Conf. Fiz.

Mona Mihăilescu, Universitatea Politehnica București,

Curs de Fizică Generală, Anul I, Facultatea de Inginerie Medicală

CURS 2

DINAMICA

Principiile dinamicii care stau la baza mecanicii clasice (newtoniene) au fost formulate de Sir Isaac
Newton în cartea „Principiile matematice ale filozofiei naturale”. Înainte de a le formula, trebuie să
introducem trei mărimi fizice:

1. Masa corpurilor = mărime fizică scalară fundamentală, pozitivă, care caracterizează fiecare
corp, independent de altitudine, latitudine, planetă. Valoarea ei se află fie direct, prin
măsurători cu balanţa, cântarul, fie indirect, prin calcul, pe baza unor formule pentru corpurile
foarte mari sau foarte mici. În mecanica clasică, masa unui corp nu variază în timp sau cu
viteza (este constantă), este independentă de sistemul de referință (SR) ales. Este o mărime
aditivă. În cadrul fenomenelor din mecanica clasică, masa se conservă.
Masa unui corp este o măsură a inerţiei acestuia (proprietatea de a se opune oricărei
modificări a stării de mișcare). În acest caz ea se numeşte masă inertă. Newton considera că
masa unui corp reprezintă sau măsoară cantitatea de materie conţinută de corp.
2. Forţa = mărime fizică vectorială, derivată. Prin intermediul forţelor, corpurile acţionează unele
asupra altora transmiţând mişcarea mecanică.
Forţele produc efecte statice asupra corpurilor (deformări) sau/şi efecte dinamice,
(deplasări).
Măsurarea forţelor se face prin efectele pe care acestea le produc. De exemplu, un
dinamometru măsoară valorile forţelor datorită efectului de alungire pe care ele îl produc
asupra unui resort.
Forţele se compun după regula paralelogramului de aici se deduce principiul independenţei
acţiunii forţelor:

Un corp sub acţiunea simultană a mai multor forţe are acea mişcarea ca şi cum
asupra sa ar acţiona rezultanta forţelor respective în acelaşi timp în care ar descrie
separat mişcarea sub acţiunea fiecărei forţe în parte.

3. Impulsul unui punct material = mărime fizică vectorială, derivată, care caracterizează un

punct material de masă m aflat în mişcare cu viteza v , iar expresia de definiţie este:
 
p  mv .

(produsul dintre un scalar pozitiv, m, și un vector, v , rezultatul fiind un vector cu aceeași

direcție și sens ca și v ).

Principiile dinamicii
PRINCIPIUL I: Prima lege a lui Newton: un corp îşi menţine starea de repaus sau de mişcare
rectilinie uniformă atâta timp cât asupra sa nu acţionează nimic din exterior asupra sa care să-i
schimbe această stare. Acest principiu nu poate fi verificat experimental, dar este verificat prin
consecinţele sale.
Conf. Fiz. Mona Mihăilescu, Universitatea Politehnica București,

Curs de Fizică Generală, Anul I, Facultatea de Inginerie Medicală

Proprietatea unui corp de a-şi menţine starea de repaus sau de mişcare rectilinie uniformă, în absenţa
acţiunilor exterioare, sau de a se opune la orice acţiune exterioară care i-ar schimba starea, se
numeşte inerţie. Spunem despre un corp că este inert dacă el nu-şi poate schimba de la sine starea
de repaus sau de mişcare rectilinie uniformă.

Dacă principiul inerţiei este valabil într-un anumit sistem de referinţă SR, atunci el va fi valabil şi în
orice alt sistem de referinţă care se mişcă rectiliniu uniform faţă de primul şi nu va fi valabil într-un
sistem de referinţă care se mişcă accelerat faţă de primul. Un SR în care e valabil principiul inerţiei, se
numeşte sistem de referinţă inerţial. Un SR legat de Pământ nu poate fi în general inerţial din cauza
rotaţiei diurne, dar abaterile sunt mici şi îl considerăm practic inerţial.

PRINCIPIUL al-II-lea. A doua lege a lui Newton: accelerația unui corp este direct proporțională cu
rezultanta forţelor aplicate unui punct material și invers proporțională cu masa corpului:
  
 F   dv d 2r
a  F  ma  m m 2 . (3.1.1)
m dt dt

În această expresie, forţa F poate fi de orice natură (gravitaţională, elastică, arhimedică, de frecare,
electrică, magnetică). Dacă asupra unui corp acționează mai multe forțe, atunci se calculează
rezultanta lor, indiferent de natura forțelor. Mărimea forţei ca şi a acceleraţiei nu se schimbă de la
un SR inerţial la altul.

În mecanica clasică, masa corpurilor aflate in mişcare nu se modifică în timp. Atunci ecuaţia
principiului fundamental se mai poate scrie:

  
dv d  dp 
F m  ( mv)   p. (3.1.2)
dt dt dt
Astfel, variaţia impulsului unui punct material este egală cu rezultanta forţelor aplicate asupra sa. Dacă
asupra punctului material nu se aplică nicio forţă, sau se aplică mai multe forțe a căror rezultantă este
zero, atunci impulsul său nu se modifică, este o constantă a mișcării. Ca urmare şi viteza este
constantă. Din prima ecuaţie scrisă pentru principiul al II-lea, dacă forţa este zero şi acceleraţia va fi
zero, adică viteza nu variază în timp, viteza este constantă.

PRINCIPIUL al III-lea. A treia lege a lui Newton: oricărei acţiuni i se opune o reacţiune, sau altfel
spus, forţa cu care un corp acţionează asupra altuia, este egală şi de sens contrar cu forţa exercitată
 
de al doilea corp asupra primului F12   F21 .
Conf. Fiz. Mona Mihăilescu, Universitatea Politehnica București,

Curs de Fizică Generală, Anul I, Facultatea de Inginerie Medicală

În statică, un corp aşezat pe un plan orizontal apasă asupra acestuia cu forţa de greutate. Simultan,
apare o reacţiune, normala la suprafaţa respectivă, egală și de sens contrar greutății corpului.

Tipuri de forţe

1. Forţa atracţiei gravitaţionale sau universale: când obiectele au mase considerabile, atunci
câmpul gravitaţional creat în jurul lor are valori care nu mai pot fi neglijate.

Legea gravitaţiei a lui Newton (1687) sau legea atracţiei universale afirmă: un corp de masă m1
atrage un corp de masă m2 cu o forţă direct proporţională cu produsul maselor şi invers proporţională
cu pătratul distanţei dintre ele:

 mm 
F   1 3 2 r (3.3.1)
r
11 2 2
Constanta atracţiei universale este:   6,67  10 N  m / kg . Semnul – ne indică faptul că forţa
are un caracter atractiv, sensul ei fiind invers decât cel al vectorului de poziţie cu originea în punctul
material 1.

La suprafaţa Pământului, deoarece acesta are o simetrie sferică şi o masă mult mai mare decât masa
oricărui corp de pe Pământ, iar distanţa dintre cele două corpuri este chiar raza Pământului, mărimea
forţei devine:

mP
G  m  gm (3.3.2.)
RP2

fiind orientată spre centrul Pământului, unde am notat factorul din fața masei cu litera g, fiind o
constantă pentru o planetă dată,numită accelerație gravitațională. Această constantă are valori diferite
de la planetă la planetă (și se poate calcula pentru fiecare, dacă se cunoaște masa și raza planetei
respective).

2. Forţa de greutate este acea forţă cu care un corp este atras de Pământ. Static, ea se manifestă
prin forţa cu care un punct material apasă planul orizontal pe care se află sau cu care întinde firul de
care este suspendat. Dinamic, forţa de greutate produce căderea corpurilor, alunecarea pe un plan
înclinat, revenirea pendulului la poziţia verticală şi oscilaţiile sale.

Forța de greutate a unui corp de masă m, aflat la suprafața pământului, este dată de expresia:
 
G  mg (3.3.3.)

3. Forţa elastică: atunci când avem un corp elastic pe care vrem sa-l întindem sau sa îl comprimăm,
în interiorul său apare o forţă care se opune acestei deformări:

Fe   kx (3.3.4)

unde x este alungirea calculată față de poziţia nedeformată, iar k este constanta elastică care
depinde de geometria şi de proprietăţile corpului și se exprimă ca:

E So
k (3.3.5)
l0
Conf. Fiz. Mona Mihăilescu, Universitatea Politehnica București,

Curs de Fizică Generală, Anul I, Facultatea de Inginerie Medicală

unde E este modulul lui Young, iar S 0 ,l 0 sunt secţiunea şi lungimea corpului nedeformat. Această
forţă are direcţia paralelă cu axa corpului elastic (resortului).
m

Fe
Fig. 3.3.1.

Cazuri particulare ale aplicării mai multor forțe de la resorturi diferite, sunt cele în care resoartele sunt
legate în serie sau în paralel (Fig.3.3.3.). Pentru a afla ce constantă elastică trebuie să aibă un resort
echivalent care să înlocuiască mai multe resorturi legate în serie sau paralel, producând aceeași
alungire finală, ținem cont de următoarele:
- în paralel, toate resoartele au aceeași deformare
- în serie, suma deformărilor fiecăruia este egală cu deformarea resortului echivalent
N N
1 1
kechiv paralel   ki ,  unde N este numărul de resorturi legate în serie sau în
11 kechiv serie 11 ki
paralel.

Fig. 3.3.3. a) b)

Atunci când o forță F, acționează asupra unui solid elastic, repartizată pe o anumită suprafață a
acestuia, S, atunci se definește o nouă mărime fizică, numită efort unitar:

  F /S (3.3.6)

În general, efectul unei astfel de acțiuni este deformarea corpului solid. Se pot aplica astfel de forțe
unidimensional, sau tridimensional, pe toate fețele unui corp solid.

4. Forţa de frecare la contactul a două corpuri solide: experienţa arată că, atunci când se
consideră corpuri cu asperităţi, în alunecare unul faţă de altul, în planul de contact apare o forţă de
rezistenţă în planul tangent la suprafeţele în contact care se opune mişcării şi care se numeşte forţă
de frecare la alunecare.

Legile frecării sunt stabilite experimental, folosindu-se corpuri cu suprafețe diferite, având arii ale
suprafețelor în contact de diferite valori:
1. Forța de frecare la alunecare între două corpuri nu depinde de aria suprafeței de contact dintre
corpuri
2. Forța de frecare la alunecare este proporțională cu forța de apăsare normală exercitată de corp pe
suprafața de contact
3. Forța de frecare la alunecare depinde de natura suprafețelor celor două corpuri care se află în
contact

F f  N (3.3.7)
Conf. Fiz. Mona Mihăilescu, Universitatea Politehnica București,

Curs de Fizică Generală, Anul I, Facultatea de Inginerie Medicală

unde  este coeficientul de frecare la alunecare şi N forţa de apăsare normală a corpului pe planul
respectiv.

Considerăm un corp aşezat pe un plan orizontal pe care începem să-l înclinăm până în momentul în
care corpul începe să alunece în jos pe el. Compunem forța de apăsare normală cu forţa de frecare,
atunci rezultanta dintre ele face un unghi cu normala, numit unghi de frecare:
Ff
tan    (3.3.8)
N
Valoarea lui  se poate afla dacă considerăm un plan înclinat de unghi variabil şi un corp pe acest
plan. Când unghiul este mic, corpul nu alunecă pe planul înclinat. Dacă începem să mărim acest
unghi, va exista o situaţie limită când corpul începe să alunece pe planul înclinat. La momentul în care
corpul încă nu a început alunecarea, dar e pe punctul de a începe, ecuațiile care decurg din principiul
al doilea, pe două axe perpendiculare, sunt:
de-a lungul planului înclinat: F f  mg sin   0 (3.3.9)
perpendicular pe planul înclinat: N  mg cos   0 (3.3.10)

De unde rezultă valoarea coeficientului de frecare:

mg sin  mg sin 
   tan  (3.3.11)
N mg cos 

5. Forţa de rezistenţă la înaintarea într-un fluid acţionează asupra corpurilor în timpul translaţiei lor
prin gaze sau lichide. Această forţă depinde de viteza corpului în raport cu mediul, sensul său fiind
invers celui al acestei viteze:

F  6 Rv (3.3.12)

dacă viteza este mică, unde  este coeficientul de vâscozitate pozitiv caracteristic mediului în care se
mişcă corpul de rază R ,
 
F  CSv 2 / 2 (3.3.13)

dacă viteza depăşeşte un anumit prag, unde C este o constantă adimensională sensibilă la
dimensiunile corpului, iar S este aria secţiunii transversale

Contracţia muşchilor

Pentru a putea aplica forţele necesare mişcării sau menţinerii echilibrului corpului uman, muşchii se
contractă. Muşchii care sunt responsabili de mişcările diferitelor părţi ale corpului sunt muşchii striaţi,
care reprezintă 40% din greutatea întregului corp uman. Ei sunt formaţi din milioane de celule alungite
numite fibre musculare. Acestea sunt lungi de peste 4cm şi au diametre între 10-100μm. Fiecare
fibră e formată din elemente paralele numite miofibrine, fiecare cu diametrul de 1 μm. Orice element
de miofibrină are filamente groase din miozină şi filamente subţiri din actină, aflate la aproximativ 100Ǻ
între ele într-un aranjament foarte regulat. Ele sunt legate prin punţi perpendiculare care sunt nişte
proiecţii de la filamentele groase spre cele subţiri. Când muşchiul se contractă sau se alungeşte,
filamentele de miozină şi actină alunecă unele pe lângă altele, iar fibrele musculare îşi schimbă
lungimea (Fig. A3.3.1).
Conf. Fiz. Mona Mihăilescu, Universitatea Politehnica București,

Curs de Fizică Generală, Anul I, Facultatea de Inginerie Medicală

Fig. A3.3.1.

Muşchii se contractă când sunt supuşi la tensionări sau încărcări. Experimentele efectuate pentru
studiul contracţiei musculare sunt realizate în două condiţii diferite. În aceste experimente, este
înregistrată tensiunea exercitată de către muşchi ca răspuns la stimulii exteriori.
1. contracţia izotonică: dacă solicitarea asupra muşchiului rămâne constantă în timp.
Contracţia începe rapid şi apoi rata ei se micşorează gradual, pe măsură ce muşchiul se
scurtează.
2. contracţia izomerică: dacă capetele muşchiului sunt ţinute rigid şi lungimea lui totală nu
este lăsată să se modifice.

Se constată că, în momentul în care un stimul exterior este aplicat unui muşchi, acesta nu răspunde
imediat, ci după o perioadă scurtă, numită perioadă latentă. După aceasta, el începe să se contracte.

Există o lungime minimă până la care un muşchi se poate contracta xm . Dacă notăm cu x lungimea
muşchiului la un moment dat, atunci când el este contractat total este valabilă relaţia:
x  xm  x  xm  0 , iar într-un moment oarecare x  xm  0
(A3.3.1)

Experimental, s-a observat că rata de contracţie a unui mușchi (viteza de contracţie definită ca
variaţia în timp a lungimii muşchiului) la orice moment este proporţională cu lungimea cu care el se va
putea contracta:

v co ( x)   ( x  xm ) (A3.3.2)

unde  este o constantă specifică tipului de ţesut şi se numeşte constantă de scurtare (shortening
constant). Se observă că rata este mare atunci când muşchiul este foarte puţin contractat (x>>xm) şi
descreşte până devine zero, atunci când muşchiul atinge lungimea sa minimă până la care se poate
contracta. În ecuaţia anterioară, dacă înlocuim viteza cu definiţia ei (ec. 2.4.2 scrisă unidimensional),
atunci vom avea o ecuaţie diferenţială, care prin integrare, ne conduce la expresia variaţiei lungimii
muşchiului în timp:

x(t )  xm  ( x0  xm )e  t (A3.3.3)

unde x0 este lungimea iniţială a muşchiului în stare nedeformată. După cum se vede din această
expresie, lungimea scade exponenţial în timp.
Conf. Fiz. Mona Mihăilescu, Universitatea Politehnica București,

Curs de Fizică Generală, Anul I, Facultatea de Inginerie Medicală

CC
CE1
CE2

Fig. A3.3.2.

Din punct de vedere mecanic, un muşchi poate fi tratat ca o componentă ce se contractă în serie cu
un resort elastic CE2, ambele fiind în paralel cu un al doilea resort elastic CE1. Ţesuturile conjuctive
(connective tissues) şi sarcolema acţionează ca CE2, iar tendoanele acţionează ca CE1 (Fig. A3.3.2).

Experimental, se constată că viteza de contracţie este mare la începutul procesului şi scade la zero
atunci când muşchiul este contractat total. Tot experimental, se constată că, atunci când încărcarea
externă asupra muşchiului este mare, muşchiul se contractă încet, în timp ce la o încărcare externă
mică se contractă rapid.

Mişcarea unui corp pe un plan înclinat

Un plan înclinat este o suprafaţă rigidă de lungime L care face cu orizontala un unghi   0 . Asupra
unui corp aflat pe un plan înclinat, acționează în principal trei forţe:
- reacțiunea normală (perpendiculară pe suprafaţă şi orientată dinspre suprafață, spre
corp),
- greutatea corpului (vertical în jos) şi
- forţa de frecare (de-a lungul suprafeţei planului înclinat şi orientată în sens opus
mişcării)

Vom scrie în continuare principiul al doilea al mecanicii pentru cazul în care acţionează doar cele trei
forţe principale. Pentru acest lucru vom alege un sistem de axe, conform Fig. A3.4.1.
- axa Ox de-a lungul planului înclinat, orientată spre baza planului
- axa Oy perpendiculară pe planul înclinat, orientată în sus

y y

N N
F
O O
Gt
F Gt
x x

G G G G
Fig. A3.4.1.
urcare coborâre

Pe aceste axe vom descompune forţa de greutate

- într-o componentă de-a lungul planului înclinat orientată spre baza planului, numită greutate
tangenţială Gt  mg sin( )
Conf. Fiz. Mona Mihăilescu, Universitatea Politehnica București,

Curs de Fizică Generală, Anul I, Facultatea de Inginerie Medicală

- într-o componentă perpendiculară pe planul înclinat orientată în jos, numită greutate

normală G n   mg cos( ) . Minusul apare datorită faptului că este de sens contrar axei
Oy.

Atunci forţa rezultantă separat pe cele două axe este egală cu masa corpului înmulţită cu acceleraţia
corespunzătoare (de-a lungul axei Oy corpul nu se mişcă, deci acceleraţia este zero).

La urcare - pe axa Ox : maurcare  Gt  F f (A3.4.1)

- pe axa Oy: 0  Gn  N (A3.4.2)
La coborâre -pe axa Ox: ma coborare  Gt  F f (A3.4.3)
- pe axa Oy: 0  Gn  N (A3.4.4)

Utilizând expresia de definiție a forţei de frecare (ec. 3.3.7.) și expresia normalei din ecuaţiile pe axa
Oy (ec A3.4.2. şi ec. A3.4.4.), rezultă pentru acceleraţii în cele două cazuri:
aurcare  g (sin    cos  ) orientată spre baza planului; corpul urcă încetinit;
a coborare  g (sin    cos  ) orientată spre baza planului; corpul coboară accelerat

In acest ultim caz de coborâre, dacă sin    cos  accelerația este zero și corpul coboară uniform,
iar dacă sin    cos  practic frecarea este mai mare decât greutatea tangențială şi corpul este în
repaus pe planul înclinat.

Sisteme de referință neinerțiale. Forța centrifugă.

În sisteme de referinţă neinerţiale (care se mişcă accelerat faţă de stelele fixe) nu mai sunt valabile
legea inerţiei şi principiul fundamental al dinamicii. Privite din sisteme de referinţă neinerţiale, pot
exista cazuri de corpuri nesupuse la forţe dar care totuşi se mişcă accelerat şi cazuri de corpuri
asupra cărora acţionează forţe şi ele totuşi sunt în repaus. Experienţe efectuate într-un sistem de
referinţă neinerţial ne permit determinarea acceleraţiei acestuia faţă de SR inerţiale.

Atunci când vă aflați într-o mașină care se deplasează uniform rectiliniu pe o șosea și doriți să virați
(traiectoria se schimbă din rectilinie în circulară), trebuie să acționați asupra mașinii cu o forță care să
producă această modificare a traiectoriei, altfel mașina și-ar continua mișcarea rectilinie. Această forță
care are sensul spre centrul cercului pe care îl descrie mașina, este forța centripetă. Valoarea ei este
egală cu masa mașinii înmulțită cu accelerația centripetă (ec. din capitolul anterior A.2.4.10
considerând mișcarea cu viteză constantă). Forța centripetă nu este un alt tip de forță, ci ea poate fi o
tensiune într-un fir (un corp legat care se rotește), o forță de tip gravitațional (sistemul solar), o forță de
tip electrostatic (electronul în atom).

Dar, persoana care se află în interiorul mașinii simte că este deviată spre exteriorul curbei. Această
forță pe care persoana o simte, este forța centrifugă.

Dacă ne imaginăm un corp legat de o sfoară şi rotit, forţa centripetă dată de acţiunea mâinii este
aplicată corpului de masă m şi este dirijată spre centrul cercului descris de traiectoria acestuia, prin
tensiunea din sfoară. Forţa centrifugă are sens invers, spre exteriorul cercului, tinzând să “întindă”
sfoara.

De exemplu, să presupunem că avem un disc orizontal, cu raza de 1m, care se rotește încet, cu viteză
constantă în modul, în jurul unei axe verticale care trece prin centrul său. În centrul discului este
așezat un sistem de referință SR1, iar pe sol este al doilea sistem de referință SR2. Pe marginea
discului se află un mic corp C, legat de centrul discului printr-un resort (dinamometru). Un observator
care se află în SR2, vede corpul C într-o mișcare circulară. Acest lucru îl conduce la ideea că asupra
corpului acționează o forță spre centrul discului care îi menține corpului C această mișcare de rotație
(valoarea acestei forțe se poate citi pe dinamometru și este forța centripetă). Datorită inerției, bila
Conf. Fiz. Mona Mihăilescu, Universitatea Politehnica București,

Curs de Fizică Generală, Anul I, Facultatea de Inginerie Medicală

reacționează asupra resortului cu forța centrifugă de inerție, egală și de sens contrar cu forța
centripetă.

Un alt observator care se află în SR1 vede corpul în repaus față de el, deși asupra corpului C
acționează forța centripetă a resortului. Pentru a explica repaosul corpului C față de SR1, introducem
forța complementară fictivă aplicată bilei, care este echivalentă cu forța centrifugă.

Forţele complementare sunt forţe fictive care trebuiesc adăugate la forţele reale pentru a
asigura valabilitatea principiului II în SR neinerţiale. Ele nu sunt forţe de interacţiune, nu putem
indica corpul care le produce, deci nu li se aplică principiul III al mecanicii.

Aplicația A3.7. Separarea celulelor prin centrifugare

Centrifugarea este una din cele mai importante şi des folosite tehnici în biochimie, medicină, biofizică,
biologie celulară şi moleculară. Aplicaţiile clinice curente constau în izolarea din mediul înconjurător a
celulelor, organelelor subcelulare, macromoleculelor, a virusurilor. Această metodă se bazează pe
folosirea forţei centrifuge, care deplasează particulele aflate în lichid în suspensie, pe direcţie radială,
depărtându-le de axul de rotaţie.

Multe particule sau celule în suspensie lichidă, cu timpul, se aşează la fundul vasului, datorită greutăţii
lor, dar acest fenomen, numit sedimentare liberă, este mult prea lent. Alte particule, foarte mici, nu se
separă deloc în soluţie decât dacă se acționează asupra lor din exterior, adică sunt supuse unor
mișcări circulare cu viteze mari, apărând astfel forţe centrifuge corespunzătoare unor accelerații
centrifuge de zeci de mii de ori mai mari decât accelerația gravitațională, g=9,8m/s2.

Centrifugarea diferenţială se bazează pe faptul că asupra particulelor mai mari, acționează forțe
centrifuge mai mari, decât asupra particulelor mici (deoarece forțele respective sunt proporționale cu
masele). Proba în care există particule de diferite dimensiuni şi diferite mase se centrifughează la
viteze din ce în ce mai mari, în mod progresiv. Exemplu: Dacă proba este rotită timp de 10 minute
astfel încât acceleraţia la extremitatea tubului este 1000g, atunci celulele întregi, mai grele se vor
strânge la acea extremitate a tubului aflată mai departe de axul de rotație. Proba se centrifughează
apoi timp de 20 minute încât acceleraţia la extremitatea tubului să fie 10000g şi atunci se obţine
separarea lipozomilor, a microbilor şi mitocondria. După a treia centrifugare rămân doar granule.

Centrifugarea probelor care au un gradient de densitate este metoda preferată pentru purificarea
soluţiilor în care există organele subcelulare şi macromolecule. Aceste probe se prepară prin
depunere strat peste strat a diferitelor substanţe (de exemplu, straturi de soluţii cu cel mai dens
dedesubt şi cel mai puțin dens deasupra). Prin tehnici de centrifugare se poate acţiona asupra
celulelor într-o manieră care să provoace ruperea suprafeţelor celulare pentru a elibera citosolul şi
organitele. În acest caz spunem că se obține omogenizarea.

Separatorul centrifugal este utilizat pentru separarea rapidă a particulelor mici aflate în suspensie într-
un lichid în interiorul unui recipient în formă de tub cilindric subțire și lung. Recipientele cu proba aflată
în suspensie sunt așezate astfel încât să se echilibreze, de o parte şi de alta a suportului rotativ.
Există mai multe tipuri de aranjamente: cu tuburi orizontale, înclinate la 450 sau verticale, aflate în
rotație față de un ax așezat vertical sau orizontal.

Când centrifuga este în repaus, particulele pot pluti în volumul de lichid, sau se pot sedimenta în timp.
În acest caz, asupra lor acționează doar forţa de greutate, forța arhimedică și forța de rezistență la
înaintarea într-un fluid. În acest caz, particulele tind să cadă la marginea de jos a tubului. Asupra lor
acționează forța de greutate în jos, iar forța de rezistență și cea arhimedică în sus. Mișcarea în jos
este accelerată, până când suma forțelor care acționează în sus devine egală cu greutatea, de aici
începând mișcarea rectilinie uniformă.

Dacă centrifuga este pusă în funcţiune, atunci asupra particulelor acționează și forța centrifugă, care
poate avea valori reglabile în funcție de viteza cu care se rotesc tuburile. În principiu, ea va domina
valorile celorlalte forțe, care au valori fixe pentru o probă dată. Particulele care au masa mai mare
Conf. Fiz. Mona Mihăilescu, Universitatea Politehnica București,

Curs de Fizică Generală, Anul I, Facultatea de Inginerie Medicală

decât moleculele de lichid se vor situa mai departe de axa de rotaţie. Numărul mare de rotaţii (4000-
6000 rotaţii/minut) va determina ca particulele să se depună rapid spre capetele recipientelor aflate
mai departe de axa de rotație.

F
V

F
A
m

G
Fig. A3.7.1.

Forțele care acționează asupra particulelor, presupuse sferice, au următoarele expresii

4r 3
 Forţa de greutate: G  mg  P g (A3.7.1)
3
4r 3
 Forţa arhimedică: FA  L g (A3.7.2)
3
 Forţa de rezistență la înaintarea în fluid sau forța de vâscozitate: FV  6  r v
(A3.7.3)
unde:
 P = densitatea particulei aflată în suspensie;
 L = densitatea lichidului;
r= raza particulei
v= viteza particul în interiorul fluidului;
= coeficientul de vâscozitate.

Particulele cu dimensiuni mici au viteza de sedimentare scăzută, de aceea este necesară introducerea
unei mișcări circulare, care accelerează acest proces prin prezența forţei centrifuge de valori mari,
obținută prin rotirea cu viteza unghiulară ω, a unui recipient în care se află particula în suspensie în
lichid:

4r 3
Fcf   P 2 x (A3.7.4)
3
unde x este distanța dintre axa de rotație și particulă, de-a lungul razei cercului pe care se rotește
particula.

În acest caz, considerând un tub orizontal aflat în mișcare circulară, asupra unei particule aflate în
interior în suspensie, va acționa forța centrifugă îndreptată spre exteriorul cercului, tinzând să
depărteze particula de axul de rotație. Dar de sens contrar acționează forța de rezistență la înaintarea
în fluid. Particula se depărtează de ax pe o traiectorie liniară de-a lungul razei, până când cele două
forțe devin egale. Turațiile se stabilesc astfel încât să putem considera că valoarea forței centrifuge
este mult mai mare decât forța de greutate și forța arhimedică. Valoarea vitezei pentru care forța de
rezistență la înaintarea în fluid devine egală cu forța centrifugă, se numește viteză terminală, v t și
putem scrie:

4 r 3
6  r v t   P (2  )2 x (A3.7.5)
3
Conf. Fiz. Mona Mihăilescu, Universitatea Politehnica București,

Curs de Fizică Generală, Anul I, Facultatea de Inginerie Medicală

F
A

m Fcf
F
V

x
Fig. A3.7.2.

unde    2  .
este turația la care este pusă în funcțiune centrifuga, iar viteza unghiulară este
Valoarea vitezei terminale depinde de natura particulei r ,  P , a mediului în care se află  și de
condițiile de centrifugare x,  .

Se definește coeficientul de sedimentare S, al unei particule aflate în procesul de centrifugare, ca

fiind raportul dintre viteza terminală a particulei și accelerația aplicată asupra sa datorită rotației.
-13
Unitatea sa de măsura este Svedbergul, egal cu 10 s.

vt
S (A3.7.6)
2x
Diferite valori ale acestui coeficient găsite în literatură pentru diferite tipuri de particule sunt date la
temperatura de 200C, atunci când se consideră ca mediu de imersie, apa distilată.

Acceleraţia depinde de raza rotorului şi de viteza de rotaţie . Este posibilă utilizarea unor combinaţii
diferite ale celor doi parametrii pentru generarea unei valori unice a acceleraţiei centrifugale. De
aceea, pentru a descrie în mod univoc condiţiile de centrifugare, se obişnuieşte să se specifice
acceleraţia centrifugă sub forma unui multiplu de g. Pentru cazul în care turația este dată în rotații pe
 2 x 4 2 2 x
oră, avem:  (A3.7.7)
g 3600 g

În practică, la aparatele comerciale, în funcție de firma producătoare, întâlnim diferite tipuri de

geometri și aranjamente. De exemplu, în figura de mai sus este o imagine de pe site-ul unui
producător cunoscut, care recomandă geometria specifică pentru tipuri de particule, lichidele de
imersie, scopul urmărit (ce se dorește a se separa).

Fig. A3.7.3.
http://www.coleparmer.com/TechLibraryArticle/30

APLICATIE - SATELIȚII