3.

Principiile dinamicii
Mecanica clasică se bazează pe un sistem de legi generale sau principii.
Acestea au fost formulate de către Isaac Newton.

3.1. Principiul I ( principiul inerţiei)

Proprietatea unui corp de a-şi menţine starea de repaus sau de mişcare

rectilinie uniform, în absenţa acţiunilor exterioare sau de a se opune la orice acţiuni
exterioare care încearcă să-i schimbe starea de repaus sau de mişcare rectilinie
uniform se numeşte inerţie.
Principiul inerţiei se enunţă astfel: În lipsa acţiunilor externe, un corp îşi
păstrează starea de mişcare rectilinie uniform sau de repaus relativ.
Principiul ineţiei nu poate fi verificat experimental, deoarece niciun corp nu
se poate sustrage acţiunii altor corpuri ( de exemplu Pământului ), dar este verificat
prin consecinţele sale.
Inerția nu se poate măsura, ci poate fi pusă în evidență prin consecințele sale.
Masa este o măsură a inerției.
În formularea principiului inerţiei nu se spune nimic despre sistemul de
referinţă. Mişcarea rectilinie uniform faţă de un sistem de referinţă nu mai este astfel
faţă de alte sisteme de referinţă accelerate faţă de primul. Dacă principiul inerţiei
este valabil într-un sistem de referinţă dat, atunci este valabil în toate sistemele de
referinţă care se mişcă rectiliniu şi uniform faţă de acesta.
Sistemele de referinţă în care este valabil principiul inerţiei se numesc sisteme
de referinţă inerţiale.
Orice sistem aflat în mişcare accelerată sau de rotaţie faţă de un sistem de
referinţă legat de Pământ este neinerţial. Faţă de sistemele de referinţă neinerţiale,
corpul se deplasează ca şi cum asupra lui acţionează forţe exterioare. Aceste forţe
nefiind condiţionate de acţiunea unor corpuri exterioare, se numesc forţe de inerţie
(pseudoforţe).

MIȘCAREA ABSOLUTĂ, RELATIVĂ ȘI DE TRANSPORT

În practică se întâlnesc situaţii când un corp, se află în mişcare faţă de un

sistem de referinţă care, la rândul lui, este mobil în raport cu un sistem de referinţă
fix. O astfel de mişcare a punctului se numeşte mişcare relativă.
a) Mişcarea absolută este mişcarea punctului material faţă de reperul fix.
Traiectoria, viteza şi acceleraţia punctului în această mişcare se numesc
corespunzător absolute.
 b) Mişcarea relativă este mişcarea punctului în raport cu reperul mobil.
Traiectoria, viteza şi acceleraţia punctului în această mişcare se numesc
corespunzător relative.
c) Mişcarea de transport este mişcarea în raport cu reperul fix a unui punct
solidar cu reperul mobil care în momentul considerat coincide cu punctul a cărui
mişcare se studiază. Traiectoria, viteza şi acceleraţia în această mişcare se numesc
corespunzător de transport. Tot mişcare de transport se numeşte şi mişcarea reperului
mobil faţă de cel fix.

𝑣𝑎 = 𝑣𝑟 + 𝑣𝑡
𝑎𝑎 = 𝑎𝑟 + 𝑎𝑡 + 𝑎𝑐
ac se numește accelerație Coriolis
http://www.mixdecultura.ro/2016/12/pendulul-lui-foucault-si-efectul-
coriolis/
https://www.youtube.com/watch?v=pO-
7_MiR7ec&t=83s&ab_channel=PROGRESS
https://www.youtube.com/watch?v=6L5UD240mCQ&ab_channel=Wha
tThePhysics%3F%21
https://ro.ripleybelieves.com/what-is-coriolis-effect-7174

Impactul efectului Coriolis

Unele dintre cele mai importante efecte ale efectului Coriolis din punct de
vedere geografic sunt deformarea vânturilor și a curenților în ocean. Există,
de asemenea, un efect semnificativ asupra elementelor de om, cum ar fi
avioane și rachete.
În ceea ce privește afectarea vântului, deoarece aerul se ridică de pe
suprafața Pământului, viteza sa de-a lungul suprafeței crește, deoarece
există mai puțin trageți ca aerul nu mai trebuie să se deplaseze în multe
tipuri de forme de relief ale Pământului. Deoarece efectul Coriolis crește
odată cu creșterea vitezei unui obiect, este atent în mod semnificativ
fluxurile de aer.
În emisfera nordică aceste vânturi în spirală spre dreapta și în emisfera
sudică au spirală spre stânga. Acest lucru creează de obicei vânturile
vestice se deplasează din zonele subtropicale la poli.
Deoarece curenții sunt conduse de mișcarea vântului peste apele
oceanului, efectul Coriolis afectează , de asemenea , mișcarea curenților
oceanului. Multe dintre cele mai mari curenți ale oceanului circula în jurul
valorii de cald, zonele de înaltă presiune , numite arcuri. Efectul Coriolis
creează modelul în spirală în aceste arcuri.
În cele din urmă, efectul Coriolis este important pentru obiecte de om,
precum și, mai ales atunci când călătoresc pe distanțe lungi pe Pământ. Să
luăm, de exemplu, un zbor pleacă de la San Francisco, California, care se
îndreaptă spre New York. Dacă Pământul nu se rotesc, nu ar exista nici un
efect Coriolis și, astfel, pilotul ar putea zbura într-o cale dreaptă spre
est. Cu toate acestea, din cauza efectului Coriolis, pilotul trebuie să
corecteze în mod constant pentru mișcarea Pământului sub planul. Fără
această corecție, avionul ar ateriza undeva în partea de sud a Statelor
Unite.
Daca forta Coriolis actioneaza asupra tuturor obiectelor in miscare, de ce o masina in miscare nu este deplasata spre
dreapta sub actiunea ei? Actiunea fortei Coriolis asupra unei masini aflate in miscare ar putea determina deplasarea ei spre
dreapta cu aproximativ 460 m pentru fiecare 160 Km parcursi, daca nu ar exista forta de frecare dintre roti si carosabil.
3.2. Principiul II ( principiul fundamental)

Acest principiu se referă la schimbarea stării de mişcare a sistemelor,

schimbare datorată interacţiunilor. Sisteme diferite îşi modifică diferit starea de
mişcare atunci când sunt supuse aceleiaşi interacţiuni cu exteriorul. Acest lucru
conduce la ideea că trebuie să existe o mărime care să " măsoare mişcarea ", mărime
care să ţină seama atât de mişcare ( viteza) cât şi de sistemul în mişcare (masa ).
Newton a definit ca " măsură" a mişcării, impulsul punctului material sau cantitatea
de mişcare.
 
Impulsul punctului material : p = m  v (10)

dp 
= F (11) ( principiul II )
dt
Observaţii :
 
1. Considerăm un sistem izolat p = mv = const.

Dacă m=const. (aproximaţia mecanicii clasice)  v = const , adică sistemul nu
se poate mişca decât rectiliniu şi uniform ( confirmare a principiului inerţiei) .
2. În aproximaţia mecanicii clasice ( m=const şi v << c , c fiind viteza luminii
în vid) :  
 dp d (mv ) dv  dm 
F= = =m +v = ma (12)
dt dt dt dt

 p SI = 1 N  s
 p  = MLT −1
F SI = 1N = 1Kg
m
s2
F  = MLT −2
  
p coliniar cu v

3.3. Principiul III (Principiul acţiunii şi reacţiunii )

Dacă un corp acţionează asupra altui corp cu o forţă ( numită acţiune) , atunci
cel de-al doilea corp acţionează asupra primului corp cu o forţă ( numită reacţiune)
egală în modul şi de sens opus cu forţa cu care acţionează primul corp.

3.4. Principiul IV (Principiul suprapunerii forţelor)

Dacă asupra unui corp acţionează simultan mai multe forţe, fiecare forţă
imprimă corpului propria sa acceleraţie, independent de acţiunea celorlalte,
acceleraţia rezultantă fiind suma vectorială a fiecărei acceleraţii.
n  
i =1
Fi = ma (13)

3.5. Principiul V ( Principiul condiţiilor iniţiale )

Evoluţia unui sistem în spaţiu şi timp este determinată dacă se cunoaşte starea
de mişcare a sistemului (poziţia şi viteza) la un moment dat.

4. TIPURI DE FORŢE

Noţiunea de forţă fiind un concept primar, nu se defineşte în raport cu alte

noţiuni generale ci se descrie prin efectele pe care le produce.
În mecanică, forţele au două efecte: (static : de deformare, de echilibrare şi
dinamic : de modificare a vitezei ) şi sunt de două tipuri:
- Forţe cu acţiune la distanţă
- Forţe care apar la contact (de legătură)

4.1. Forţe cu acţiune la distanţă – forţele de atracţie gravitaţională

Forţa gravitaţională este forţa cu care corpurile sunt atrase de Pământ . Această
forţă de atracţie apare între oricare două corpuri.
Newton a enunţat legea atracţiei universale:
   
mm r12
F12 = − F 21= K 1 2 2  (14)
r12 r12
Orice corpuri de dimensiuni mici în raport cu distanţa dintre ele, se atrag cu o
forţă (orientată pe direcţia care uneşte centrele celor două corpuri) proporţională cu
produsul maselor celor două corpuri și invers proporţională cu pătratul distanţei
dintre cele două corpuri.
Constanta de proporţionalitate K se numeşte constanta atracţiei universale sau
constanta gravitaţională .
N  m2
K = 6,67  10 −11
Kg 2
Valoarea acestei constant a fost determinată experimental de către fizicianul
englez Henry Cavendish în 1798.
https://www.youtube.com/watch?v=Wikyz4xYySQ&ab_channel=ytheod

Forţa gravitaţională se manifestă la distanţă prin intermediul câmpului

gravitational. Câmpul gravitaţional este un câmp vectorial. Greutatea este forţa cu
care un corp este atras de către Pământ.

4.2. Forţele care apar la contact (de legătură) sunt forţele care se exercită între
corpurile aflate în contact direct.
Forţele de frecare, forţele, forţele de tensiune sunt forţe care apar la contact.

4.2.1.Forţele de frecare

Există trei tipuri de forţe de frecare:

1.Forţa de frecare statică;
2.Forţa de frecare la alunecare ;
3.Forţa de frecare la rostogolire.
 4.2.1.1. Forţa de frecare statică apare atunci când, două corpuri în contact
sunt în repaus unul faţă de celălalt Această forţă nu are o valoare fixă. Atâta timp cât
suprafeţele aflate în contact sunt în reapus relative, forţa de frecare statică are o
valoare care compensează componenta tangenţială a rezultantei celorlalte forţe, fiind
orientată în aceeaşi direcţie ca şi aceasta, dar având sens opus.

Dacă creştem treptat forţa de tracţiune, forţa de frecare creşte, corpurile

rămânând în repaus relativ unul faţă de celălalt. Această creştere se poate face până
la o valoare maximă a forţei de frecare (Ffmax).
Valoarea forţei de frecare statică nu poate creşte oricât de mult. Există o limită
superioară, numită forţă de frecare statică maximă. Experimental s-a constatat că:
-Forţa de frecare statică maximă este direct proporţională cu forţa de apăsare
normală care se exercită între suprafeţele aflate în contact :

F f max,st =  st  N (15) (prima lege a frecării statice)

Factorul de proporţionalitate µst se numeşte coeficient de frecare statică.

Valoarea coeficientului de frecare statică depinde de natura suprafeţelor aflate în
contact şi de gradul de prelucrare mecanică. Coeficientul de frecare este
adimensional.

- Forţa de frecare statică maximă nu depinde de mărimea ariei suprafeţei de

contact a corpurilor ( a doua lege a frecării statice ).

4.2.2.2.Forţa de frecare la alunecare are valoare constantă. Direcţia forţei de

frecare la alunecare este tangentă la ambele suprafeţe aflate în contact. Sensul său
este opus sensului vitezei relative a unei suprafeţe faţă de cealaltă.

-Forţa de frecare la alunecare este direct proporţională cu forţa de apăsare

normală care se exercită între suprafeţele aflate în contact.(prima lege a frecării la
alunecare)

F f = N (16)
 µ se numeşte coeficient de frecare la alunecare
Valoarea coeficientului de frecare la alunecare depinde de natura suprafeţelor
aflate în contact şi de gradul de prelucrare mecanică. Coeficientul de frecare la
alunecare are valoare mai mică decât coeficientul de frecare statică pentru aceleaşi
suprafeţe.
-Forţa de frecare la alunecare nu depinde de mărimea ariei suprafeţei de
contact a corpurilor ( a doua lege a frecării la alunecare)
Forţa de frecare la alunecare este însoţită de încălzirea celor două suprafeţe
aflate în contact şi de generarea unor sunete specifice.

4.2.2.3.Forţa de frecare la rostogolire

Forţa de frecare la rostogolire este mai mică decât forţa de frecare la alunecare.
N
F fr,rost =  r (17) (legea frecării la rostogolire)
r
Oraşul Interzis sau Palatul Imperial din China, un mister descifrat după 600 de ani

Mai mult de 1.000.000 de muncitori și 100.000 de meșteșugari au lucrat la ridicarea Palatului

Imperial, folosind materiale diverse: de la lemnul unei specii de copac din sud-vestul Chinei, la
blocuri de marmură și cărămizi de pavaj.

Oamenii de știință s-au întrebat cum au reușit muncitorii să deplaseze blocuri de piatră de peste
100 de tone pentru construcția complexului.

După mai mulți ani de cercetări, s-a descoperit că acest lucru a fost posibil datorită unei idei
ingenioase. Muncitorii au transportat blocurile de piatră iarna, turnând apă înaintea coloșilor de
piatră pentru a face alunecarea mai ușoară.

Fără apă, ar fi fost nevoie de 338 de oameni pentru a trage un calup de piatră de 123 de tone,
spun cercetătorii. Potrivit unor documente străvechi, blocurile de piatră erau transportate în
Orașul Interzis pe o distanță de 69 de kilometri. Folosind apa ca mijloc de lubrifiere suplimentar,
erau de ajuns 46 de oameni pentru a muta o piatră uriașă.

4.2.2.4.Forţele elastice

Un corp care se deformează sub acţiunea forţelor externe şi revine la forma

iniţială după încetarea acţiunii forţelor exterioare se numeşte corp elastic. Resortul
este un exemplu de corp elastic.
Forţa care readuce corpul elastic la forma iniţială se numeşte forţă elastică.
În cazul resortului, forţa elastică este proporţională cu deformarea şi are
expresia:
 
Fe = − Kx (18) (legea lui Hooke pentru resort)
K se numeşte constanta elastică
K  SI
=1
N
m
K  = MT −2
x este deformarea
xSI = 1m
x = L
Forţa elastică se opune deformării corpului.

F l
Pentru un fir elastic legea Hooke se scrie astfel: =E (19)
S l0

Δl=l-l0 se numeşte deformare absolută

F este forţa deformatoare
S este secţiunea firului
l0 este lungimea iniţială
E este modul de elasticitatea sau modulul Young
E SI N
=1
m2
E  = ML−1T −2
l
Raportul  = (20) reprezintă deformare relativă
l0
F
Raportul  = (21) se numeşte efort unitar .
s
 Folosind notaţiile de mai sus legea lui Hooke pentru resortul elastic se mai
poate scrie astfel:
 = E (22)
Legea Hooke este o lege determinată experimental . Ea este valabilă numai
până la o anumită valoare a efortului unitar, valoare care este specific materialului
folosit.

Forţe de tensiune

Forţele de tensiune sunt forţe de legătură ce nu pot fi calculate utilizând

formule specifice. Valorile lor sunt determinatede celelalte forţe care acţionează
asupra corpului considerat şi de starea de mişcare a acestuia.
În cazul firelor inextensibile, forţele de tensiune sunt orientate întotdeauna pe
direcţia firului şi se opun ruperii ( întinderii) acestuia. În cazul tijelor rigide, forţele
de tensiune pot avea orice orientare.