matematice
complexe, cu multe variabile. Constante, așa cum se știe, în experimentele fizice, rar există.
În ciuda acestor aparențe ostile, aplicarea principiilor fundamentale ale mecanicii și
reologiei este un start bun în studierea comportamentului mecanic în sistemele biologice. Înainte
ca legile și principiile specifice să fie stabilite și derivate, se poate studia schimbările relative în
proprietățile definite prin introducerea unei aproximări (chiar și într-o formă brută) a altor
variabile care influențează aceste proprietăți definite.
În fig. 1 sunt prezentate ramurile și sub-ramurile reologiei.
 Figura 1. Ramurile reologiei

Definiții standardizate a termenilor ce au legătură cu proprietățile mecanice

Deformație
Schimbarea de unitate, datorată unei forțe, în dimensiune și formă a unui corp relativ la
forma și dimensiunile sale inițiale. Deformația este o mărime nedimensională, exprimată în
procente, dar se mai poate găsi în literatura de specialitate exprimată în inch/inch, cm/cm, etc.
(vezi fig. 2).

Figura 2. Volumul unui material cu cele 6 componente de tensiune (stress) și deformare (strain)

În practică putem întâlni următoarele deformații:

a. Deformații liniare (de întindere sau compresiune). Schimbarea în unitate de lungime datorată
unei forțe față de dimensiunea liniară originală.
b. Deformație axială. Deformația liniară în plan paralel cu axa longitudinală a obiectului.

2
c. Deformație transversală. Deformația liniară în plan perpendicular față de axa obiectului.
d. Deformație de forfecare (deformație unghiulară). Tangenta unghiulară își schimbă poziția,
datorită unei forțe aplicate, între două linii original perpendiculare printr-un punct de pe obiect.
e. Deformație reală. La un corp supus unei forțe axiale, aceasta este logaritmul natural al
raportului dintre lungimea gabaritului la momentul observării și lungimea gabaritului obiectului
original.
f. Macro-deformație. Principala deformație a lungimii gabaritului în comparație cu distanțele
inter-atomice.
g. Micro-deformație. Deformația lungimii gabaritului comparabil cu distanțele inter-atomice.

Tensiune
Reprezintă intensitatea într-un punct dintr-un corp a forțelor interne sau a componentelor
forțelor ce acționează într-un plan ce trece prin acel punct, vezi fig. 2 și 3. Tensiunea este
exprimată în unități de forță pe unități de suprafață (N/m2, Pa, MPa, N/mm2, etc.).

Figura 3. Componentele forței pe unitatea de suprafață orientate normal la direcțiile x, y și z

În practică putem întâlni următoarele tensiuni:

a. Tensiune nominală. Tensiunea la un punct calculată pe secțiunea de trecere netă prin teoria
elasticității simple fără a ține cont de efectul produs asupra tensiunii produs de neregularități
(discontinuități) geometrice.
b. Tensiunea normală. Componenta tensiunii perpendiculară pe un plan pe care care acționează
forțele. Tensiunea normală poate fi:
b.1 Tensiune de întindere (alungire). Componenta tensiunii se îndepărtează de planul în
care acționează forțele.
b.2 Tensiune de comprimare. Componenta tensiunii se apropie de planul în care
acționează forțele.
c. Tensiune de forfecare. Componenta tensiunii tangențială la planul pe care acționează forțele.
d. Tensiunea torsională. Tensiunea de forfecare în secțiune transversală rezultată din acțiunea
de răsucire.
e. Tensiunea reală. Tensiunea axială într-un test de compresie sau de tensionare, calculată pe
baza ariei secțiunii transversale instantanee în loc de aria originală.

3
f. Tensiunea principală. Valoarea maximă sau minimă a tensiunii normale la un punct într-un
plan considerat ținând cont de toate orientările posibile ale planului considerat. Pe un asemenea
plan principal tensiunea de forfecare este egală cu zero.
g. Tensiunea de rupere. Tensiunea normală și reală pe cea mai mică arie a secțiunii transversale
la începutul ruperii

Încărcarea lagărelor
O încărcare de compresiune pe o interfață de sprijin.

Rezistența la compresiune
Tensiunea maximă de compresiune pe care un material este capabil să o susțină.
Rezistența la compresiune se calculează din încărcarea maximă în timpul unui test de
compresiune și din aria transversală a obiectului supus testului.

Limita de elasticitate
Cea mai mare tensiune pe care materialul este capabil să o susțină fără a rămâne o
deformare permanentă la eliberarea completă a tensionării.

Limita de proporționalitate
Cea mai mare tensiune pe care materialul este capabil să o susțină fără a devia de la
proporționalitatea tensiunii cu deformarea (legea lui Hooke).

Modulul de elasticitate
Raportul între tensiune și deformația corespunzătoare aflată sub limita proporțională.
Pentru materialele la care relația tensiune-deformare este curbilinie (în loc de liniară) se poate
folosi unul dintre următorii patru termeni:
a. Modulul inițial tangent. Panta curbei tensiune-deformare la origine.
b. Modulul tangent. Panta curbei tensiune-deformare la orice tensiune sau deformare specificată.
c. Modulul secant. Panta secantei trasată din origine la un punct specificat pe curba tensiune-
deformare.
d. Modulul coardă. Panta coardei trasată între oricare două puncte specificate de pe curba
tensiune-deformare.

Coeficientul lui Poisson

Valoarea absolută a raportului deformării transversale la o deformare axială
corespunzătoare rezultată din tensionarea axială uniform distribuită, sub limita proporțională a
materialului. Pentru limite dincolo de limita proporțională intevalul de tensiuni ar trebui definit.
Dacă materialul nu este izotropic (cu aceleași valori ale unei proprietăți în toate direcțiile) acesta
poate avea mai multe valori ale coeficientului lui Poisson.

Rezistența la forfecare
Tensiunea de forfecare maximă pe care materialul este capabil să o susțină. Rezistența la
forfecare este calculată din încărcarea maximă în timpul testului de forfecare sau torsionare și
este bazată pe dimensiunea originală în secțiune transversală a specimenului.

Rezistența la întindere (tracțiune)

Tensiunea de întindere maximă pe care materialul este capabil să o susțină. Rezistența la
întindere este calculată din încărcarea maximă în timpul testului la întindere dus până la rupere,
precum și aria secțiunii transversale a specimenului.

4
 Punctul de curgere
Prima tensiune într-un material, mai mică decât tesniunea maximă ce poate fi atinsă, la
care o creștere în deformare are loc, fără a avea loc o creștere în tensiune. Trebuie menționat că
doar materialele care prezintă fenomenul unic de curgere au un punct de curgere.

Rezistența la curgere
Tensiunea la care un material atinge o deviație limită specificată din proporționalitatea
tensiunii la deformație. Deviația este exprimată în termeni de deformație.

Punctul de biocurgere
Un punct, precum y în fig. 4, aflat pe curba tensiune-deformare sau pe curba forță-
deplasare la care are loc o creștere a deformării cu o descreștere sau staționare a forței. În unele
produse agricole prezența punctului de biocurgere indică ruptura celulară inițială în structura
celulară a materialului. Termenul de punct de biocurgere se folosește pentru materiale biologice
pentru a diferenția acest fenomen de punctul de curgere din ingineria materialelor. Punctul de
biocurgere poate avea loc oricând după punctul LL (limita liniară), punct în care curba, așa cum
se vede pe fig. 4, deviază de la traiectoria liniară.

Figura 4. Exemplu de curbă forță-deformație pentru un produs agricol.

LL – limita liniară, y – punct de biocurgere, R – punct de rupere

Punctul de rupere
Un punct de pe curba tensiune-deformare la care specimenul încărcat axial se rupe sub o
încărcare. La materialele biologice, ruptura poate cauza străpungere a carcasei, crăpare sau
fracturare în plan. Se poate spune că un punct de biocurgere la aceste materiale corespunde unui
eșec al microstructurii, în timp ce un punct de rupere corespunde eșecului macrostructurii. Pe o
curbă forță-deformație, precum cea din fig. 4, punctul de rupere al specimenului poate avea loc
în orice punct al curbei dincolo de punctul de biocurgere. La un material fragil ruperea poate
avea loc foarte aproape de punctul de biocurgere, în timp ce la un material mai rezistent ruperea
poate avea loc după o curgere plastică considerabilă (punctul R de pe fig. 4).

Rigiditatea
Este indicată de panta porțiunii perfect liniare a curbei (fig. 4). Raportul între tensiune și
deformare în această regiune a curbei mai mult sau mai puțin elastică se poate apropia de modulul
de elasticitate sau modulul lui Young. În cazul unui comportament tensiune-deformare neliniar,
rigiditatea sau „modulul aparent” poate fi definită în termeni de modul inițial tangent, modul
secant sau modul tangent așa cum este ilustrat în fig. 5. Modulul tangent inițial se ia ca panta

5
curbei la origine. Modulul secant este panta liniei care conectează originea cu un punct A selectat
de pe curbă. Modulul tangent este panta liniei tangente la un punct B selectat de pe curbă.

Figura 5. Metode de definire a modulelor pe o curbă tensiune-deformare neliniară.

Elasticitatea
Capacitatea materialului de a prelua deformări elastice sau recuperabile. În acele porțiuni
ale curbei din fig. 4, înainte ca punctul LL să fie atins, elongațiile sunt în mare parte recuperabile
și sunt măsuri de deformare elastică.

Plasticitatea
Capacitatea materialului de a lua deformări pastice sau permanente. Deoarece
deformările de la punctul de biocurgere până la punctul de rupere nu sunt recuperabile, partea
nerecuperabilă poate fi considerată ca o măsură a deformației plastice (fig. 6).

Figura 6. Gradul de elasticitate din curbele de încărcare-descărcare.

De – deformarea elastică sau recuperabilă; Dp – deformația plastică sau reziduală;
𝐷𝑒 /(𝐷𝑝 + 𝐷𝑒 ) – gradul de elasticitate

Gradul de elasticitate
Raportul între deformația elastică și suma deformațiilor elastice și plastice când
materialul este încărcat la o anumită încărcare și apoi descărcat până la relaxare (forțele sunt
zero), vezi fig. 6.

6
 Rezistența la biocurgere
Tensiunea corespunzătoare punctului de biocurgere. Dacă curba nu arată un punct definit
bine de biocurgere, tensiunea corespunzătoare unei deformări arbitrare, similare unei deformări
decalate din ingineria materialelor, poate fi considerat ca punct de biocurgere.

Reziliența
Capacitatea materialului de a înmagazina energie în domeniul elastic. Astfel, aria de sub
curba din fig. 4 până la punctul LL reprezintă reziliența materialului.

Histerezisul mecanic
Energia absorbită de un material într-un ciclu de încărcare-descărcare. Se evaluează ca
aria dintre curba de încărcare și descărcare (fig. 6). Histerezisul mecanic este o măsură a
capacității de amortizare sau abilitatea materialului de a disipa energie sub formă de căldură.

Lichid newtonian
Un fluid ideal în care relația dintre tensiunea de forfecare și viteza de forfecare este una
liniară, ce trece prin origine.

Lichid ne-newtonian
Un lichid în care relația între tensiunea de forfecare și rata de forfecare (viteza de
deformare) este una neliniară. Dacă curba de curgere este una concavă la axa tensiunii de
forfecare, curgerea se numește dilatantă. Dacă în schimb curba este convexă la axa tensiunii de
forfecare, curgerea se numește pseudoplastică.

Vîscozitate aparentă
Așa cum se aplică lichidelor ne-newtoniene, este vâscozitatea unui lichid newtonian care
prezintă aceeași rezistență la curgere la efortul de forfecare sau rata de forfecare aleasă. Se
determină din panta liniei drepte ce unește un punct de pe curba neliniară cu originea, fig. 7.

Figura 7. Curgerea cvasi-vâscoasă sau ne-newtoniană

Fluid tixotropic
Sunt acele fluide care prezintă o descreștere a tensiunii de forfecare cu timpul de forfecare
la viteză dată de deformare.

Fluid reopectic
Sunt acele fluide care prezintă o creștere a tensiunii de forfecare cu timpul de forfecare
la viteză dată de deformare.