CAPITOLUL 1

INTRODUCERE

1.1.Obiectul teoriei elasticităţii

Teoria elasticităţii face parte din grupul de discipline numit Mecanica

solidului, în care sunt incluse: Rezistenţa materialelor, Teoria elasticităţii,
Teoria plasticităţii, Statica, Dinamica şi Stabilitatea construcţiilor.
Teoria elasticităţii are ca obiect determinarea stării de solicitare a unui
corp continuu, perfect elastic, aflat în echilibru sub acţiunea cauzelor
exterioare.
Spre deosebire de Rezistenţa Materialelor, teoria elasticităţii este o
teorie matematică, construită pe ipoteze unitare. Ea este aplicabilă indiferent
de forma corpurilor, natura materialului sau modul de acţiune al forţelor
exterioare. Fiecare problemă este precizată prin condiţii speciale la mită,
ipotezele fundamentale rămânând mereu aceleaşi. Metodele de calcul folosite
sunt metode generale şi conduc la o rezolvare exactă a problemei.
Cu ajutorul metodelor teoriei elasticităţii se pot verifica limitele de
aplicabilitate ale rezultatelor obţinute în urma calculelor din Rezistenţa
materialelor.
Sub acţiunea cauzelor exterioare, elementele infinit mici care compun
un corp solid îşi schimbă poziţia faţă de starea pe care o aveau înainte de
acţiunea cauzei. Dacă printr-o mişcare de translaţie şi o mişcare de rotaţie
elementele corpului solicitat pot căpăta poziţia pe care o aveau iniţial, se
spune că avem de-a face cu o mişcare de corp rigid. În caz contrar, corpul
suferă o deformaţie.
 Totalitatea deformaţiilor pe care le capătă fiecare element infinit mic
din corp caracterizează starea de deformaţie a corpului.
Datorită acestor deformaţii, echilibrul forţelor de legătură între
diferitele elemente infinit mici ale corpului se strică, luând naştere forţe
interioare suplimentare. Totalitatea acestor forţe interioare (tensiuni)
caracterizează starea de tensiune a corpului.
Cele două stări ale unui corp, starea de deformaţie şi starea de
tensiune, formează starea de solicitare a corpului, constituind obiectul
principal de studiu al teoriei elasticităţii.

1.2. Ipoteze fundamentale utilizate în Teoria elasticităţii

Ipotezele fundamentale de calcul din Teoria elasticităţii permit

simplificarea şi generalizarea fenomenelor, făcându-le accesibile calculului
matematic. Aceste ipoteze sunt uneori în concordanţă cu realitatea, iar alteori
reprezintă simplificări ale fenomenelor reale, care duc însă la rezultate
verificate de experienţă, deci acceptate în tehnică.
Odată cu dezvoltarea tehnicilor de calcul şi a metodelor moderne de
analiză, a apărut posibilitatea verificării acestor ipoteze, care în anumite
condiţii s-au dovedit a nu fi riguros adevărate.
1. Ipoteza echilibrului corpului. Corpul solid studiat este în echilibru
sub acţiunea forţelor exterioare. În cazul în care corpul este în mişcare se
introduc şi forţele de inerţie, deci corpul este în echilibru dinamic. De
asemenea, fiecare parte a corpului este în echilibru. Această ipoteză serveşte
la scrierea ecuaţiilor diferenţiale pe care le verifică tensiunile în interiorul
corpului.
2. Ipoteza mediului continuu. Corpul solid este considerat ca un mediu
continuu, fară goluri, fisuri interioare microscopice, etc. Deformarea corpului
se va produce în mod continuu, deci tensiunile şi deformaţiile se vor
reprezenta matematic prin funcţii continue.
3. Ipoteza izotropiei materialului. Corpul solid este izotrop, adică are
aceleaşi proprietăţi fizice şi mecanice pe orice direcţie în vecinătetea fiecărui
punct al său.Această proprietate se exprimă prin relaţia de legătură între
tensiuni şi deformaţii specifice. La corpurile anizotrope studiul este condus
după alte legi.
4. Ipoteza omogenităţii materialului. Corpul solid este omogen, adică
are aceleaşi proprietăţi fizice şi mecanice în fiecare punct al său. În baza
acestei proprietăţi, coeficienţii de material , care intervin în relaţiile dintre
tensiuni şi deformaţii specifice, sunt constanţi.
Proprietăţile de izotropie şi omogenitate nu sunt condiţionate una de
cealaltă.
5. Ipoteza elasticităţii materialului. Corpul este perfect elastic.Sub
acţiunea forţelor exterioare corpul se deformează, iar dacă acţiunile exterioare
încetează corpul revine la forma şi poziţia iniţială. Fenomenul de deformare
este reversibil. Între tensiuni şi deformaţii specifice trebuie să existe o
legătură biunivocă. Aşadar, starea de tensiune într-un punct al unui corp solid
depinde numai de starea de deformaţie din vecinătatea acelui punct.
6. Ipoteza proporţionalităţii între tensiuni şi deformaţii specifice.
Legătura biunivocă între tensiuni şi deformaţii specifice este exprimată
matematic printr-o relaţie liniară, numită legea lui Hooke. Această ipoteză
corespunde suficient de bine fenomenului fizic, conducând totuşi la
simplificări importante în calcule. Uneori se consideră o relaţie neliniară mai
complexă, care conduce la o teorie a elasticităţii neliniare din punct de vedere
fizic.
7. Ipoteza micilor deformaţii. Deformaţiile corpurilor solide supuse
acţiunilor exterioare sunt foarte mici în raport cu dimensiunile de gabarit ale
corpurilor. Atunci deformaţiile specifice sunt neglijabile în raport cu unitatea.
În acest caz se studiază o teorie a elasticităţii liniare din punct de vedere
matematic (ecuaţiile de echilibru ale corpului se pot scrie pe forma sa
nedeformată). Se poate aplica, de asemenea, principiul suprapunerii liniare a
efectelor sau principiul independenţei acţiunii forţelor, mult utilizat în tehnică.
Pe baza principiului suprapunerii efectelor, tensiunile şi deformaţiile
care se produc într-un corp sunt independente de succesiunea aplicării
forţelor.
8. Ipoteza lipsei tensiunilor iniţiale. Corpul care se studiază nu are
tensiuni iniţiale, care se datorază unor deformaţii iniţiale ale corpului. Acestea
ar putea proveni din prelucrarea materialului, din montaj, sau din fenomene
care se produc în timpul turnarii materialului. Deşi aceste fenomene există şi
nu se pot elimina, pentru simplificarea calculului se va admite lipsa
tensiunilor iniţiale.
 CAPITOLUL 2

TENSIUNI. DEFORMA II.

2.1.Tensiuni

Fie un corp solid solicitat de un sistem de forţe în echilibru, ca în Fig. 2.1.a.

Fig.2.1

În orice secţiune a corpului solicitat apar forţe interioare care sunt distribuite
pe toată suprafaţa secţiunii.
Se consideră un element de arie dA de pe suprafaţa secţiunii. Dacă elementul
este suficient de mic efortul poate fi considerat uniform distribuit pe suprafaţa
acestuia, iar rezultanta d F poate fi aplicată în centrul de greutate al elementului.
Mărimea efortului distribuit, aplicat pe unitatea de suprafaţă din aria secţiunii se
numeşte tensiune (efort unitar). Expresia tensiunii este dată de relaţia (3.1):

dF
p (2.1)
dA

Tensiunea este una dintre mărimile fundamentale ale Rezistenţei Materialelor.

Tensiunea p are aceeaşi direcţie cu forţa elementară d F . Mărimea sa este
determinată atât de mărimea forţei elementare d F , cât şi de orientarea acestei forţe în
raport cu suprafaţa dA. În consecinţă, tensiunea este o mărime mai complicată decât
forţa, numită mărime tensorială. Având o direcţie oarecare, tensiunea p se
descompune în două componente:
 - o componentă pe direcţia normalei la secţiune, numită tensiune normală,
notată ,
- o componentă conţinută în planul secţiunii, numită tensiune tangenţială,
notată .
Tensiunea , după sensul pe care îl are, va avea un efect de întindere sau de
compresiune, exercitat de către partea de corp înlăturată asupra celei rămase.
Tensiunea  are asupra secţiunii un efect de tăiere, forfecare sau alunecare.
În baza Figurii 3.1, între componentele tensiunii se poate scrie relaţia (2.2):
p      p  2  2 (2.2)

Tensiunea se măsoară în N/mm2, sau MegaPascal (MPa), unitate derivată din

Pascal (1Pa = 1N/m2).

2.2.Stări de tensiune

Fie un element de volum paralelipipedic infinit mic din corpul solid

solicitat (Fig.2.2.a).

Fig.2.2

Starea de tensiune dintr-un punct al elementului de rezistenţă solicitat se

cunoaşte dacă se cunosc tensiunile care apar pe feţele elementului de volum din acel
punct, adică:
- tensiunile normale x, y, z, indicele reprezentând axa perpendiculară pe
faţa respectivă a elementului de volum;
- tensiunile tangenţiale, care se descompun în două componente după direcţiile
axelor paralele cu faţa respectivă. Aceste tensiuni se notează cu doi indici. De
exemplu, xy reprezintă tensiunea tangenţială de pe faţa elementului de volum
perpendiculară pe axa 0x (primul indice), orientată în direcţia axei 0y (al doilea
indice).
O faţă a elementului de volum se consideră pozitivă dacă tensiunea normală la
faţa respectivă are acelaşi sens cu axa sistemului de coordonate perpendiculară pe acea
faţă. In Fig.3.2.a. s-au indicat tensiunile pozitive de pe feţele pozitive ale elementului
de volum.
Se poate uşor demonstra, cu ajutorul ecuaţiilor de echilibru pentru elementul
de volum că tensiunile tangenţiale verifică următoarele egalităţi:
xy = yx , yz = zy , zx = xz
Aceste relaţii definesc principiul dualităţii tensiunilor tangenţiale.
Deci, starea de tensiune dintr-un punct al unui corp solid solicitat este
caracterizată prin 3 tensiuni normale şi 6 tensiuni tangenţiale, două câte două egale,
conform principiului dualităţii tensiunilor tangenţiale. Aceste 9 tensiuni reprezintă
componentele tensorului tensiunilor:

 x  xy  xz 
 
T    yx y  yz  (2.3)
 
  zx  zy z 

În funcţie de forma tensorului tensiunilor, starea de tensiune poate fi:

a) Stare spaţială (triaxială) de tensiune, având tensorul tensiunilor dat de

expresia generală (2.3), reprezentată în Fig.2.2.a.

b) Stare plană (biaxială) de tensiune, reprezentată în Fig.2.2.b, având tensorul

tensiunilor:

0 0 0 
 
T   0  y  yz 
 
 0  zy z 

De exemplu, o placă plană solicitată de forţe coplanare în planul de simetrie al

plăcii se află în stare plană de tensiune.

c) Stare monoaxială de tensiune, cu tensorul tensiunilor:

 x 0 0
 
T   0 0 0
 0 0 0 

 De exemplu, o bară dreaptă solicitată de forţe coliniare cu axa longitudinală a
barei (Gx).

Fig.2.3

Pentru bara dreaptă din Fig.2.3. solicitată la întindere de forţa F, în orice

secţiune transversală apare doar efortul axial N = F. Astfel, tensiunea normală pe
secţiune va fi dată de relaţia (2.4):

N F
x     (2.4)
A A

2.3. Deforma ii specifice

Rezistenţa Materialelor studiază corpurile ţinând seama de faptul că acestea se

deformează sub acţiunea sarcinilor exterioare sau a unor factori cu efect analog (de
exemplu variaţiile de temperatură). Deformaţiile depind de forma şi dimensiunile
corpului, de mărimea şi modul de aplicare a sarcinilor, precum şi de anumite
caracteristici mecanice ale materialelor corpurilor. Atâta timp cât tensiunile produse în
material sunt inferioare unei anumite valori, numită limită de elasticitate, deformaţiile
sunt mici şi elastice, dispărând o dată cu cauza care le-a produs.

Fig.2.4
 a) Deformaţia specifică liniară

În Fig.2.4. s-a reprezentat o bară dreaptă, de dimensiuni iniţiale l0, b0, h0,
supusă la întindere prin aplicarea forţei F. Bara se lungeşte, ajungând la
lungimea l. Raportul dintre deformaţia l a barei şi lungimea ei iniţială l0 se numeşte
deformaţie (lungire) specifică liniară şi se notează cu x. Indicele x reprezintă direcţia
după care are loc deformaţia:

l l  l 0
x   (2.5)
l0 l0

În cazul solicitării de compresiune, mărimile l şi x sunt negative şi se

numesc scurtare, respectiv scurtare specifică.
Deformaţiile specifice liniare sunt mărimi adimensionale care uneori se
exprimă procentual:

l l  l0
 x (0 0)  100  100 (2.6)
l0 l0

Concomitent cu deformaţia axială a barei (după direcţia longitudinală 0x),

apar şi deformaţii în direcţii transversale (0y,0z). Experienţele arată că între
deformaţiile specifice transversale y, z şi deformaţia specifică longitudinală x există
o relaţie liniară de forma (2.7):

 y     x ,  z     x , unde :
(2.7)
l  l0 h  h0 b  b0
x  , y  , z 
l0 h0 b0

În relaţiile (3.7)  este o constantă de material pozitivă subunitară, numită

coeficient de contracţie transversală, sau coeficientul lui Poisson; pentru materialele
metalice se consideră în medie  = 0,3.

b) Deformaţia specifică unghiulară (lunecarea specifică)

Se consideră elementul de volum paralelipipedic ABCDA1B1C1D1 din

Fig.2.5. Pe cele patru feţe perpendiculare pe planul xA1y, de lăţime unitară,
acţionează tensiunile tangenţiale xy, yx egale, având sensurile de pe desen. Dacă se
consideră imobilă faţa ADA1D1, datorită tensiunilor tangenţiale faţa BCB1C1 va
luneca, paralel cu ea însăşi, ajungând în poziţia B'C'B'1C'1.
 Fig.2.5

Lunecarea poate fi măsurată prin unghiul xy, dintre feţele ABA1B1 şi

AB'A1B'1. Acest unghi, care măsoară variaţia unghiului drept iniţial, ca în figură,
poartă numele de lunecare specifică sau deformaţie specifică unghiulară. Lunecarea
specifică este pozitivă dacă unghiul de 90 se micşorează şi negativă în caz contrar.
Lunecarea specifică se măsoară în radiani.
În cazul general, al stării triaxiale de tensiune, starea de deformaţie se
caracterizează prin 3 deformaţii specifice liniare: x, y, z şi 6 deformaţii specifice
unghiulare, egale două câte două, ca urmare a principiului dualităţii tensiunilor
tangenţiale: xy = yx, yz = zy, zx = xz. Aceste deformaţii specifice definesc aşanumitul
tensor al deformaţiilor:

 x 0,5 xy 0,5 xz 
 
T   0,5 yx y 0,5 yz 
 
 0,5 zx 0,5 zy z 
 2.4. Legea lui Hooke

Una dintre ipotezele de bază ale Rezistenţei Materialelor este ipoteza

proporţionalităţii dintre forţe şi deformaţii, această ipoteză fiind verificată practic în
special la metale dacă forţele, respectiv deformaţiile nu depăşesc anumite limite.

Fig.2.6

Reprezentarea variaţiei tensiunii normale  în funcţie de deformaţia specifică

 pe parcursul încercării la tracţiune a unui anumit material defineşte curba
caracteristică a materialului respectiv.
În cazul tracţiunii unei bare drepte dintr-un anumit material deformaţia
specifică creşte liniar cu forţa aplicată, respectiv cu tensiunea normală , dacă aceasta
nu depăşeşte o anumită valoare critică numită limita de proporţionalitate p a
materialului respectiv. Din Fig.2.6. va rezulta:


tg     tg  


Se defineşte modulul de elasticitate longitudinal E (modulul lui Young) ca

fiind coeficientul unghiular al dreptei -, deci E = tg. Astfel, legea lui Hooke va fi
exprimată prin relaţia (3.9):

  E (2.9)

Deformaţia specifică  fiind o mărime adimensională, rezultă că unitatea de

măsură a modulului de elasticitate longitudinal este N/mm2.
În cazul solicitării de forfecare, legea lui Hooke, între tensiunea tangenţială 
şi deformaţia specifică unghiulară , are forma:
   G (2.10)

În relaţia (2.10) G se numeşte modul de elasticitate transversal.

Între modulul de elasticitate longitudinal E, modulul de elasticitate transversal
G şi coeficientul de contracţie transversală  se poate stabili următoarea relaţie de
legătură:

E
G (2.11)
2(1  )

E, G şi  sunt constante de material, determinate experimental pentru fiecare

material în parte. Pentru oţeluri aceste constante se situează în jurul valorilor:  = 0,3 ;
E = 2,1105 N/mm2; G = 8104 N/mm2.

2.5. Încercarea la trac iune a materialelor. Proprietă ile mecanice

ale materialelor

Pentru stabilirea relaţiei fizice dintre tensiuni şi deformaţii se recurge la

încercări experimentale. Încercarea de bază la materialele metalice este încercarea la
tracţiune. Aceasta constă în solicitarea la tracţiune a unei piese cu dimensiuni standard
din materialul studiat, numită epruvetă, cu o forţă variabilă lent urmărindu-se
deformaţia epruvetei până la ruperea ei completă. Pe baza acestei încercări se poate
trasa curba caracteristică a materialului studiat, -, iar cu ajutorul acesteia se pot
trage concluzii în legătură cu comportarea materialului supus încercării şi se pot defini
mărimile caracteristice ale materialului studiat.

Fig.2.7
 În Fig.2.7. s-a reprezentat curba caracteristică pentru un oţel moale, cu
ajutorul căreia se pot defini o serie de mărimi caracteristice importante:
1) Ordonata punctului P, până unde curba caracteristică este o dreaptă se
numeşte limita de proporţionalitate a materialului, p. Porţiunea OP este zona de
proporţionalitate a curbei caracteristice, adică zona de valabilitate a legii lui Hooke.
2) Ordonata punctului E, până unde materialul este perfect elastic, adică după
descărcare îşi reia forma şi dimensiunile iniţiale, se numeşte limita de elasticitate a
materialului, e.
3) Limita de curgere, c, este valoarea tensiunii la care deformaţia epruvetei
creşte pentru prima dată când sarcina se menţine constantă. După atingerea limitei de
curgere curba caracteristică are un traseu orizontal, uneori sinuos, CD numindu-se
palier de curgere. Pe acest palier apar deformaţii permanente, plastice. După
descărcare se constată că epruveta nu-şi mai reia forma şi dimensiunile iniţiale, ci
rămâne cu aşanumite deformaţii permanente.
4) După depăşirea palierului de curgere curba caracteristică are din nou un
traseu ascendent, DH, care defineşte zona de întărire. Ordonata punctului H, care
defineşte valoarea maximă a tensiunii pe parcursul încercării se numeşte rezistenţa la
rupere a materialului, r.
5) Când tensiunea se apropie de valoarea maximă, într-un loc al epruvetei
apare o gâtuire care se dezvoltă din ce în ce mai mult, până când se produce
ruperea completă prin separare a materialului. După apariţia gâtuirii forţa aplicată
epruvetei scade, ceea ce duce la traseul descendent HF al curbei din Fig.2.7.

3.6. Proprietă ile mecanice ale materialelor

În Rezistenţa Materialelor sunt deosebit de importante proprietăţile mecanice

ale materialelor din care sunt confecţionate elementele de rezistenţă. Aceste proprietăţi
mecanice permit o clasificare a materialelor după diferite criterii.
1) După comportarea materialelor în urma îndepărtării sarcinilor, materialele
se clasifică în:
Materiale elastice sunt acele materiale la care deformaţiile dispar o dată cu
sarcinile care le-au produs. Se defineşte elasticitatea ca proprietatea materialelor de a
se deforma sub acţiunea sarcinilor exterioare şi de a-şi relua forma şi dimensiunile
iniţiale când sarcinile se anulează.
Materiale plastice sunt acelea care se deformează fără a mai reveni la forma şi
dimensiunile iniţiale după îndepărtarea sarcinii.
Materiale elasto-plastice sunt materiale care se deformează parţial elastic,
parţial plastic. Pe măsura creşterii tensiunii, deformaţiile plastice cresc în dauna celor
elastice. Majoritatea materialelor folosite în aplicaţiile tehnice inginereşti sunt
materiale elasto-plastice.
2) După mărimea deformaţiilor produse înainte de rupere materialele pot fi:
Materiale ductile sunt materiale care suferă deformaţii plastice mari înainte de
rupere (cuprul, alama, aluminiul, oţelurile de rezistenţă mică, etc.).
 Materiale fragile (casante) sunt materialele care se deformează foarte puţin
înainte de a se rupe (fonta, sticla, oţelurile de mare rezistenţă, etc.).
3) După valorile constantelor elastice E, G, , măsurate pe diferite direcţii
materialele pot fi:
Materiale izotrope, care au aceeaşi valoare a constantelor elastice pe toate
direcţiile (oţelurile, sticla, cauciucul, etc.).
Materiale anizotrope, care sunt materiale stratificate şi se comportă elastic
diferit pe direcţii diferite (lemnul, rocile sedimentare, etc.).
În majoritatea aplicaţiilor din Rezistenţa Materialelor se utilizează materiale
izotrope, de care se ocupă teoria clasică a elasticităţii.

2.7. Tensiuni admisibile. Coeficien i de siguran ă.

Cunoscând curba caracteristică a materialului unui element de rezistenţă se

pune întrebarea: până la ce valoare a tensiunii poate fi solicitat elementul de rezistenţă,
astfel încât acesta să nu cedeze, deci să fie asigurată condiţia de bună funcţionare?
În baza rezultatelor practice se stabilesc valori maxime admisibile pentru
tensiuni, numite tensiuni admisibile. Acestea se notează a , a .
Tensiunea admisibilă a unui material se defineşte în funcţie de una dintre
valorile particulare de pe curba caracteristică a materialului respectiv. Astfel, pentru
materialele ductile, la care se constată o limită de curgere, tensiunea admisibilă este:

c
a  (2.12)
cc

Pentru materialele fragile, tensiunea admisibilă se ia în funcţie de rezistenţa la rupere:

r
a  (2.13)
cr

Coeficienţii cc , cr sunt supraunitari şi se numesc coeficienţi de siguranţă.

Valorile lor, ca şi ale rezistenţelor admisibile se aleg în funcţie de mai mulţi factori:
natura materialului, tratamentele termice aplicate materialului, durata de folosire a
piesei, modul de acţionare a sarcinilor în timp, felul solicitării, temperatura de
funcţionare, etc.
În calculele de Rezistenţa Materialelor, la dimensionare, proiectantul
consideră tensiunea admisibilă a materialului piesei ca o constantă cunoscută, cu
ajutorul căreia determină dimensiunile piesei, astfel încât tensiunea efectivă maximă
produsă în piesă să fie egală, la limită, cu tensiunea admisibilă a materialului max = a
În calculul de verificare, tensiunea efectivă maximă produsă în piesă în timpul
funcţionării trebuie să fie inferioară sau cel mult egală cu tensiunea admisibilă a
materialului piesei: max  a .
 CAPITOLUL 3

TEORII DE REZISTENğĂ
3.1. Starea plană de tensiune. Tensiuni normale principale.

Un element de rezistenţă se află în stare plană de tensiune dacă toate tensiunile

care lucrează pe feţele oricărui element de volum sunt conţinute în acelaşi plan, de
exemplu în planul xOy, deci elementele tensorului tensiunilor sunt: x, y, xy = yx
(Fig.3.1.a).
O stare plană de tensiune apare într-o placă solicitată de forţe conţinute în
planul ei median, într-un tub sub presiune cu pereţi groşi, considerat de lungime
infinită, etc. În mod uzual se consideră că elementul de volum din Fig.3.1.a. are
perpendicular pe planul xOy grosime unitară.

Fig.3.1

Pentru a cunoaşte starea de tensiune dintr-un punct al unui element de

rezistenţă solicitat trebuie să se determine tensiunile normale şi tangenţiale care
lucrează pe infinitatea elementelor de suprafaţă care conţin punctul respectiv. Pentru
aceasta se secţionează elementul de volum cu un plan (CD) înclinat cu unghiul  faţă
de axa Oy. Se obţine astfel prisma elementară din Fig.3.1.b. După secţionare, pe faţa
CB a prismei elementare, de arie dA, vor apare tensiunea normală  şi tensiunea
tangenţială . Ne propunem să determinăm expresiile acestor două tensiuni, în
funcţie de componentele tensorului tensiunilor x, y, xy.
 Cele şase tensiuni din Fig.3.1.b, înmulţite cu ariile suprafeţelor pe care
acţionează (suprafaţa CB de arie dA; suprafaţa OB de arie dAsin; suprafaţa OC de
arie dAcos), reprezintă şase forţe care trebuie să fie în echilibru. Se scriu ecuaţiile de
echilibru ale acestor forţe pe direcţiile tensiunilor  şi .
Pe direcţia tensiunii normale , ecuaţia de proiecţii este:

  dA   x dA cos  cos    y dA sin  sin    xy dA cos  sin  

1  cos 2 1  cos 2
  yx dA sin  cos      x  y   xy sin 2 
2 2

x  y x  y
   cos 2   xy sin 2 (3.1)
2 2

Din ecuaţia de proiecţii pe direcţia lui  va rezulta tensiunea tangenţială:

  dA   x dA cos  sin    y dA sin  cos    xy dA cos  cos  

x y
  yx dA sin  sin     sin 2  sin 2   xy cos 2 
2 2

x  y
  sin 2   xy cos 2 (3.2)
2

Tensiunile  şi  sunt funcţii trigonometrice de unghi 2. Studiind

extremele funcţiei  vom demonstra că în orice punct al unui element de rezistenţă
solicitat există două suprafeţe ortogonale pe care tensiunile normale au valori extreme
şi tensiunile tangenţiale sunt nule. Aceste suprafeţe ortogonale se numesc plane
principale, tensiunile normale care lucrează pe aceste plane se numesc tensiuni
principale, iar direcţiile acestor tensiuni direcţii principale.
Pentru a determina extremele funcţiei  vom anula derivata funcţiei în
raport cu unghiul 2:

d x  y 2 xy
  2 sin 2  2 xy cos 2  0  tg2  (3.3)
d2  2 x  y

Ecuaţia trigonometrică (3.3) are două soluţii 1 şi 2, unghiuri decalate între
ele cu /2 radiani. În concluzie există două direcţii principale ortogonale.
 Se observă că derivata funcţiei  este chiar negativul funcţiei , deci pe
direcţiile principale tensiunile tangentiale sunt nule.
Cu ajutorul relaţiei (3.3) se pot calcula mărimile sin2α şi cos2α:

2 xy x  y
sin 2   ; cos 2  
 x   y   4 2xy
2
 x   y   4 2xy
2

Înlocuind aceste valori în relaţia (3.1) rezultă cele două tensiuni principale 1
şi 2:

x  y
1, 2  
1
 x   y   4 2xy
2
(3.4)
2 2

În relaţia (3.4) utilizând semnul plus rezultă tensiunea principală maximă 1 şi

utilizând semnul minus tensiunea principală minimă 2.
Pentru calculul extremelor funcţiei  se anulează derivata funcţiei  în
raport cu unghiul 2:

d  x  y
 2 cos 2   2 xy sin 2  0 
d2  2
(3.5)
x  y 1
tg2   
2 xy tg2

Din (3.5) rezultă că direcţiile 2 şi 2' sunt perpendiculare, deci direcţiile 

şi ' fac între ele un unghi de 45. În concluzie tensiunile tangenţiale au valori
extreme la 45 faţă de direcţiile principale. Înlocuind expresiile unghiului ' în (3.2)
rezultă:

1, 2  
1
 x   y   4 2xy
2
(3.6)
2

În funcţie de tensiunile normale principale, din relaţiile (3.4) şi (3.6) se

obţin tensiunile tangenţiale extreme:

1   2
1, 2   (3.7)
2
 Cele două tensiuni tangenţiale extreme sunt egale şi de sens contrar, ceea ce
confirmă principiul dualităţii tensiunilor tangenţiale. Deoarece relaţia (3.7) reprezintă
de fapt o singură valoare, tensiunea tangenţială extremă se notează astfel:

1   2
3  
2

În mod analog cu starea plană de tensiune, se poate demonstra că pentru un

element de volum aflat într-o stare spaţială de tensiune vor apare 3 plane principale,
trei direcţii principale şi, evident, trei tensiuni principale notate 1, 2, 3, verificând
inegalitatea: 1  2  3.

3.2. Conceptul de stare limită. NoĠiunea de tensiune echivalentă

Se consideră un element de rezistenţă supus unui sistem oarecare de forţe

generalizate. Fie S punctul cel mai solicitat al elementului de rezistenţă. Sub acţiunea
încărcărilor exterioare în punctul S apare o stare de tensiune care poate fi monoaxială,
plană, sau spaţială.
Presupunem că majorăm forţele exterioare în mod continuu şi proporţional. La
un moment dat în punctul S materialul elementului de rezistenţă cedează: dacă este un
material ductil apare fenomenul de curgere, iar dacă este un material fragil apare o
fisură incipientă care în timp produce ruperea completă a materialului. Se spune că
starea de tensiune în punctul S este o stare limită de tensiune pentru elementul de
rezistenţă, iar tensiunile principale din punctul S se numesc tensiuni principale
limită.
În general determinarea experimentală a stării limită de tensiune, respectiv a
tensiunilor principale limită, atât în cazul stării plane de tensiune, cât mai ales în cazul
stării spaţiale de tensiune, este o problemă dificilă şi foarte costisitoare. Din acest
motiv la elementele de rezistenţă supuse unor solicitări ce produc o stare plană sau
spaţială de tensiune calculele de rezistenţă se fac cu formulele stabilite pe baza unei
teorii de rezistenţă.
Fie bara dreaptă din Fig.3.2.a. dintr-un material ductil (oţel) supusă la
tracţiune. În cazul solicitării de tracţiune în bara dreaptă se induce o stare monoaxială
de tensiune, caracterizată printr-o singură tensiune principală pozitivă 1, orientată
după axa longitudinală a barei. Tensiunea tangenţială maximă max apare pe o direcţie
care face un unghi de 45 cu axa longitudinală a barei (Fig.3.2.a)
În Fig.3.2.b. s-a reprezentat curba caracteristică a unui oţel. Aria haşurată
reprezintă energia potenţială de deformaţie specifică a barei până la apariţia curgerii.
 Fig.3.2

Apariţia stării limită în bara supusă la tracţiune, adică apariţia curgerii

plastice, poate fi caracterizată prin mai mulţi factori numiţi factori determinanţi:

a) Tensiunea normală maximă: Starea limită apare când tensiunea normală

maximă devine egală cu limita de curgere a materialului:

max=1 =c

b) Deformaţia specifică maximă: Starea limită apare când deformaţia specifică

maximă devine egală cu deformaţia specifică la curgere:

max =c = c /E

c) Tensiunea tengenţială maximă: Starea limită se atinge când tensiunea

tengenţială maximă este:

1  3 1 c
 max   
2 2 2

d) Energia specifică potenţială totală de deformaţie maximă: Starea limită

apare când energia totală de deformaţie atinge valoarea:

 max  max c  c  c c  c2
u s max     
2 2 2 E 2E

e) Energia specifică potenţială de modificare a formei maximă: Starea limită

se atinge când energia potenţială de modificare a formei ia valoarea:
 1 
1  2 2  2  3 2  3  1 2  1   21  1   c2
 
2
u f max 
6E 6E 3E

Starea limită se atinge atunci când toţi factorii determinanţi ajung simultan la
valorile limită. Se observă că toţi aceşti factori pot fi exprimaţi printr-un parametru
comun, şi anume, limita de curgere a materialului c.
Analiza stării limită de tensiune la starea plană sau spaţială de tensiune este
mai dificilă, fapt pentru care se admit următoarele ipoteze:
- dintre toţi factorii determinanţi menţionaţi numai unul singur are o influenţă
preponderentă asupra apariţiei stării limită în punctul cel mai solicitat S al
elementului de rezistenţă,
- valoarea limită a factorului considerat preponderent este aceeaşi în cazul
stării plane sau spaţiale de tensiune ca şi în cazul stării monoaxiale de tensiune
produsă la solicitarea de tracţiune simplă. Această valoare se exprimă printr-o mărime
numită tensiune echivalentă.

3.3. Teorii clasice de rezistenĠă

Ipoteza că un anumit factor determinant este preponderent în atingerea stării

limită şi că valoarea acestuia este aceeaşi în cazul stării plane sau spaţiale de tensiune
ca şi în cazul stării monoaxiale de tracţiune simplă constituie o teorie de rezistenţă.
Teoriile de rezistenţă poartă numele factorilor consideraţi preponderenţi în
apariţia stării limită.
Considerăm un element de rezistenţă aflat într-o stare spaţială de tensiune şi
presupunem cunoscute tensiunile principale maxime din punctul cel mai solicitat 1 
2  3; 1 0 . De asemenea, se cunosc proprietăţile de material: modulul lui Young
E, coeficientul lui Poisson , tensiunea admisibilă la tracţiune at şi tensiunea
admisibilă la compresiune ac.

I.Teoria tensiunii normale maxime

În baza acestei teorii starea limită se atinge când tensiunea principală maximă
din elementul de rezistenţă atinge valoarea tensiunii principale maxime de la
solicitarea de tracţiune simplă.
În cazul în care 13, tensiunea echivalentă după teoria I de rezistenţă
va fi:
ech1 = 1  at
Dacă 1 3, atunci:
ech1 = 3  ac

II.Teoria deformaţiei specifice maxime

Conform teoriei a II-a de rezistenţă starea limită se atinge atunci când
deformaţia specifică maximă din elementul de rezistenţă atinge valoarea deformaţiei
specifice corespunzătoare stării limită de la solicitarea de tracţiune simplă. Luând ca
stare limită apariţia curgerii rezultă:

1
 max  1  2  3   1 c  c 1  2  3   c
E E

Deci, tensiunea echivalentă după teoria a II-a de rezistenţă va fi:

ech 2 1  2  3   a

III.Teoria tensiunii tangenţiale maxime

Starea limită se atinge când tensiunea tangenţială maximă devine egală cu
tensiunea tangenţială corespunzătoare stării limită de la tracţiunea simplă:

1  3 c
 max  3   ,
2 2

ceea ce arată că tensiunea echivalentă după teoria a III-a este:

ech 3  1  3  at

IV.Teoria energiei potenţiale de deformaţie totală maximă

Conform acestei teorii starea limită se atinge atunci când energia specifică de
deformaţie totală egalează energia specifică de deformaţie totală corespunzătoare stării
limită de la tracţiunea simplă. Tensiunea echivalentă după această teorie de rezistenţă
are expresia:

ech 4  12  22  32  212  2 3  31   at

V.Teoria energiei potenţiale de modificare a formei maximă

Pe baza acestei teorii starea limită se atinge atunci când energia potenţială de
modificare a formei atinge valoarea energiei potenţiale de modificare a formei
corespunzătoare stării limită la tracţiunea simplă. Expresia tensiunii echivalente după
teoria a V-a este următoarea:

ech 5 
1
2
 
1  2 2  2  3 2  3  1 2  at

Experienţele practice au demonstrat că pentru materialele ductile există o

concordanţă destul de bună cu teoria a III-a şi a IV-a. Pentru materialele fragile se
preferă aplicarea teoriei a II-a.
 Particularizând relaţiile de mai sus pentru starea plană de tensiune ( σ3 = 0) se
obţin expresiile:
 echI   1
 echII   1  2
 echIII   1   2
 echIV   12   22  21 2
 echV   12   22   1 2

3.6. AplicaĠii

3.6.1. Se consideră elementul de volum din Fig.3.3 aflat într-o stare plană de
tensiune (dimensiunea perpendiculară pe planul figurii este egală cu unitatea).
Tensiunile sunt date în N/mm2. Se cer:
a. Tensiunile normale principale,
b. Direcţiile planelor principale,
c. Tensiunile tangenţiale extreme,
d. Tensiunile care lucrează pe elementul de suprafaţă înclinat cu unghiul α =
15o.
42

0 x

62 62

48
48

42

y
Fig.3.3

a) Starea plană de tensiune este descrisă de tensiunile: x=62 N/mm2, y= - 42 N/mm2,

2
xy = 48 N/mm .
Tensiunile normale principale:
  x  y 62  42 1
 1, 2  
1
 x   y   4 xy2 
2
 62  422  4  48 2
2 2 2 2
 1  80,76 N / mm 2 ;
 1, 2  10  70,76 
 2  60,76 N / mm 2

b) Direcţiile planelor principale:

2 xy 2  48
tg 2 0     0,923  2 0  arctg 0,923  42,7 o
 x  y 62  42
 01  21,35 o ;

 02  90 o   01  111,35 o

c) Tensiunile tangenţiale extreme:

1   2 80,76  60,76
 1, 2     70,76 N / mm2
2 2
d) Tensiunile pe planul înclinat cu unghiul α = 15o:
 x  y  x  y
  cos 2   xy sin 2 
2 2
62  42 62  42
  cos 30 o  48 sin 30 o
2 2
 x  y 62  42
  sin 2   xy cos 2  sin 30 o  48 cos 30 o
2 2
   79,03 N / mm 2 ;

   15,56 N / mm 2

3.6.2. Se consideră elementul de volum din Fig.3.4 aflat într-o stare plană de
tensiune (dimensiunea perpendiculară pe planul figurii este egală cu unitatea).
Tensiunile sunt date în N/mm2. Se cer:
a. Tensiunile normale principale,
b. Direcţiile planelor principale,
c. Tensiunile tangenţiale extreme,
d. Tensiunile care lucrează pe elementul de suprafaţă înclinat cu unghiul α =
o
22,5 .
 45

0 x

75 75

30
30

45

y
Fig.3.4

a) Starea plană de tensiune este descrisă de tensiunile: x=75 N/mm2, y= 45 N/mm2, xy

= -30 N/mm2.
Tensiunile normale principale:

 x  y 75  45 1
 1, 2  
1
 x   y   4 xy2 
2
 75  452  4   302
2 2 2 2
 1  93,54 N / mm 2 ;
 1, 2  60  33,54 
 2  26,46 N / mm 2

b) Direcţiile planelor principale:

2 xy 2   30
tg 2 0     2  2 0  arctg  2  63,43o
 x  y 75  45
 01  31,71o ;

 02  90 o   01  58,29 o

c) Tensiunile tangenţiale extreme:

1   2 93,54  26,46
 1, 2     33,54 N / mm2
2 2

d) Tensiunile pe planul înclinat cu unghiul α = 22,5o:

  x  y  x  y
   cos 2   xy sin 2 
2 2
75  45 75  45
  cos 45 o   30sin 45 o
2 2
 x  y 75  45
  sin 2   xy cos 2  sin 45o   30 cos 45o
2 2
   49,39 N / mm 2 ;

   31,82 N / mm 2
 CAPITOLUL 4

VASE DE ROTA IE CU PERE I SUB IRI

4.1. Învelitori de rota ie. Generalită i.

În construcţia rezervoarelor, recipientelor, conductelor şi vaselor sub presiune

din industria chimică se întâlnesc numeroase învelitori de rotaţie.
Geometric, o învelitoare de rotaţie este materializată de o suprafaţă mediană
care se obţine prin rotirea unei curbe plane, numită curbă mediană, în jurul unei axe
situate în planul care conţine curba, numit plan meridian. Un punct 1 de pe suprafaţa
mediană a unei învelitori de rotaţie marchează intersecţia dintre o curbă meridiană M1
şi un cerc paralel C1 (Fig.4.1).
Metodele de calcul de rezistenţă a învelitorilor se diferenţiază după grosimea
peretelui învelitorii. Dacă raportul între grosimea peretelui învelitorii şi cea mai mică
rază de curbură (min) este neglijabil în raport cu unitatea, învelitoarea se consideră cu
pereţi subţiri. După Novojilov, acest raport trebuie să fie mai mic de 1/20 pentru a fi
justificată interpretarea de învelitoare subţire.
Adaptarea conceptului de învelitoare subţire permite simplificări considerabile
deoarece sunt justificate următoarele ipoteze:
a) Punctele situate pe o normală la suprafaţa mediană înainte de deformaţie
rămân şi după deformaţie pe o dreaptă normală la aceasta. Această ipoteză este de fapt
o generalizare a ipotezei secţiunilor plane.
b) Tensiunile şi deformaţiile normale pe suprafaţa mediană pot fi neglijate în
comparaţie cu cele care acţionează în planul suprafeţei mediane. Această ipoteză
implică invarianţa distanţei dintre două puncte de pe o normală la suprafaţa mediană.
Astfel, studiul stării de tensiune şi deformaţie într-o secţiune de învelitoare subţire se
reduce la studiul stării de tensiune şi deformaţie în planul median.
c) Deformaţiile sub sarcină sunt mici în comparaţie cu dimensiunile
caracteristice ale vasului.

4.2. Tensiuni în vase de rota ie cu pere i sub iri

Se consideră că învelitoarea vasului se comportă ca o membrană, deci este

solicitată doar la întindere. Astfel, vom studia vasele de rotaţie cu pereţi subţiri în
teoria de membrană sau teoria fără momente.
Considerăm vasul de rotaţie din Fig.4.1, cu peretele de grosime h, încărcat
simetric, adică având presiunea constantă pe orice cerc paralel. Se detaşează un
element de volum (1234) din vas, mărginit de meridianele M1, M2 şi de cercurile
paralele C1, C2.
Ducând normalele la suprafaţa mediană în punctele 2 şi 3 se obţin centrul de
curbură O2 şi raza de curbură 2 ale curbei meridiane M2. În mod analog, ducând
normalele la suprafaţa mediană în punctele 1 şi 2 se obţin centrul de curbură O1 şi raza
de curbură 1 ale cercului paralel C1.

Fig.4.1

Pe elementul de volum considerat, sub acţiunea presiunii interioare p, vor

apare tensiunea circumferenţială 1 şi tensiunea meridiană 2. Dacă grosimea vasului
este h, tensiunea circumferenţială 1 se aplică pe suprafaţa de arie A1:

A1  h  ds2  h 2 d 2 ,

iar tensiunea meridiană 2 se va aplica pe suprafaţa de arie A2:

A2  h  ds1  h1d1 .

Pe elementul de volum acţionează şi forţa datorată presiunii interioare p,

orientată pe direcţia normalei nn în centrul elementului. Presiunea p se aplică pe
suprafaţa 1234 a elementului de volum, de arie A:

A  ds1  ds2   2 d 2 1d1 .

 Fig.4.2

În Fig.4.2. s-a reprezentat elementul de volum solicitat.

Elementul de volum 1234 al învelitorii de rotaţie este în echilibru, deci se
poate scrie o ecuaţie de proiecţii pe direcţia normalei la element nn:

d 2 d
2 2 h1d1 sin  2 1h 2 d 2 sin 1  p 2 d 2 1d1   0 (4.1)
2 2

Deoarece unghiurile d1/2 şi d2/2 sunt extrem de mici se pot face următoarele
aproximări:

d1 d1 d d
sin  ; sin 2  2
2 2 2 2

Cu aceste aproximări relaţia (13.1) devine:

 2 h1d 2 d1   1h 2 d 2 d1  p1  2 d1d 2

Împărţind termenii relaţiei de mai sus la produsul h1  2 d1d 2  se obţine

relaţia (4.2).
 1  2 p
  (4.2)
1  2 h

Relaţia (4.2) poartă numele de ecuaţia lui Laplace.

Se observă că în această ecuaţie apar două mărimi necunoscute, şi anume,
tensiunea circumferenţială 1 şi tensiunea meridiană 2. Pentru a determina valorile
acestor tensiuni mai este necesară o ecuaţie. Această relaţie se poate determina scriind
o ecuaţie de proiecţii pe axa vasului, conform Fig.4.3.

Fig.4.3

Cazul ilustrat în Fig.4.3. este un caz particular: presiunea p este constantă în

tot vasul. Notând cu r raza cercului paralel, ecuaţia de proiecţii pe axa vasului este:

2rh   2 sin  2  r 2 p (4.3)

În scrierea acestei ecuaţii de echilibru s-a ţinut seama de faptul că proiecţia pe

axa vasului a forţelor produse de presiunea p aplicată pe învelitoare este egală cu
produsul între presiunea p şi proiecţia suprafeţei învelitorii pe un plan perpendicular
pe axă, adică pe cercul de rază r.
Conform Fig.4.3, între mărimile r şi 1 se poate stabili relaţia:

r
1 
sin  2

Cu această observaţie, din relaţia (4.3) rezultă:

pr p1
2   (4.4)
2h sin  2 2h
 Se observă că la vasele cu pereţi subţiri cele două tensiuni au fost obţinute
numai din ecuaţii de echilibru, fără a se recurge la considerente de deformaţie.
Învelitoarea vasului se află în stare plană de tensiune, tensiunile 1 şi 2 fiind
tensiuni principale. A treia tensiune principală, pe direcţia normalei la suprafaţa
mediană, este 3 = -p la suprafaţa interioară a vasului şi 3 = 0 la suprafaţa exterioară.
Vasele cu pereţi subţiri (h  min/20) se construiesc pentru presiuni interioare
relativ mici, maxim câteva zeci de atmosfere, astfel încât tensiunea principală 3 poate
fi neglijată.

4.3. Forme particulare de vase de rota ie cu pere i sub iri

(1) Vase cilindrice

Învelitoarea cilindrică este un caz particular de învelitoare de rotaţie, având

curba meridiană o dreaptă paralelă cu axa de rotaţie. Astfel, raza de curbură a curbei
meridiane va fi infinită, 2 = , iar raza de curbură circumferenţială constantă şi egală
cu jumătate din diametrul vasului: 1 = d/2. Făcând aceste substituţii în relaţiile (4.2)
şi (4.4) se obţin valorile tensiunii circumferenţiale şi meridiane:

pd pd
1  ; 2  (4.5)
2h 4h

Fig.4.4

Deci la un rezervor cilindric tensiunea circumferenţială 1 este de două ori mai

mare decât tensiunea longitudinală, astfel cusăturile longitudinale ale unui rezervor
cilindric (suduri, nituiri) trebuie să fie mai rezistente decât cele transversale.
Trebuie făcută distincţie între vasele cilindrice cu funduri (vase închise,
rezervoare, vase sub presiune) şi vasele deschise (conducte). La cele deschise
tensiunea meridiană este nulă, apărând numai tensiunea circumferenţială 1.
Rezervoarele şi conductele se dimensionează pe baza teoriei I sau a III-a de
rezistenţă întrucât tensiunea principală 3 este nulă. Conform teoriei I:

pd pd
1    a  hnec  (4.6)
2h 2 a
 Deformaţiile specifice în vasul cilindric se calculează pe baza legii lui Hooke
generalizate:

 1  2
1 
pd
2  

E 4hE
 1
2  2 
pd
1  2 
E 4hE

Pe baza deformaţiilor specifice se pot calcula deformaţiile cilindrului de

diametru d şi lungime l:

l   2 l; d   1d

(2) Vase sferice

La învelitoarea sferică razele de curbură sunt egale cu raza sferei:

d
1   2  R 
2

Din motive de simetrie tensiunile principale sunt egale. Din relaţia (4.4)
rezultă:
pR pd
1   2   (4.7)
2h 4 h

Se observă că pentru aceleaşi valori ale presiunii interioare p, diametrului

vasului d şi grosimii vasului h, tensiunea maximă în rezervorul cilindric este de două
ori mai mare decât tensiunea maximă în rezervorul sferic. În concluzie, rezervorul
sferic este mai economic decât cel cilindric, însă prezintă dezavantaje în ceea ce
priveşte tehnologia de fabricaţie şi modul de rezemare pe teren.

(3) Vase conice

Învelitoarea conică este un caz particular de învelitoare de rotaţie, având curba
meridiană o dreaptă înclinată cu unghiul  faţă de axa de rotaţie. Astfel, raza de
curbură a curbei meridiane va fi infinită, 2 = .
Se consideră vasul conic din Fig.4.5, cu unghiul la vârf 2 şi înălţime l, aşezat
vertical şi plin cu un lichid de greutate specifică .
La o înălţime oarecare y, din considerente geometrice se poate determina raza de
curbură circumferenţială 1:

r ytg 
1  
cos  cos 
 Fig.4.5

La nivelul y presiunea este egală cu greutatea coloanei cilindrice de lichid de

deasupra:

p   l  y 

Tinând seama că 2 =  şi înlocuind p şi 1 în ecuaţia lui Laplace (4.2) va

rezulta expresia tensiunii circumferenţiale 1:

 1 p  1 cos   l  y 
   
1 h ytg  h
 tg
1   yl  y  (4.8)
h cos 

În expresia tensiunii circumferenţiale intră produsul a doi factori: y şi (l-y), a

căror sumă este constantă şi egală cu l. Astfel, maximul funcţiei 1 se obţine când
aceşti factori sunt egali, deci pentru:

l
yly
2

Valoarea maximă a tensiunii circumferenţiale va fi, deci:

 tg l 2
 1 max   (4.9)
h cos  4
 Pentru a stabili relaţia tensiunii meridiane 2 trebuie ţinut cont atât de
presiunea p a lichidului, cât şi de greutatea lichidului. Proiecţia pe verticală a forţei
date de 2 egalează greutatea lichidului haşurat, adică a volumului conic şi a celui
cilindric de rază r = ytg:

y y 
 2 2rh sin 1  r 2 p  r 2   2 2ytg h cos   y 2 tg 2   l  y  
3 3 
 tg  2 
2   y l  y  (4.10)
2h cos   3 

Valoarea maximă a tensiunii meridiane 2 se determină anulând derivata

funcţiei 2(y) în raport cu argumentul y:

d 2  2    2  3
 C l  y   C  y    0  y o  l
dy  3    3  4
3 tg
 2 max   2 ( yo )  l2 (4.11)
16h cos 

(4) Vase emisferice

Se studiază variaţia tensiunilor în învelitoarea unui vas emisferic, de rază R şi

grosime h, încărcat cu un lichid având greutatea specifică  (Fig.4.6.a).

Se face o secţiune CD, normală pe axa vasului, definită prin unghiul  şi se

introduc tensiunile meridiane 2.
Volumul cilindrului ABCD este V1   R sin   R cos  .
2

Pentru a calcula volumul calotei sferice CDE se consideră volumul elementar

haşurat, definit prin unghiul , aproximat printr-un cilindru cu raza bazei Rsin şi
înălţimea dy  R sin d . Volumul calotei sferice se calculează astfel:

0  
 
V2    R sin   R sin  d    R 3 sin 3  d   R 3  1  cos 2  sin  d 
2

 0 0

 cos 3   3 2 cos 3  
V2   R cos  
3
   R   cos   
 3 0 3 3 

Adunând cele două volume şi înmulţind volumul total cu  se obţine greutatea

lichidului G:
  2 cos 3  
G   V   V1  V2     R 3 sin 2  cos    cos   
 3 3 
2

G    R 3 1  cos 3 
3


Fig.4.6

Din ecuaţia de proiecţii pe axa vasului va rezulta tensiunea meridiană 2:

2
 
2 R sin  h   2 sin     R 3 1  cos 3  
3
 R 1  cos 3 
2
2   (4.12)
3h sin 2 
 Înlocuind 2 în ecuaţia lui Laplace şi ţinând cont că 1 = 2 = R şi p = Rcos,
se va obţine expresia tensiunii circumferenţiale 1:

1  2 p p     R cos   R 1  cos 3  
    1  1   2   R    
1  2 h  h  2   h 3h sin 2
 
 R2  1  cos 3  
1  3 cos    (4.13)
3h  sin 2  

Pentru studiul variaţiei tensiunilor 1 şi 2 se studiază variaţia funcţiilor

(4.12) şi (4.13) şi se reprezintă grafic ca în Fig.4.6.c.
La baza vasului, pentru  = 0 se rezolvă nedeterminarea:

 

1  cos 3  1  cos 3  1  cos   1  cos   cos 2 


3
sin 
2
1  cos 
2
1  cos  1  cos   2

Tensiunile principale la baza vasului vor fi:

R 2  3  R 2
1  3  
3h  2  2h
R 2 3 R 2
2   
3h 2 2h

La marginea superioară a vasului, pentru  = /2, tensiunile principale sunt

date de expresiile:

R 2  1 R 2
1  0   
3h  1 3h
R 1 R
2 2
2   
3h 1 3h
 4.4. Aplica ii

4.4.1. Să se dimensioneze utilizând teoria I de rezistenţă un rezervor cilindric

şi unul sferic, de diametru d = 4m, pentru un gaz la presiunea p = 10 bar, cunoscând
tensiunea admisibilă a materialului rezervorului a = 100 MPa.

Pentru un calcul corect este necesară transformarea presiunii în [N/mm2]:

 N 
p  10[bar ]  10  10 5 [ Pa ]  10 6 [ Pa ]  1[ MPa ]  1 2 
 mm 

a) Rezervorul cilindric:
pd pd 1  4  10 3
 max   1    a  hnec    hnec  20mm
2h 2 a 2  100

b) Rezervorul sferic:
pd pd 1  4  10 3
 max   1   2    a  hnec    hnec  10mm
4h 4 a 4  100

4.4.2. Să se calculeze presiunea admisibilă a unui vas cilindric utilizând teoria

a V-a de rezistenţă. Diametrul vasului este 2,5 m, grosimea peretelui 24 mm şi
tensiunea admisibilă a materialului vasului 120 N/mm2.

pd pd
1  ; 2  ;  1  2 2
2h 4h
Vom utiliza condiţia de rezistenţă la limită ca ecuaţie cu o singură
necunoscută, presiunea admisibilă padm:

 echV   12   22   1 2   a   12   22   1 2   a2

2 2 2   22  2 2   2   a2  3 22   a2   2   a  pd   a 
3 4h 3
4h a 4  24  120
p adm    2,66 N / mm 2  26,6 atm
d 3 2500 3

4.4.3. Să se dimensioneze un vas cilindric utilizând teoria a IV-a de rezistenţă.

Se cunosc diametrul vasului d = 2,8 m; presiunea interioară p = 32 atm ; tensiunea
admisibilă a materialului vasului σa = 120 N/mm2 şi coeficientul lui Poisson ν = 0,3.

Se utilizează condiţia de rezistenţă la limită ca ecuaţie cu o singură

necunoscută, grosimea necesară a peretelui vasului hnec:
  echIV   12   22  21 2   a   12   22  21 2   a2

2 2 2   22  2  0,3  2 2   2   a2  3,8 22   a2   2   a  pd   a

3,8 4h 3,8
pd 3,8 3,2  2800 3,8
hnec    36,38 mm
4 a 4  120

Din considerente de siguranţă se va alege grosimea efectivă a peretelui vasului

h  38 mm .

4.4.4. Să se verifice un recipient conic de stocare utilizând teoria a IV-a de

rezistenţă. Se cunosc: grosimea peretelui vasului h = 26 mm; nivelul materialului
stocat l = 6m ; densitatea materialului stocat ρ = 58000 kg/m3 ; unghiul α= 15O ;
tensiunea admisibilă σa = 80 N/mm2 ; coeficientul lui Poisson ν = 0,3.

Greutatea specifică a materialului stocat în rezervor:

58  10 4 N
    g  58000  10 N / m 3   58  10 5 N / mm3
10 9 mm3

Tensiunea circumferenţială maximă:

 tg l 2 58 10 5 tg15o  6000 2
1    = 55,69 N
h cos  4 4  26 cos 15o

Tensiunea meridiană maximă:

 tg 3l 2 58  10 5 tg15o  3  6000 2
2    = 41,77 N
h cos  16 16  26 cos 15o
Tensiunea echivalentă maximă:
 echIV   12   22  21 2  55,69 2

 41,77 2  2  0,3  55,69  41,77  58,74
 echIV  58,74 N / mm2   a  80 N / mm2

In concluzie vasul conic funcţionează în condiţii de siguranţă.

4.4.5. Să se dimensioneze un vas conic utilizând teoria a V-a de rezistenţă. Se

cunosc: ρ = 50000 kg/m3; l = 7 m ; α = 20O ; σa = 80 N/mm2.

Greutatea specifică a materialului stocat în vas:

50  10 4 N
    g  50000  10 N / m  9 3
3
 5  10 4 N / mm3
10 mm
  tg 2
Notăm l  x . Cu această notaţie tensiunile normale principale
h cos 
x 3x
maxime devin:  1  ;2 
4 16
Utilizăm condiţia de rezistenţă la limită ca ecuaţie cu o singură necunoscută,
grosimea necesară a peretelui vasului hnec:

 echV   12   22   1 2   a   12   22   1 2   a2 
x 2 16  9  12
2 2
 x   3x   x  3x  16 a
           a    a2  x   355,008
2
2
 4   16   4  16  16 13
 tg 2   tg  l 2 5  10 4  tg 20 o  7000 2
l  x  hnec    26,73 mm
h cos  x  cos  355,008  cos 20 o

Pentru siguranţă se alege grosimea efectivă a peretelui vasului h = 28 mm.

4.4.6. Sa se verifice un rezervor emisferic cu grosimea peretelui h = 16 mm,

raza R = 3m, de stocare a unui material cu densitatea ρ = 24000 kg/m3. Tensiunea
admisibilă a materialului vasului este σa = 100 N/mm2. Se aplică teoria a V-a de
rezistenţă.

Greutatea specifică a materialului stocat în vas:

24  10 4 N
    g  24000  10 N / m 3   24  10 5 N / mm3
10 9 mm3
Deoarece valorile extreme ale tensiunilor normale principale diferă de la baza
vasului la suprafaţa acestuia, calculul de verificare trebuie efectuat atât la bază cât şi
la suprafaţă.
a) La baza vasului tensiunile normale principale extreme sunt:
R 2 24 10 5  3000 2
1   2    67,5 N / mm2
2h 2 16
Tensiunea echivalentă la baza vasului:
 echV   12   22   1 2   1  67,5 N / mm2   a  100 N / mm2

b) La suprafaţa vasului tensiunile normale principale extreme sunt:

R 2 24  10 5  3000 2
1    45 N / mm 2
3h 3  16
R 2
24  10 5  3000 2
 2   1     45 N / mm 2
3h 3  16
Tensiunea echivalentă la suprafaţa vasului:
 echV   12   22   1 2   12    1 2   1   1 2   1 3  77,94 N / mm2
 echV  77,94 N / mm2   a  100 N / mm2

In concluzie, rezervorul emisferic funcţionează în condiţii de siguranţă.

 CAPITOLUL 5

TUBURI CU PERE I GROŞI

5.1. Stări de tensiune axial-simetrice

Tuburile presurizate cu pereţi groşi fac parte din a treia categorie de elemente
de rezistenţă, şi anume categoria corpurilor masive, cu cele trei dimensiuni de acelaşi
ordin de mărime. Tensiunile şi variaţia acestora pe direcţia grosimii peretelui nu pot fi
neglijate ca şi în cazul învelitorilor cu pereţi subţiri. Starea de tensiune care se
instalează în aceste elemente de rezistenţă este o stare spaţială de tensiune.
Determinarea analitică a stării de tensiune şi deformaţie în tuburile cu pereţi
groşi atunci când se cunoaşte geometria tubului şi încărcarea acestuia este realizabilă
numai pentru geometrii şi încărcări simple.
În paragraful următor se va analiza starea de tensiune în cazul particular al
unui tub cu pereţi groşi de lungime mare încărcat axial simetric. Într-o secţiune
perpendiculară pe axa cilindrului starea de tensiune dintr-un punct depinde de o
singură variabilă - distanţa de la axă la punctul considerat. În puncte situate la aceeaşi
distanţă de axa tubului starea de tensiune poate să varieze în lungul cilindrului, cu
argumentul de lungime x. Dacă tubul are o lungime foarte mare (cazul conductelor),
tensiunea în lungul cilindrului x este constantă în toate punctele, deci vor rămâne de
determinat numai cele două tensiuni din secţiunea transversală r şi t, problema fiind
similară unei stări plane de tensiune.

5.2. Tensiuni în tubul cilindric cu pere i groşi

Se consideră un tub cilindric de lungime mare având raza interioară Ri, raza
exterioară Re, supus unei presiuni interioare pi şi unei presiuni exterioare pe (Fig.5.1.a).
Ne propunem să determinăm tensiunile din tub.
Tensiunea longitudinală l orientată pe axa cilindrului se calculează simplu,
pe baza teoriei elementare a tracţiunii, ţinând cont de faptul că presiunea interioară
produce o forţă de întindere, iar presiunea exterioară o forţă de compresiune. Această
tensiune este constantă şi distribuită uniform pe grosimea tubului:

l 

pi  Ri2  pe Re2  Ri2 

Ri2  pi  pe   Re2 pe

 Re2  Ri2 Re2  Ri2

Tubul fiind de lungime mare, efectul tensiunii longitudinale este neglijabil şi

starea de tensiune poate fi considerată plană.
Datorită simetriei fenomenul este acelaşi pe orice rază r, deci r se va considera
variabilă independentă.
 Fig.5.1

Se consideră elementul de volum ABCD, de grosime unitară, detaşat din tub

prin două plane longitudinale care fac între ele unghiul d şi doi cilindrii de raze r şi
(r+dr), ca în Fig.5.1.b. Datorită simetriei tensiunile ce apar pe feţele elementului de
volum vor fi tensiuni principale, tensiunile circumferenţiale t de pe feţele AC şi BD
vor fi egale, iar tensiunile radiale r variază prin trecerea de la faţa CD la faţa AB.
Variaţia forţei date de tensiunea radială este:

dF 
d
 r rd dr
dr

Tinând cont că ariile suprafeţelor pe care se aplică tensiunile sunt măsurate

numai prin lungimile laturilor, a doua dimensiune fiind unitară, ecuaţia de proiecţii a
forţelor pe bisectoarea unghiului d este:

d  
  r rd   r rd dr   0
d
 r rd  2 t dr sin
2  dr 

d d d
Unghiul fiind extrem de mic se poate face aproximarea sin  şi
2 2 2
se obţine:
d
 r r    t  0  r d r   r   t  0 (5.1)
dr dr

Ecuaţia diferenţială (5.1) conţine două funcţii de argument r: r şi t. Vom

transforma această ecuaţie într-o ecuaţie de deplasări. Dacă un punct situat la distanţa r
de centru, de exemplu punctul C, are deplasarea radială u, atunci punctul situat la
du
distanţa (r + dr), punctul A, va avea deplasarea radială u  dr .
dr
Lungirea segmentului AC, de lungime iniţială dr, va fi diferenţa acestor
deplasări:

 du 
dr    u 
du
dr   u  dr
 dr  dr

Deformaţia specifică a segmentului AC pe direcţia radială este:

dr  du
r   (5.2)
dr dr

În urma deplasării radiale u, raza r a unui cerc devine (r + u) şi deformaţia

specifică circumferenţială se poate calcula astfel:

2 r  u   2 r u
t   (5.3)
2 r r

Cele două relaţii de legătură între tensiuni şi deformaţii pentru starea plană de
tensiune sunt:

y 
E
 y  z 
1  2

z 
E
 z  y 
1  2

Particularizând aceste relaţii pentru cazul de faţă se obţin următoarele

expresii:

r 
E
 r   t   E 2  du   u 
1  2
1    dr r
(5.4)
u du 
t 
E
 t   r   E 2  r   dr 
1  2
1   

Introducând expresiile (5.4) în ecuaţia diferenţială (5.1) rezultă:

 d  E  du u  E  du u E u du 
     2 
   2 
 0 
dr 1   2
r
 dr r  1    dr r  1   r dr 
d 2u  du 1 u  du u u du
r 2  r    2       0 
dr  dr r r  dr r r dr
d 2u du u du u u du
r 2        0 
dr dr r dr r r dr

d 2 u 1 du 1
  du  0 (5.5)
dr 2 r dr r 2

Ecuaţia (5.5) este o ecuaţie diferenţială cu coeficienţi variabili de tip Euler.

Soluţia unei astfel de ecuaţii este de forma:

1
u (r )  Ar  B (5.6)
r

Înlocuind funcţia u(r) în relaţiile (5.4) se obţin expresiile tensiunilor:

  B   
 A1     r 2 1   
E B E B
r   A  r 2    A  r 2   1   2
1  2     
(5.7)
  B   
 A1     r 2 1   
E B E B
t   A  r 2    A  r 2   1   2
1  2     

Constantele A şi B se determină punând condiţiile la limită. Presiunile pi şi pe

produc pe suprafaţa interioară, respectiv exterioară a tubului tensiuni radiale de
compresiune, egale cu aceste presiuni, deci condiţiile la limită sunt:

- pentru r = Ri : r = -pi
- pentru r = Re : r = -pe

Se înlocuiesc aceste condiţii în ecuaţia tensiunii radiale r:

   
 A1     2 1    ;  pe   A1     2 1    (5.8)
E B E B
 pi 
1  2  Ri  1  2  Re 

Rezolvând sistemul (5.8) de două ecuaţii cu două necunoscute A şi B se obţin

valorile acestor constante:
 1   Ri2 pi  Re2 pe 1   Ri2 Re2 ( pi  pe )
A  ; B  
E Re2  Ri2 E Re2  Ri2

Înlocuind valorile constantelor A şi B în relaţiile (5.7) se obţin expresiile

tensiunilor r şi t:

Ri2 pi  Re2 pe Ri2 Re2  pi  pe  1

r    2
Re2  Ri2 Re2  Ri2 r
(5.9)
R 2 p  Re2 pe Ri2 Re2  pi  pe  1
 t  i 2i   2
Re  Ri2 Re2  Ri2 r

Se observă că tensiunile variază după o hiperbolă de gradul III cu raza r, iar

suma lor este un invariant.

5.3. Tubul cilindric solicitat doar la presiune interioară

Tubul cu pereţi groşi solicitat doar la presiune interioară este un caz particular
foarte des întîlnit în industria chimică, în construcţia recipientelor sub presiune cu
pereţi groşi şi a conductelor. Pentru a determina expresiile tensiunilor radiale şi
circumferenţiale pentru acest caz particular se anulează presiunea exterioară pe în
relaţiile (5.8), obţinând:

Ri2 pi  Re2  R2 p  Re2 

r  2 1  2  ;  t  2 i i 2 1  2  (5.10)
Re  Ri2  r  Re  Ri
  r 

Se studiază variaţia acestor tensiuni pe secţiunea transversală a tubului:

Tensiunea radială r:

- pe suprafaţa interioară, pentru r = Ri  r =-pi

- pe suprafaţa exterioară, pentru r = Re  r = 0

Tensiunea circumferenţială t:

- pe suprafaţa interioară, pentru r = Ri 

pi ( Ri2  Re2 )
 t Ri     t max
Re2  Ri2
 - pe suprafaţa exterioară, pentru r = Re 

pi Ri2
 t Re   2 2
Re  Ri2

Cum raza exterioară Re este mai mare decât cea interioară Ri este evident că
tensiunea circumferenţială maximă apare pe suprafaţa interioară a tubului.

Fig.5.2

Pentru a trasa diagrama de variaţie a tensiunilor pe grosimea tubului (Fig.5.2)

vom lua un caz particular, de exemplu Re = 2Ri. Vom obţine pentru
tensiunile circumferenţiale extreme următoarele valori:

pi ( Ri2  4 Ri2 ) 5 pi Ri2 2

 t Ri    pi   t max ;  t Re   2 2  pi
4 Ri  Ri
2 2
3 4 Ri  Ri 2
3

Pentru dimensionare după teoria I de rezistenţă, cunoscând raza interioară Ri şi

presiunea interioară pi, se determină raza exterioară Re şi apoi grosimea necesară a
tubului:

 t max   a   a Re2  Ri2   pi Re2  Ri2    a  pi Re2   a  pi Ri2 

 a  pi
Re  Ri (5.11)
 a  pi
 Grosimea necesară a tubului va fi:

   pi 
hnec  Re  Ri  Ri  a  1
  a  pi 

Se observă că problema este rezolvabilă numai dacă presiunea interioară pi are

o valoare inferioară tensiunii admisibile a materialului tubului a. Totuşi, în cazul
tuburilor fretate care vor fi analizate în paragraful următor, presiunea interioară poate
egala tensiunea admisibilă a materialului.

5.4. Tuburi fretate

În aplicaţiile practice există cazuri în care presiunile interioare care acţionează

diferite tuburi au valori mari, chiar până la pi = a. Se observă din relaţiile (5.9) că
tensiunile scad în prezenţa unei presiuni exterioare. Deci, pentru a mării valoarea
presiunii interioare este necesar a supune tubul şi la o presiune exterioară. Soluţia
problemei constă în aşa numita operaţie de fretaj.
În Fig.5.3.a. s-au reprezentat cele două tuburi care urmează a fi fretate.
Diametrul exterior De1 al tubului interior 1 este mai mare decât diametrul interior Di2
al tubului exterior 2 cu o mărime (2), unde  se numeşte seraj. În acest caz, la rece,
cele două tuburi nu se pot monta prin tragerea tubului 2 peste tubul 1.
Încălzind cilindrul exterior acesta se dilată putând fi montat peste cel interior,
iar în urma răcirii, pe suprafaţa de contact dintre cei doi cilindri va apare o presiune
numită presiune de fretaj ( pf). După montare presiunea de fretaj va acţiona ca o
presiune exterioară pentru tubul 1 şi ca o presiune interioară pentru tubul 2, iar cele
două tuburi vor avea o rază comună R2, intermediară între valorile De1/2 şi Di2/2
(Fig.5.3.b).
Sub acţiunea presiunii de fretaj cele două tuburi vor suferi deformaţii radiale
la nivelul razei comune R2, suma celor două deformaţii, în modul, egalând serajul :

ue1  ui 2   (5.12)

Relaţia deformaţiei radiale u se obţine din expresia (5.6) în care se înlocuiesc

constantele A şi B:

1   Ri2 pi  Re2 pe  1   Ri2 Re2  pi  pe  1

u (r )    r     (5.13)
 E Re2  Ri2   E Re2  Ri2  r
 Fig.5.3

Înlocuind în relaţia (5.13) pi = 0, pe = pf, Ri = R1, Re = R2, r = R2 se obţine

deformaţia radială a tubului 1 la nivelul razei R2:

1  ( R22 p f )  1   R12 R22  pe  1

u e1 ( R2 )    2   R2     
 E R2  R1  R22  R12  R2
2
 E

p f R2  R12  R22 
u e1   2   (5.14)
E  R2  R1 2


Pentru calculul deformaţiei radiale a tubului 2 la nivelul razei R2 în relaţia

(5.13) se fac următoarele înlocuiri: pi = pf, pe = 0, Ri = R2, Re = R3, r = R2. Se obţine:

1  R22 p f  1   R22 R32 p f  1

ui 2 ( R2 )    2 2
 R2    2 2 
 
 E R3  R2   E R3  R2  R2

p f R2  R22  R32 
ui 2   2   (5.15)
E  R3  R2 2


Introducând cele două deplasări în relaţia (5.12) şi rezolvând ecuaţia obţinută

în raport cu pf se obţine expresia presiunii de fretaj:
 p f R2  R12  R22 R22  R32 
  2      
E  R2  R1 2
R3  R2
2 2


 E R22  R12 R32  R22 

pf  (5.16)

2 R23 R32  R12 
Trebuie amintit că relaţiile de mai sus sunt valabile pentru cazul când
amândouă tuburile sunt din acelaşi material, deci au aceleaşi valori ale modului de
elasticitate longitudinal E şi ale coeficientului lui Poisson . Pentru tuburi fretate din
materiale diferite relaţiile de calcul se complică.
Starea de tensiune din cele două tuburi poate fi studiată separat, pentru fiecare
tub în parte.
a) Pentru tubul interior 1, solicitat numai la presiunea exterioară pf, prin
particularizarea relaţiilor (5.9) pentru pi = 0, rezultă:
- pe suprafaţa interioară, pentru r = R1:

2 p f R22
 r  0 ; t   t max  
R22  R12

- pe suprafaţa exterioară, pentru r = R2:

p f ( R12  R22 )
 r   p f ; t  
R22  R12

b) Pentru tubul exterior 2, solicitat doar la presiunea interioară pf, se utilizează

relaţiile (5.10):
- pe suprafaţa interioară, pentru r = R2:

p f ( R22  R32 )
 r   p f ; t   t max 
R32  R22

-pe suprafaţa exterioară, pentru r = R3:

2 p f R22
 r  0 ; t 
R32  R22

În general cele mai mari tensiuni apar pe faţa interioară a cilindrului exterior,
valorile acestor tensiuni fiind luate în considerare la dimensionare.
 În cazurile practice tuburile fretate sunt supuse unei presiuni interioare pi care
produce tensiunile date de relaţiile (5.10). Cele două tuburi fretate sunt considerate un
tub monobloc, cu raza interioară R1 şi raza exterioară R3 supus presiunii interioare pi.
La nivelul celor trei raze R1, R2, R3 presiunea interioară va produce următoarele
tensiuni:
- pe suprafaţa interioară, pentru r = R1:

pi ( R12  R32 )
 r '   pi ;  t ' 
R32  R12

- pe suprafaţa de separaţie, pentru r = R2:

 r ' 

pi R12 R32  R22
; 
 ' 

pi R12 R22  R32 

R22 R32  R12  t

R22 R32  R12 
- pe suprafaţa exterioară, pentru r = R3:

2 pi R12
 r '  0;  t ' 
R32  R12

Conform principiului suprapunerii efectelor tensiunile rezultante datorate

presiunii de fretaj pf şi presiunii interioare pi se obţin însumând la nivelul razelor R1,
R2, R3 cele două serii de formule de mai sus.

5.5. Aplica ii

5.5.1. Să se calculeze, utilizând teoria I de rezistenţă, grosimea peretelui unei

conducte având diametrul interior Di = 300 mm, supusă la o presiune interioară pi =
200 bar. Conducta este dintr-un oţel cu tensiunea admisibilă a = 80 [N/mm2].

Pentru calculul razei interioare a conductei se aplică formula (5.11), în care pi

= 200 [bar] = 20 [N/mm2]:
 a  pi 300 80  20
Re  Ri   193,6mm
 a  pi 2 80  20
Grosimea necesară a peretelui este:
hnec  Re  Ri  193,6  150  43,6mm

Se va alege o grosime efectivă h = 45 mm şi deci un diametru exterior al

tubului De = 390 mm.
 5.5.2. Să se analizeze starea de tensiune dintr-un recipient sub presiune şi să se
verifice utilizând teoria a III-a de rezistenţă. Se cunosc: presiunea interioară pi = 1000
atm, presiunea exterioară pe = 400 atm, raza interioară Ri = 1,5 m , raza exterioară Re =
2 m şi tensiunea admisibilă a materialului σa = 300 N/mm2.

a. Pe suprafaţa interioară a tubului, pentru r = Ri , din relaţiile (5.9) se obţin

tensiunile:
Ri2 pi  Re2 pe Ri2 Re2  pi  pe  1
r    2   pi  1000atm  100 N / mm2
Re2  Ri2 Re2  Ri2 Ri

t 
Ri2 pi  Re2 pe Ri2 Re2  pi  pe  1
  
 
pi Ri2  Re2  2 pe Re2
Re2  Ri2 Re2  Ri2 Ri
2
Re2  Ri2

t 
 
100 1500 2  2000 2  2  40  2000 2
 174,28 N / mm 2
2000  1500
2 2

Tensiunea principală maximă este  1   max   t  174,28N / mm2 , iar

tensiunea principală minimă  2   min  100 N / mm2 , atunci tensiunea
echivalentă va fi :
 echIII   1   2  174,28  (100)  274,28 N / mm2  a  300 N / mm2

b. Pe suprafaţa exterioară a tubului, pentru r = Re, din relaţiile (5.9) se obţin

tensiunile:
Ri2 pi  Re2 pe Ri2 Re2  pi  pe  1
r    2   pe  400atm  40 N / mm2   2
Re  Ri
2 2
Re  Ri
2 2
Re

t 
Ri2 pi  Re2 pe Ri2 Re2  pi  pe  1
  

2 pi Ri2  pe Ri2  Re2 
Re2  Ri2 Re2  Ri2 Re
2
Re2  Ri2

t 

2  100  1500 2  40 1500 2  2000 2 
 114,28 N / mm 2   1
2000 2  1500 2
Tensiunea echivalentă:
 echIII   1   2  114,28  (40)  154,28 N / mm2   a  300 N / mm2

5.5.3. Două tuburi fretate cu dimensiunile R1 = 90 mm, R2 = 156 mm, R3 =

270 mm şi serajul δ = 0,1 mm sunt supuse unei presiuni interioare pi = 100 N/mm2.
Materialul tuburilor este oţel cu modulul de elasticitate longitudinal
E  2,1  105 N / mm2 şi tensiunea admisibilă  a  180 N / mm2 .
I. Să se analizeze starea de tensiune din pereţii tuburilor şi să se verifice
utilizând teoria a III-a de rezistenţă.
II. Tubul monobloc cu raza interioară R1 şi exterioară R3 ar putea suporta o
presiune de 100 N/mm2?
 I. Calculul presiunii de fretaj:

pf 
 
 E R22  R12 R32  R22


0,1  2,1  10 5 156 2  90 2 270 2  156 2  
 33,65 N / mm 2


2 R23 R32  R12  2  156 3 270 2  90 2  
Tubul interior 1
a. Pe suprafaţa interioară, pentru r = R1, rezultă tensiunile:
 r   pi  100 N / mm2   2
2 p f R22
pi ( R12  R32 )
t   2   100,87  125  24,13N / mm2   1
R2  R12
R3  R1
2 2

Tensiunea echivalentă :
 echIII   1   2  24,13  (100)  124,13N / mm2  a  180 N / mm2
b. Pe suprafaţa exterioară, pentru r = R2, rezultă tensiunile:

r  pf 

pi R12 R32  R22 
 33,65  24,94  58,59 N / mm 2   2

R22 R32  R12 
t  
p f ( R12  R22 )

pi R12 R22  R32  
 67,22  49,94  17,27 N / mm2 = σ1
R R
2
2 1
2
R2 R3  R1
2 2 2
 
Tensiunea echivalentă :
 echIII   1   2  17,27  (58,59)  41,31N / mm2   a  180 N / mm2

Tubul exterior 2
a. Pe suprafaţa interioară, pentru r = R2, rezultă tensiunile:

r  pf 

pi R12 R32  R22 
 33,65  24,94  58,59 N / mm 2   2
2

R2 R3  R1
2 2

p f (R  R ) p R R  R 
2 2 2 2 2
t  2 3
 i 1
 67,37  49,94  117,3N / mm
2 3 2
 1
R32  R22 R R  R 
2
2
2
3 1
2

Tensiunea echivalentă :
 echIII   1   2  117,3  (58,59)  175,9 N / mm2  a  180 N / mm2
b. Pe suprafaţa exterioară, pentru r = R3, rezultă tensiunile:
r  0 2
2 p f R22 2 pi R12
t    33,72  125  158,72 N / mm 2   1
R32  R22 R32  R12
Tensiunea echivalentă :
 echIII   1   2  158,72 N / mm2   a  180 N / mm2
 II. Se verifică tubul monobloc cu raza interioară Ri = R1 , raza exterioară Re =
R3 la o presiune interioară pi = 100 N/mm2, utilizând relaţiile (5.10) :

a. Pe suprafaţa interioară, pentru r = R1 , rezultă tensiunile:

 r   pi  100 N / mm2   2
pi ( R12  R32 )
t   125 N / mm2   1
R3  R1
2 2

Tensiunea echivalentă:
 echIII   1   2  125  (100)  225N / mm2   a  180 N / mm2
b. Pe suprafaţa exterioară, pentru r = R3, rezultă tensiunile:
r  0 2
2 pi R12
t   125 N / mm 2   1
R3  R1
2 2

Tensiunea echivalentă :
 echIII   1   2  125N / mm2   a  180 N / mm2

Se observă că pe suprafaţa interioară a tubului monobloc condiţia de rezistenţă

nu este îndeplinită, deci tubul monobloc nu poate suporta o presiune interioară de 100
N/mm2.
 CAPITOLUL 6

STAREA PLANA DE SOLICITARE

6.1. Starea plana de deformatie

Un element de volum paralelipipedic dintr-un element de rezistenţă solicitat se află în

stare plană de deformaţie dacă au loc deformaţii într-un singur plan (xOy). În acest caz tensorul
deformaţiilor specifice este:

 x 0,5 xy 
T  
0,5 yx  y 

Considerăm elementul de volum ABCD, de grosime unitară, cu laturile AB de lungime

dx, BC de lungime dy, în planul xOy (Fig.6.1).

Fig.6.1

Datorită solicitărilor exterioare elementul de volum suferă atât o deplasare, cât şi o

deformare. Poziţia şi forma finală a elementului, A1B3C3D3, se obţine printr-o
suprapunere de deplasări şi deformări:
 1) o deplasare liniară, de vector AA1 , având componentele u (deplasarea pe orizontală)
şi v (deplasarea pe verticală). În urma acestei deplasări elementul de volum ajunge în poziţia
A1B1C1D1.
2) deformarea liniară a laturilor elementului de volum (muchiile se lungesc sau se
scurtează), acesta ajungând în poziţia A1B2C2D2.
3) deformarea unghiulară a elementului de volum, prin rotirea muchiilor cu unghiurile
  xy şi   yx , elementul ajungând în poziţia A1B3C3D3.
Analizăm deplasările diferitelor puncte ale elementului de volum:
a. Punctul A, de coordonate (x;y) ajunge în poziţia A1, vectorul deplasare totală AA1
având componentele u şi v.
b. Punctul B(x+dx;y) ajunge în punctul B3, vectorul deplasare totală BB3 având
componentele:

u v
uB  u  dx ; v B  v  dx
x x

c. Punctul D ajunge în D3, componentele vectorului deplasare fiind:

u v
uD  u  dy ; v D  v  dy
y y

Cu ajutorul acestor deplasări se pot calcula deformaţiile specifice ale elementului de

volum.
Deformaţiile specifice liniare ale muchiilor elementului de volum:

u
u dx  u
A B  AB  AE  u   dx dx  u B  u  dx x u
x  1 2     (6.1)
AB dx dx dx x
v
v dy  v
A1 D2  AD  AF  V   dy dy  v D  v  dy y v
y     
AD dy dy dy y

Deformaţia specifică unghiulară

Unghiurile   xy şi   yx cu care se modifică unghiurile iniţial drepte ale elementului de

volum:

v
v dx  v
B2 B3 EB3  EB2 vB  v x
tg xy     
A1 B2 AE  u dx  u B  u u
dx  u  dx  u
x
v v
dx
 x  x
  u  1  x
1  dx
 x 
 Deoarece unghiul xy este foarte mic şi deformaţia specifică liniară x1, se poate face
aproximarea:
v
 xy  tg xy 
x

În mod analog se determină unghiul yx:

u
 yx  tg yx 
y

Prin definiţie deformaţia specifică unghiulară în planul xOy este unghiul total cu care se
modifică unghiul iniţial drept (BAD):

v u
 xy   yx   xy   yx   (6.2)
x y

În cazul general al stării spaţiale de deformaţie tensorul deformaţiilor are forma:

 x 0,5 xy 0,5 xz 
 
T   0,5 yx y 0,5 yz 
 0,5 0,5 zy  z 
 zx

Notând deplasările după cele trei axe de coordonate rectangulare u, v, w, componentele

tensorului deformaţiilor se calculează cu expresiile:

u v w
x  ; y  ; z 
x y z

v u w v u w
 xy   yx   ;  yz   zy   ;  zx   xz  
x y y z z x

6.2. Legea lui Hooke generalizată

Ca la solicitarea de tracţiune simplă, în urma studiului stării de tensiune şi deformaţie se

examinează relaţia dintre tensiuni şi deformaţii.
In cazul stării monoaxiale de tensiune se aplică legea lui Hooke:
x x
 x  E  x   x  ;  y   z     x  
E E

Considerăm un element de volum paralelipipedic dintr-un element de rezistenţă aflat în

stare plană de tensiune. Se presupun cunoscute planele principale şi tensiunile normale principale
σ1 , σ2 , σ3 (Fig.6.2).
 z
σ3

σ2
σ1 y

x
Fig.6.2.

Aplicăm elementului de volum trei stări succesive de solicitare:

a. Considerăm că elementul de rezistenţă este solicitat axial doar pe direcţia axei
0x, deci σ1  0 , σ2 = σ3 = 0. Atunci deformaţiile specifice vor fi:
1 1
 1'  1   ;  2'   3'  
E E
b. Considerăm că elementul de rezistenţă este solicitat axial doar pe direcţia axei
0y, deci σ2  0 , σ1 = σ3 = 0. Atunci deformaţiile specifice vor fi:
2 2
 2''  2   ;  1''   3''  
E E
c. Considerăm că elementul de rezistenţă este solicitat axial doar pe direcţia axei
0z, deci σ3  0 , σ1 = σ2 = 0. Atunci deformaţiile specifice vor fi:
3 3
 3'''  3   ;  1'''   2'''  
E E
Aplicând principiul suprapunerii de efecte vor rezulta cele trei deformaţii
specifice principale:
   1
 1   1'   1''   1'''  1  2  3   1   2   3 
E E E E
   1
 2   2'   2''   2'''   1  2  3   2   3   1 
E E E E
   1
 3   3'   3''   3'''   1  2  3   3   1   2 
E E E E
 In cazul unei stari de tensiune spaţiale oarecare, în sistemul de axe Oxyz
deformaţiile specifice vor fi:
1

 x   x   y   z
E
 
1

 y   y   z   x 
E
 (6.3)
1

 z   z   x   y
E
 
Particularizând relaţiile (6.3) pentru starea plană de deformaţie se obţin:

x 
1
E

 x  y 
1

 y   y  x
E

 xy
 xy 
G

Relaţiile inverse, pentru starea plană de tensiune, se deduc rezolvând sistemul de

2 ecuaţii în raport cu necunoscutele σx şi σy:

x 
E

 x    y 
1  2
y 
E

 y    x 
1  2

 xy  G   xy

6.3. Aplicaţie

Pe suprafaţa unei piese se lipesc traductori electrici rezistivi care măsoară

următoarele deformaţii specifice:  x  8,4  10 4 ;  y  1,5  10 4 ;  xy  6  10 4 . Se
N N N
cunosc: E  2,1  10 5 2
; G  8  10 4 2
;   0,3 şi  a  200 . Să se verifice
mm mm mm 2
piesa utilizând teoria a III-a de rezistenţă.

a. Calculul tensiunilor din planul xOy :

2,1  10 5
x 
E
 
 x    y  8,4  0,3  1,5  10 4  183,46 N 2
1  2
1  0,3 2
mm
 2,1  10 5
y 
E
 y    x   1,5  0,3  8,4  10 4  23,53 N 2
1  2
1  0,3 2
mm
N
 xy  G   xy  8  10 4  6  10 4  48
mm2

b. Calculul tensiunilor normale principale:

 x  y 183,46  23,53 1
 1,2 
2
1
2
 
 x   y 2  4 xy
2


2

2
183,46  23,532  4  482
N N
  1  196,75 ;  2  10,22
mm 2 mm 2

c. Calculul tensiunii echivalente, verificare:

N N
 echIII   1   2  196,75  10,22  186,53 2
  a  200
mm mm2
 CAPITOLUL 7

ELEMENTE DE TEORIA PLASTICIT II

7.1. Introducere
Teoria plasticităţii se ocupă cu studiul comportării materialelor în zona deformaţiilor
specifice, situată dincolo de cea în care este valabilă legea lui Hooke. Descrierea matematică a
deformării plastice a metalelor nu este atât de bine dezvoltată precum este cea a deformaţiilor
elastice cu ajutorul teoriei elasticităţii, deoarece fenomenul deformării plastice este mai complicat
decât cel al deformării elastice.
De exemplu, în zona deformaţiilor plastice nu există o relaţie simplă între tensiune şi
deformaţia specifică, aşa cum există în cazul deformaţiilor elastice. Mai mult, deformaţia elastică
depinde numai de stările iniţială şi finală de tensiune, fiind independentă de modul de variaţie a
sarcinii, în timp ce în domeniul plastic deformaţia specifică plastică depinde nu numai de mărimea
sarcinii finale, ci şi de modul cum ea a variat pentru a atinge această valoare.
Teoria plasticităţii se ocupă de mai multe genuri de probleme. Din punctul de vedere al
proiectării, plasticitatea se ocupă de determinarea sarcinii maxime ce poate fi aplicată asupra unui
corp, fără a produce o deformaţie plastică excesivă. Criteriul de plasticitatea trebuie exprimat în
funcţie de tensiuni, în aşa fel încât să fie aplicabil pentru orice stare de tensiune. Proiectactul este de
asemena interesat în posbilitatea de a putea determina mărimea deformaţiei plastice, în cazul
problemelor în care corpul este intenţionat suspus acţiunii unor sarcini care produc depăşirea limitei
de curgere. Astfel, de exemplu, în unele cazuri ca : autofretajul, ajustaje presate la cald şi rotirea
unui disc cu turaţii foarte mari, proiectarea trebuie să se bazeze pe cunoaşterea comportării plastice
a materialelor din care sunt confecţionate. Calculul bazat pe existenţa unor deformaţii plastice mici,
permite realizarea de economii în construcţii, prin utilizarea în proiectare a metodei de calcul bazată
pe sarcina limită, iar calculul deformaţiilor plastice mari este necesar în studiul matematic al
deformării plastice a metalelor.
Un alt aspect al teoriei plasticităţii este legat de obţinerea unei mai bune înţelegeri a
mecanismului deformării plastice a metalelor. Din acest punct de vedere interesul se concentrează
pe imperfecţiunile ce pot apărea în corpurile solide cristaline. Influenţa modificărilor metalurgice, a
structurii cristaline şi a defectelor din reţea asupra comportării la deformare, constituie principalele
probleme legate de acest aspect.

7.2. Curba de curgere

Curba caracteristică în coordonate tensiune-deformaţie specifică obţinută printr-o încărcare
monoaxială – ca în cazul încercării obişnuite de întindere – prezintă un interes deosebit în teoria
plasticităţii, atunci când curba este reprezentată în coordonate tensiunea reală σreal – deformaţie
specifică reală Er. Tensiunea reală se calculează împărţind sarcina aplicată la aria secţiunii
transversale instantanee a epruvetei. Modul de calcul al deformaţiei specifice reale se realizează
astfel : se consideră o curbă caracteristică în coordonate tensiune reală – deformaţie specifică reală
pentru un metal tipic tenace (de exemplu Aluminiu), prezentat în figura Fig. 1.1 (a), de mai jos.
 Fig. 1.1. Curba reală tensiune-deformaţie,
tipică în cazul metalelor moi.

Legea lui Hooke este respectată până la limita de curgere σc (valoarea lui σc va depinde de
precizia cu care se măsoară deformaţia specifică). Dacă se depăşeşte σc , metalul va căpăta
deformaţii plastice mari. În această zonă majoritatea metalelor se ecruisează, astfel că pentru a
creşte deformaţia specifică este necesară aplicarea unei tensiuni care să depăşească pe σ c . Totuşi,
spre deosebire de comportarea din zona de deformare elastică, tensiunea şi deformaţia specifică nu
sunt legate prin nici o constant simplă de proporţionalitate. Dacă metalul este solicitat până în
punctul A al curbei caracteristice, atunci când acţiunea sarcinii încetează deformaţia specifică totală
va scădea imediat de la 1 la 2 , diferenţa fiind egală cu σ/E. Variaţia de deformaţie 1 – 2 va
dispărea cu timpul. Acest fenomen este cunoscut sub denumirea de comportare anelastică. În mod
obişnuit, deformaţia anelastică este neglijată în teoria matematică a plasticităţii.
În general, forma curbei tensiune – deformaţie specifică, corespunzând descărcării unei
epruvete solicitate în domeniul de deformare plastică, nu va fi exact liniară şi paralelă cu porţiunea
elastică a curbei [Fig. 1.1 (b)]. Mai mult, la reîncărcare, curba se înclină, atunci când tensiunile se
apropie de valoarea tensiunii anterioară descărcării. Noua curbă caracteristică devine o continuare
cu o mică deformaţie plastică adiţională a celei care s-ar fi obţinut, dacă nu s-ar fi produs
desecărcarea epruvetei. În teoria plasticităţii se neglijează, în general, fenomenul de histeresis, ce
rezultă atunci când un metal este descărcat, după ce a fost deformat plastic şi apoi reîncărcat.
Curba caracteristică trasată în coordonate tensiune reală – deformaţie specifică reală este
adeseori numită curbă de curgere , deoarece ea dă tensiunile necesare pentru a face ca un metal să
prezinte fenomenul de curgere plastică până la o deformaţie specifică dată. S-au făcut multiple
încercări pentru a găsi o funcţie care să reprezinte matematic această curbă. Cea mai obişnuită
formă propusă pentru această funcţie este o exponenţială de forma :

 real  K   n (1.1)

unde : K este tensiunea ce corespunde unei deformaţii specifice reale  = 1, iar n – coeficientul de
ecruisare – este panta dreptei ce se obţine reprezentând ecuaţia (1.1) în coordinate logaritmice.
Această funcţie poate fi valabilă începând din punctual corespunzător curgerii plastice şi până la
sarcina maximă de la care epruveta începe să se gâtuie.
Chiar şi expresia matematică simplă pentru curba de curgere reprezentată de relaţia (1.1),
poate duce la apariţia unor relaţii matematice complicate, atunci când ea este utilizată împreună cu
ecuaţiile teoriei plasticităţii. De aceea, se obişnuieşte să se înlocuiască curba de curgere expresiilor
matematice, fără însă a se îndepărta prea mult de la fenomenul fizic.
 Fig. 1.2. Curbele schematizate de curgere de curgere :
a– material perfect plastic ş b – material perfect plastic cu o zonă de deformare elastică ;
c – material cu comportări elastice şi plastice liniare (durificabil prin îmbătrânire mecanică)

În figura Fig. 1.2 (a), s-a dat curba de curgere pentru un material perfect plastic sau ideal
plastic. Pentru acest material ideal se consideră că o epruvetă solicitată la întindere este complet
rigidă (deformaţie specifică elastică egală cu zero), atâta timp cât tensiunea normală are valori mai
mici decât σc ; dacă s-a atins această valoare a tensiunii, materialul prezintă fenomenul de curgere
plastică la tensiune constantă (materialul se durifică). De acest tip de comportare se apropie un
metal ductil, care este supus unei deformaţii plastice la rece, apreciabile.
În figura Fig. 1.2 (b), s-a prezentat curba de curgere pentru un material ideal plastic, care are
însă şi o zonă de deformare elastică. Această curbă reprezintă în bună măsură comportarea unui
material ca oţelul carbon, care are o limită de curgere aparentă pronunţată.
Un mod mai real de a aproxima curba de curgere este indicat în Fig. 1.2 (c), în care aceasta
este înlocuită cu două linii drepte, corespunzând zonei elastice, respectiv plastice. Acest tip de curbă
conduce, însă, la relaţii matematice de calcul ceva mai complicate.

7.3. Deforma ia specific real

Deformaţia specifică medie (alungirea) este raportul dintre variaţia de lungime L =  şi

lungimea iniţială între repere L0 :

L L  L0
 
L0 L0

Relaţia de mai sus descrie matematic modul convenţional de definire a deformaţiei specifice
liniare, adică raportul dintre variaţia de lungime şi lungimea iniţială între repere :

L 1 L
L0 L0 L0
   dL

Această definiţie a deformaţiei specifice este satisfăcătoare în cazul deformaţiilor elastice, în care
alungirea L este foarte mică. În cazul deformaţiilor plastice, însă, deformaţiile specifice sunt
adeseori foarte mari, şi în timpul deformării, lungimea între repere variază foarte mult. Ludwik a
fost primul care a propus definirea deformaţiei specifice reale  , care să ţină seama de acest
fenomen. În cazul acestei definiţii a deformaţiei specifice, variaţia de lungime este raportată la
lungimea instantanee între repere şi nu la lungimea iniţiala :
 L1  L0 L2  L1 L3  L2
    ... (1.2)
L0 L1 L2

L
dL L
 
L0
L
 ln
L0
(1.3)

Relaţia dintre deformaţia specifică reală şi cea conveţională se stabileşte uşor, dacă se ţine seama de
relaţia (1.1).

L L  L0 L
   1
L0 L0 L0

L
 1 
L0

 ln   1
L
 ln (1.4)
L0

Cele două definiţii ale deformaţiei specifice conduc la valori aproximativ egale pentru deformaţii
specifice situate sub 0,1.
Deoarce volumul materialului rămâne practic constant în timpul deformării plastice, relaţia
(1.3) poate fi exprimată fie în funcţie de lungime, fie în funcţie de aria transversală :

L A
 ln  ln 0 (1.5)
L0 A

De asemenea, din cauza constanţei volumului, suma celor trei deformaţii specifice reale principale
este egală cu zero :
1   2   3  0 (1.6)

Această relaţie nu este valabilă dacă se exprimă în funcţie de cele trei deformaţii specifice
principale convenţionale.

7.4. Tensiuni şi deforma ii specifice octaedrice

Tensiunile octaedrice reprezintă o serie de funcţii de tensiuni, care au o mare importanţă în
teoria plasticităţii. Ele sunt tensiuni ce acţionează pe feţele unui octaedru tridimensional, la care
feţele planelor au proprietatea geometrică de a face unghiuri egale cu fiecare dintre cele trei direcţii
principale de tensiune. Pentru un astfel de corp, unghiul dintre normala la una dintre feţe şi cea mai
apropiată axă principală este de 54º44’ , cosinusul acestui unghi fiind 1/ 3 .
Tensiunea ce acţionează pe fiecare faţă a octaedrului poate fi descompusă într-o tensiune
octaedrică normală σoct , care este cuprinsă în planul octaedrului. Tensiunea octaedrică normală este
egală cu componenta hidrostatică a tensiunii totale :

1   2   3
 oct    '' (1.7)
3
Tensiunea octaedrică tangenţială σoct este dată de relaţia :

1

 oct    1   2 2   2   3 2   3   1 2
3

1/ 2
(1.8)

Deoarece tensiunea octaedrică normală este o tensiune hidrostatică, e nu poate produce apariţia
curgerii în materialele solide. Prin urmare, tensiunea octaedrică tangenţială este componenta
tensiunii care produce apariţia deformaţiilor plastice. Din acest punct de vedere, ea este analogă cu
deviatorul tensiunii.
Dacă se admite că tensiunea tangenţială octaedrică este cea care provoacă apariţia curgerii,
criteriul de atingere a stării limită se poate scrie sub forma :

1
3

 oct    1   2 2   2   3 2   3   1 2 
1/ 2

3
2
c

sau

c 
1
2

  1   2    2   3    3   1 
2 2 2

1/ 2
(1.9)

Deoarece ecuaţia (1.9) este identică cu ecuaţia dedusă anterior pentru criteriul energiei de
deformaţie de schimbare a formei, rezultă că cele două criterii de plasticitate dau aceleaşi rezultate.
Aşadar, criteriul de deformaţie de schimbare a formei. În funcţie de acest criteriu, tensiunea
tangenţială octaedrică ce corespunde curgerii produse de o stare de tensiune liniară este :

2
 oct    c  0,471  c (1.10)
3

Deformaţiile specifice octaedrice se determină pe aceleaşi direcţii ca şi tensiunile octaedrice.

Alungirea specifică octaedrică este dată de relaţia :

1   2   3
 oct  (1.11)
3

Aluneacare specifică octaedrică este dată de relaţia :

2

 oct   1  2 2  2  3 2  3  1 2
3

1/ 2
(1.12)

7.5. Bazele teoriei plasticit ii

O teorie generalizată a plasticităţii, care să aibă aplicabilitate largă, similară cu cea a teoriei
elasticităţii, s-a conturat relativ dificil, din cauză complexităţii problemei. Dificultatea inerentă pe
care o prezintă dezvoltarea unei descrieri matematice simple a plsticităţii constă în faptul că
deformaţia plastică este un fenomen prin natura sa ireversibil. În timp ce deformaţia elastică
depinde numai de stările iniţiale şi finale de tensiuni sau deformaţii, şi prin urmare, rezultatele sunt
independente de modul de variaţie a sarcinii între aceste valori extreme, deformaţia plastică totală
depinde nu numai de mărimea sarcinii reale, ci şi de modul în care ea a variat până ce a atins aeastă
valoare. Prin urmare, în cazul deformaţiei plastice, tipul ciclului de încărcare determină modul de
variaţie al deformaţiei. Valoarea finală a unei componente a deformaţiei plastice este dată de către
integrala variaţiilor respectivei componente de-a lungul evoluţiei pe care a avut-o în timp sarcina
aplicată materialului.
O condiţie particulară de încărcare, care simplifică analiza, este încărcarea proporţională. În
cazul încărcării proporţionale, componentele tensiunii cresc proporţional, una în raport cu cealaltă :

d 1 d 2 d 3
  (1.13)
1 2 3

Pentru acest tip de încărcare deformaţiile specifice pot fi exprimate în funcţie de starea de
tensiune finală, deoarece această stare de tensiune redă şi desfăşurarea în timp a aplicării sarcinii.
Teoriile matematice ale plasticităţii pot fi împărţite, în mod aproximativ, în două categorii,
teoriile privind deformaţia şi teoriile asupra curgerii.
Teoriile privind deformaţia au ca metodică determinarea unor valori medii ale procesului,
de-a lungul întregii evoluţii a deformaţiei şi leagă deformaţia plastică totală de tensiunea finală.
Această categorie de teorii asupra plasticităţii este aplicabilă atunci când materialul este supus unei
încărcări proporţionale, dar se apreciază că nu dă rezultate sigure, atunci când direcţia sarcinilor
aplicate se modifică în timpul încercării.
Teoriile asupra curgerii iau în considerare o succesiune de creşteri infinitesimale ale
alunecărilor în care tensiunea din fiecare moment este legată de variaţia vitezei de deformare.
Deoarece o teorie a fenomenului de curgere ia în considerare deformaţia din fiecare moment, ea are
mai multe posibilităţi de a descrie modul în care se dezvoltă deformaţiile plastice mari.
Există o serie de ipoteze care sunt comune tuturor teoriilor privind plasticitatea. Metalul se
consideră continuu şi izotrop. Se presupune că principalele axe ale tensiunii şi deformaţiei coincid
tot timpul, iar efectul timpului este, de obicei, neglijat. Pentru valorile tensiunii întâlnite în mod
obişnuit, o ipoteză foarte bună constă în a considera că în timpul deformaţiei volumul rămâne
constant. Această ipoteză conduce la o relaţie utilă în calcule, care exprimă faptul că suma
deformaţiilor specifice principale reale este egală cu zero :

1   2   3  0
Din păcate nu există nici o relaţie simplă între tensiune şi deformaţia specifică în zonă de
deformare plastică, aşa cum există în cazul deformaţiilor elastice. Teoria plasticităţii bazată pe
comportarea ideal plastică a materialelor s-a dezvoltat mai mult decât teoriile ce iau în considerare
ecruisarea metalului.
Cele mai multe dintre teoriile asupra plasticităţii se bazează pe ipoteza că deviatorul
tensiunii este proporţional cu variaţia deformaţiei specifice. Aceasta este echivalent cu a spune că
parametrii tensiunii şi deformaţiei propuşi de Lode sunt egali, adică  = ’ . Deşi experimentările
au arătat că există abateri de la relaţia Lode, se pare că ipoteza proporţionalităţii între deviatorul
tensiunii şi variaţia deformaţiei specifice reprezintă o aproximare destul de buna a realităţii.
Pentru a putea face o simplificare şi mai mare a relaţiilor, se presupune că în zona
solicitărilor de sub limita de curgere, corpul se comportă ca un solid rigid [figura Fig. 1.2 (a)].
Admiţând această ipoteză, se neglijează deformaţiile elastice, presupunându-se că deformaţia
materialului este în întregime plastică. Această ipoteză este corespunzătoare atunci când deformaţia
plastică este atât de mare, încât deformaţia elastică este prin comparaţie, neglijabilă.
Deformaţia specifică totală este suma deformaţiilor elastice şi plastice :
  ij   ijE   ijP (1.14)

Pornind de la ipoteza constanţei volumului, componenta care reprezintă deformaţia plastică a

componentei hidrostatice trebuie să fie egală cu zero, deci :

 P ''    1p   2p   3p   0
1
(1.15)
3

Rezultă că deviatorul deformaţiei specifice plastice este egal chiar cu deformaţia plastică, deci :

 1P   1P ' ;  2P   2P ' ;  3P   3P ' (1.16)

7.6. Curgerea plastic bidimensional . Starea de deformare plan

În multe probleme practice, cum ar fi laminarea sau trefilarea, se poate considera că toate
deplasările sunt limitate la planul xy , astfel că deformaţiile specifice pe direcţia z pot fi neglijate.
Această situaţie poartă numele de stare plană de deformare. Atunci când o problemă este prea
dificilă pentru a se putea găsi o soluţie tridimentsională exactă, se pot obţine adeseori indicaţii
preţioase în privinţa modului de deformare şi a forţelor necesare pentru a le produce, studiind o
problemă analogă de stare plană de deformare.
Deoarece un materiale cu proprietăţi plastice tinde să se deformeze în toate direcţiile, pentru
a se obţine condiţiile întâlnite într-o stare plană de deformare este necesare să se împiedice
deformaţia pe una din direcţii. Împiedicare deformaţiei se poate realiza fie printr-o barieră
exterioară, cum este peretele unei matriţe [figura Fig. 1.3 (a)] , fie prin deformarea numai a unei
părţi din material, cealalată parte rigidă – aflată în afara zonei deformată plastic – împiedicând
propagarea deformării [figura Fig. 1.3 (b)].

Fig. 1.3. Metode de împiedicare a deformării plastice.

Chiar dacă deformaţia specifică pe una din cele trei direcţii principale este egală cu zero, în
cazul stării plane de deformare, nu înseamnă că şi tensiunea este nulă pe această direcţie. Se poate
arăta că în cazul stării plane σz = (σx + σy) / 2 sau σ3 = (σ1 + σ2) / 2. Dacă se înlocuieşte această
valoare cu expresia criteriului de plasticitate a lui Von Mises, acest criteriu devine, în cazul stării
plane de deformare, de forma :

2
1  2    c  1,15   c (1.17)
3
Criteriul de plasticitate al tensiunii tangeniale maxime poate fi exprimat prin relaţia σ1 – σ3 = σc =
2k
Cum însă condiţia de stare plană de deformare duce la definirea valorii lui σ3 , tensiunea principală
minimă va fi σ2 , iar criteriul tensiunii tangenţiale maxime poate fi scris sub forma :

1   2   c  2  k (1.18)

În ecuaţia (1.7) k este tensiunea tangenţială de curgere, corespunzătoare stării de forfecare

pură. Pe baza criteriului de curgere a lui Von Mises, relaţia dintre limita de curgere σ c şi k tensiunea
tangenţială la curgerea în cazul forfecării pure [ecuaţia (1.6)] este dată de relaţia σc = 3 k . Prin
urmare, relaţia (1.6) devine σ1 – σ2 = 2k. Deci, pentru cazul stării de deformare plană cele două
criterii de plasticitate sunt echivalente şi se poate considera că apariţia curgerii bidimenasional se
produce când tensiunea tangenţială maximă atinge o valoare critică k. Ecuaţia (1.7) se poate scrie,
de asemenea, în funcţie de deviatorul tensiunii :

 1'   2'   c  2  k (1.19)

7.7. Teoria liniilor de alunecare

Se consideră un element de volum supus unei stări de deformare plană, aflat într-o zonă a
unui corp, deformată plastic. În figura Fig. 1.4 (a), s-a reprezentat elementul supus unei stări de
tensiune plană, raportat la un sistem de axe carteziene arbitrare. Se pot determina direcţiile planelor
principale, pe care tensiunile tangenţiale sunt nule [Fig. 1.4 (b)]. Tensiunile principale sunt funcţii
de componenta sferică a tensiuniii σ’’ şi de tensiunea tangenţială maximă k. Valoarea lui k este
considerată în toată zona deformată plastic, dacă se neglijează ecruisarea, dar valoarea lui σ’’
variază de la un punct la cel alăturat. Tensiunea tangenţială maximă va apărea în plane înclinate cu
45 faţă de direcţiile tensiunilor principale. Prin urmare, tensiunea critică de forfecare k va atinge
această valoare în primul rând în aceste plane. Acestă condiţie este arătată în figura Fig. 1.4 (c),
unde se vede că tensiunea tangenţială maximă apare de două direcţii ortogonale, notate cu α şi β.

Fig. 1.4. Starea bidimensională a tensiunii în cazul deformării plane.

Aceste linii pe care apar tensiunile tangenţiale maxime, se numesc linii de alunecare. Liniile de
alunecare au proprietatea că în lungul lor tensiunea tangenţială este maximă şi deformaţia de
alungire este nulă. Totuşi, trebuie reţinut faptul că aceste linii de alunecare nu coincid cu liniile sau
benzile de alunecare ce se observă la microscop, pe suprafaţa unui metal care a fost suspus unei
deformări plastice.
Comparând Fig. 1.4 (b) şi Fig. 1.4 (c), se poate vedea că tensiunilr principale sunt înclinate
cu 45 faţă de liniile de alunecare. Mărimea tensiunilor principale poate fi determinată dacă se
cunoaşte σ’’ , deoarece :

1   "  k (1.20)
1   "  k

Dacă σ’’ este constant pe o anumită zonă, liniile de alunecare vor fi drepte. Dacă însă liniile
de alunecare se curbează ca un unghi oarecare Φ, se pot aplica următoarele relaţii :

 "  2  k    constantă, în lungul liniei α (1.21)

 "  2  k    constantă, în lungul liniei β

Faţă de o suprafaţă liberă, liniile de alunecare trebuie să fie înclinate cu 45 [figura Fig. 1.5],
întrucât nu poate exista o forţă tangentă l suprafaţa liberă.

Fig. 1.5. Câmpul liniilor de alunecare în zona suprafeţei libere.

Deoarece nu există nici o tensiune normală pe o suprafaţă liberă, σ1 = 0 şi din ecuaţia (1.20) rezultă
σ’’ = – k . Prin urmare, σ2 = – 2k, deci cea de a doua tensiune principală este de compresiune şi are
valoarea 2k.
Ca exemplu de utilizare a liniilor de alunecare se va considera modul de deformare a unui
metal ideal plastic, pe care se apasă un penetrator cu suprafaţa plană. Frecarea dintre suprafaţa
penetratorului şi metal se considera neglijabilă. Deformarea plastică va începe în primul rând la
colţurile penetratorului şi va produce un câmp de linii de alunecare ca cel din figura Fig. 1.6 .
 Fig. 1.6. Câmpul liniilor de alunecare produs la pătrunderea unui penetrator.

Totuşi, metoda liniilor de alunecare (numită uneori metoda secţiunii plastice a lui Hencky) este un
instrument important de analiză, cu care se pot aborda probleme dificile ale plasticităţii. Metoda a
fost utilizată pentru analiza unor probleme bidimensionale (plane), cum ar fi fenomenul de curgere
la o bară cu crestătură silicitată la întindere sau laminare la cald a unei ţagle. Prager şi Thomsen au
indicat metode generale pentru trasarea câmpurilor de linii de alunecare. Nu există totuşi o metodă
simplă de verificare a corectitudinii soluţiei. Verificări experimentale parţiale a câmpurilor de linii
de alunecare trasate teoretic au fost făcute pe un oţel moale prin atacul metalografic al suprafeţei,
care permite punerea în evidenţă a zonelor deformate plastic din metal.