Aspirină

Aspirina, sau acidul acetilsalicilic, este un medicament antiinflamator non-steroidian din

familia salicilaților, folosit în general ca un analgezic minor, ca antipiretic, sau ca
antiinflamator. În plus, aspirina în doze mici are un efect antiagregant și este folosit pe
termen lung ca să diminueze riscul de infarct.
Numele de Aspirin reprezintă denumirea sub care compania Bayer din Germania a produs
pentru prima dată acest medicament. Astăzi, termenul este folosit în mod curent pentru
desemnarea acestui medicament, incluzând chiar variantele care nu sunt produse de Bayer.
Există însă țări în care cuvântul Aspirin se referă numai la versiunea produsă de Bayer - orice
altă versiune a medicamentului purtând numele de "acid acetilsalicilic".

Istoria descoperirii

ipocrate, medicul grec după care s-a numit jurământul lui Hipocrate, a scris în secolul al V-lea
î.Hr. despre o pudră amară extrasă din scoarța de salcie care avea puterea de a ușura durerile
și de a reduce febra. Acest remediu este menționat în texte antice din Sumer, Egipt și Asiria.
De asemenea, amerindieniifoloseau scoarța de salcie pentru a ușura durerile de cap, febra,
durerile de mușchi și reumatismul. Preotul Edmund Stone, din Chipping Norton, Anglia, a
notat în 1763 că scoarța salciei este un remediu eficace împotriva febrei.
Extractul activ al scoarței, numit salicină,
după numele latin pentru salcia albă ( Salix
alba ), a fost izolat în forma sa cristalină
în 1828, de către farmacistul francez Henri
Leroux și chimistul italian Raffaele Piria,
care au reușit să separe acest acid în forma
sa pură. Salicina este foarte acidă când este
într-o soluție apoasă saturată, având un
nivel pH de 2,4, de aici numele de acid
salicilic.
În 1839 s-a observat că acidul salicilic cauza
probleme digestive, cum ar fi, de exemplu,
iritarea stomacului sau diaree. În 1897, un
cercetător de la compania Friedrich Bayer,
din Germania, a înlocuit una dintre grupele funcționale hidroxil din acidul salicilic, cu o grupă
acetil, care reducea semnificativ efectele negative. Acesta a fost primul medicament de
sinteză și începutul industriei farmaceutice.
Cine a descoperit acidul acetilsalicilic este o problemă destul de controversată. Oficial,
inventatorul aspirinei a fost Felix Hoffmann. Pe de altă parte, Arthur Eichengrün a spus
în 1949 că el a plănuit și dirijat sinteza aspirinei, pe când rolul lui Hoffmann a fost doar
sinteza inițială a medicamentului, folosind procesul lui Eichengrün. Versiunea lui Eichengrün
a fost ignorată de istorici și chimiști până în 1999, când Walter Sneader de la Departamentul
de Științe Farmaceutice de la Universitatea din Strathclyde (Glasgow, Regatul Unit) a
reexaminat cazul și a ajuns la concluzia că Eichengrün a avut dreptate și că într-adevăr el este
cel care ar trebui recunoscut pentru invenția aspirinei. Compania Bayer nu recunoaște
această variantă nici până în ziua de astăzi.
Utilizari in afara medicinei

1. Aspirina trateaza acneea

2. Indeparteaza matreata

3. Vindeca intepaturile insectelor

Intepaturile insectelor sunt adesea insuportabile pentru ca provoaca mancarimi si uneori au
chiar senzatia de arsura. Aplica pe zonele afectate o solutie realizata din aspirina pisata si
apa, iar problema este rezolvata.
4. Aspirina trateaza mahmureala

5. Aspirina indeparteaza petele de transpiratie

6. Ajuta florile proaspat taiate sa reziste mai mult

7. Exfoliant pentru ten

Acidul salicilic este adesea folosit in obtinerea produselor cosmetice exfoliante.

8. Improspateaza culoarea parului

isi pierde stralucirea. Pentru un efect uimitor se dizolva 7-8 tablete de aspirina in apa si se
intinde solutia in tot capul. Se lasa sa actioneze timp de 10 minute si apoi se clateste cu apa
calda.

9. Are proprietati antifungice

Iritatii precum "piciorul atletului" si multe alte ciuperci ale piciorului se pot trata foarte usor
cu ajutorul unei pudre realizata din cateva tablete de aspirina.

10. Ingrasamant pentru sol

11. Indeparteaza negii

12. Indeparteaza petele tesaturilor din fabrica

13. Aspirina vindeca bataturile

14. Scoate petele de oua de pe haine

15. Reporneste bateria masinii

Daca bateria masinii nu mai porneste puteti sa folositi doua tablete de aspirina pe care sa le
puneti in interiorul acesteia. Acidul acetilsalicilic din compozitia aspirinii se combina cu acidul
sulfuric din baterie si produce o ultima incarcare care va va permite sa ajungeti pana la cel
mai apropiat service auto.

Utilizari in medicina
Aspirina are trei utilizari principale :
– ca analgezic
– ca antipiretic (pentru combaterea febrei)
– ca agent inflamator
Aspirina ca analgezic are efect moderat (la fel ca paracetamolul), fiind eficienta in dureri de
cap, dureri musculare, dureri dentare sau dureri menstruale. Este de asemenea destul de
eficace in tratarea afectiunilor dureroase cronice (de lunga durata), ca de exemplu in unele
cancere.
Aspirina este un anti inflamator puternic, dar cu utilizare limitate de efectele sale secundare
si a altor boli reumatice.
Ca antipietic este folosita in raceli, stari febrile si gripa. Scaderea temperaturii se realizeaza
prin producerea transpiratiei.
In doze mici (75-100mg) aspirina poate preveni formarea cheagurilor de sange care produc
de exemplu, infarctele miocardice sau accidentele vasculare cerebrale. Aspirina este indicata
si pentru pacientii cu tulburari de ritm cardiac (fibrilatie atriala).
Zaharide
Zaharidele sunt compusi organici naturali de origine vegetala cu rol de rezerva de hrana, dar
si de sustinere mecanica a plantelor.Zaharidele se mai numesc si hidrati de carbon deoarece
au formula generala CmH2nOn in care raportul atomilor H:O=2:1 ca si in molecula de apa sau
glucide datorita gustului dulce pe care multe haharide il au: glucoza, fructoza, zaharoza,etc.
Substantele care apartin acestei clase sunt cunoscute sub trei denumiri distincte:

–glucide, denumire recomdandata de IUPAC, care provine de la glucoza(grec. glypkys –

dulce), unul dintre rep;rezentantii cei mai importanti ai clasei;
–hidrati de carbon, nume impropriu, care deriva din faptul ca principalii reprezentanti ai
clasei au formula generala Cn(H2O)m.
daca:

n= 5; m=5 -> C6(H2O)6 ->C5H12O5, pentoza;

n= 6; m=6 ->C6(H2O6)->C6H12O6, hexoza;
n=12; m=11 ->C12(H2O)11->C12H22O11, zaharoza.
-zaharide(zaharuri), nume care provine de la unul dintre reprezentantii importanti ai clasei –
zaharoza.

CLASIFICARE ZAHARIDELOR
Glucidele se mai pot clasifica astfel:

 Monozaharide:
 cu 5 atomi de carbon (ex.: manoza, roboza și dezoxiriboza);
 cu 6 atomi de carbon (ex.: glucoza, fructoza și galactoza – toate 3 au formula
moleculară C6H12O6, dar proprietăți diferite;
 Polizaharide:
Amidonul: este substanță de rezervă în celula vegetal; are rol energetic;
Glicogenul: este substanță de rezervă în celula bacteriană, fungală și aimală; are rol
energetic;
Celuloza și hemiceluloza: intră în alcătuirea peretelui celular la plante;
Chitina: intră în alcătuirea peretelui celular în celula fungală și în exoscheletul insectelor.
Enzimele si reactiile chimice

Enzimele reprezinta biocatalizatorii de natura proteica specifici reactiilor chimice din

organismele vii. Dezvoltarea puternica a enzimoligiei este legata de perioada ultimelor
decenii, desi prima descoperire a unei enzime o datoram cercetarilor lui Payen si Persoz care
în 1833 obtin dintr-un extract apos al proteinelor din malt, prin precipitare cu alcool etilic, un
principiu activ capabil sa hidrolizeze amidonul cu formare de mono si diglucide. Astazi acesta
substanta este cunoscuta ca amilaza.

Conceptia asupra modului în care are loc cataliza enzimatica a fost profound
reconsiderata. Initial s-a considerat, prin analogie cu catalizatorii anorganici, ca enzimele sunt
catalizatori de suprafa# 19119t1912t 5;a. Ulterior s-a demonstrate ca moleculele de enzime
poseda mai multi centri activi, reactia având loc într-un punct în care molecula enzimei are o
structura ce se poate modifica specific pentru a se lega cu substratul. Astfel catre sfârsitul
secolului al XIX-lea Fischer, studiind specificitatea enzimelor pentru substrat, elaboreaza
cunoscuta teorie a cheii si broastei, conform careia raportul structural dintre enzima si
substratul sau este similar aceluia dintre cheie si broasca.

În majoritatea cazurilor, centrul activ al unei enzIme nu este constituit dintr-un singur
component, ci dintr-o suita de resturi de aminoacizi aranjati într-o configuratie care sa
corespunda steric structurii chimice a substratului [Dumitru, 1974].

Principiile de baza ale catalizei si ratiunea utilizarii acesteia în chimia organica nu sunt
noi, ele se regasesc în cercetarile lui Pasteur din a doua jumatate a secolului al XIX-lea. El a
demonstrat ca obtinerea unui izomer optic activ pornindu-se de la amestecul racemic este
posibila prin utilizarea unui microorganism care ataca si degradeaza doar un singur
enantiomer, lasându-l pe celalalt nemodificat.

În jurul anului 1900 a fost descoperit si un alt aspect al biocatalizei, a carui importanta
a fost recunoscuta doar în ultimii zeci de ani.Este vorba de fapt ca actiunea catalitica a
enzimelor hidrolitice este reversibila, în sensul ca ele catalizeaza si reactiile inverse. Evident
însa ca în acea perioada proceselor biocatalitice nu li se acorda împortanta cuvenita, întrucât
se stia doar foarte putin despre felul în care se desfasoara aceste procese.

Enzimele, care sunt biocatalizatori de natura proteica, actioneaza în medii apoase

neutre si la temperatura ambianta, reusind sa întermedieze desfasurarea unor reactii de o
complexitate mare. Dupa ce progresele înregistrate în domeniul biotehnologiei au facut
posibila obtinerea unui numar mare de enzime accesibile la pret, utilizare alor a cunoscut o
foarte mare dezvoltare. Procesele biocatalitice se bazeaza pe utilizarea capacitatii catalitice a
enzimelor si pot fi incluse în ramura biotehnologiilor. [Preda, 2003]

Procesele fermentative clasice constau în cultivare unor microorganisme, care pot fi

bacterii, drojdii sau ciuperci, pe medii nutritive potrivite care reprezinta substratul pentru
metabolismul lor. Substrat este denumit reactantul a carei transformare chimica este cataliza
de enzima. În functie de scopul urmarit, exista patru tipuri de asemenea procese:

· procese care produc celule microbiene sau biomasa

 · procese care produc enzime microbiene

· procese în care se obtin metabolitii de natura microbiana

· procese de transformare, care realizeaza modificarea unui compus chimic

introdus în mediul de cultura.

Trebuie remarcat ca în toate aceste procese se produce într-o prima faza dezvoltarea
microorganismului respectiv pe substratul organic si abia dupa aceea are loc conversia
propriu-zisa a acestuia. Cel mai simplu si clasic exemplu este dat de fermentatia glucozei la
etanol cu Saccharomyces cerevisiae. O alta caracteristica a proceselor fermentative este
aceea ca în general exista mai multe etape catalitice între substrat si produs si deci mai multe
enzime implicate în realizarea lor. Acest tip de procese prezinta însa si doua dezavantaje
importante:

· procesul este însotit în toate cazurile de obtinerea unor cantitati însemnate de

biomasa si drept urmare concentratia produsului util mediu de fermentatie este redusa, iar
separarea ei este dificila si costisitoare;

· în general, microorganismele produc o deversitate mare de enzime, chiar în

conditii de cultra controlate, ceea ce poate duce la aparitia unor produse secundare
nedorite.

Interesul pentru utilizare enzimelor drep biocatalizatori a crescut foarte mult în ultimii
ani. Reactiile chimice obisnuite, pentru a putea fi realizate în mod eficient, necesita adeseori
temperaturi sau presiuni înalte.

Clasificarea enzimelor

Desi au existat o multime de încercari de clasificare a enzimelor pâna în 1955 nu s-a

gasit o solutie satisfacatoare. De aceea s-a înfiintat la initiativa Uniunii Internationale de
Biochimie, Comisia de Enzimologie cu misiunea de a elabora o clasificare si o nomenclatura
unica a enzimelor si coenzimelor, de a stabili si defini unitatile în care se poate exprima
activitatea unei enzime, precum si de a recomanda simboluri unice pentru cinetica
enzimatica.

Astfel enzimele sunt clasificate în clase dupa natura similara a procesului catalitic, în
subclase, în functie de unele detalii privind gruparile chimice supuse transformarii si natura
cofactorilor implicati în reactie.

Fiecare enzima este desemnata printr-un cod format din patru cifre care contine
informatii despre enzima respectiva (lactat dehidrogenaza are codul EC 1.1.1.27, EC
reprezinta prescurtarea de la Enzyme Comission).

În functie de reactia pe care o catalizeaza avem sase mari clase:

1. oxidoreductaze: catalizeaza diferite reactii redox

 2. transferaze: catalizeaza reactii de transfer a unor grupari chimice

3. hidrolaze: catalizeaza scindarea hidrolitica a diferitelor legaturi sau grupari

4. liaze: catalizeaza reactii de eliminare a unor grupari din molecula substratului

cu formarea unei duble legaturi

5. izomeraze: catalizeaza reactii de izomerizare D-L, cis-trans etc.

6. ligaze sau sintetaze: catalizeaza reactii de condensare a doua molecule,

cuplate cu scindarea unei legaturi macroergice din ATP sau dintr-un trifosfat
similar

A doua cifra a codului indica subclasa:

· pentru oxidoreductaze a doua cifra indica donorul de fidrogen: grupari

CH-OH, grupari aldehidice sau cetonice, grupari CH-CH, grupari CH-NH 2 etc.

· pentru transferaze a doua cifra indica gruparea care este transferata:

grupari cu un atom de carbon, resturi de aldehide sau cetone, resturi acil, grupari glicozil,
grupari alchil, etc.

· Pentru hidrolaze a doua cifra indica compusii sau legaturile asupra carora
actioneaza enzimele: legaturi esterice, compusi glicozil, legaturi peptidice, etc

A treia cifra a codului indica sub-subclasa. Pentru oxidoreductaze, a treia cifra indica
acceptorul de hidrogen, care poate fi NAD + sau NADP+, un citocrom, oxigenul molecular, etc.
Pentru transferaze a treia cifra da indicatii asupra tipului de grupare transferata, metil,
hidroximetil si formil, carboxil si carbamoil, etc.

A patra cifra este numarul de ordine a enzimei din sub-subclasa de care apartine.
[Dumitru, 1974]

1.2 Hidrolazele

Clasa hidrolazelor este o clasa ce cuprinde toate enzime care catalizeaza reactii de
transfer în care acceptorul principal este apa [Dumitru, 1974].

Reactia generala catalizata de hidrolaze este:

Clasificarea hidrolazelor

3. Hidrolaze

3.1 actioneaza asupra legaturilor esterice

 3.1.1 hidrolazele esterilor carboxilici

3.1.2 hidrolazele tiolesterilor

3.1.3 hidrolazele monoesterilor fosforici

3.1.4 hidrolazele diesterilor fosforici

3.1.5 hidrolazele monoesterilor trifosforici

3.1.6 hidrolazele esterilor sulfurici

3.2 actioneaza asupra compusilor glicozil

3.2.1 glicozid hidrolaze

3.2.2 hidrolazele compusilor N-glicozil

3.2.3 hidrolazele compusilor S-glicozil

3.3 actioneaza asupra legaturilor eterice

3.3.1 tioeter hidrolaze

3.4 actioneaza asupra legaturilor peptidice

3.4.1 α-amino-acil-peptid hidrolaze

3.4.2 peptidil-aminoacid hidrolaze

3.4.3 dipeptid hidrolaze

3.4.4 peptidil-peptid hidrolaze

3.5 actioneaza asupra unor legaturi C-N altele decât cele peptidice

3.5.1 din amide lineare

3.5.2 din amide ciclice

3.5.3 din amidine lineare

3.5.4 din amidine ciclice

3.5.5 din cianuri

3.5.99 din alti compusi

3.6 actioneaza asupra legaturilor anhidrice din acizi

3.6.1 din fosforil anhidride

3.7 actioneaza asupra legaturilor C-C

3.7.1 din substante cetonice

3.8 actioneaza asupra legaturilor în care sunt implicati halogenii

3.8.1 din compusi C-halogen

3.8.2 din compusi P-halogen

3.9 actioneaza asupra legaturilor P-N

1.2.1 Amilazele (EC 3.2.1) Fac parte din subgrupa glicozidazelor, enzime ce catalizeaza
hidroliza compusilor în a caror constitutie intra grupari glicozil

Sunt hidrolaze care catalizeaza hidroliza legaturilor α-1,4-glucan din polizaharide

(amidon, glicogen, oligo si polizaharide înrudite)

Amilazele apar sub doua forme distincte:

α-amilazele - scindeaza specific legaturi glicozidice situate în mijlocul lantului

polizaharidic care contine mai mult de trei unitati de D-glucoza α-1,4-legate (endo-amilaze),
cu denumirea sistemica α-1,4-glucan 4-glucanohidrolaza

β-amilazele - actioneaza la capatul nereducator al lantului polizaharidic scindând

resturi de maltoza (exo-amilaze), cu denumirea sistemica α-1,4-glucan maltohidrolaza

Amidonul nu este o substanta unitara, ci un amestec de doua tipuri de polizaharide:

amiloza si amilopectina. Amiloza este formata din polizaharide ce contin resturi de glucoza
unite numai prin legaturi 1,4-α-glucozidice cu un grad de polimerizare între 100 si 2000.
amilopectina spre deosebire de amiloza este ramificata prin legaturi 1,6-α-glucozidice. α-
amilaza hidrolizeaza amidonul la un procent de 80% zahar reducator si 20% dextrine.

Prin folosirea concentratiilor mari de α-amilaza, amiloza este hidrolizata complet la un

amestec de 13% glucoza si 87% maltoza. Amilopectina în aceleasi conditii este hidrolizata
complet la un amestec de 19% glucoza, 72% maltoza si 8-9% izomaltoza, care contine toate
legaturile 1,6-α-glicozidice din ramificatii.

Amilazele din regnul animal apartin α-amilazelor. Pâna în prezent nu s-au identificat β-
amilaze le animale.

α-amilazele se gasesc în:

 - boabe de cereale germinate. Se presupune ca ele exista si în cele
negerminate sub forma de precursori inactivi care sunt activati în timpul germinarii prin
enzimele proteolitice

- culturi de mucegaiuri de Aspergillus oryzae, Aspergillus niger

- culturi bacteriene de Bacillus subtilis, B. mesentericus, B. polymyxta

si Clostridium acetobutylicum

- animale în pancreasul de porc, pancreas sau saliva umana

β-amilazele se gasesc numai în plantele superioare, cereale germinate si

negerminate, cartofi dulci, boabe de soia.

Proprietatile amilazelor de diferite origini difera prin conditiile optime de mediu si

prin proprietatile lor fizico-chimice (amilaza umana este mai activa decât cea de origina
suina).

α-amilazele sunt proteine pure fara grupa prostetica. Limitele de pH la care este
stabila se încadreaza în intervalul 4.5-11, cu un optim de 6,9 ( mai acid la amilazele de origine
microbiana: 5.5-5.9). Activitatea creste cu temperatura pâna la 40 0C, apoi descreste
[Vasilescu, 1978].

1.2.2 Peptidazele (EC 3.4)

Cunoscute si ca enzime proteolitice sau proteze sunt enzime care catalizeaza hidroliza
lanturilor polipeptidice care alcatuiesc moleculele substantelor proteice.

Se diferentiaza:

- peptidaze care actioneaza preferential asupra legaturilor peptidice situate la

capatul N-terminal al proteinei sau peptidei (leucin aminopeptidaza EC 3.4.1.1)

- peptidaze ce scindeaza legaturi C-N de la capatul C-terminal al peptidei

(carboxipeptidaza A - EC 3.4.2.1, scindeaza aminoacidul C-terminal daca acesta nu este
prolina sau un aminoacid bazic; carboxipeptidaza B - EC 3.4.2.2, scindeaza aminoacidul C-
terminal daca acesta este lizina sau arginina)

- dipeptidaze ce hidrolizeaza legaturile C-N din diferite dipeptide, necesitând o

grupa amino si o grupa carboxil libera (glicilglicin-dipeptidaze, hidrolizeaza glicilglicina la
glicocol; glicil-L-leucin-dipeptidaze, hidrolizeaza glicil-L-leucina la glicocol si L-leucina)

- peptidpeptidohidrolaze (3.4.4), care includ principalele enzime digestive

[Dumitru, 1974].

§ Pepsina hidrolizeaza legaturile peptidice din vecinatatea L-

aminoacizilor aromatici sau dicarboxilici. Se gaseste în sucul gastric, hidrolizeaza cca. 30% din
legaturile peptidice existente în substantele proteice; produsii de reactie sunt albumoze,
peptone si cantitati mici de aminoacizi.

Este produsa în stomac în stare inactiva sub forma de pepsinogen. Activarea

sa este autocatalitica la contactul cu acidul clorhidric din sucul gastric. pH-ul optim variaza în
functie de natura substratului, dar se situeaza în general în jurul lui 2. pepsina îsi mentine
stabilitatea la valori de pH cuprinse între 1 si 6.

§ Tripsina hidrolizeaza peptide, amide, esteri, scindând legaturile ce

implica gruparile carbonil ale L-argininei sau L-lizinei. Nu poate ataca proteine în stare nativa,
numai dupa o denaturare termica sau pe alta cale.

Este produsa în pancreas în stare inactiva sub forma de tripsinogen.

Activarea are loc la contactul cu enterochinaza din mucoasa intestinala la valori ale pH-ului
cuprinse între 7 si 9. pH-ul optim este 8.

§ Renina hidrolizeaza hemoglobina la pH = 3,7 si coaguleaza cazeina

din lapte în prezenta ionilor de calciu. Este produsa în stomacul glandular al viteilor în stare
inactiva sub forma de prorenina. Activarea are loc la pH = 5,3 si mai mici sub actiunea ionilor
de hidrogen

§ Papaina catalizeaza hidroliza peptidelor, amidelor, si esterilor ce

implica resturi ale unor aminoacizi bazici, ale leucinei sau glicinei. Se gaseste în latexul
de Carica papaya [Vasilescu, 1978].
Insulină
Insulina este un hormon, secretat de insulele lui Langerhans, ce participă la metabolismul
glucidelor. Insulina este cel mai important hormon în metabolismul glucidelor. Insulina
contribuie în primul rând la micșorarea concentrației glucozei în sânge. Aceasta mărește
permeabilitatea membranei celulare pentru glucoză. Insulina are o acțiunea
antagonistă glucagonului.

Istoric
Laguesse în 1893 și Leonid V. Sobolev în 1899 au sugerat că insulele lui Langerhans
(descoperite de acesta în 1869) produc o substanță care controlează metabolismul
carbohidratilor.[1]. Această substanță a fost numită "insulină" de belgianul Jean de Meyer în
1909.
În 1903 John Rennnie și Thomas Fraser au încercat fără succes un tratament oral cu cu extras
de cod (care are insulele separate de pancreasul exocrin). În 1904 au încercat injectarea
hipodermică la om, dar au renunțat datorită efectelor secundare.
În 1906 in Berlin Georg Zuelzer a aplicat metoda precipitării proteinelor din extrasul
pancreatic cu alcool și a testat acest tratament pe 8 pacienți, constatând eliminarea
glicozuriei și cetonuriei, dar au renunțat din nou datorita efectelor secundare.
În 1908 Ernest Scott a obținut reducerea glucozei urinare la 3 câini cu extras de pancreas
tratat cu alcool.
Efectul hipoglicemiant al unui extract pancreatic injectat intravenos la câinele
pancreatectomizat a fost demonstrat de Israel S. Kleiner (1915, 1919).[2] Efectul unui extract
pancreatic asupra corpilor cetonici și ureii (substante produse în diabetul
zaharat dezechilibrat) a fost demonstrat de Nicolae Paulescu (1921).
În 1921, Frederick Grant Banting și Charles H. Best au demonstrat tratamentul la om cu
insulina în timp ce lucrau în laboratorul lui John J.R. Macleod la Universitatea din Toronto.
Banting și Best au extras material din pancreasul câinilor. Acest material a fost folosit pentru
a menține în viață câini, iar în 1922 a fost folosit cu succes pe un băiat de 14 ani cu diabet. În
1923 chimistul James B. Collip a descoperit ca purificând extractul poate preveni multe din
efectele secundare. În 1923 Banting și Macleod au primit Premiul Nobel. Best și Collip au fost
omiși, dar Banting și Macleod au împărțit banii cu ei. Insulina a fost primul hormon sintetizat
complet în laborator, în 1966 de către
americanul Michael Katsoyannis și cercetători chinezi.
[3]

Structura
Insulina este un hormon, ce este compus din 2 lanțuri
peptidice, formate din 20 - 30 aminoacizi, unite între
ele prin 2 legături bisulfidice. Moleculele de insulină
sunt asemănătoare la mamifere, astfel încât mulți
bolnavi de diabet sunt tratați cu insulină extrasă de la
porci. Aceste molecule tind să formeze dimeri în
soluție.
Insulina este o proteină mică cu masa de 5734 daltoni și cuprinde 51 resturi aminioacidice.
Este alcătuită din două lanțuri, un lanț A (cu 21 resturi aminoacidice) și unul B (cu 30 resturi
aminoacidice) legate prin două punți disulfurice (A7-B7 și A20-B19); o a treia legătură disulfurică
leagă restul Cys-A6 cu Cys-A11.Insulinele altor specii diferă de cea umană. Diferența cea mai
mică există între insulina umană și cea de porc, acesta deosebindu-se numai prin natura
restului C-terminal al lanțului B. La om este treonina, la porc alanina. Insulina de porc din
care s-a detașat treonina terminală este practic lipsită de antigenicitate și este folosită în
tratamentul diabetului. Prin tehnologia ADN recombinant s-a obținut insulina umană pentru
uz terapeutic. Insulina formează cu ionii Zn2+ agregate, dimeri, tetrameri, hexameri. În
pancreas insulina se află sub formă de hexameri. Forma activă circulantă este probabil
monomerul.

Sinteza
Insulina este sintetizată în insulele lui Langerhans, pancreas, de către celulele-beta. Sinteza
acesteia cuprinde câteva etape:

1. După gena insulinei, aflată în cromozomul al 11-lea, se formează ARn-ul

corespunzător;
2. după mARN-ul dat (ARN mesager), este translat un lanț peptidic, care introdus în
reticulul endoplasmatic, se transformă în proinsulină;

3. după expunerea proinsulinei la unele endopeptidaze, apare forma matură a insulinei.

Insulina, ca și alte proteine secretorii, este sintetizată sub forma unui precursor, pre-pro-
insulină.Segmentul N-terminal, pre, cu 23 aminoacizi, peptidul semnal hidrofob are rolul de a
conduce polipeptidul născând în cisternele reticulului endoplasmatic unde este îndepărtat.
Proinsulina, polipeptid cu 86 resturi aminoacidice, cuprinde lanțurile A și B ale moleculei
virtuale de insulină legate prin punți disulfurice.
Capătul N-terminal al lanțului A este legat de capătul C-terminal al lanțului B prin intermediul
unui peptid de legătură.
Proinsulina este transportată din reticulul endoplasmatic în aparatul Golgi unde este
transformată în insulină. Prelucrarea proinsulinei are loc sub acțiunea unei endopeptidaze
care rupe două legături peptidice flancate de resturi aminoacidice bazice.Rezultă trei
fragmente asupra cărora acționează o carboxipeptidază care detașează resturile de arginină
și lizină de la capătul C-terminal al lanțului B (din insulină) și la peptidului de legătură.
Complexitatea structurală a proinsulinei este necesară stabilirii corecte a punților disulfurice
din insulină. Lanțurile A și B separate nu se pot organiza spontan în molecula activă a
insulinei.
Insulina, peptidul C și o cantitate mică de proinsulină sunt încorporate în granule secretorii și
sunt eliberate împreună în circulație.

Reglarea secreției
Glicemia este factorul reglator principal al secreției de insulină.Glicemia à jeun (80–
100 mg/dl) este suficientă pentru a declanșa secreția de insulină.
Eliberarea insulinei crește odată cu glicemia, răspunsul maxim obținându-se la 300–
500 mg/dl.
În afară de glucoză mulți alți factori influențează secreția de insulină:
- alte monozaharide ușor metabolizabile ca fructoza, manoza au efect stimulator;
- aminoacizii, în special arginina, lizina și leucina, stimulează puternic secreția de
insulină;
- agoniștii α-adrenergici inhibă secreția de insulină; adrenalina prin α-recepție este un
inhibitor fiziologic al secreției de insulină;
- somatostatina, produsă de celulele D din pancreas, prin acțiune paracrină, inhibă
secreția de insulină;
- GIP (Gastric Inhibitory Polypeptide), polipeptid eliberat de mucoasa duodenală și
jejunală la ingestia de glucoză, stimulează eliberarea de insulină; acțiunea GIP explică
constatarea mai veche că glucoza administrată oral este un secretagog mai puternic
pentru insulină decât glucoza administrată intravenos.

Metabolism
Timpul de înjumătățire al insulinei este de 3-5 minute.Insulina este inactivată în principal în
ficat, prin două mecanisme:
a) desfacerea legăturilor disulfidice interlanț printr-o reacție de schimb cu glutationul,
catalizată de glutation-insulin transhidrogenază. Lanțurile A și B sunt degradate rapid
prin proteoliză;
b) o protează specifică atacă molecula de insulină ca atare.

Funcții
Metabolismul glucidelor


Insulina este cel mai important hormon în metabolismul
glucidelor. Insulina contribuie în primul rând la micșorarea
concentrației glucozei în sânge. Aceasta mărește
permeabilitatea membranei celulare pentru glucide.

Insulina de asemenea participă la transformarea glucozei
în glicogen (substanță de rezervă), și la depozitarea
glicogenului în ficat.

Hipersecereția insulinică care are loc pe cale vagală, duce la o
creștere a consumului tisular periferic de glucoză. Din această
cauză în citoplasmă are loc o sinteză excesivă de lipide.
Cunoscându-se acest efect se bazează administrarea
terapeutică de doze mici și repetate de insulină pentru a se
obține un efect hiperponderal.[4]
Metabolismul lipidelor[modificare | modificare sursă]
Insulina participă la sinteza acizilor grași în ficat, stimulând
lipogeneza. Aceasta de asemenea poate inhiba descompunerea
lipidelor din țesutul adipos, prin inhibarea lipazei intracelulare.
Metabolismul proteinelor[modificare | modificare sursă]
Insulina are un rol important în sinteza proteinelor, prin creșterea
transportului de aminoacizi în cadrul celulelor. Poate astfel
accelera sinteza proteinelor în cadrul mușchilor.
Alte funcții[modificare | modificare sursă]

 Poate stimula creșterea organismelor.

Ocitocina
Este un hormon polipeptidic sintetizat de catre hipotalamus si transportata la neurohipofiza,
unde este depozitata sau eliberata, impreuna cu neurofizina ocitocin specifica, avand functia
de a stimula contractia muschiului uterin si de a favoriza alaptarea.

Estrogenii stimuleaza eliberarea ocitocinei si a neurofizinei sale iar etanolul inhiba secretia
ocitocinei, similar cu a vasopresinei (ADH sau hormonal antidiuretic). Unii stimuli, precum
durerea, determina eliberarea simultana a ocitocinei si vasopresinei, insa cei mai multi
stimuli determina eliberarea independenta a celor doi hormoni.

Ocitocina este eliberata in timpul suptului, in timp ce vasopresina este eliberata in cantitati
mult mai mari decat ocitocina in prezenta unui stimul osmotic sau in hemoragii. Manevrarea
sau distensia tractului genital feminin, produsa artificial sau in timpul sarcinii, este un stimul
mai efficient pentru eliberarea ocitocinei decat suptul.

Ocitocina determina cresterea fortei de contractie uterina, avand rol in initierea si

mentinerea travaliului; de asemenea poate avea rol in in supravietuirea fatului ,deoarece
poate grabi stadiile finale ale nasterii si poate scadea riscul de anoxie (absenta oxigenului din
aerul inspirat, din sange sau de la tesuturi). Ocitocina are actiune contractila asupra uterului
postpartum (dupa nastere) si asupra celulelor mioepiteliale ale alveolelor mamare,
determinand ejectia laptelui din celulele secretoare la nivelul mamelonului. Este probabil ca
ocitocina nu are alte efecte fiziologice semnificative in afara celor de la nivelul uterului si a
glandei mamare. Chiar daca nu se cunoaste nici un rol al ocitocinei la barbate, lobul neural
hipofizar al barbatului depoziteaza ocitocina in cantitati similare cu cele de la femeie.

Concentratia plasmatica a ocitocinei atat la femei cat si la barbate are cresteri episodice, cu
valori cuprinse intre 1,25 si 5 ng/l, insa fara variatii diurne (in timpul zilei). La femeile
normale concentratia plasmatica de ocitocina inregistreaza o crestere la jumatea ciclului
menstrual atingand valoare maxima in momentul ovulatiei. In timpul travaliului ocitocina
plasmatica creste si apoi scade rapid la valorile postpartum, dupa nastere. In timpul suptului,
concentratia plasmatica a ocitocinei mamei este de obicei de aproximativ 12-25 ng/l.

Eliminarea ocitocinei din circulatie se face in cea mai mare parte prin ficat si rinichi, desi se
poate face si prin uter si glandele mamare.

Utilizarea clinica a ocitocinei esre limitata la inducerea travaliului, controlul hemoragiei

consecutive unui avort incomplete sau unui chiuretaj si la tratamentul unei tulburari de
ejectie a laptelui.
Ocitocina trebuie folosita cu atentie deoarece poate produce rupture uterine si moartea
fatului, iar actiunea vasodilatatoare a ocitocinei poate determina
hipotensiune, tahicardie, aritmii si moarte subita la pacientele cu afectiuni cardiace. De
asemenea anestezicele pot modifica raspunsul cardiovascular la ocitocina; de exemplu la
pacientii anesteziati, ocitocina determina hipotensiunemai mare si tahicardie mai redusa fata
de pacientii neanesteziati.
Vasopresină

Vasopresina, ADH sau hormonul antidiuretic (în

engleză: antidiuretic hormone / vasopressin),
este un hormon peptidic neurohipofizal
(secretat de nucleii anteriori ai hipotalamusului
si eliberat de lobul posterior al glandei hipofize)
ce participă la homeostazia (autoreglare)
osmolarității (presiune
osmotică) lichidelorcorporale prin reglarea
reabsorbției diferitelor specii moleculare la nivel
renal. De asemenea, vasopresina crește
rezistența periferică vasculară, ceea ce are ca urmare creșterea tensiunii arteriale.

Reglarea nivelului ADH

La nivelul sinusului carotidian și a crosei aortice, baroreceptorii (nervoși presosenzori)
analizează tensiunea arterială. În cazul scăderii acesteia, informația corespunzătoare este
transmisă sistemului nervos central și al hipotalamusului, care mărește producția de ADH
(vasopresină). Creșterea osmolarității este sesizată de osmoreceptorii din cel de-al treilea
ventricul cerebral, aceștia crescând secreția de vasopresină. Angiotensina II stimulează
secreția de ADH.

Funcții ale vasopresinei

 Reglează retenția de apă a corpului: este secretată (produsă) când corpul este
deshidratat, stimulând rinichii să conserve apa, concentrând astfel urina. Astfel, ADH
mărește permeabilitatea apei la nivelul tubilor contorti distali și colectori prin sinteza și
inserția unor canale tip aquaporina la nivelul polului apical a celulelor tubilor. De
asemenea, facilitează reabsorbția ureei la nivelul tubilor colectori.
 Vasoconstricție: ADH mărește rezistența periferică (prin "strâmtarea" vaselor capilare)
arterială, crescând astfel tensiunea arterială. La indivizi sănătoși, acest efect este
neînsemnat, dar devine un "mecanism" compensator important în
cazul șocului hipovolemic (hipovolum de sânge).

 Vasopresina este implicată în formarea memoriei, inclusiv a reflexelor întârziate,

precum și memoria de scurtă durată și lungă durată; analogul acesteia, desmopresina,
este considerat un nootrop (îmbunătățește memoria).

 ADH este de asemenea implicat în determinarea agresivității.