Interacţii mecanice. Forţe.

Câmpuri fizice

În Univers corpurile se află într-o permanentă interacţiune. În viaţa de toate zilele ne

întâlnim aproape la tot pasul cu noţiunea de forţă.
Forta este mărimea fizică vectorială ce caracterizează interacţia dintre două sisteme fizice

(corpuri), fiind exprimată cantitativ prin relaţia introdusă în fizică de catre Isaac Newton:

În Sistemul International, unitatea de masura a forţei este newtonul: 1N=1kg·m/s2.

În tehnica este folosită unitatea kilogram –forta (1 kgf=9,8N), iar în laboratoarele de
cercetare mai este utilizată unitatea dynă (10-5N).
Când împingem sau tragem un corp pe o suprafaţă, spunem că exercităm asupra lui o
forţă. Forţele pot fi exercitate şi de către “obiecte”: un gaz exercită o forţă asupra pereţilor unei
incinte (presiune), un arc întins sau comprimat exercită o forţă asupra unui corp ataşat lui. Forţa
de frecare (rezistentă) pe care o poate întâmpina un corp în mişcare pe o suprafaţă sau într-un
fluid (gaz, lichid), reprezintă un alt exemplu în acest sens.
O forţă care acţionează asupra unui corp va determina schimbarea vitezei acestuia, ca
mărime sau ca direcţie. Corpul va începe să se mişte, viteza sa va creşte sau se va micşora, corpul
se va opri sau îşi va schimba direcţia de mişcare. O modificare a vitezei corpului este definită ca
accelerare (când viteza sa creşte), sau decelerare (când viteza sa scade).

Forţele se pot împărţi în două categorii, în funcţie de modul de interacţiune:

Tipuri de forte Exemple

Forţe care acţionează prin contact direct
Forţe care acţionează la distanţă, prin
intermediul unui câmp de forţe, fără a exista
un contact fizic între obiecte
o forţa de frecare, forţa de tracţiune, forţa
de deformare;
o forţa de interacţiune gravitaţională, forţa
electrostatică sau forţa magnetică;

Tipuri de forţe in mecanica - În categoria forţelor de tip mecanic includem

forţele:
Forta Relatia matematica
Gravifica – forta de greutate F=G=mg (unde F=M m/r2)
Forta de inertie ( pseudoforta) = -ma;
Forta de frecare la alunecare
Forta centripeta - centrifuga
= =mω2r
Forta elastica F=-kx
Forta arhimedica
Forta ascensionala Fa=FA-G= -mg

1. Forţa de greutate

Greutatea reprezintă forţa de atracţie exercitată de către Pământ asupra oricărui corp aflat în
vecinătatea suprafeţei sale (Fig.1). Static, greutatea se manifestă prin forţa cu care corpul apasă
asupra unui plan orizontal. Dinamic, greutatea se manifestă prin căderea corpului lăsat liber într-
un câmp gravitaţional.

Fig.1

Experimental se demonstrează că în vid corpurile cad cu aceeaşi acceleraţie g, independentă

de masa, natura, forma sau dimensiunile corpurilor.
   
Analog cu formula F  m  a , forţa de greutate se exprimă prin relaţia G  m  g .
Caracteristici ale fortei de greutate:

Modulul o G=mg
Direcţia o greutatea are directia razei terestre în punctul în care se
măsoară (direcţia verticală);
Sensul o greutatea are sensul orientat spre centrul Pământului;
Greutatea o variază cu altitudinea şi latitudinea;
o este dependentă de marimea numita intensitate a câmpului
gravitaţional în punctul în care se măsoară.

Observaţie: Spre deosebire de greutate, masa este o mărime fizică scalară, care prezintă două
proprietăţi, inerţia şi gravitaţia, masa inertă fiind egală cu masa gravifică. Static, se manifestă
aspectul de masă gravifică (faptul că un corp poate atrage sau poate fi atras de alte corpuri), fiind
o măsură a interacţiunii corpului cu câmpul gravitaţional. Dinamic se manifestă aspectul de masă
inertă.Câteva dintre diferenţele specifice dintre masă şi greutate sunt incluse în tabelul următor.
Masa Greutatea
o este o măsură a inerţiei unui corp o este forţa cu care Pământul atrage un corp
o se măsoară în kg o se măsoară în N
o este aceeaşi pe orice planetă o este diferită pe diverse planete
o este un scalar o este un vector
o instrumentul cu care se măsoară o instrumentul cu care se măsoară este
este balanţa dinamometrul cu resort

Exemple de valori ale greutăţii corpurilor:

 Situatia Greutatea
o Om pe Lună (m=70kg) o cca 120N=1/6G
o Om pe Pământ (m=70kg) o cca 700N=G
o Om în primele moment ale lansării în o cca 2000-6000N (3G-9G)
spaţiul cosmic
2. Forţa de deformare. Forţa elastică. Legea lui Hooke

Deformarea reprezintă efectul static al unei forţe interne sau externe, care constă în
modificarea formei sau a dimensiunilor unui corp solid. Particulele constituente ale corpului îşi
modifică poziţiile relative, astfel încât forţele care apar în urma deformării (denumite forţe
elastice), să compenseze efectul forţelor externe sau interne. Dacă după înlăturarea forţelor ce au
determinat deformarea, corpul revine la forma iniţială, deformarea este denumită elastică, în caz
contrar plastică.
r
Sub acţiunea unei forţe exterioare deformatoare F (de întindere sau comprimare), aplicată la
capătul unui corp cu proprietăţi elastice (tijă, coardă, fir, resort, etc) acesta suferă o alungire
l  l  l 0 . Forţa de deformare este direct proporţională cu deformarea. În noua poziţie de
 
echilibru, forţa deformatoare este echilibrată de o forţă internă Fe   F , care ia naştere în urma
deformării, numită forţă elastică.
Experimental se constată că alungirea produsă unui corp cu proprietăţi elastice este direct
proporţională cu forţa aplicată şi cu lungimea iniţială şi invers proporţională cu aria secţiunii
transversale a corpului supus deformării, fapt evidenţiat de legea lui Hooke.
Legea lui Hooke se poate scrie sub forma: F  E l sau   E  
S l0
Notatia marimii Semnificatia marimii fizice
fizice
F o forţa deformatoare
S o aria secţiunii transversale a corpului asupra căruia acţionează forţa
deformatoare F
l0 o lungimea iniţială a corpului asupra căruia acţionează forţa F
l  l  l 0 o alungirea absolută a corpului cu proprietăţi elastice
E o modulul de elasticitate longitudinală (modulul lui Young).
F o efortul unitar
 
S
l o alungirea relativă
 
l0

SE
Din expresia legii lui Hooke rezultă formula forţei deformatoare F   l  k  l ,
l0
 
scrisă vectorial sub forma F  k  l .
 F
Definim constanta de elasticitate k  , exprimată prin raportul dintre modulul forţei
l
deformatoare F şi alungirea absolută l .
Ecuaţia   E   este exprimarea matematică a legii lui Hooke, care se enunta astfel:
“Efortul unitar este direct proporţional cu alungirea relativă.”
Forţa elastică care apare este egală şi de sens contrar cu forţa deformatoare. Dacă forţa F
este înlăturată, forţa elastică va aduce corpul în starea lui nedeformată.
Forţa elastică este forţa direct proporţională cu valoarea alungirii, dar care se opune
  
creşterii acesteia ( Fig.2), conform relaţiei: Fe   k   l   F , iar în modul Fe  F  k  l .

Fig.2
Legea lui Hooke este valabilă doar în domeniul de elasticitate a corpurilor. Când se depăşeşte
limita de elasticitate, dependenţa liniară F=f( l ) nu mai este respectată (graficul din Fig.3).

Fig.3
Limita de elasticitate este atinsă în momentul când graficul începe să se curbeze.
F
Constanta de elasticitate k este egală cu panta dreptei F=f(  l), conform relaţiei k  tgx 
l
Elasticitatea este proprietatea unui material sau a unui corp de a reveni la forma iniţială în
urma încetării acţiunii forţei deformatoare.
Corpurile reale sunt elastice într-un grad mai mare sau mai mic si pot fi clasificate in corpuri
elastice, plastice sau casante (friabile), dupa valoarea coeficientului de elasticitate si lungimea
zonei deformaţiei elastice, determinată după curba de deformare (Fig.4.a)
Pentru solidele reale,variaţia deformaţiei specifice in functie de efort se deosebeste mult de cea
reprezentată prin fig.4.a. Ea depinde in mare masură, pentru fiecare material dat, de caracterul
prelucrării şi de timpul acţiunii solicitărilor exterioare.Corpul poate fi casant sub acţiunea unor
forţe de scurtă durată, insa sub acţiunea unor forţe de lungă durată, mici ca valoare, să manifeste
deformaţii plastice mari - corpul prezintă fenomenul de fluaj sau curgere (Fig.4.b, zona b-c

Fig.4
Proprietăţile elastice ale solidelor sunt descrise de valoarea constantei de elasticitate sau
de valoarea modulului de elasticitate E.

3. Forţa de frecare

Forţele de frecare sunt forţe care apar la suprafaţa de contact a douǎ corpuri (solid-solid,
lichid-gaz, solid-lichid, lichid-lichid, gaz-gaz) şi care se manifestǎ prin opunerea la deplasarea,
sau la tendinţa de deplasare a corpurilor. Aceste forţe apar atât în cazul existenţei unei mişcari
relative (macroscopice) a corpurilor în contact, cât şi în lipsa ei, când forţele exterioare sunt prea
mici pentru a putea produce o deplasare relativă a corpurilor.
În primul caz le numim forţe de frecare cinetice, în al doilea caz, forţe de frecare statice.
Forţele de frecare cinetice pot fi clasificate în forţe de frecare de alunecare, forţe de frecare de
rostogolire.
Forţa de frecare la alunecare apare la suprafaţa de contact dintre două corpuri care
alunecă unul peste celălalt ( Fig.5) şi se opune sensului de mişcare a corpului.

Fig.5

Să luăm în considerare mişcarea unui corp pe o suprafaţă orizontală, în prezenţa frecării,

unde N reprezintă forţa exercitată la suprafaţă asupra corpului (Fig.6 a,b,c).

o Corpul nu se deplaseaza pe suprafaţa orizontală,

greutatea corpului si forta de reactiune normala din partea
planului se anihileaza reciproc.

Fig.6.a.
Corpul se afla pe o suprafaţă
orizontală.
 o Între corp şi suprafaţă se manifestă forţa de frecare
statică Fs (aderenţă), iar la început corpul nu se deplasează.
o Forţa Fs este proporţională cu mărimea forţei de
reactiune normala N (pentru o anumită pereche de suprafeţe
date).
o Fs poate avea orice valoare între zero (când corpul nu
se mişcă, F=0) şi o valoare maximă Fs   s N .
Fig.6.b o Fs   s N , unde  s este coeficientul de frecare
Asupra corpului se exercită o statică. În relatia Fs   s N se consideră semnul egal când
forţă F, paralelă cu
forţa aplicată are o astfel de valoare încât începe mişcarea
suprafaţa, forţă ce creşte
corpului.
progresiv.
o Forţa de frecare scade, apare o forţă de frecare de
alunecare (cinetica) , Fc   c N , caracterizată de
coeficientul de frecare cinetică (  c   s ).
o Corpul este antrenat în mişcare dacă forţa de tracţiune/


Fig.6.c împingere ( F ) este mai mare sau cel putin egală cu forţa de

frecare F f .
Corpul începe să se mişte. o Frecarea este considerată statică dacă F  F f , nu
există mişcare şi corpurile rămân în repaus unul faţă de altul.
Dacă F  F f , atunci corpul va aluneca şi apare o forţă de
frecare la alunecare. Forţa de frecare statică este mai mare
decât forţa de frecare cinetică.

Forţa de frecare de alunecare se exercită atunci când un corp alunecă pe suprafaţa altui
corp, este conţinută în planul de contact şi se opune vitezei relative de deplasare a unui corp
faţă de celălalt corp. Forţa de frecare reprezintă suma unui număr mare de interacţiuni între
moleculele celor două corpuri aflate în contact.
Legile frecării se studiază cu ajutorul dispozitivului numit tribometru (Fig.8) si se enunta astfel:

Fig.8

I) Forţa de frecare la alunecare nu depinde de aria suprafeţei de contact dintre corpuri, ci

doar de gradul lor de prelucrare sau de contaminare cu diferite substanţe.
  
II) Forţa de frecare F f este direct proporţională cu forţa de reacţiune normală N exercitată
din partea planului: F f    N
 Forţa de frecare la alunecare prezintă următoarele caracteristici:
 
o expresie vectorială  v v
F f    N 
v ; v este versorul vectorului viteză, cu
r
v
1
v
o la suprafaţa de contact apare o pereche de forţe
de frecare la alunecare (acţiunea şi reacţiunea)
o modul: Ff    N
o direcţie: o coincide cu directia de mişcare a corpului
o sens: o opus mişcării corpului

 Coeficientul de frecare(  ) are urmatoarele caracteristici:

Coeficientul de frecare la o este o constantă, care are valori cuprinse între 0 şi 1;
alunecare o depinde de natura materialelor din care sunt
confecţionate corpurile aflate în contact ;
o depinde de gradul de prelucrare sau de contaminare cu
diferite substanţe a suprafeţelor aflate în contact;
o variază întrucâtva cu viteza dar, în general, se consideră
ca fiind independent de viteză;
o este, de asemenea, aproape independent de mărimea
ariei suprafeţelor aflate în contact.
Coeficientul de aderenţă o intervine în expresia forţei de frecare statice F fs   s N ,
(static) forţa minimă necesară pentru a antrena în mişcare
relativă două corpuri aflate iniţial în contact şi în repaus;
o  s = tg s unde  s este unghiul maxim de echilibru
,
(unghi de aderentă) şi reprezintă unghiul planului
înclinat pentru care un corp se menţine în repaus pe
planul înclinat.

Coeficientul de frecare cinetică o intervine în expresia forţei de frecare cinetice

( s  c ) F fc   c N , forţa necesară menţinerii corpului într-o
mişcare relativă uniformă;
o  c  tg c , unde  c este unghiul de frecare la
alunecare şi reprezintă unghiul planului înclinat pentru
care corpul alunecă rectiliniu uniform pe plan.
 Cauzele frecării la alunecare sunt: aderenţa dintre materiale, rugozitatea suprafeţei
materialelor şi rezistenţa la deformare în cazul materialelor uşoare.

Frecarea fluidă
În cazul lichidelor şi a gazelor, există de asemenea frecare, dar nu sunt valabile relaţii de
tipul Fc   c N . Există o proprietate a lichidelor şi gazelor numita vâscozitate, care se referă la
frecarea între două suprafeţe care alunecă, având între ele un strat de lichid sau de gaz.
Când un corp este în contact cu un fluid (lichid sau gaz), şi aplicăm o forţă asupra
corpului, sau asupra fluidului, apare o forţă care se opune mişcării. De exemplu când apa curge
printr-o conductă, când un avion zboară prin atmosferă, sau când uleiurile lubrifiante sunt
antrenate în mişcare odată cu părţile componente ale unor maşini.
Dacă vâscozitatea unui fluid este mare, este posibil să nu existe mişcare datorită frecării
statice. Odată ce fluidul se mişcă printr-o conductă sau un corp se deplasează de-a lungul
fluidului, apare o forţă de frecare cinetică. Există frecare fluidă şi în cazul mişcării unui fluid în
contact cu un alt fluid, ceea ce se studiază în mecanica fluidelor.
Cauzele frecării fluide sunt efectele de turbulenţă de la nivelul suprafeţelor, atracţia şi
aderenţa dintre materiale, rezistenţa la deformare a fluidului (vâscozitatea).
Forţa de frecare la alunecarea unui corp solid într-un fluid este data de legea lui Stokes:
 
F f  C  v (unde C= constanta).

Comparând coeficienţii de frecare de alunecare cu cei de rostogolire, rezultă că frecarea

la rostogolire este mult mai mică decât frecarea la alunecare, ceea ce face ca în practică, ori de
câte ori este posibil, mişcarea de alunecare să fie înlocuită printr-o mişcare de rostogolire
(tramvaiele, trenurile, autovehiculele se deplasează pe roţi; axele, osiile, arborii sunt “prinse” prin
rulmenţi).
Dacă frecarea de alunecare nu poate fi înlocuită printr-o frecare de rostogolire, atunci se
realizează ungerea cu lubrifianţi, care micşorează forţele de frecare în mod considerabil. Se
cercetează realizarea lagărelor “cu aer”, care fac posibile mişcări cu frecari neglijabile.
Relaţia Fr = μN stabilită de Coulomb, este valabilă între anumite limite, care depind de
starea suprafeţelor în contact şi valorile reactiunii normale N. Legea nu se mai verifică pentru
suprafeţe foarte fin polizate (asperităţi sub 1/2000 din mm) şi pentru valori foarte mari ale
reactiunii N(când μ nu mai este constant, ci creşte foarte lent cu forta de apasare normala Fn).
De asemenea, experienţa arată că μ variază cu viteza.
Valoarea coeficientului de frecare la viteza egală cu zero reprezintă coeficientul de
frecare de repaus sau coeficientul de aderenţa.
Frecarea este însoţită de o disipare de energie manifestată prin încălzirea suprafeţelor de
contact; de asemenea, frecarea este însoţită de electrizarea corpurilor în contact.
Frecarea joacă un rol deosebit în viaţă şi tehnică, ea face posibil mersul animalelor şi al
omului, deplasarea vehiculelor cu roţi, transmisia cuplurilor prin curele, scrisul pe hârtie şi pe
tablă etc.
 4. Forţa de tensiune mecanică
Forţa de tensiune mecanica se exercită în fire, cabluri, tije, bare de legătură, considerate
inextensibile, ca o consecinţă a principiului acţiunii şi reacţiunii, indiferent dacă se află în
repaus sau în mişcare.
Exemple:
Fig.12
o direcţie şi în sensuri opuse, nu constituie pereche de
Considerăm un corp aflat pe o suprafaţă
orizontală. Corpul acţionează asupra suprafeţei cu
o forţă egală cu greutatea corpului. La rândul ei,
suprafaţa „reacţionează” cu o forţă egală şi de sens
opus (reacţiunea normală), cele două forţe fiind
egale în modul: N=G.
o considerare frânghia ca un corp distinct, singurul rol al
Presupunem că un om trage de o
frânghie legată de corp, după direcţia orizontală.
Despre un corp ca frânghia din Fig.12, care este
supusă întinderii la capetele sale, se spune că este
tensionat. Tensiunea în orice punct este egală cu
forţa exercitată în acel punct.

o F 1 reprezintă forţa exercitată de către

om asupra frânghiei. Reacţiunea sa este o forţă F1'
care acţionează pe aceeaşi direcţie, dar în sens opus.
 
F 1   F1'

F 2 este forţa cu care frânghia
acţionează asupra blocului. Reacţiunea sa este forţa

F2' egală şi de semn opus cu sensul forţei exercitate
 
asupra frânghiei de către bloc. F 2   F2
'
 
o Deşi F 1 şi F 2 acţionează pe aceeaşi
forţe acţiune-reacţiune. Acţiunea şi reacţiunea
acţionează, în mod necesar, asupra unor corpuri
diferite. Dacă corpul s-ar mişca uniform atunci
F1'  F2 . Dacă însă se mişcă accelerat atunci F1  F1'
şi F2  F2' însă F1  F2' . În acest caz nu s-a luat în
frânghiei fiind acela de a transmite forţele de la un
corp la altul.
o Tensiunea la capătul din dreapta al
'
frânghiei este egală în modul cu F1 (sau F1 ) iar la
capătul din stânga este egală în modul cu F2 (sau
'
F2 ). Dacă frânghia este în echilibru şi, cu excepţia
celor două capete, asupra ei nu acţionează nici o forţă,
tensiunea este aceeaşi la ambele capete.
 
Aşadar, fortele G şi T nu sunt o pereche acţiune-
reacţiune deşi ele au acelaşi suport, sunt egale în

modul şi de semne contrare. Reacţiunea la forţa G
este atracţia exercitată asupra Pământului de către
corp. T=G reprezintă de fapt prima lege a lui Newton:
corpul este în repaus când rezultanta forţelor ce
 
acţionează asupra lui este nulă. Reacţiunea forţei T

este forţa T ' , îndreptată în jos, care conform legea a
 
treia a lui Newton va fi: T   T ' , iar in modul
T T'.

Fig.13
Considerăm un corp atârnat cu o frânghie,

a cărei greutate este neglijabilă, de un tavan. T şi
 
G nu reprezintă acţiunea şi reacţiunea. G este
forţa cu care Pământul acţionează asupra corpului,

iar T este forţa cu care firul acţionează asupra
corpului.
Forţele de tensiune în fir
corespunzătoare unor poziţii ale pendulului se pot scrie
conform relaţiilor de mai jos:
In poziţia de echilibru a pendulului
aflat în repaus: T  mg ;
Intr-o poziţie în care pendulul este în
repaus şi depărtat cu unghiul  m : T  mg cos  m ;
Intr-o poziţie în care pendulul este în
mişcare şi depărtat cu unghiul α în raport cu poziţia de
echilibru: T ( )  mg (3 cos   2 cos  m ) ;
Fig.14 La trecerea pendulului prin poziţia de
mv 2
echilibru cu viteza v: T  G  Fcf  mg  .
Pendulul gravitaţional este reprezentat de l
către un corp de dimensiuni mici şi de masă m,
suspendat la capătul unui fir inextensibil, de
lungime l şi de masă neglijabilă, capabil să
oscileze liber sub acţiunea greutăţii

5. Forţa de inerţie

Forţa de inerţie este o forţă fictivă, care se manifestă doar asupra corpurilor aflate în S.R.N.I.

Se ştie că mişcarea rectilinie şi uniformă a unui sistem de referinta in raport cu un sistem

inerţial nu poate fi pusă în evidenţă prin nici o experienţă mecanica din interiorul sistemului,
pentru că, în diferite sisteme inerţiale, fenomenele mecanice se petrec la fel (principiul
 relativităţii galieene postulează echivalenta sistemelor de referinţă inerţiale). Alta este situaţia în
cazul unui sistem neinerţial, care se mişca accelerat.
Considerăm un corp M de masa m, care într-un sistem inerţial St are acceleraţia
ai deci, în sistemul Si, asupra corpului acţionează o forţă . Ce se întâmpla în
sistemul propriu SM al corpului M, aflat în sistemul de referinţă fără de care corpul M este în
repaus şi care este un sistem neinerţial, cu acceleraţia a0=ai, fără de St? Acceleraţia a, a corpului,
măsurată în sistemul propriu de către un observator din acest sistem este nulă. Dacă admitem că
legea a II-a a dinamicii este valabilă într-un sistem neinerţial, atunci în sistemul propriu, forţa
care acţionează asupra corpului M este nulă, pentru că a=0. Deci, în sistemul SM pe lângă forţa Fi,

trebuie să acţioneze o altă forţa suplimentară, F0, astfel încât: şi deci

numita forţa de inerţie.

Forta de inerţie prezintă următoarele caracteristici:

o Eexpresie vectorială  
F i   m  a unde m este masa corpului asupra
căruia se exercită forţa de inerţie, iar a este
acceleraţia S.R.N.I.

o Mmodul: Fi  m  a
o Ddirecţie: 
forţa Fi are aceeaşi direcţie cu a vectorului

acceleraţie a
o Ssens: 
forţa Fi are sens opus vectorului acceleraţie a


 Forţele de inerţie pot fi ilustrate în mai multe moduri. Exemple:

o
De exemplu, un om închis într-o cutie care
stă nemişcată pe Pământ constata că e “ţinut” pe
podeaua cutiei cu o anumită forţă proporţională cu
masa sa. Dar în cazul când Pământul “nu ar exista”
şi cutia ar sta nemişcată sau s-ar mişca rectiliniu
uniform, omul dinăuntru ar pluti în spaţiu; în cazul
în care cutia s-ar mişca cu acceleraţia g “în sus”,
Fig.15 omul din cutie ar simti o forţă de inerţie care l-ar
o Forţa de inerţie, exprimata prin trage “în jos”, spre podea, , ca şi forta
relaţia , este proporţională cu masa gravitaţionala.
corpului, fapt valabil şi pentru forţa de greutate
 . Einstein a ajuns la concluzia că, cel
puţin în regiuni limitate ale universului, gravitaţia
poate fi considerată o forţă de inerţie.
o Considerăm un corp suspendat
suspendat prin intermediul unui dinamometru,
într-un ascensor.
Fig.16.a,b
o Daca împingem accelerat un pahar
cu apa pe o masă, greutatea acţionează în jos
asupra apei, dar datorita acceleraţiei orizontale
mai apare şi o forţă de inerţie acţionând, orizontal,
în sens opus acceleraţiei.
Când ascensorul este în repaus sau în
mişcare
rectilinie uniformă, dinamometrul indică o forţă
egală cu greutatea corpului suspendat.
Când ascensorul urcă
accelerat,dinamometrul
indică o forţă mai mare F  G  Fi  m( g  a) Dacă
ascensorul coboară accelerat, dinamometrul indică
forţa F  G  Fi  m( g  a) .
Dacă ascensorul coboară accelerat,
dinamometrul indică forţa F  G  Fi  m( g  a) .
Tot datorită forţei de inerţie, atunci când ne
aflăm într-un lift care urcă accelerat, simţim o
uşoară senzaţie de îndoire a genunchilor, iar când
liftul coboară accelerat avem o uşoară senzaţie de
plutire.
o Rezultanta celor două forţe face un unghi cu
verticala, iar în timpul mişcării, suprafaţa apei va fi
perpendiculară pe această forţă rezultanta. Ca
urmare, ea va fi înclinată cu un unghi fata de
orizontală, apa “stând” mai sus în partea din
“spatele” paharului.
o Când împingerea asupra paharului încetează,
şi acesta se opreşte treptat din cauza frecării, sensul
forţelor de inerţie se schimba, iar apa ”se afla” acum
mai sus, în partea din “faţă” a paharului.

Fig.17.a,b

6. Forţa centripetă şi forţa centrifugă

Forţa care menţine un punct material într-o mişcare circulară pe traiectorie se numeşte
forţă centripetă ( ) şi este determinată de „acţiunea” legăturii materiale (substanţa sau câmp)
asupra punctului material. Forţa de „reacţiune” a punctului material asupra legăturii se numeşte
forţă centrifugă ( ). Deşi cele două forţe au acelaşi modul şi acelaşi suport, trebuie subliniat

faptul că au sensuri opuse şi se aplică unor corpuri diferite, adică , are drept punct

de aplicaţie punctul material, iar are ca punct de aplicaţie legătura materială.

Forţa centripetă este o forţă centrală, orientată permanent spre centrul cercului, care
menţine corpul într-o mişcare pe traiectoria circulară.
Forţa centripetă determină modificarea permanentă a orientării vectorului viteză şi
apariţia accceleraţiei centripete, orientată tot spre centrul cercului. Ea poate fi de natură
elastică, gravitaţională, electrică etc.
De exemplu, Luna se menţine pe orbită în jurul Pământului, datorită forţei centripete
cauzate de interacţiunea gravitaţională dintre Lună şi Pământ (Fig.16). Dacă forţa gravitaţională
ar dispărea brusc, Luna ar fi aruncată pe o traiectorie dreaptă, tangentă la orbita sa anterioară în
jurul Pământului.
 

Forţa centripetă se exprimă vectorial: F cp  m r .

2

Forţei centripete i se va opune o forţă egală în modul şi de sens opus, numită forţă
centrifugă (Fig.17).
    4 2
F cf  m 2 r ; F cp   F cf ; Fcp  Fcf  m r  mv / r  m 4  r  m 2 r
2 2 2 2

Fig.18.a

 Exemple de situatii in care se manifesta forta centrifuga:

o Faţă de un observator terestru, bila se află în mişcare circulară


uniformă, datorată forţei centripete Fcp . Observatorul de pe disc

citeşte valoarea forţei centripete Fcp cu ajutorul dinamometrului.
Deşi asupra bilei acţionează o forţă, totuşi bila rămâne în repaus pe
disc, deoarece asupra bilei mai acţionează o forţă, complementară
  
Fig.18.b forţei centripete Fcp - forţa centrifugă Fcf . Forţa centrifugă F cf
o Pe un disc ce se este o forţă de inerţie (numită şi forţă complementară sau
roteşte în jurul unui ax, pseudoforţă) care echilibrează forţa F în interiorul sistemului de
cp
este aşezată o bilă, legată
referinţă (disc) încât, bila este în echilibru şi repaus faţă de acesta.
de ax prin intermediul
Dacă se va rupe legătura corpului cu axul, faţă de observator, corpul
unui dinamometru
se va îndepărta, deoarece el nu mai este în echilibru, singura forţă
care rămâne, în acel moment, este forţa centrifugă de inerţie şi are ca
efect îndepărtarea corpului faţă de axul de rotaţie.
 o Dacă plasăm o monedă pe un disc rotitor, moneda va fi
aruncată spre exteriorul discului pe o traiectorie sub formă de linie
dreaptă, în momentul când este învinsă frecarea întâmpinată din
partea discului. Forţa care determină mişcarea monedei este forţa
centrifugă şi este o forţă de inerţie.
Fig.18.c

o Când rotim o bilă aflată la capătul unei frânghii, putem simţi

forţa centrifugă ce se exercită asupra acesteia, spre exteriorul
traiectoriei circulare.
o De asemenea, forţa centrifugă este simţită de catre persoanele
aflate într-un carusel în mişcare de rotaţie, dar această forţă nu există
Fig.18.d faţă de un observator aflat pe sol.
Aflaţi într-un vehicul (automobil, vagon) care virează brusc, observăm că persoanele din
picioare au tendinţa de mişcare spre în afară, spre exteriorul „virajului” (curbei). În mod obişnuit
se spune că acest fapt se datorează forţei centrifuge. Explicaţia este următoarea: datorită legăturii
slabe pe care o au persoanele aflate în picioare, cu centrul de rotaţie (legătura se manifestă numai
prin forţa de frecare dintre tălpile picioarelor şi platforma vehiculului), în virtutea inerţiei, apare
tendinţa de mişcare uniformă şi rectilinie pe direcţia de mers şi cu viteza anterioară intrării în
viraj. Această forţă „percepută” de observatorul aflat în mişcare de rotaţie se numeşte forţă
centrifugă de inerţie.
Existenţa acestor forţe face necesară supraînălţarea terasamentului unei căi ferate sau a
unei şosele, la curbe, pentru a se evita solicitările nesimetrice sau răsturnările. De exemplu, în
cazul unui vagon de cale ferată, în curbă, forţa centripetă este dată de acţiunea şinelor asupra
roţilor, iar forţa centrifugă, de acţiunea roţilor asupra şinelor (fig.). În centrul de greutate al
vagonului (C) acţioneaza greutatea şi forţa centifugă , a căror rezultantă este . Dacă
terasamentul nu este supraînălţat, şina exterioară este mai mult solicitată şi se uzează mai repede,
iar în cazul în care viteza de angajare în curbă este foarte mare, forţa de inerţie creşte aşa de mult,
încât direcţia rezultantei poate trece în afara bazei de susţinere, fapt ce va duce la răsturnarea
vehiculului. Pentru a se preveni o asemenea eventualitate, la curbe drumurile sunt supraînaltate la
partea exterioară, iar viteza de angajare în viraj este limitată. O supraînălţare corectă se realizează
astfel încat rezultanta să fie perpendiculară pe drum (fig b). În acest fel, şinele (şoseaua, roţile)

sunt uniform solicitate. Din triunghiul fortelor rezulta , adică unghiul

de supraînălţare a dumurilor la curbe nu depinde de masa vehiculului, dar depinde de raza de

curbură a drmului şi de viteza de angajare in curbă.
 9. Forţe care se manifestă în cazul unui fluid

9.1. Presiunea

După starea de agregare, corpurile se clasifică în trei categorii: solide, lichide şi gaze.
Lichidele şi gazele poartă denumirea de fluide. Un fluid este, prin definiţie, o substanţă care
poate curge şi care ia forma vasului care o conţine. Gazele si lichidele se deosebesc prin
compresibilitate, gazele fiind uşor compresibile, pe când lichidele sunt practic incompresibile.
Pentru a studia comportarea fluidelor, se utilizează un model fizic numit fluid ideal care
este incompresibil şi lipsit de vâscozitate. Acest model de fluid ideal constituie o aproximaţie
satisfăcătoare pentru un număr mare de lichide şi gaze, atât timp cât vitezele acestora sunt mai
mici decât viteza sunetului.
Orice fluid exercită o presiune asupra pereţilor incintei în care se află sau asupra unei
suprafeţe aflate în contact cu fluidul. De exemplu, coloana cu aer ce reprezintă atmosfera terestră
exercită o presiune asupra Pământului. Aceasta este presiunea atmosferică.
Presiunea este mărimea fizică scalară egală cu forţa care acţionează normal şi uniform pe
F N
unitatea de suprafaţă: p  . Unitatea de măsură în S.I: p SI  2  Pa (Pascal)
S m
Alte unităţi de măsură pentru presiune utilizate în practică:
o Torrul o este presiunea exercitată de o coloană de mercur cu înălţimea de
1mm, datorită greutăţii sale: 1torr=1mmHg=133,3N/m2
o Atmosfera o reprezintă presiunea exercitată de greutatea unui corp cu masa de
1kg pe o suprafaţă cu aria de 1cm2: 1at=9,8 104N/m2
tehnică
o Atmosfera o reprezintă presiunea exercitată de aerul atmosferic la nivelul mării,
în condiţii normale de climă: 1atm=760mmHg=1,013 105N/m2
fizică

9.2. Presiunea hidrostatică

Pentru a calcula presiunea exercitată de un lichid de densitate asupra suprafeţei
inferioare a unui vas în care se află lichidul respectiv, notăm cu h înălţimea lichidului şi cu S
suprafaţa inferioară a vasului (Fig.23). Aplicăm formula p=F/S, unde F reprezintă greutatea
F mg Shg
lichidului: p     gh
S S S
Presiunea atmosferică normală este egală cu presiunea unei coloane de mercur
h cu înălţimea h=760 mm (la nivelul mării şi la temperatura de 0 grade Celsius).

S
Fig.23
Aplicând formula F mg Shg rezultă:
p    gh
S S S
kg m
p  13,6  10 3 3
 9,8 2  0,76m  1,013  10 5 Pa
m s
Unitatea N / m 2 a primit denumirea de Pascal (Pa) după numele fizicianului Blaise
Pascal. Valoarea p  1,013  10 5 Pa  10 5 Pa este presiunea atmosferică normală. În practică
presiunea se mai exprimă în milimetri coloană de mercur (mm Hg) sau Torr după numele
fizicianului Torriceli care a efectuat celebrul experiment care-i poartă numele.
Forma vasului în care se află lichidul nu are influenţă asupra presiunii; presiunea este
aceeaşi în toate punctele aflate la aceeaşi adâncime.
Dacă deasupra lichidului din vasul considerat se aşază un piston şi asupra lui se
acţionează cu o forţă, deci asupra lichidului se exercită o presiune, această presiune se transmite
cu aceeaşi intensitate, la orice adâcime. Acest fapt a fost observat de Blaise Pascal (1623-1662)
şi reprezintă legea lui Pascal : “Presiunea aplicată unui fluid aflat într-un vas este transmisă
integral oricărei porţiuni a fluidului, precum şi asupra pereţilor vasului”. Legea lui Pascal se
aplică la funcţionarea presei hidraulice – un dispozitiv de amplificare a forţei. Pompele
aspiratoare, aspiratoare-respingătoare funcţionează pe baza sifonului şi a transmiterii presiunii
exercitate din exterior (legea lui Pascal).
9.5. Forta arhimedica. Principiul lui Arhimede

O observaţie foarte veche arată că un corp scufundat într-un fluid are o greutate mai mică
decât greutatea lui în aer. Ca exemplu am putea da un buştean care pluteşte pe apă sau un balon
umplut cu heliu în aer.
O formă cantitativă a acestei observaţii o reprezintă principiul lui Arhimede:
„Un corp scufundat într-un fluid este acţionat din partea acestuia cu o forţă îndreptată în sus,
egală cu greutatea fluidului dezlocuit de corp”.
Demonstraţia acestei legi se face experimental. Ţinând seama de enunţul principiului lui
Arhimede putem scrie pentru forţa arhimedică relaţiile: FA  mg   lVg , unde V este volumul
corpului şi  l este densitatea lichidului

Fig.26

Presiunea hidrostatică datorită greutăţii lichidului variază liniar cu adâncimea, p =ρgh,

dacă se consideră că nu se modifică densitatea lichidului cu adâncimea şi că, de asemenea,
valoarea lui g rămâne aceeaşi până la cele mai mari adâncimi (11 000 m). Datorită presiunii
hidrostatice şi transmiterii ei în toată masa lichidului, un corp scufundat într-un lichid este împins
de o forţă egală cu greutatea volumului de lichid dislocuit, FA, numită forţă arhimedică.
Rezultanta dintre forţa arhimedică şi greutatea corpului poate lua valorile:
G > FA ,  c   l o Dacă  c   l , corpul se deplasează în lichid şi se opreşte pe
R  G  FA  G a fundul vasului, sub actiunea fortei rezultante, numita greutatate
aparenta Ga.
G = FA,  c   l o În cazul  c   l , corpul se va afla în echilibru la orice
R  FA  G  0 adâncime în lichid sau corpul pluteşte în fluid (submarine, baloane);
G < FA, c    l o Dacă  c   l , FA  G , iar rezultanta poartă numele de forţă
R  FA  G  Fa . ascensională. În acest caz, corpul se mişcă spre suprafaţa lichidului
sub actiunea fortei rezultante, numită forta ascensionala Fa si corpul
va pluti la suprafaţă (greutatea va fi echilibrată de greutatea fluidului
dezlocuit din partea corpului aflat în lichid).