Prof. univ. dr.

Mihail CRISTEA
Sala BN137; e-mail: mcristea@physics.pub.ro ; mihail.cristea@upb.ro

________________________________________________________________________________
FIZICĂ GENERALĂ - NOŢIUNI INTRODUCTIVE
1. Mecanica newtoniană
=======================================================================

CURS 2. Se discută despre: - principiile dinamicii, principiul lui Galilei, tipuri de forţe;
- transformările lui Galilei, consecinţe ale transformărilor Galilei.

1.4. Principiile mecanicii newtoniene

Mecanica newtoniană are la bază câteva adevăruri fundamentale cunoscute sub numele de
principii. Acestea au fost stabilite plecând de la un număr imens de observaţii experimentale.
Organizarea logică şi sistematică se datorează în special lucrărilor lui Galileo Galilei7 şi lui Isaac
Newton. Principiile sunt adevăruri ce nu pot fi demonstrate, dar pe care nici un experiment nu le-a
putut infirma.
În anul 1687, Isaac Newton formulează, în celebra lucrare “Principiile matematice ale
filosofiei naturale” (Philosophiae Naturalis Principia Mathematica), axiomele fundamentale ale
dinamicii. În continuare vom prezenta, sub formulări echivalente, aceste principii.

1.4.1. Principiul inerţiei (lex prima)

Acest principiu afirmă că orice corp continuă să rămână în starea de repaus sau de mişcare
rectilinie uniformă, atâta timp cât asupra lui nu acţionează o forţă exterioară care să îi schimbe
starea mecanică. Un corp asupra căruia nu accţionează nici o forţă se numeşte corp liber.
Pentru ca acest principiu să aibă un conţinut bine determinat, este necesar să se indice reperul
faţă de care se determină starea mecanică a corpului. Newton a presupus existenţa unui spaţiu
absolut, întotdeauna acelaşi şi imobil. Mişcarea era considerată absolută faţă de acest referenţial.
Orice sistem de referinţă în care principiul inerţiei este valabil se numeşte sistem de referinţă
inerţial (SRI). Dacă un sistem de referinţă se află într-o mişcare rectilinie şi uniformă faţă de un
sistem de referinţa inerţial, atunci şi el este un sistem de referinţa inerţial. Pe de altă parte, orice
sistem de referinţă care are o anumită acceleraţie faţă de un SRI este un sistem de referinţă
neinerţial (SRN). În astfel de sisteme pe lângă forţele reale apar şi forţe complementare de inerţie.
Trebuie remarcat că sistemele de referinţa legate de Terra nu sunt riguros inerţiale (mişcarea
Pământului în Univers fiind o mişcare curbilinie, este o mişcare cu acceleraţie). Ca exemplu, un
punct aflat în repaus, la ecuator, pe suprafaţa Pământului are o acceleraţie centripetă datorată
mişcării de rotaţie a Pământului a cărei valoare este ′ = ≅ 0.034 ms . Acceleraţia
Pământului pe orbita de revoluţie în jurul Soarelui este cu un ordin de mărime mai mică şi anume
′′
= ≅ 0.006 ms . Acceleraţia Soarelui spre centrul Galaxiei noastre nu este cunoscută
experimental. Dar din studii privind deplasarea Doppler a liniilor spectrale ale stelelor se crede că
viteza Pământului relativ la centrul Galaxiei este de 3 × 10   / . Considerând că Pământul se
mişcă la o distanţă = 3 × 10   de centrul Galaxiei, rezultă o acceleraţie ′′′ = ⁄ ≈
3 × 10   . Se observă că acceleraţiile normale datorate curburii traiectoriei Pământului prin
Univers sunt mici, astfel că forţele complementare pot fi neglijate în raport cu forţele aplicate şi
Pământul poate fi considerat, într-o primă aproximaţie, un bun sistem de referinţă inerţial. (Nu ştim
dacă centrul însuşi al Galaxiei noastre nu este cumva puternic accelerat !!!).
 1.4.2. Principiul acţiunii forţei (lex secunda)

Dacă asupra unui corp acţionează o forţă ⃗ , aceasta va imprima corpului o acceleraţie a în
sensul forţei, proporţională cu forţa şi invers proporţională cu masa corpului m . Matematic:
⃗̈ = ⃗ ⃗,  ⃗̇,   (1.19)
Conform concepţiei lui Newton, apariţia acceleraţiilor reprezintă existenţa unei mişcări
absolute şi anume: mişcarea absolută a substanţei, dacă este vorba de forţe reale, şi mişcarea
absolută a sistemului de referintă, dacă este vorba de forţe fictive, cum ar fi forţa complementară de
inerţie. Forţele fictive pot fi suprimate prin alegerea unui sistem de referinţă inerţial (în care să fie
valabil principiul inerţiei).
Parametrul m care apare în relaţia (1.19) se numeşte masă inertă (masă inerţială). Masă este
o măsură a inerţiei corpului. Inerţia reprezintă proprietatea unui corp de a se opune schimbării stării
de repaus relativ sau de mişcare uniformă. Pe lângă masa inertă, ce apare în expresia principiului
doi al dinamicii, mai există şi masa gravitaţională. Ea apare în expresia legii atracţiei universale a
lui Newton. În urma unor multiple măsurători fizicianul maghiar Eotvos8 a arătat că cele două mase
sunt proporţionale. Mai târziu, Einstein avea să postuleze principiul echivalenţei celor două mase
(egalitatea lor). Acest principiu sugerează că gravitaţia poate fi într-un anumit sens echivalentă cu o
accelerare. “Imponderabilitatea“ unui om aflat într-un satelit pe o orbită circumterestră este o
consecinţă a principiului echivalenţei. Pe baza acestui principiu Einstein avea să pună bazele teriei
generale a relativităţii.
Relaţia (1.19) poate fi scrisă şi în alta formă dacă se consideră că masa este o mărime scalară
invariantă:
⃗ ( ⃗) ⃗
⃗= = = (1.20)
Ultimă relaţie, ⃗ = ⃗⁄ , este valabilă şi în cadrul mecanicii relativiste unde masa nu mai
este o mărime constantă, ci o mărime variabilă ce depinde de starea de mişcare a corpului.
Unitatea de măsură a forţei este Newtonul, definit astfel : [ ] = = ∙ / . (Newtonul
este acea forţă care aplicată unui corp cu masa de 1 kg face ca acesta să capete o acceleraţie de 1
m/s2)

1.4.3. Principiul acţiunii şi reacţiunii (lex tertia)

La orice forţă, numită acţiune, corespunde o forţă egală şi de sens contrar, numită reacţiune.
Acţiunile mutuale a două corpuri sunt întotdeauna egale şi opuse. Dacă avem un punct material A ce
interacţionează cu o forţă ⃗ asupra altui punct material B, atunci cel de-al doilea reacţionează cu o
forţă ⃗ astfel încât
⃗ =−⃗ (1.21)
Acţiunea şi reacţiunea sunt forţe carea acţionează asupra unor corpuri diferite.
Un punct liber este un punct a cărui mişcare se face fără nici o restricţie. Dacă punctul este
obligat să se mişte pe o anume suprafaţă sau dacă viteza lui trebuie să satisfacă anumite condiţii
spunem că obiectul este supus la legături. Legăturile intervin în legea de mişcare sub forma unor
forţe de legătură. Aceste forţe se supun principiului acţiunii şi reacţiunii.

1.4.4. Principiul superpoziţiei forţelor

Acest principiu arată ce se întâmplă atunci când asupra unui corp acţionează mai multe forţe
Dacă asupra unui punct material acţionează mai multe forţe, atunci fiecare imprimă corpului
o acceleraţie independentă de prezenţa celorlalte forţe, acceleraţia punctului material fiind dată de
rezultanta vectorială a acceleraţiilor parţiale.
Din punct de vedere matematic, acest principiu se scrie
⃗=∑ ⃗ ⇒ ⃗=∑ ⃗ (1.22)
 Rezultă că fiecare forţă acţionează independent, efectul uneia nefiind afectat de prezenţa altor
forţe.

1.4.5. Principiul relativităţii în mecanica clasică

(principiul lui Galilei).

Acest principiu afirmă că legile mecanicii sunt aceleaşi în toate sistemele de referinţă
inerţiale. Într-o formă echivalentă, el afirmă că nu există nici un experiment mecanic care să poată
pune în evidenţă starea de mişcare rectilinie uniformă a unui SRI faţă de un altul considerat fix. Din
punct de vedere matematic, principiul relativităţii galileene arată că ecuaţiile mişcării rămân
invariante (neschimbate) faţă de grupul transformărilor galileene.
Din cele prezentate până aici reiese că principiile mecanicii newtoniene sunt necesare în
formularea problemei mişcării unui sistem de puncte materiale în condiţii date. Deoarece cunoscând
starea mecanică a unui sistem dat se poate determina starea sistemului la orice moment ulterior,
rezultă că principiile dinamicii newtoniene sunt legi deterministe.

1.5. Tipuri de forţe

1.5.1. Greutatea

Greutatea este forţă de atracţie exercitată de Pământ asupra oricărui corp aflat pe suprafaţa sau
în vecinătatea sa. Această forţă este orientată spre centrul Pământului şi imprimă unui corp aflat în
cădere liberă o acceleraţie (cf principiului 2), numită acceleraţie gravitaţională g.
⃗= ⃗ (1.23)
Valoarea acceleraţiei gravitaţionale la suprafaţa Pământului este = 9.81 / .

1.5.2. Forţa de reacţiune normală

Atunci când un corp stă pe o suprafaţă apar

forţe de tip acţiune – reacţiune (cf. principiului 3).
Forţa ⃗ cu care suprafaţa împinge corpul este

numită forţă de apăsare normală, iar forţa  N cu
care corpul împinge suprafaţa, este numită
reacţiunea acestei forţe. Acţiunea şi reacţiunea
sunt perpendiculare pe suprafaţa comună de
contact şi acţionează asupra a două corpuri diferite,
una asupra corpului şi alta asupra sufrafeţei de sprijin. Fig. 1.2. Forţa de reacţiune normală.

1.5.3. Forţa de frecare

Forţa de frecare este o forţa tangenţială care se opune alunecării unui obiect pe o suprafaţă.
Forţa de frecare este paralelă cu suprafaţa şi acţionează în sens invers mişcării. Funcţie de starea de
mişcare sau de repaus a corpului, forƫa de frecare se prezintă sub două forme: forţa de frecare
statică ce corespunde corpului aflat în repaus şi forţa de frecare la alunecare pentru corpul aflat în
mişcare.
Forţa de frecare statică maximă şi forţa de frecare la alunecare nu depind de aria suprafeţei de
contact dintre corpuri ci doar de natura suprafeţelor (legea I a lui Coulomb9 pentru frecare).
Valoare forţei de frecare este proporţională cu forţa de apăsare normală exercitată pe suprafaţa
de contact dintre corpuri (legea a II-a a lui Coulomb pentru frecare):
_ = , = (1.24)
 Coeficientul de proporţionalitate este numit coeficient de frecare static , respectiv coeficient
de frecare cinetic . Coeficienţii de frecare sunt adimensionali.
Din figură se observă că forţa de frecare statică creşte proporţional cu forţa aplicată, în timp
ce forţa de frecare din timpul alunecării este mai mică decât maximul forţei de frecare statice.
Forţa de frecare este de natură electrică.
În punctele de contact, atomii sunt atât de
apropiaţi încât apar interacţii electrice
reciproce între atomi suprafeţei de contact şi
atomii corpului. În timpul mişcării, atomii
corpului se îndepărtează de cei de pe
suprafaţa de contact, interacţia coulombiană
(electrică) dintre ei încetează (devine
neglijabilă), iar aceşti atomii eliberați de
atracție oscilează proximativ la fel ca un arc
eliberat din tensiune. Aceste vibrații ale
atomilor (moleculelor) fac ca materialele să
se încălzească, frecarea fiind întotdeauna Fig. 1.3. Forţa de frecare statică şi
însoțită de o creștere a temperaturii suprafețelor forţa de frecare la alunecare.
de contact.

1.5.4. Forţa de tensiune


Forţa de tensiune T este forţa care acţionează într-un cablu în urma acţiunii de întindere a
acestuia. Dacă avem un fir material tensionat şi efectuăm o tăietură transversală în fir, tensiunea din
fir este egală cu acea forţă care trebuie introdusă în capătul secţionat a.î. starea mecanică a firului să
rămână neschimbată. Într-un fir ideal (fară masă şi inextensibil) forţa de tensiune are aceeaşi
valoare în orice secţiune a firului.

1.5.5. Forţa elastică

Forţa elastică este o variantă de forţă de tensiune. Se consideră că este vorba de forţa de
tensiune în cabluri/fire atunci când acestea se presupun nedeformabile (inextensibile). În cazurile
reale, atunci când asupra unor fire acţionează forţe, numite forţe deformatoare, firele se alungesc.
Dacă forţa deformatoarea încetează atunci firul revine la forma iniţială (situaţie ideală, în realitate
firul rămâne puţin deformat). Revenirea se datorează acţiunii forţei elastice. Forţa elastică apare în
fir simultan cu forţa deformatoare dar este opusă acesteia.
⃗ = − ∆⃗ = − ⃗ (1.25)
unde ∆⃗ este deformarea firului, iar ⃗ este constanta elastică (se măsoară în N/m).
Din legea lui Hook (legea deformărilor elastice) găsim expresia constantei elastice
= ∙( − ) → = (1.26)
unde S este aria secţiunii firului, este lungimea firului nedeformat (lungimea iniţială), l este
lungimea firului deformat, iar E este o constantă de material (modulul de elasticitate al lui Young).
Modulul de elasticitate se măsoară în N/m2.

1.5.6. Forţa de rezistenţă la mişcarea în fluide

La mişcarea unui corp printr-un lichid sau printr-un fluid, acesta întâmpină o forţă de
rezistenţă orientată în sens contrar vitezei. Experienţa arată că există două situaţii:
i) la viteze mici forţa de rezistenţă este proporţională cu viteza corpului:
⃗=− ⃗ (1.27)
unde este coeficientul de rezisteţă (se măsoară în Ns/m) al mediului şi depinde de forma
obiectului, de dimensiunile acestuia şi de proprietăţile mediului.
ii) pentru obiecte mişcându-se cu viteză mare prin fluide (exemplu avioane, mingii de
baseball, maşini, ş.a.) forţa de rezistenţă este proporţională cu pătratul vitezei:
⃗
⃗=− ∙ (1.28)
unde este densitatea fluidului, S aria secţiunii obiectului într-un plan perpendicular pe direcţia
vitezei, iar D este coeficientul empiric de rezistenţă. Acest coeficient are valori diferite pentru
diferitele forme geometrice ale obiectului.

1.6. Transformarea Galilei

Alegerea sistemului de referinţă pentru studierea mişcării mecanice a unui punct material sau
a unui sistem de puncte materiale este o problemă importantă din punctul de vedere al modelării
matematice şi formulării legilor fizice. Pentru aceasta trebuie cunoscute răspunsurile la următoarele
întrebări:
- există vreun sistem de referinţă privilegiat pentru exprimarea legilor fizicii în raport cu
acesta?
- cum se face trecerea de la un sistem de referinţă la altul?
Răspunsul la prima întrebare a fost dat prin introducerea sistemelor de referinţă inerţiale.
Din punctul de vedere al celei de-a doua întrebări există posibile mai multe răspunsuri.
Acestea au fost date pe diverse trepte de evoluţie a fizicii şi au marcat caracteristicile fundamentale
ale teoriilor clasică şi relativistă ale spaţiului şi timpului.
Relaţiile de trecere de la un sistem de referinţă inerţial la un altul în cadrul mecanicii clasice,
au fost obţinute pentru prima oară (1590) de Galileo Galilei (1564 – 1642). Acesta a iniţiat
metodele experimentale în fizică.
Fie două referenţiale (presupus fix) şi ' ' ' ', ultimul fiind în mişcare de translaţie faţă

de primul cu viteza v . Pentru simplitatea calcululor am
y y’ v P
presupus că viteza este orientată în lungul axei Ox , că axele
celor două sisteme de referinţă sunt paralele (Fig.1.4), iar că la
momentul iniţial originile sistemelor coincid.  
r r'
Un eveniment fizic care se desfăşoară în punctul P poate
x’
fi descris prin vectorul de poziţie ⃗ şi în sistemul Oxyz sau O’
O
prin ⃗' şi ' în sistemul ' ' ' '. Este evidentă relaţia: x
′ ⎯
⃗= ⃗ + ' (1.29) z z’
unde ⃗ ′ ′
= ⃗ ⋅ . Proiectând pe axele celor două referenţiale, Fig. 1.4. Sisteme de referinţă
avem: inerţiale. Relaţiile Galilei
- relaţiile lui Galilei directe
= ′ + ′, = ′, = ′, = ′ (1.30)
- relaţiile lui Galilei inverse
'= − , '= , '= , '= (1.31)
Din aceste relaţii rezultă imediat caracterul absolut al spaţiului şi al timpului. Astfel, dacă în
sistemul S avem un obiect de lungime l, orientat de-a lungul axei , atunci pentru determinarea
lungimii acestui obiect trebuie să măsurăm în acelaşi moment coordonatele capetelor acestui obiect:
= ( )− ( ) (1.32)
Ţinând cont de relaţiile de transformare Galilei, lungimea acestui obiect măsurată în sistemul
', va fi:
' = ' ( ') − ' ( ') = ( ) − ⋅ − [ ( ) − ⋅ ] = ( ) − ( ) = (1.33)
 Dacă în sistemul avem un fenomen mecanic care se desfăşoară în punctul x şi a cărui durată
este Δ = − , atunci durata aceluiaşi fenomen măsurată în ' va fi:
Δ '= '− '= − =Δ (1.34)
Rezultă că fenomene simultane în S (Δ = 0) vor fi simultane şi în ' (Δ ' = 0), timpul
având un caracter absolut, o curgere obiectivă, independentă de starea de mişcare a lucrurilor.

1.6.1. Consecinţele transformării Galilei

1.6.1.1. Legea de compunere a vitezelor

⃗ ⃗'
Fie ⃗ = şi ⃗' = vitezele punctului P (din Fig. 1.4) raportate la cele două sisteme de
referinţă şi '. Atunci, tinând cont de relaţiile de transformare Galilei (1.29), obţinem legea de
compunere a vitezelor în mecanica clasică:
⃗ '
⃗ = = ( ⃗' + ⃗ ⋅ ') = ( ⃗' + ⃗ ⋅ ′) = ⃗′ + ⃗ (1.35)
'

1.6.1.2. Legea de compunere a acceleraţiilor

⃗ ⃗'
Considerând ⃗ = şi ⃗' = acceleraţiile în cele două sisteme de referinţă inerţiale, atunci,
'
prin derivarea relaţiei vectoriale de compunere a vitezelor avem:
⃗ ' ⃗'
⃗= = ( ⃗' + ⃗ ) = ' ( ⃗' + ⃗ ) = ' = ⃗' (1.36)
Ce devine în acest caz legea a doua a dinamicii? Tinând cont că forţa de interacţie dintre
punctul material şi alte corpuri sau câmpuri depinde, în cazul cel mai general, de distanţa relativă
dintre corpuri, de viteza relativă şi de timp, avem:
( ): ⃗ = ⃗( ⃗ − ⃗ , ⃗ − ⃗ ;   )  
(1.37)
( ') : ' ⃗ = ⃗ '( ⃗' − ⃗' , ⃗' − ⃗' ;   ')
Dar din caracterul absolut al spaţiului şi timpului şi din legea de compunere galileeană a
vitezelor, rezultă că ⃗ − ⃗ = ⃗' − ⃗' şi ⃗ − ⃗ = ⃗' − ⃗' . Ţinând cont că ⃗ = ⃗ ' şi că ⃗ = ⃗'
rezultă că = ', adică masa este o mărime invariantă în mecanica clasică. Mai mult, legea
fundamentală a dinamicii capătă aceeaşi formă matematică în toate sistemele de referinţă inerţiale:
⃗ = ⃗ . Spunem că legile mecanicii sunt invariante (nu îşi schimbă forma la trecerea de la un
reper inerţial la altul) în raport cu transformarea Galilei. De aici rezultă principiul relativităţii lui
Galilei (paragraful 1.4.5).

===

Aplicaţii

Aplicaţia 1. Un corp cu masa de 1 kg este tras de-a lungul unui plan orizontal de coeficient de
frecare = 0.1 cu o forţă = 6  ce face un unghi variabil cu orizontala   0,  / 2 .
Considerând = 10  / , să se afle acceleraţia maximă atinsă de corp.
Rezolvare: Proiectând legea a doua a dinamicii ⃗ = ⃗ + ⃗ + ⃗ + ⃗ într-un sistem
rectangular de axe, cu axa Ox în lungul acceleraţiei, se obţin ecuaţiile: = − (1) şi
0= − + (2). Din ecuaţia (2) rezultă = − a. î. = =
( − ). Ecuaţia (1) devine: = − ( − ) şi de aici se obţine
( )= ( + ) − . Acceleraţia are un extremum la unghiul ce verifică ecuaţia:
 ( )
= (− + ) = 0. Rezultă = . Cu aceasta obţinem: ( )= ( +
)− = + − = 1+ − = 5.03  / .

Aplicaţia 2. Un corp alunecă liber, fără viteză iniţială, pe un plan înclinat de unghi = /3,
după care îşi continuă mişcarea până la oprire pe un plan orizontal caracterizat de acelaşi coeficient
de frecare ca şi planul înclinat. Ştiind că duratele mişcărilor pe cele două plane sunt egale, să se
determine coeficientul coeficientul de frecare.
Răspuns: = = = .
√

Aplicaţia 3. Un cărucior se mişcă accelerat astfel încât


a
corpul m nu cade (v. figura). Considerând = 10  / şi ştiind
coeficientul de frecare dintre corp şi cărucior = 2.5, să se
determine acceleraţia minimă a căruciorului.  m
Răspuns: a  g /   4 m / s 2 .

Aplicaţia 4. Un corp de masă m1 este ridicat cu acceleraţia a prin intermediul unui fir ideal.
Când un corp de masă = este coborât cu aceeaşi acceleraţie a , tensiunea din fir are aceeaşi
valoare ca şi în cazul ridicării. Considerând = 10  / şi = 1.5, să se găsească acceleraţia a .
Răspuns: = ( − 1)/( + 1) = 2  /

Aplicaţia 5. Un corp alunecă liber, fără viteză iniţială, pe un plan înclinat de unghi = /3,
după care îşi continuă mişcarea până la oprire pe un plan orizontal caracterizat de acelaşi coeficient
de frecare ca şi planul înclinat. Să se calculeze coeficientul de frecare ştiind că duratele mişcărilor
pe cele două plane sunt egale.
Răspuns: = = =
√

Aplicaţia 6. Un corp cu masa de = 2  este lansat în sus de-a lungul unui plan înclinat
suficient de lung cu viteza iniţială = 8  / . Corpul revine la baza planului înclinat cu o viteză
egală cu un sfert din viteza iniţială. Să se calculeze lucrul mecanic în valoare absolută al forţei de
frecare dintre corp şi plan în timpul mişcării.
Răspuns: = 60 

Aplicaţia 7. Un elev înoată cu viteza = 0.5  / . În ce direcţie faţă de mal trebuie să înoate
spre celălalt mal pentru ca apa care curge cu viteza = 1  / , să-l deplaseze cât mai puţin la
vale.
Răspuns: = / ;   = 60 .

Aplicaţia 8. Să se arate că ecuaţia undelor electromagnetice + + − ⋅ =0

(unde c este viteza luminii în vid) nu este invariantă faţă de transformările Galilei.
Rezolvare: Fie transformările Galilei: = ' + ' şi = '. Operatorii de derivare devin:
' '
= + = +  = = + +
' ' ' ' ' ' ' '
'
Analog, se obţin: = = ⇒ =
' ' '
'
= = ⇒ =
' ' '
'
şi = ' = ' ⇒ = '
Înlocuind aceşti operatori matematici în ecuaţia undelor, aceasta devine:
 + + + − − ⋅ =0
' ' ' ' ' '
Se vede că forma ecuaţiei undelor electromagnetice se schimbă când trecerea de la un sistem
de referinţă la altul se face prin transformările Galilei. Asta înseamnă că prin experimenţe optice s-
ar putea pune în evidenţă starea de mişcare sau de repaus relativ. Ori, după cum au arătat
eperimentele Michelson10–Morley11, acest lucru nu se întâmplă. Relaţiile de transformare Galilei
sunt valabile la viteze mici de mişcare. În cazul vitezelor mari (relativiste) relaţiile de trecere de la
un sistem de referintă la altul au fost introduse de Lorentz12 şi Einstein.

7 Galileo Galilei (1564–1642) a fost un fizician, matematician, astronom și filosof italian care a jucat un rol
important în Revoluția Științifică. A îmbunătățit telescoapele și observațiile astronomice, a descoperit 5 sateliţi
ai lui Jupiter. A fost adeptul heliocentrismului copernician. Galileo a fost numit „părintele astronomiei
observaționale moderne” şi „părintele fizicii moderne”. Stephen Hawking a spus că „Galileo, poate mai mult
decât orice altă persoană, a fost responsabil pentru nașterea științei moderne”.

8 Loránd Eötvös de Vásárosnamény (1848–1919) a fost un fizician maghiar, cunoscut pentru studiile sale în
domeniul gravitației (a efectuat așa-numitul experiment Eötvös prin care a arătat proporţionalitatea dintre masa
gravitaţională şi masa inerţială) și studiile legate de dependența de temperatură a tensiunii superficiale a
lichidelor.

9 Charles Augustin de Coulomb (1736–1806) a fost un fizician francez, cunoscut pentru descoperirea legii lui
Coulomb ce arată expresia forței de interacţie electrostatică dintre două sarcini electrice punctiforme. În cinstea
lui, unitatea de măsură din Sistemul Internațional pentru sarcina electrică a fost numită Coulomb.

10 Albert Abraham Michelson (1852-1931) a fost un fizician evreu-prusac-american cunoscut pentru lucrările sale
în domeniul măsurării vitezei luminii și în primul rând pentru experimentul Michelson-Morley. În 1907 a
primit premiul Nobel pentru Fizică, devenind primul american care a primit premiul Nobel într-un domeniu
științific.

11 Eduard Williams Morley (1838-1923) a fost un chimist și fizician american. A determinat cu cea mai mare
acurateţe greutatea atomului de oxigen şi a atomului de hidrogen. Experimentator de geniu, a refăcut împreună
cu Michelson experimentul pentru verificarea ipotezei eterului absolut fix.

12 Hendrik Antoon Lorentz (1853-1928) a fost un matematician și fizician neerlandez, profesor de fizică
matematică la Universitatea din Leiden, laureat al Premiului Nobel pentru Fizică în anul 1902 împreună cu
Pieter Zeeman, pentru serviciul extraordinar oferit prin studiile lor privind influența magnetismului asupra unor
fenomene de emisie de radiaţie. A pus bazele electrodinamicii mediilor în mișcare. A găsit prin considerente
pur matematice transformările Lorentz, care au avut un rol esențial în formularea teoriei relativităţii restrânse.

["."] Memento.

Au fost introduse noţiunile:

- sistem de referinţă inerţial (SRI);

- sistem de referinţă neinerţial (SRN);
- forţe reale şi forţe complementare de inerţie;
- principiile mecanicii newtoniene;
- masa inerţială, masa gravitaţională, principiul echivalenţei;
- forţa de greutate, reacţiunea normală, forţa de frecare statică, forţa de frecare la alunecare;
- tensiunea din fir, forţa deformatoare, forţa elastică, forţa de rezistenţa în fluide;
- transformările lui Galilei;
- caracterul absolut al spaţiului şi al timpului în mecanica newtoniană;
- legea de compunere a vitezelor la trecerea de la un SRI la alt SRI;
- invarianţa acceleraţiei în mecanica clasică;
- invarianţa masei în mecanica clasică;
- invarianţa legilor mecanicii la schimbarea SRI.
["."]