Curs 3

ELEMENTE DE DINAMICĂ

2.1. Principiile dinamicii punctului material

Mecanica clasică (newtoniană) are la bază principiile dinamicii formulate pentru prima
dată de către Isaac Newton.
I. Principiul inerţiei
Un punct material rămâne în stare de repaus sau de mişcare rectilinie uniformă dacă
asupra lui nu se exercită nici o acţiune. În fizică acţiunea se caracterizează prin mărimea

vectorială F numită forţă astfel încât, matematic, principiul inerţiei se poate formula astfel: dacă
𝐹⃗ = 0 ⇒ 𝑎⃗ = 0.

Inerţia este proprietatea corpurilor de a-şi păstra starea de repaus ( v = 0 ) ori de mişcare

rectilinie uniformă ( v = const ) în lipsa acţiunilor exterioare sau de a se opune acţiunilor
exterioare care tind să-i schimbe această stare de mişcare. O măsură a inerţiei unui corp este masa
acestuia m. În mecanica clasică masa unui corp nu este dependentă de viteză. În mecanica
relativistă masa de mișcare m este diferită de masa de repaus m0, dependența fiind dată de relația:
𝑚0
𝑚= 2
√1−𝒗2
𝑐

II. Principiul II al dinamicii sau principiul fundamental

Dacă asupra unui corp cu masa m acţionează o forţă 𝐹⃗ , aceasta imprimă corpului o
acceleraţie direct proporţională cu forţa 𝐹⃗ , şi invers proporţională cu masa corpului
𝐹⃗
𝑎⃗ = 𝑚 (2.1)
 
Această exprimare evidenţiază o relaţie între cauză F şi efect a .
Principiul fundamental sau legea forţei se exprim matematic sub forma:

𝐹⃗ = 𝑚𝑎⃗. (2.2)

Se vede că dacă 𝐹⃗ = 0 ⇒ 𝑎⃗ = 0 şi se regăseşte principiul inerţiei.

Definind mărimea vectorială numită impuls prin relaţia:
𝑝⃗ = 𝑚𝑣⃗ (2.3)
se obţine, pentru forţă:
𝑑𝑝⃗ ⃗⃗)
𝑑(𝑚𝑣 ⃗⃗
𝑑𝑣
𝐹⃗ = 𝑚𝑎⃗ = 𝑑𝑡 = 𝑑𝑡 = 𝑚 𝑑𝑡

Relaţia precedentă este adevărată numai dacă mişcarea punctului material se face cu viteză
mică în raport cu viteza luminii, adică dacă masa corpului nu depinde de viteză.
Ţinând cont de definiţia vitezei, relaţia poate fi scrisă sub forma
2
𝑑 𝑟⃗
𝑚 𝑑𝑡 2 = 𝐹⃗ (2.4)
1
care reprezintă ecuaţia de mişcare a punctului material, deoarece prin integrarea ei succesivă se
obţin legile de variaţie a vitezei şi a vectorului de poziţie în funcţie de timp. Ecuaţia
𝑑2 𝑟⃗ 𝐹⃗
=
𝑑𝑡 2 𝑚

prin integrare duce la:

𝑣𝑥 = 𝑣𝑥 (𝑡, 𝐶1 )
{𝑣𝑦 = 𝑣𝑥 (𝑡, 𝐶2 )
𝑣𝑧 = 𝑣𝑥 (𝑡, 𝐶3 )

𝑥 = 𝑥(𝑡, 𝐶1 , 𝐶1 ′ )
{𝑦 = 𝑦(𝑡, 𝐶2 , 𝐶2 ′ )
𝑧 = 𝑧(𝑡, 𝐶3 , 𝐶3 ′ )
sau:

𝑟⃗ = 𝑟⃗(𝑡, 𝐶1 , 𝐶2 , 𝐶3 , 𝐶1 ′ , 𝐶2 ′ , 𝐶3 ′ ) (2.5)

unde constantele de integrare 𝐶1 , 𝐶2 , 𝐶3 , 𝐶1 ′ , 𝐶2 ′ , 𝐶3 ′ se determină din condiţiile iniţiale, adică din

𝑟⃗(𝑡0 ) = 𝑟⃗0 şi 𝑣⃗(𝑡0 ) = 𝑣⃗0 .

III. Pricipiul III al dinamicii sau principiul acţiunii şi reacţiunii

Dacă un corp acţionează asupra altui corp cu o forţă numită acţiune, cel de-al doilea corp
acţionează asupra primului cu o forţă egală şi de semn contrar, numită reacţiune.
𝐹⃗12 = −𝐹⃗21 . (2.8)
Acţiunea şi reacţiunea sunt întodeauna: egale în modul, opuse ca sens, simultane şi acţionează
asupra unor corpuri diferite. Acţionând asupra unor corpuri diferite, efectele celor două forţe,
deşi sunt egale ca modul, pot să fie total diferite.

IV. Principiul independenţei acţiunii forţelor (principiul superpoziţiei)

Dacă asupra unui corp se exercită simultan mai multe forţe, acceleraţia imprimată
corpului este suma vectorială a acceleraţiilor pe care le-ar avea corpul sub acţiunea independentă
a fiecăreia dintre forţe.
Principiul independenţei acţiunii forţelor (principiul superpoziţiei) spune că forţele care
se aplică asupra unui punct material acţionează independent unele de altele. Acţiunea simultană
a mai multor forţe asupra unui punct material poate fi înlocuită prin rezultanta lor vectorială.

𝐹⃗1 = 𝑚𝑎⃗1 , 𝐹⃗2 = 𝑚𝑎⃗2, 𝐹⃗3 = 𝑚𝑎⃗3,...,𝐹⃗𝑛 = 𝑚𝑎⃗𝑛

Prin însumare se obţine:

∑𝑛𝑖=1 𝐹⃗𝑖 = 𝑚 ∑𝑛𝑖=1 𝑎⃗𝑖 , dar ∑𝑛𝑖=1 𝑎⃗𝑖 = 𝑎⃗

aşa că se poate scrie

∑𝑛𝑖=1 𝐹⃗𝑖 = 𝑚𝑎⃗ (2.10)

2
Orice forţă poate fi descompusă în componente şi principiul suprapunerii se poate scrie sub o
formă scalară, mai utilă pentru aplicaţii:
∑𝑛𝑖=1 𝐹𝑥𝑖 = 𝑚𝑎𝑥 ; ∑𝑛𝑖=1 𝐹𝑦𝑖 = 𝑚𝑎𝑦 ; ∑𝑛𝑖=1 𝐹𝑧𝑖 = 𝑚𝑎𝑧 . (2.11)

V. Principiul relativităţii clasice

Principiul fundamental, sub forma 𝐹⃗ = 𝑚𝑎⃗ este aplicabil numai într-un sistem de
referinţă inerţial adică un sistem care este în repaus sau se mişcă rectiliniu şi uniform. Pentru un
sistem de referinţă neinerţial (un sistem care se mişcă accelerat) expresia sa trebuie să fie mai
generală: 𝐹⃗ + 𝐹⃑ ′ = 𝑚𝑎⃗, unde 𝐹⃑ ′ este rezultanta unor forţe care sunt determinate de neinerţialitatea
sistemului de referinţă.
Principiile dinamicii sunt valabile pentru sistemele de referinţă aflate în mişcare de

translaţie uniformă. Dacă un sistem de referinţă Oxzy este în mişcare cu viteza u faţă de un sistem
fix O1x1y1z1, şi admitem că distanţele, intervalele de timp, forţele şi masa sunt invariante la
trecerea de la un sistem la altul, este imposibil a se stabili, din interiorul sistemului mobil, dacă
acesta se află în mişcare rectilinie uniformă sau în repaus. Generalizând, se obţine principiul
relativităţii clasice (Galilei): Toate sistemele de referinţă care sunt în mişcare de translaţie
rectilinie şi uniformă faţă de un sistem de referinţă inerţial sunt sisteme de referinţă inerţiale.
Toate sistemele de referinţă inerţiale sunt echivalente.
Trecerea de la un sistem de referinţă la altul se face prin intermediul transformărilor
Galilei:
     
r1 = r + r0 r1 = r + ut
 
t1 = t t1 = t

Derivând obţinem:
  
v1 = u + v    
  a1 = a,  F1 = F
t1 = t

Deci acceleraţia este un invariant galileian, la fel ca şi forţa. Se poate spune că toate legile
mecanicii clasice sunt invariante faţă de transformările lui Galilei.

2.2 Mişcarea punctului material în sisteme de referinţă neinerţiale

Principiile dinamicii în forma clasică dată de Newton nu mai sunt aplicabile pentru
mişcarea în sisteme de referinţă neinerţiale. Forţa care trebuie introdusă pentru a aplica
principiile lui Newton este forţa complementară sau forţa de inerţie (aparentă, fictivă).
Forţele complementare sau de inerţie sunt forţe cărora li se cunoaşte numai corpul asupra cărora
acţionează şi nu li se ştie corpul de la care provin, deci nu li se poate aplica principiul acţiunilor
reciproce.
Iată câteva exemple de sisteme de referinţă neinerţiale.
a) Sistem neinerţial aflat în mişcare de translaţie rectilinie accelarată cu acceleraţia
orizontală 𝑎⃗𝑡𝑟 . Un observator solidar cu sistemul în mişcare va constata apariţia unei forţe care
3
acţionează asupra corpurilor din sistem (de exemplu asupra unei bile aflate pe platforma unui
vagon care se mişcă accelerat). Această forţă produce mofificarea stării de repaus a bilei faţă de
platforma fără să se intervină prin intermediul unui alt corp. Forţa se exprimă matematic prin
relaţia 𝐹⃗𝑖 = −𝑚 ⋅ 𝑎⃗𝑡𝑟 . Un alt observator, aflat în repaus, constată că vagonul porneşte iar bila, în
virtutea inerţiei, rămâne pe loc.
b) Sistem neinerţial aflat în mişcare de rotaţie uniformă. În acest caz acceleraţia cu care
se mişcă sistemul este acceleraţia centripetă (normală) 𝑎⃗𝑛 = −𝜔2 ⋅ 𝑟⃗ orientată pe direcţia razei
de curbură spre centrul traiectoriei. Poate fi cazul mişcării unui autovehicul pe o şosea curbată.
Observatorul aflat în sistemul de referinţă mobil va constata apariţia unei forţe care acţionează
spre exterior asupra obiectelor din sistemul mobil. Această forţă are expresia 𝐹⃗𝑐𝑓 = 𝑚 ⋅ 𝜔2 ⋅ 𝑟⃗,
se numeşte forţă centrifugă şi acţionează în sistemele de referinţă neinerţiale aflate în mişcare de
rotaţie. Pentru observatorul fix, neantrenat în mişcarea de rotaţie, corpurile din sistem au tendinţa
de a se mişca rectiliniu şi uniform în timp ce sistemul mobil are o mişcare circulară.
c) Alt exemplu este al unui corp aruncat pe direcţia radială din centrul unei platforme
aflate în mişcare de rotaţie în jurul unei axe centrale. Pentru un observator solidar cu platforma

rotitoare, bila lansată cu viteza relativă vr spre un punct periferic A, rămâne în urmă faţă de acest
punct. Asupra bilei acţionează o forţă tangenţială perpendiculară pe viteza relativă numită forţa
Coriolis. https://www.youtube.com/watch?v=mPsLanVS1Q8

𝐹⃗𝐶 = −𝑚 ⋅ 2𝜔
⃗⃗ × 𝑣⃗𝑟 (2.12)
unde acceleraţia Coriolis este

𝑎⃗𝐶 = 2𝜔
⃗⃗ × 𝑣⃗𝑟 . (2.13)
Vizualizarea forțelor centrifugă și Coriolis se poate vedea aici:
https://www.youtube.com/watch?v=49JwbrXcPjc

Deducerea legii de mişcare a unui punct material într-un sistem de referinţă

neinerţial
Această deducere este pentru situaţia cea mai generală. Considerăm sistemul de referinţă
fix O1x1 y1z1 având versorii axelor 𝒊⃗𝟎 , 𝒋⃗𝟎 , ⃗𝒌⃗𝟎 şi sistemul de referinţă mobil O x y z aflat în
mişcare având versorii 𝒊⃗ , 𝒋⃗ , ⃗𝒌⃗ variabili în timp. Notăm cu 𝜔
⃗⃗ viteza unghiulară a sistemului
mobil faţă de sistemul fix, cu 𝑟⃗ vectorul de poziţie al unui punct material în sistemul mobil

O x y z , cu 𝑟⃗1 vectorul de poziţie al punctului material în sistemul fix O1x1 y1z1 şi cu r0 vectorul
de poziţie al sistemului de referinţă mobil faţă de sistemul fix. Este evidentă relaţia dintre cei trei
vectori:

𝑟⃗1 = 𝑟⃗ + 𝑟⃗0

⃗⃗0 ) + (𝑥𝑖⃗ + 𝑦𝑗⃗ + 𝑧𝑘

𝑟⃗1 = (𝑥0 𝑖⃗0 + 𝑦0 𝑗⃗0 + 𝑧0 𝑘 ⃗⃗ ) (2.14)

Derivând relaţia precedentă se obţine:

𝑑𝑟⃗1 𝑑𝑥 𝑑𝑦0 𝑑𝑧0 𝑑𝑖⃗ 𝑑𝑗⃗ ⃗⃗
= ( 𝑑𝑡0 𝑖⃗0 + 𝑗⃗0 + ⃗⃗0 ) + (𝑑𝑥 𝑖⃗ + 𝑑𝑦 𝑗⃗ + 𝑑𝑧 𝑘
𝑘 ⃗⃗ ) + (𝑥 + 𝑦 𝑑𝑡 + 𝑧
𝑑𝑘
) (2.15)
𝑑𝑡 𝑑𝑡 𝑑𝑡 𝑑𝑡 𝑑𝑡 𝑑𝑡 𝑑𝑡 𝑑𝑡

4
Folosind relaţiile lui Poisson:
𝑑𝑖⃗ 𝑑𝑗⃗ ⃗⃗
𝑑𝑘
=𝜔
⃗⃗ × 𝑖⃗, =𝜔
⃗⃗ × 𝑗⃗, =𝜔 ⃗⃗
⃗⃗ × 𝑘 (2.16)
𝑑𝑡 𝑑𝑡 𝑑𝑡

obţinem:

⃗⃗0 ) + (𝑣𝑥 𝑖⃗ + 𝑣𝑦 𝑗⃗ + 𝑣𝑧 𝑘
𝑣⃗1 = (𝑣0𝑥 𝑖⃗0 + 𝑣0𝑦 𝑗⃗0 + 𝑣0𝑧 𝑘 ⃗⃗ ) + (𝑥 𝜔
⃗⃗ × 𝑖⃗ + 𝑦𝜔
⃗⃗ × 𝑗⃗ + 𝑧 𝜔 ⃗⃗ )
⃗⃗ × 𝑘

⃗⃗0 ) + (𝑣𝑥 𝑖⃗ + 𝑣𝑦 𝑗⃗ + 𝑣𝑧 𝑘
𝑣⃗1 = (𝑣0𝑥 𝑖⃗0 + 𝑣0𝑦 𝑗⃗0 + 𝑣0𝑧 𝑘 ⃗⃗ ) + 𝜔 ⃗⃗ )
⃗⃗ × (𝑥 𝑖⃗ + 𝑦𝑗⃗ + 𝑧 𝑘

𝑣⃗𝑎 = 𝑣⃗0 + 𝑣⃗𝑟 + 𝜔

⃗⃗ × 𝑟⃗𝑟 (2.17)

Viteza absolută este suma dintre viteza relativă şi viteza de transport.

𝑣⃗𝑎 = 𝑣⃗𝑟 + 𝑣⃗𝑡 (2.18)

unde, viteza de transport este suma dintre viteza de translaţie şi viteza de rotaţie:

𝑣⃗𝑡 = 𝑣⃗0 + +𝜔
⃗⃗ × 𝑟⃗𝑟 (2.19)

Pentru a stabili legea de compunere a acceleraţiilor derivăm ultima expresie a vitezei v1 :
𝑑𝑣 𝑑𝑣𝑦 𝑑𝑣𝑧
⃗⃗0 ) + ( 𝑥 𝑖⃗ +
𝑎⃗1 = (𝑎0𝑥 𝑖⃗0 + 𝑎0𝑦 𝑗⃗0 + 𝑎0𝑧 𝑘 𝑗⃗ + ⃗⃗ ) +
𝑘
𝑑𝑡 𝑑𝑡 𝑑𝑡

𝑑𝑖⃗ 𝑑𝑗⃗ ⃗⃗
𝑑𝑘 𝑑𝜔
⃗⃗
+ (𝑣𝑥 + 𝑣𝑦 + 𝑣𝑧 )+ ⃗⃗ ) +
× (𝑥 𝑖⃗ + 𝑦𝑗⃗ + 𝑧 𝑘
𝑑𝑡 𝑑𝑡 𝑑𝑡 𝑑𝑡
𝑑𝑥 𝑑𝑦 𝑑𝑧 𝑑𝑖⃗ 𝑑𝑗⃗ ⃗⃗
𝑑𝑘
+𝜔 ⃗⃗ ) + 𝜔
⃗⃗ × ( 𝑑𝑡 𝑖⃗ + 𝑑𝑡 𝑗⃗ + 𝑑𝑡 𝑘 ⃗⃗ × (𝑥 𝑑𝑡 + 𝑦 𝑑𝑡 + 𝑧 𝑑𝑡 ) (2.20)

𝑑𝜔
⃗⃗
⃗⃗ ) + 2(𝜔
𝑎⃗1 = 𝑎⃗0 + (𝑎𝑥 𝑖⃗ + 𝑎𝑦 𝑗⃗ + 𝑎𝑧 𝑘 ⃗⃗ × 𝑣𝑥 𝑖⃗ + 𝜔
⃗⃗ × 𝑣𝑦 𝑗⃗ + 𝜔 ⃗⃗ ) +
⃗⃗ × 𝑣𝑧 𝑘 × 𝑟⃗ + 𝜔
⃗⃗ × 𝜔
⃗⃗ × 𝑟⃗
𝑑𝑡
⃗⃗⃗⃗
𝑑𝜔
⃗⃗ ) + 2𝜔
𝑎⃗1 = 𝑎⃗0 + (𝑎𝑥 𝑖⃗ + 𝑎𝑦 𝑗⃗ + 𝑎𝑧 𝑘 ⃗⃗ × 𝑣⃗𝑟 + × 𝑟⃗ + 𝜔
⃗⃗ × 𝜔
⃗⃗ × 𝑟⃗ (2.21)
𝑑𝑡

Termenii care apar în expresia accelaraţiei absolute sunt:

-acceleraţia absolută 𝑎⃗1 ;

-acceleraţia de translaţie 𝑎⃗0 ;

⃗⃗ ) ;
-acceleraţia relativă 𝑎⃗𝑟𝑒𝑙 = (𝑎𝑥 𝑖⃗ + 𝑎𝑦 𝑗⃗ + 𝑎𝑧 𝑘

-acceleraţia Coriolis 𝑎⃗𝐶𝑜𝑟𝑖𝑜𝑙𝑖𝑠 = 2𝜔

⃗⃗ × 𝑣⃗𝑟 ;
⃗⃗⃗⃗
𝑑𝜔
-acceleraţia cauzată de viteza unghiulară variabilă 𝑎⃗𝜔 = × 𝑟⃗;
𝑑𝑡

-acceleraţia centrifugă 𝑎⃗𝑐𝑓 = 𝜔

⃗⃗ × 𝜔
⃗⃗ × 𝑟⃗;

Acceleraţia absolută se exprimă astfel:

⃗⃗⃗⃗
𝒅𝝎
⃗⃗𝒂𝒃𝒔 = 𝒂
𝒂 ⃗⃗𝟎 + 𝒂
⃗⃗𝒓𝒆𝒍 + 𝟐𝝎
⃗⃗⃗⃗ × 𝒗
⃗⃗𝒓 + ⃗⃗ + 𝝎
×𝒓 ⃗⃗⃗⃗ × 𝝎
⃗⃗⃗⃗ × 𝒓
⃗⃗ (2.22)
𝒅𝒕

𝑎⃗𝑎𝑏𝑠 = 𝑎⃗0 + 𝑎⃗𝑟𝑒𝑙 + 𝑎⃗𝐶𝑜𝑟𝑖𝑜𝑙𝑖𝑠 + 𝑎⃗𝜔 + 𝑎⃗𝑐𝑓 (2.23)

sau:

5
 𝑎⃗𝑎𝑏𝑠 = 𝑎⃗𝑟𝑒𝑙 + 𝑎⃗𝑡𝑟 + 𝑎⃗𝐶𝑜𝑟𝑖𝑜𝑙𝑖𝑠 (2.24)

unde 𝑎⃗𝑡𝑟 = 𝑎⃗0 + 𝑎⃗𝜔 + 𝑎⃗𝑐𝑓 este acceleraţia de transport

Expresia acceleraţiei este dată în sistemul de referinţă fix. Este utilă uneori exprimarea
acceleraţiei în sistemul de referinţă mobil adică:
⃗⃗⃗⃗
𝑑𝜔
𝑎⃗𝑟𝑒𝑙 = 𝑎⃗𝑎𝑏𝑠 − 𝑎⃗0 − 2𝜔
⃗⃗ × 𝑣⃗𝑟 − ⃗⃗ × (𝜔
× 𝑟⃗ − 𝜔 ⃗⃗ × 𝑟⃗) (2.25)
𝑑𝑡

de unde:
⃗⃗⃗⃗
𝑑𝜔
⃗⃗ × 𝑣⃗𝑟 ) − 𝑚 ( 𝑑𝑡 × 𝑟⃗) − 𝑚𝜔
𝑚𝑎⃗𝑟𝑒𝑙 = 𝑚𝑎⃗𝑎𝑏𝑠 − 𝑚𝑎⃗0 − 𝑚(2𝜔 ⃗⃗ × (𝜔
⃗⃗ × 𝑟⃗) (2.26)

Notând:

-rezultanta forţelor reale 𝐹⃗𝑟𝑒𝑎𝑙 = 𝑚𝑎⃗𝑎𝑏𝑠 ;

-forţa complementară de translaţie 𝐹⃗𝑡𝑟𝑎𝑛𝑠𝑙 = −𝑚𝑎⃗0 ;

𝑑𝜔⃗⃗⃗⃗
-forţa complementară dată de rotaţia sistemului 𝐹⃗𝜀 = −𝑚 ( 𝑑𝑡 × 𝑟⃗)

-forţa Coriolis 𝐹⃗𝐶𝑜𝑟𝑖𝑜𝑙𝑖𝑠 = −𝑚(2𝜔

⃗⃗ × 𝑣⃗𝑟 );

-forţa centrifugă 𝐹⃗𝑐𝑓 = −𝑚𝜔

⃗⃗ × (𝜔
⃗⃗ × 𝑟⃗);

-forţa complementară de transport𝐹⃗𝑡𝑟𝑎𝑛𝑠𝑝𝑜𝑟𝑡 = 𝐹⃗𝑡𝑟𝑎𝑛𝑠𝑙 + 𝐹⃗𝜀 + 𝐹⃗𝑐𝑓

obţinem:

𝑚𝑎⃗𝑟𝑒𝑙 = 𝐹⃗𝑟𝑒𝑎𝑙 + 𝐹⃗𝑡𝑟𝑎𝑛𝑠𝑙 + 𝐹⃗𝐶𝑜𝑟𝑖𝑜𝑙𝑖𝑠 + 𝐹⃗𝜀 + 𝐹⃗𝑐𝑓 (2.27)

𝑚𝑎⃗𝑟𝑒𝑙 = 𝐹⃗𝑟𝑒𝑎𝑙 + 𝐹⃗𝑡𝑟𝑎𝑛𝑠𝑝𝑜𝑟𝑡 + 𝐹⃗𝐶𝑜𝑟𝑖𝑜𝑙𝑖𝑠

𝑚𝑎⃗𝑟𝑒𝑙 = 𝐹⃗𝑟𝑒𝑎𝑙 + ∑ 𝐹⃗𝑐𝑜𝑚𝑝𝑙𝑒𝑚𝑒𝑛𝑡𝑎𝑟𝑒 ,

∑ 𝐹⃗𝑐𝑜𝑚𝑝𝑙𝑒𝑚𝑒𝑛𝑡𝑎𝑟𝑒 = 𝐹⃗𝑡𝑟𝑎𝑛𝑠𝑝𝑜𝑟𝑡 + 𝐹⃗𝐶𝑜𝑟𝑖𝑜𝑙𝑖𝑠 (2.28)

Aceste rezultate sunt deosebit de importante în studiul mişcării unor corpuri în sisteme de
referinţă neinerţiale. Un exemplu de astfel de sistem este Pământul. Mişcarea corpurilor la
suprafaţa Pământului se face sub acţiunea forţelor de greutate, centrifugă şi Coriolis. Asupra

unui corp care se mişcă cu viteza relativă v de-a lungul meridianului terestru, în sistemul de
referinţă neinerţial legat de Pământ acţionează forţa Coriolis. Orientarea ei este perpendiculară
pe planul determinat de 𝜔 ⃗⃗ şi 𝑣⃗ şi este evidenţiată practic prin aşa numitul efect Baer care constă
în erodarea malului drept al râurilor din emisfera nordică, respectiv a malului stâng în emisfera
sudică. În cazul mişcării de-a lungul unei paralele spre Est apare o micşorare a greutăţii corpului
şi erodarea malului drept în emisfera nordică şi a celui stâng în emisfera sudică. În cazul mişcării
relative de-a lungul Ecuatorului, forţa Coriolis are efect numai asupra greutăţii aparente,
micşorarea greutăţii dacă mişcarea este spre Est şi mărirea greutăţii dacă mişcarea este spre Vest.
https://www.youtube.com/watch?v=l1ddKqMvPg0
https://www.youtube.com/watch?v=6L5UD240mCQ

6
Căderea liberă a corpurilor în câmp gravitaţional este şi ea influenţată de forţa Coriolis.
Acceleraţia relativă, în sistemul de referinţă legat de Pământ, este dată de: 𝑎⃗𝑟𝑒𝑙 = 𝑔⃗ − 2𝜔⃗⃗ × 𝑣⃗.
Datorită celui de al doilea termen, orientarea acceleraţiei efective este diferită de orientarea lui
𝑔⃗, ca urmare apare o abatere de la direcţia verticală şi anume spre Est în emisfera nordică.
Mişcarea de rotaţie a Pământului în jurul axei sale, deci neinerţialitatea acestui sistem de
referinţă, se poate demonstra evidenţiind efectul forţei Coriolis cu un dispozitiv numit pendulul
Foucault.

2.3. Teoreme de variaţie şi legi de conservare

Teoremele generale ale dinamicii punctului material sunt consecinţe ale proprietăţilor
generale ale spaţiului şi timpului şi se deduc din principiile dinamicii.
a) Teorema impulsului

Prin definiţie 𝑝⃗ = 𝑚𝑣⃗ este impulsul punctului material sau cantitatea de mişcare.

Din principiul fundamental se obţine, pentru forţă:

𝑑𝑝⃗ = 𝐹⃗ 𝑑𝑡 (2.29)
Introducând mărimea numită impulsul forţei

⃗⃗ = ∫𝑡2 𝐹⃗ 𝑑𝑡se
𝐻 (2.30)
𝑡1

obţine, pentru variaţia impulsului p , între două momente

⃗⃗ sau 𝛥𝑝⃗ = ∫𝑡2 𝐹⃗ 𝑑𝑡

𝛥𝑝⃗ = 𝐻 (2.31)
𝑡 1

Expresiile:
𝑡
𝑑𝑝⃗ = 𝐹⃗ 𝑑𝑡 respectiv 𝛥𝑝⃗ = ∫𝑡 2 𝐹⃗ 𝑑𝑡
1

sunt formulări ale teoremei de variaţie a impulsului punctului material care se enunţă astfel:
Variaţia impulsului punctului material este egală cu impulsul forţei rezultante aplicată
punctului material.
Variaţia vectorială a impulsului punctului material se face pe seama impulsului forţei

aplicate asupra punctului material. Conform principiului acţiunii şi reacţiunii, forţa F , care este
rezultatul acţiuni celorlalte puncte materiale este egală şi de sens contrar cu reacţiunea adică 𝐹⃗ =
⃗
−𝐹 ′ . Se obţine:
𝑡2 𝑡2 𝑡2
∫𝑡1 (−𝐹⃗ ′ )𝑑𝑡 = − ∫𝑡1 (𝐹⃗ ′ )𝑑𝑡 = ∫𝑡1 𝐹⃗ 𝑑𝑡 = 𝛥𝑝⃗

Creşterea impulsului punctului material se realizează pe seama scăderii impulsului

punctelor materiale care acţionează asupra sa. Transferul de impuls de la un corp la altul se
face numai prin intermediul forţei.
Dacă forţa rezultantă asupra punctului material este nulă 𝐹⃗ = 0 rezultă:
𝑑𝑝⃗
= 0 sau 𝛥𝑝⃗ = 0 𝑝⃗(𝑡1 ) = 𝑝⃗(𝑡2 ) (2.32)
𝑑𝑡

7
 adică tocmai legea conservării impulsului punctului material care se poate enunţa astfel: Atâta
timp cât rezultanta forţelor care acţionează asupra unui punct material este nulă, impulsul
punctului material este constant. Această lege a conservării impulsului se poate aplica şi pe o
direcţie oarecare. Dacă proiecţia forţei pe o direcţie oarecare este nulă, proiecţia vitezei punctului
material pe direcţia respectivă este constantă.
Legea conservării impulsului este legată de proprietatea de omogenitate a spaţiului
tridimensional (simetria la translaţie).

b) Teorema momentului cinetic

 
Efectul de rotaţie sub acţiunea unei forţe F având vectorul de poziţie r faţă de un pol O

este descris de vectorul moment al forţei Μ : 𝛭 ⃗⃗⃗ = 𝑟⃗ × 𝐹⃗

Modulul vectorului este dat de

⃗⃗⃗| = 𝛭 = 𝑟𝐹 𝑠𝑖𝑛 𝛼
|𝛭 (2.33)

şi este egal cu dublul ariei triunghiului cu vârful în polul O, format de

 
forţa F şi vectorul de poziţie r . [𝑀]𝑆𝐼 = 𝑁𝑚 (Newton metru)

Orientarea vectorului moment al forţei Μ este dată de regula burghiului drept sau prin
intermediul expresiei:

𝑖⃗ 𝑗⃗ ⃗⃗
𝑘
⃗⃗⃗ = | 𝑥
𝛭 𝑦 ⃗⃗ (𝑥𝐹𝑦 − 𝑦𝐹𝑥 ) = 𝑖⃗𝛭𝑥 + 𝑗⃗𝛭𝑦 + 𝑘
𝑧 | = 𝑖⃗(𝑦𝐹𝑧 − 𝑧𝐹𝑦 ) + 𝑗⃗(𝑧𝐹𝑥 − 𝑥𝐹𝑧 ) + 𝑘 ⃗⃗ 𝛭𝑧 (2.34)
𝐹𝑥 𝐹𝑦 𝐹𝑧

Momentul nu se schimbă dacă forţa alunecă pe suportul său. Momentul forţei în raport cu
o axă este dat numai de componenta perpendiculară pe axă a forţei, deoarece momentul
componentei paralele cu axa tinde să rotească doar axa de rotaţie.
Dacă asupra unui punct material acţionează mai multe forţe, momentul rezultant este dat
de suma momentelor forţelor.

⃗⃗⃗𝑅⃗⃗,𝑂 = 𝑟⃗ × 𝑅⃗⃗ = 𝑟⃗ × (𝐹⃗1 + 𝐹⃗2 + ⋯ 𝐹⃗𝑛 ) = (𝑟⃗ × 𝐹⃗1 ) + (𝑟⃗ × 𝐹⃗2 ) + ⋯ + (𝑟⃗ × 𝐹⃗𝑛 )
𝛭

= ∑𝑛𝑖=1(𝑟⃗ × 𝐹⃗𝑖 ) = ∑𝑛𝑖=1 𝛭

⃗⃗⃗𝐹⃗ ,𝑂
𝑖
(2.35)

În general se poate defini momentul oricărui vector în raport cu un pol.

Momentul vectorului impuls se numeşte moment
cinetic. Momentul cinetic al unui punct material P în
mişcare în raport cu un pol O este mărimea fizică vectorială
definită prin relaţia:

⃗⃗ = 𝑟⃗ × 𝑝⃗,
𝐿 ⃗⃗ = 𝑟⃗ × 𝑚𝑣⃗ = 𝑚(𝑟⃗ × 𝑣⃗)
𝐿 (2.35)
 
unde r este vectorul de poziţie al punctului material şi p impulsul acestuia.

Orientarea spaţială a momentului cinetic reiese din exprimarea sa prin intermediul produsului
vectorial:
8
 𝑖⃗ 𝑗⃗ ⃗⃗
𝑘
⃗⃗ = | 𝑥
𝐿 𝑦 ⃗⃗ (𝑥𝑝𝑦 − 𝑦𝑝𝑥 ) = 𝑖⃗𝐿𝑥 + 𝑗⃗𝐿𝑦 + 𝑘
𝑧 | = 𝑖⃗(𝑦𝑝𝑧 − 𝑧𝑝𝑦 ) + 𝑗⃗(𝑧𝑝𝑥 − 𝑥𝑝𝑧 ) + 𝑘 ⃗⃗ 𝐿𝑧 2.36)
𝑝𝑥 𝑝𝑦 𝑝𝑧
 
Modulul momentului cinetic, egal cu dublul ariei triunghiului determinat de r şi p este dat de
expresia
⃗⃗| = 𝐿 = 𝑟𝑝 𝑠𝑖𝑛 𝛼 = 𝑟𝑚𝑣 𝑠𝑖𝑛 𝛼,
|𝐿 (2.37)

 fiind unghiul dintre vectorul forţă şi vectorul de poziţie.

Se poate lega valoarea momentului cinetic şi de aria măturată de raza vectoare (vectorul de
poziţie) în unitatea de timp.
1 1 1 𝑑𝐴 1
𝑑𝐴 = 2 𝑑𝑟 ⋅ 𝑟 𝑠𝑖𝑛 𝛼 = 2 |𝑟⃗ × 𝑑𝑟⃗|, dar 𝑑𝑟⃗ = 𝑣⃗𝑑𝑡, ⇒ 𝑑𝐴 = 2 |𝑟⃗ × 𝑣⃗𝑑𝑡|, ⇒ = 2 |𝑟⃗ × 𝑣⃗|
𝑑𝑡

sau:
𝑑𝐴 1 𝑑𝐴 𝐿
= 2𝑚 |𝑟⃗ × 𝑚𝑣⃗|, ⇒ = 2𝑚,
𝑑𝑡 𝑑𝑡

𝑑𝐴
Introducând vectorul viteză areolară ⃗⃗, momentul cinetic se poate exprima prin relaţia:
⋅𝑢
𝑑𝑡

⃗⃗ = 2𝑚 ⋅ 𝑑𝐴 ⋅ 𝑢
𝐿 ⃗⃗ (2.38)
𝑑𝑡

Se vede că modulul momentului cinetic este proporţional cu viteza areolară:

𝑑𝐴
𝐿 = 2𝑚 ⋅ 𝑑𝑡 (2.39)
  
Din relaţia de definiţie a momentului cinetic: L = r  p , prin derivare obţinem:
⃗⃗
𝑑𝐿 𝑑(𝑟⃗×𝑝⃗) ⃗⃗
𝑑𝐿 𝑑𝑟⃗ 𝑑𝑝⃗ 𝑑𝑝⃗
= ,⇒ = 𝑑𝑡
⏟ × 𝑝⃗ + 𝑟⃗ × 𝑑𝑡 = 𝑟⃗ × 𝑑𝑡 . (2.40)
𝑑𝑡 𝑑𝑡 𝑑𝑡
=0

dar:
𝑑𝑝⃗ 𝑑𝐿 ⃗⃗
= 𝐹⃗ , aşa că 𝑑𝑡 = 𝑟⃗ × 𝐹⃗ ,
𝑑𝑡

⃗⃗
𝑑𝐿
⇒ ⃗⃗⃗𝐹⃗,𝑂 sau:
=𝛭 ⃗⃗ = 𝛭
𝑑𝐿 ⃗⃗⃗𝐹⃗,𝑂 ⋅ 𝑑𝑡 (2.41)
𝑑𝑡

Viteza de variaţie a momentului cinetic în raport cu un pol este egală cu momentul forţei
în raport cu acel pol. Aceasta este formularea teoremei de variaţie a momentului cinetic al
punctului material.
Prin integrarea relaţiei precedente se obţine expresia matematică a variaţiei momentului
cinetic între două momente:
𝐿2
∫ 𝑑𝐿 ⃗⃗ = ∫𝑡2 𝛭⃗⃗⃗𝐹⃗,𝑂 ⋅ 𝑑𝑡 sau 𝐿 ⃗⃗1 = ∫𝑡2 𝛭
⃗⃗2 − 𝐿 ⃗⃗⃗𝐹⃗,𝑂 ⋅ 𝑑𝑡 (2.42)
𝐿1 𝑡1 𝑡1
⃗⃗ = 𝛭
Din 𝑑𝐿 ⃗⃗⃗𝐹⃗,𝑂 ⋅ 𝑑𝑡

⃗⃗⃗𝐹⃗,𝑂 = 0 rezultă că 𝑑𝐿
dacă 𝛭 ⃗⃗ = 0 adică𝐿
⃗⃗(𝑡1 ) = 𝐿
⃗⃗(𝑡2 ) sau ⃗⃗ = 𝑐𝑜𝑛𝑠𝑡.
𝐿 (2.43)

9
Aceast rezultat este chiar legea de conservare a momentului cinetic care se enunţă astfel: dacă
momentul forţei este nul, momentul cinetic este constant. Momentul forţei fiind dat de
produsul vectorial 𝑟⃗ × 𝐹⃗ condiţia de conservare se poate realiza dacă:

-𝑟⃗ = 0 adică în sistemul de referinţă propriu;

-forţa rezultantă este nulă (cazul mişcării rectilinii uniforme);

-forţa rezultantă este pe direcţia vectorului de poziţie adică 𝑠𝑖𝑛 𝛼 = 0 (mişcarea în câmpul
unor forţe de tip central).
Momentul cinetic şi legea de conservare a momentului cinetic exprimă proprietatea de
izotropie a spaţiului (simetria faţă de operaţia de rotaţie).

c) Energie. Conservarea energiei


Considerăm o forţa F care acţionează asupra unui punct material în intervalul de timp

dt deplasându-şi punctul de aplicaţie cu dr . Prin definiţie, lucrul mecanic efectuat în acest
interval de timp este:

𝛿𝐿 = 𝐹⃗ ⋅ 𝑑𝑟⃗. (2.44)
 
adică este produsul scalar dintre forţă şi deplasare: L = F  dr = F dr cos 

Lucrul mecanic este o mărime de proces adică depinde, în general, de forma drumului parcurs
între două puncte între momentele t1 şi t2. Pentru a
sublinia aceasta se utilizează, pentru lucrul mecanic
elementar notaţia L care arată că mărimea în cauză nu
este o diferenţială totală exactă a unei funcţii.
Lucrul mecanic efectuat de o forţă între punctele 1 şi 2
este:
𝑟⃗
𝐿 = ∫𝑟⃗ 2 𝐹⃗ ⋅ 𝑑𝑟⃗ (2.45)
1

Introducând componentele forţei Fx , Fy , Fz şi ale deplasării dx, dy , dz pe cele trei axe:

2
𝐿 = ∫1 (𝐹𝑥 𝑖⃗ + 𝐹𝑦 𝑗⃗ + 𝐹𝑧 𝑘 ⃗⃗ ) = ∫𝑥2 𝐹𝑥 𝑑𝑥 + ∫𝑦2 𝐹𝑦 𝑑𝑦 + ∫𝑧2 𝐹𝑧 𝑑𝑧
⃗⃗ )(𝑑𝑥 𝑖⃗ + 𝑑𝑦 𝑗⃗ + 𝑑𝑧 𝑘 (2.46)
𝑥 1 𝑦 𝑧
1 1

Ţinând cont că avem 𝑑𝑟⃗ = 𝑣⃗ 𝑑𝑡 se obţine

𝑟⃗ 𝑡
𝐿 = ∫𝑟⃗ 2 𝐹⃗ ⋅ 𝑑𝑟⃗ = ∫𝑡 2 𝐹⃗ ⋅ 𝑣⃗ 𝑑𝑡 (2.47)
1 1

sau, în funcţie de componentele vitezei 𝑣𝑥 , 𝑣𝑦 , 𝑣𝑧 pe axe:

𝑡
𝐿 = ∫𝑡 2 (𝐹𝑥 𝑖⃗ + 𝐹𝑦 𝑗⃗ + 𝐹𝑧 𝑘 ⃗⃗ ) 𝑑𝑡 = ∫𝑡2(𝐹𝑥 𝑣𝑥 + 𝐹𝑦 𝑣𝑦 + 𝐹𝑧 𝑣𝑧 ) 𝑑𝑡
⃗⃗ ) (𝑣𝑥 𝑖⃗ + 𝑣𝑦 𝑗⃗ + 𝑣𝑧 𝑘 (2.48)
1 𝑡 1

Puterea mecanică este o mărime scalară egală cu lucrul mecanic efectuat în unitatea de timp.
𝛿𝐿
𝑃= ⟨𝑃⟩𝑆𝐼 = 𝑊
𝑑𝑡

10
 𝐹⃗⋅𝑑𝑟⃗ 𝑑𝑟⃗
𝑃= = 𝐹⃗ ( 𝑑𝑡 ) = 𝐹⃗ ⋅ 𝑣⃗. (2.49)
𝑑𝑡

Din ecuaţia fundamentală a dinamicii scrisă sub forma

⃗⃗
𝑑𝑣
𝑚 𝑑𝑡 = 𝐹⃗ (2.50)
 
prin înmulţire scalară cu dr = v dt se obţine:

⃗⃗
𝑑𝑣 𝑣2
𝑚 𝑑𝑡 ⋅ 𝑣⃗𝑑𝑡 = 𝐹⃗ ⋅ 𝑑𝑟⃗, ⇒ 𝑚 ⋅ 𝑑 ( 2 ) = 𝐹⃗ ⋅ 𝑑𝑟⃗ (2.51)

sau, ţinând cont că în mecanica clasică masa este constantă:

𝑚𝑣 2
𝑑( ) = 𝐹⃗ ⋅ 𝑑𝑟⃗ (2.52)
2

Mărimea
𝑚𝑣 2
= 𝐸𝑐 (2.53)
2

se numeşte energie cinetică a punctului material de masă m care se mişcă cu viteza relativă v .

Relaţia:

𝑑𝐸𝑐 = 𝐹⃗ ⋅ 𝑑𝑟⃗ = 𝛿𝐿 (2.54)

este formularea matematică a teoremei de variaţie a energiei cinetice a punctului material.
Diferenţiala energiei cinetice este egală cu lucrul mecanic elementar. Pentru un interval de
variaţie finit teorema devine:
𝑟
𝛥𝐸𝑐 = ∫𝑟 2 𝐹⃗ ⋅ 𝑑𝑟⃗ sau 𝛥𝐸𝑐 = 𝐿1→2 . (2.55)
1

Variaţia energiei cinetice este egală cu lucrul mecanic efectuat de forţa rezultantă. Dacă
rezultanta forţelor care acţionează asupra punctului material este nulă, sau dacă forţa este normală
la direcţia deplasării, sau dacă deplasarea este nulă rezultă că lucrul mecanic este egal cu zero şi
energia cinetică se conservă.
Energia cinetică şi legea de conservare a energiei cinetice sunt legate de proprietatea de
omogenitate a timpului (simetria la translaţii temporale).

Unitatea de măsură pentru energie este joule,⟨𝐸⟩𝑆𝐼 = 𝐽.

Fie un punct material supus acţiunii unei forţe care nu depinde decât de coordonatele spaţiale:

𝐹⃗ (𝑥) = 𝐹⃗ (𝑥, 𝑦, 𝑧) adică 𝐹𝑥 = 𝐹𝑥 (𝑥, 𝑦, 𝑧), 𝐹𝑦 = 𝐹𝑦 (𝑥, 𝑦, 𝑧), 𝐹𝑧 = 𝐹𝑧 (𝑥, 𝑦, 𝑧),

funcţiile fiind definite pe un anumit domeniu şi având anumite proprietăţi. Fiecărui punct din
domeniul de definiţie îi este asociată o forţă bine precizată. Această realitate constituie un câmp
de forţe. Dacă lucrul mecanic efectuat de forţele câmpului asupra punctului material nu depinde
de traiectoria sau viteza punctului, ci numai de poziţia iniţială şi finală, acest câmp de forţe se
numeşte câmp de forţe conservative sau câmp conservativ. Exemple de forţe conservative sunt:
forţa elastică, forţa gravitaţională, forţa electrostatică, forţa superficială etc.
În cazul câmpului conservativ lucrul mecanic efectuat între două puncte

11
 2
⃗⃗ ) = ∫𝑥2 𝐹𝑥 𝑑𝑥 + ∫𝑦2 𝐹𝑦 𝑑𝑦 + ∫𝑧2 𝐹𝑧 𝑑𝑧 (2.56)
⃗⃗ )(𝑑𝑥 𝑖⃗ + 𝑑𝑦 𝑗⃗ + 𝑑𝑧 𝑘
𝐿 = ∫1 (𝐹𝑥 𝑖⃗ + 𝐹𝑦 𝑗⃗ + 𝐹𝑧 𝑘 𝑥 1 𝑦 1 𝑧 1

nu depinde decât de extremităţile drumului parcurs. Ca urmare lucrul mecanic efectuat de forţele
conservative pe o traiectorie închisă, adică pe o traiectorie a cărei poziţie finală coincide cu
poziţia iniţială, este nul. Matematic această situaţie este caracterizată prin faptul că integrala
funcţiei 𝐹⃗ (𝑟) pe un contur inchis este nulă: ∮ 𝐹⃗ (𝑟)𝑑𝑟⃗ = 0 sau folosind teorema lui Stokes de
transformare a integralei curbilinii într-o integrală de suprafaţă pe suprafaţa S delimitată de
conturul C:

∮𝐶 𝐹⃗ 𝑑𝑟⃗ = ∬𝑆(𝛻 × 𝐹⃗ )𝑑𝑆⃗ = 0, care conduce la 𝛻 × 𝐹⃗ = 0.

Altfel spus câmpul este conservativ dacă lucrul mecanic efectuat de forţele câmpului pe un contur
închis este zero.
Pentru caracterizarea câmpului conservativ există o funcţie scalară U care depinde de
poziţia punctului material, fără să depindă de timp, numită energie potenţială. Această funcţie

este legată de forţă astfel încât să fie îndeplinită cerinţa   F = 0 . Ca urmare, forţa trebuie să fie
gradientul acestei funcţii deoarece rotorul unui gradient este totdeauna nul.

𝐹⃗ = −grad𝑈 sau 𝐹⃗ = −𝛻𝑈, (2.57)

unde  este operatorul gradient
𝜕 𝜕 𝜕
⃗⃗ .
𝛻 = 𝜕𝑥 𝑖⃗𝑥 + 𝜕𝑦 𝑗⃗𝑦 + 𝜕𝑧 𝑘 (2.58)

Din
𝜕𝑈 𝜕𝑈 𝜕𝑈
⃗⃗ )
𝐹⃗ = − ( 𝜕𝑥 𝑖⃗ + 𝜕𝑦 𝑗⃗ + 𝜕𝑧 𝑘 (2.59)

se obţine:
𝜕𝑈 𝜕𝑈 𝜕𝑈
𝐹𝑥 = − 𝜕𝑥 ; 𝐹𝑦 = − 𝜕𝑦 ; 𝐹𝑧 = − 𝜕𝑧 . (2.60)

Diferenţiala funcţiei U este:

𝜕𝑈 𝜕𝑈 𝜕𝑈 𝜕𝑈 𝜕𝑈 𝜕𝑈
⃗⃗ ) (𝑑𝑥 𝑖⃗ + 𝑑𝑦 𝑗⃗ + 𝑑𝑧 𝑘
−𝑑𝑈 = − ( 𝜕𝑥 𝑑𝑥 + 𝜕𝑦 𝑑𝑦 + 𝜕𝑧 𝑑𝑧) = − ( 𝜕𝑥 𝑖⃗ + 𝜕𝑦 𝑗⃗ + 𝜕𝑧 𝑘 ⃗⃗ )

Folosind componentele forţelor:

𝜕𝑈 𝜕𝑈 𝜕𝑈
𝐹𝑥 = − 𝜕𝑥 ; 𝐹𝑦 = − 𝜕𝑦 ; 𝐹𝑧 = − 𝜕𝑧 .

diferenţiala funcţiei U devine:

⃗⃗ )(𝑑𝑥 𝑖⃗ + 𝑑𝑦 𝑗⃗ + 𝑑𝑧 𝑘
−𝑑𝑈 = (𝐹𝑥 𝑖⃗ + 𝐹𝑦 𝑗⃗ + 𝐹𝑧 𝑘 ⃗⃗ ) = 𝐹𝑥 𝑑𝑥 + 𝐹𝑦 𝑑𝑦 + 𝐹𝑧 𝑑𝑧 = 𝛿𝐿 (2.61)

adică

𝛿𝐿 = 𝐹⃗ 𝑑𝑟⃗ = −𝑑𝑈 (2.62)

De aici rezultă că lucrul mecanic efectuat de forţele conservative la evoluţia sistemului punct
material-câmp conservativ între două configuraţii (notate cu indicii 1 şi 2) este dat de:
2
𝐿1→2 = ∫1 𝐹⃗ 𝑑𝑟⃗ = 𝑈1 − 𝑈2 , sau 𝐿1→2 = −(𝑈2 − 𝑈1 ) (2.63)
12
Lucrul mecanic efectuat de forţele conservative este diferenţa energiilor potenţiale U1 şi U 2
corespunzătoare configuraţiilor 1, respectiv 2. Lucrul mecanic al forţei conservative este o
diferenţială totală exactă a unei mărimi fizice care este funcţie numai de coordonatele staţiale.
Această mărime fizică, prin convenţie luată cu semnul minus, este energia potenţială.
Energia potenţială U depinde de configuraţia sistemului şi este egală cu lucrul mecanic
efectuat de forţa conservativă la trecerea de la o configuraţie arbitrar aleasă, pentru care energia
potenţială este nulă, la configuraţia dată.
Din expresia teoremei de variaţie a energiei cinetice

𝛥𝐸𝑐 = 𝐿1→2
şi din expresia

𝛥𝑈1→2 = −𝐿1→2

se obţine:

𝛥𝐸𝑐 = −𝛥𝑈1→2 sau 𝑑𝐸𝑐 = −𝑑𝑈 ⇒ 𝑑(𝐸𝑐 + 𝑈) = 0 (2.64)

sau

𝐸𝑐 + 𝑈 = const (2.65)

adică legea conservării energiei mecanice:

Într-un sistem conservativ energia mecanică, adică suma dintre energia cinetică şi
energia potenţială, rămâne constantă.
Dacă sistemul nu este conservativ lucrul mecanic al forţei rezultante se compune din
lucrul mecanic al forţelor conservative şi din lucrul forţelor disipative, astfel încât:

𝛥𝐸𝑐 = 𝐿𝑐𝑜𝑛𝑠 + 𝐿𝑑𝑖𝑠 şi 𝛥𝑈 = −𝐿𝑐𝑜𝑛𝑠

𝐸𝑐 + 𝑈 = 𝐸, ⇒ 𝛥(𝐸𝑐 + 𝑈) = 𝛥𝐸, ⇒ 𝛥𝐸𝑐 + 𝛥𝑈 = 𝛥𝐸,

⇒ 𝐿𝑐𝑜𝑛𝑠 + 𝐿𝑑𝑖𝑠 − 𝐿𝑐𝑜𝑛𝑠 = 𝛥𝐸, ⇒ 𝛥𝐸 = 𝐿𝑑𝑖𝑠 (2.66)

Rezultă că în sistemele neconservative variaţia energiei mecanice totale este egală cu
lucrul mecanic efectuat de forţele disipative din sistem.
https://www.youtube.com/watch?v=9gUdDM6LZGo&list=RDCMUCiEHVhv0SBMpP
75JbzJShqw&index=9
Principiile dinamicii și teoremele de variație cu legile de conservare aferente mărimilor
respective, discutate pentru cazul punctului material, sunt valabile și pentru un sistem de puncte
materiale.

13