Forţa.

Clasificarea forţelor
În fizică, o forță este o mărime fizică ce exprimă cantitativ o acțiune care imprimă unui obiect cu
masă o modificare de viteză, de direcție sau de formă (aspect). Forța este o mărime vectorială
care are atât modul (valoare scalară sau intensitate), cât și direcție.

Forțele care acționează asupra obiectelor tridimensionale le pot determina pe acestea să se și

rotească sau să se deformeze, sau pot cauza o schimbare a presiunii. Tendința unei forțe de a
cauza modificarea vitezei de rotație în jurul unei axe se numește moment. Deformarea și
presiunea sunt rezultatele forțelor de tensiune din cadrul unui obiect.

A doua lege a lui Newton stipulează că un obiect cu masă constantă va fi accelerat proporțional
cu forța rezultantă care acționează asupra lui și invers proporțional cu masa sa. Echivalent, forța
rezultantă ce acționează asupra unui obiect este egală cu viteza cu care i se modifică impulsul.
Cu alte cuvinte, forța rezultantă care acționează la un moment dat asupra unui corp este derivata
temporală a impulsului.Din Antichitate, oamenii de știință au folosit conceptul de forță în studiul
obiectelor staționare și în mișcare.

Scurt istoric al conceptului

Studiul forțelor a progresat odată cu descrierile date de filozoful Arhimede în secolul al III-lea
î.e.n., privind interacțiunea forțelor în mecanisme simple.[5] Înainte de aceasta, descrierea forțelor
de către Aristotel conținea unele greșeli și neînțelegeri fundamentale. În secolul al XVII-lea, Sir
Isaac Newton a corectat aceste greșeli și a enunțat o teorie ce a rămas neschimbată timp de
aproape trei sute de ani.[3] La începutul secolului al XX-lea, Einstein, în teoria relativității
generale, a prezis cu succes eșecul modelului lui Newton pentru gravitație, lansând conceptul de
continuum spațiu-timp. Teoria mai recentă cunoscută sub numele de Modelul Standard din fizica
particulelor asociază forțe la nivelul mecanicii cuantice. Modelul Standard prezice că unele
particule de schimb sunt mijlocul fundamental prin care sunt emise și absorbite forțele. Sunt
cunoscute doar patru interacțiuni principale generatoare de forțe: tare, electromagnetică, slabă, și
gravitatională.[2] Observațiile din fizica particulelor de energii înalte, efectuate în anii 1970 și
1980 au confirmat că forțele slabe și cele electromagnetice sunt de fapt expresia aceleiași
interacțiuni fundamentale.În sistemul internațional, forța se măsoară în newtoni, dar alte sisteme
de unități de măsură definesc și alte unități, dintre care multe sunt în strânsă legătură cu unitățile
de măsură pentru masă.

Concepte prenewtoniene

Aristotel a descris forțele ca fiind ceea ce determină un obiect să capete o „mișcare nenaturală”
Din antichitate, conceptul de forță a fost recunoscut ca făcând parte din funcționarea tuturor
mecanismelor simple. Avantajul mecanic dat de un mecanism simplu permitea utilizarea unei
forțe mici pentru a obține o forță mare la o distanță mare. Analiza caracteristicilor forțelor a
culminat cu studiile lui Arhimede care a devenit celebru pentru formularea unor concepte legate
de flotabilitatea în fluide.[5]
Aristotel a furnizat o discuție filozofică despre conceptul de forță ca parte integrantă a
cosmologiei aristoteliene. În viziunea lui Aristotel, lumea naturală avea patru elemente ce existau
în anumite „stări naturale”. Aristotel credea că starea naturală a obiectelor cu masă pe Pământ,
cum ar fi elementele apă și pământ, era cea de repaus pe pământ și că ele tindeau spre acea stare
dacă erau lăsate libere. El făcea distincția între tendința intrinsecă a obiectelor de a-și găsi „locul
natural” (adică tendința corpurilor grele de a cădea), ceea ce l-a condus la noțiunea de mișcare
naturală, și mișcare nenaturală sau forțată, care necesita aplicarea unei forțe.[7] Această teorie,
bazată pe experiența cotidiană a mișcării obiectelor, cum ar fi aplicarea constantă a unei forțe
pentru deplasarea unui car, avea probleme conceptuale în a explica comportamentul proiectilelor,
cum ar fi săgețile. Forțele erau aplicate proiectilelor doar la începutul zborului, și în timp ce
proiectilul se deplasa prin aer, nu acționa asupra lui nicio forță observabilă. Aristotel era
conștient de această problemă și a propus ideea că aerul dislocat din calea proiectilului dădea
forța necesară continuării mișcării acestuia. Această explicație implică faptul că aerul este
necesar pentru deplasarea proiectilelor și că, de exemplu, în vid, niciun proiectil nu se mai mișcă
după ce a fost propulsat inițial. Altă problemă cu această explicație este și că aerul opune
rezistență mișcării proiectilelor.[8]

Aceste neajunsuri nu au fost complet explicate și corectate până în secolul al XVII-lea, la Galileo
Galilei, care a fost influențat de ideea medievală târzie că obiectele aflate în mișcare forțată ar
transporta o forță intrinsecă. Galileo a construit un experiment în care pietre și ghiulele erau
rostogolite pe un plan înclinat, pentru a contrazice teoria aristoteliană a mișcării. El a arătat că
corpurile sunt accelerate de gravitație independent de masa lor și a susținut că obiectele își
păstrează viteza dacă nu se acționează asupra lor cu o forță, de exemplu cu forța de frecare.

Mecanica newtoniană
Articol principal: Legile lui Newton.

Sir Issac Newton a căutat să descrie mișcarea tuturor obiectelor folosind conceptele de inerție și
forță, și a găsit că ele se supun unor legi de conservare. În 1687, Newton și-a publicat lucrarea
Philosophiae Naturalis Principia Mathematica(Principiile matematice ale filozofiei naturale).[3]
[10]
În această lucrare, Newton a enunțat trei legi ale mișcării, legi care până astăzi sunt folosite
pentru a descrie acțiunea forțelor. Definiția generală a forței poate fi găsită în legea a doua a lui
Newton și este egală cu viteza de modificare a impulsului.

Prima lege a lui Newton

Prima lege a mișcării a lui Newton afirmă că obiectele continuă să se deplaseze cu viteză
constantă dacă nu se acționează asupra lor cu o forță externă rezultantă nenulă.[10] Această lege
este o extensie a observațiilor lui Galilei că viteza constantă este asociată cu lipsa unei forțe
rezultante. Newton a avansat ideea că orice obiect cu masă are o inerție intrinsecă care se
manifestă ca stare naturală de echilibru fundamental în locul ideii aristoteliene a stării naturale de
repaus. Prima lege contrazice astfel concepția aristoteliană intuitivă că o forță rezultantă este
necesară pentru a păstra un obiect în mișcare cu viteză constantă. Făcând din repaus același lucru
cu viteza constantă, prima lege Newton leagă în mod direct inerția cu conceptul de viteză
relativă. Anume, în sisteme în care obiectele se deplasează cu viteze diferite, este imposibil de
determinat care obiect este „în mișcare” și care este „în repaus”. Cu alte cuvinte, într-un limbaj
mai tehnic, legile fizicii sunt aceleași în orice sistem de referință inerțial, adică în toate sistemele
de referință legate între ele de o transformare galileană.

De exemplu, la deplasarea într-un vehicul cu viteză constantă, legile fizicii nu sunt altele decât în
repaus. Cineva poate arunca un obiect direct în sus și îl poate prinde când cade fără să-și facă
griji despre aplicarea unei forțe pe direcția de deplasare a vehiculului. Aceasta este adevărată,
chiar dacă altcineva care observă vehiculul în mișcare consideră traiectoria obiectului aruncat ca
fiind o curbă parabolică pe direcția de deplasare a vehiculului. Inerția obiectului asociată cu
viteza sa constantă pe direcția de deplasare a vehiculului asigură că obiectul continuă să se
deplaseze chiar dacă este aruncat în sus și cade înapoi. Din perspectiva cuiva din vehicul, acesta,
împreună cu tot ce e în el, este în repaus, și lumea exterioară este cea care se mișcă cu o viteză
constantă în sens opus. Deoarece nu există niciun experiment care să facă deosebire între cazul
când vehiculul e în repaus și cel când lumea exterioară e în repaus, cele două situații sunt
considerate identice din punct de vedere fizic. Inerția se aplică deci în mod egal mișcării cu
viteză constantă și repausului.

Conceptul de inerție poate fi generalizat pentru a explica tendința obiectelor de a persista în

diferite forme de mișcare constantă, chiar și cele care nu sunt cu viteză constantă. Inerția de
rotație a Pământului este cea care fixează constanța duratei zilei și cea a anului. Albert Einstein a
extins principiul inerției și mai departe, explicând că sistemele de referință supuse accelerației cu
viteză constantă, cum ar fi cele în cădere liberă spre un obiect masiv, sunt echivalente fizic cu
sistemele de referință inerțiale. De aceea, de exemplu, astronauții sunt în imponderabilitate pe
orbită de cădere liberă în jurul Pământului, și de aceea legile lui Newton se observă mai bine în
astfel de situații. Dacă un astronaut pune un obiect cu masă în aer lângă el, acesta rămâne în
repaus în raport cu astronautul datorită inerției. Același lucru se întâmplă și dacă astronautul și
obiectul sunt în spațiul intergalactic fără ca vreo forță să acționeze asupra sistemului lor de
referință. Acest principiu de echivalență a fost una din importantele fundamente ale dezvoltării
teoriei relativității generale.

A doua lege a lui Newton

O formulare modernă a celei de-a doua legi a lui Newton este o ecuație diferențială
vectorială.unde este impulsul sistemului, iar este forța totală. La echilibru, forța rezultantă este
zero prin definiție, dar forțele pot fi totuși prezente (și pot avea ca efect modificări egale și de
sens contrar ale impulsului). Legea a doua afirmă că o forță neechilibrată ce acționează asupra
unui obiect va avea ca rezultat modificarea în timp a impulsului.
Impulsul este, prin definiție, unde m este masa și este viteza. În cazul în care masa este constantă,
ea poate ieși de sub derivata timpului,de unde rezultă formula algebrică a celei de-a doua legi a
lui Newton:
A doua lege a lui Newton afirmă că forța este proporțională cu masa și accelerația. Accelerația se
poate defini prin măsurători cinematice. Deși cinematica este bine descrisă prin analiza
sistemelor de referință în fizica avansată, rămân întrebări profunde, cum ar fi definiția corectă a
masei. Relativitatea generală oferă o echivalență între spațiu-timp și masă, dar îi lipsește o teorie
coerentă a gravitației cuantice, și nu este clar cum și dacă această legătură mai este relevantă la
scară microscopică. Cu unele justificări, a doua lege a lui Newton poate fi luată ca definiție
cantitativă a masei, scriind legea ca o egalitate; unitățile relative de forță și masă sunt, în acest
caz, fixe.

Utilizarea celei de-a doua legi a lui Newton ca definiție a forței a fost criticată în unele lucrări
riguroase,[2][13] deoarece este, în esență, un truism matematic. Egalitatea dintre ideea abstractă de
„forță” și ideea abstractă de „modificare a vectorului impuls” nu are, finalmente, nicio
semnificație observațională, deoarece nu se poate defini una fără cealaltă. O definiție a noțiunilor
de „forță” sau de „modificare a impulsului” trebuie să facă apel la o înțelegere intuitivă a
percepțiilor directe, sau să se definească implicit printr-un set de formule matematice consistente
între ele. Printre cei mai importanți fizicieni, filozofi și matematicieni care au căutat o definiție
mai explicită a conceptului de „forță” se numără Ernst Mach, Clifford Truesdell și Walter Noll.
[14]

A doua lege a lui Newton se poate utiliza pentru a măsura intensitatea unei forțe. De exemplu,
știind masele planetelor și accelerațiile orbitelor lor, oamenii de știință pot calcula forțele
gravitaționale de pe acele planete.

A treia lege a lui Newton

A treia lege a lui Newton rezultă din aplicarea simetriei în situațiile în care forțele pot fi atribuite
prezenței unor obiecte. Pentru orice două obiecte (1 și 2), a treia lege a lui Newton afirmă că
orice forță aplicată obiectului 1 datorită acțiunii obiectului 2 este automat însoțită de o forță
aplicată obiectului 2 și datorată acțiunii obiectului 1.

Această lege înseamnă că forțele apar întotdeauna în perechi acțiune-reacțiune.[10] Dacă obiectul
1 și obiectul 2 sunt considerate a fi parte a aceluiași sistem, forța rezultantă asupra sistemului,
datorată interacțiunii dintre obiectele 1 și 2 este zero.

Aceasta înseamnă că într-un sistem închis de particule, nu există forțe interne neechilibrate.
Adică perechile acțiune-reacțiune corespunzătoare forțelor ce acționează între oricare două
obiecte dintr-un sistem închis nu determină o accelerare a centrului de masă al sistemului.
Obiectele componente accelerează doar unul în raport cu celălalt, sistemul însuși rămâne
neaccelerat. Alternativ, dacă o forță externă acționează asupra sistemului, atunci centrul său de
masă va fi accelerat proporțional cu modulul forței externe împărțită la masa sistemului.[2]

Combinând a doua și a treia lege a lui Newton, se poate arăta că impulsul unui sistem se
conservă. Folosind si integrând în raport cu timpul, se obține ecuația.Ceea ce înseamnă
conservarea impulsului.[16] Cu argumente similare, aceasta se poate generaliza la un sistem cu un
număr arbitrar de particule. Aceasta arată că schimbul de impuls între obiectele componente nu
afectează impulsul total al unui sistem. În general, atâta timp cât forțele sunt cauzate de
interacțiuni între obiecte cu masă, se poate defini un sistem pentru care impulsul total nu se
pierde și nu se acumulează niciodată.
Forțele electromagnetice
Articol principal: Electromagnetism.

Forța electrostatică a fost descrisă pentru prima oară în 1784 de către Coulomb ca o forță ce
există intrinsec între două sarcini electrice.[33] Forța electrostatică avea proprietatea că varia cu o
lege invers pătratică, pe direcții radiale, era atât de atragere cât și de respingere (exista polaritate
intrinsecă), era independentă de masa obiectelor încărcate electric, și respecta legea
superpoziției. Legea lui Coulomb a unificat toate aceste observații într-o singură afirmație
succinta.

Matematicienii și fizicienii din anii următori au descoperit ideea de câmp electric, ca una utilă în
determinarea forței electrostatice ce acționează asupra unei sarcini electrice în orice punct din
spațiu. Noțiunea de câmp electric se bazează pe o sarcină de probă ipotetică aflată oriunde în
spațiu. Folosind legea lui Coulomb, se determină forța electrostatică.[35] Astfel, câmpul electric
oriunde în spațiu este definit astfel

Între timp, s-a descoperit forța Lorentz din magnetism, o forță ce există între doi curenți electrici.
Această forță are același caracter ca legea lui Coulomb, cu deosebirea că curenții similari se
atrag, iar cei diferiți se resping. Ca și câmpul electric, câmpul magnetic poate fi utilizat pentru a
determina forța magnetică a unui curent electric în orice punct din spațiu. În acest caz, inducția
magnetică a câmpului este dată de relația.

unde este curentul de test ipotetic și este lungimea firului ipotetic prin care trece curentul.
Câmpul magnetic exercită o forță asupra tuturor dipolilor magnetici, inclusiv, de exemplu,
magneții folosiți în busole. Câmpul magnetic terestru este aliniat aproape de orientarea axei de
rotație a Pământului și aceasta determină acul magnetic al busolei să se orienteze pe direcția
forței magnetice.

Combinând definiția curentului electric ca viteza de modificare a sarcinii electrice, se obține

legea lui Lorentz, o regulă pe bază de produs vectorial ce descrie forța ce acționează asupra unei
sarcini electrice ce se deplasează într-un câmp magnetic.[35] Conexiunea între electricitate și
magnetism permite descrierea unei forțe unificate electromagnetice ce acționează asupra unei
sarcini. Această forță poate fi scrisă ca sumă a forței electrostatice (a câmpului electric) și a forței
magnetice (dată de câmpul magnetic). Legea completă are enunțul.

Originea câmpurilor electrice și magnetice a fost explicată complet doar în 1864 când James
Clerk Maxwell a unificat mai multe teorii anterioare într-un set de patru ecuații. Aceste ecuații
ale lui Maxwell descriu complet sursa câmpurilor ca fiind sursele staționare și în mișcare, și
interacțiunile între câmpuri. Aceasta l-a ajutat pe Maxwell să descopere că cele două câmpuri,
electric și magnetic se generează singure printr-un mecanism de undă, ce se deplasează cu o
viteză pe care el a calculat-o ca fiind egală cu cea a luminii. Această observație a unificat
domeniile teoriei electromagnetice și opticii și a dus direct la o descriere completă a spectrului
electromagnetic.[36]
Totuși, tentativa de a reconcilia teoria electromagnetică cu două observații, și anume efectul
fotoelectric și inexistența catastrofei ultraviolete, s-a dovedit problematică. Prin eforturile
fizicienilor teoreticieni, s-a dezvoltat o nouă teorie a electromagnetismului cu ajutorul mecanicii
cuantice. Această ultimă modificare adusă teoriei electromagnetice a condus în cele din urmă la
electrodinamica cuantică, teorie care descrie toate fenomenele electromagnetice ca fiind
mijlocite de particule-unde denumite fotoni. În electrodinamica cuantică, fotonii sunt particula
purtătoare fundamentală, care descrie toate interacțiunile legate de electromagnetism, inclusiv
forța electromagnetică.

Adesea, în mod greșit, rigiditatea solidelor este atribuită respingerii sarcinilor de același semn
sub influența forței electromagnetice. Aceste caracteristici rezultă, în realitate, din principiul de
excluziune al lui Pauli. Deoarece electronii sunt fermioni, ei nu pot ocupa aceeași stare cuantică
în același timp cu alți electroni. Când electronii dintr-un material sunt presați împreună, nu există
suficiente stări cuantice de energie joasă pentru a fi ocupate de toți, deci unii dintre ei trebuie să
rămână în stări de energie superioară. Aceasta înseamnă că este nevoie de energie ca ei să fie
strânși împreună. Deși acest efect se manifestă macroscopic ca o „forță” structurală, aceasta este,
de fapt, doar rezultatul existenței unui set finit de stări pentru electroni.

Forțele nucleare

Există două forțe nucleare care sunt descrise ca interacțiuni ce au loc în teoriile cuantice din
fizica particulelor. Forța nucleară tare[37] este forța responsabilă cu menținerea integrității
structurale a nucleelor atomice în vreme ce forța nucleară slabă[38] este răspunzătoare pentru
dezagregarea anumiților nucleoni în leptoni și în alte tipuri de hadroni.[2]

Forța tare reprezintă interacțiunile între quarkuri și gluoni, descrise în teoria cromodinamicii
cuantice.[39] Forța tare este forța fundamentală mijlocită de gluoni, și care acționează asupra
quarkurilor, antiquarkurilor, și asupra gluonilor înșiși. Interacțiunea tare este cea mai puternică
dintre cele patru forțe fundamentale.

Forța tare acționează direct doar asupra particulelor elementare. O componentă a acestei forțe
este însă observată și între hadroni (cel mai cunoscut exemplu fiind forța ce acționează între
nucleoni în cadrul nucleului atomic) ca forță nucleară. Aici, forța tare acționează indirect,
transmisă sub formă de gluoni, care fac parte din mezonii virtuali π și ρ, care transmit forța
nucleară. Eșecul căutărilor quarkurilor libere a arătat că particulele elementare afectate nu sunt
observabile direct. Acest fenomen se numește confinement.

Forța slabă este datorată schimbului de bozoni W și Z, particule masive. Cel mai cunoscut efect
al ei îl reprezintă dezintegrarea beta (a neutronilor din nucleele atomice) și fenomenele de
radioactivitate asociate acesteia. Numele de slabă provine de la faptul că intensitatea câmpului
este de aproximativ 1013 ori mai mică decât a câmpului unei forțe tari. Chiar și așa, ea este mai
puternică decât gravitația pe distanțe scurte. A fost dezvoltată și o teorie a interacțiunii
electroslabe, care arată că forțele electromagnetice și forța slabă sunt identice la temperaturi de
aproximativ 1015 Kelvin. Asemenea temperaturi au fost testate în acceleratoarele moderne de
particule și arată starea universului în primele momente ale Big Bangului.
Forțe nefundamentale
Unele forțe sunt consecințe ale forțelor fundamentale, dar au nevoie de modele idealizate pentru
a fi înțelese în profunzime și folosite în aplicații.

Forța normală

FN reprezintă forța normală exercitată asupra obiectelor.

Forța normală este forța de respingere între atomii aflați în contact strâns. Când norii de electroni
ai atomilor aflați în apropiere se suprapun, respingerea Pauli (cauzată de natura de fermioni a
electronilor) are ca rezultat forța ce acționează normal la suprafața de contact între două obiecte.
[40]
Forța normală, de exemplu, este responsabilă pentru integritatea structurală a meselor și
clădirilor, și este forța ce răspunde atunci când o forță exterioară apasă un obiect solid. Un
exemplu de forță normală în acțiune este la impactul unui obiect pe o suprafață fixă.[2]

Frecarea
Articol principal: Forță de frecare.

Frecarea este o forță ce se opune mișcării. Forța de frecare este legată direct de forța normală ce
acționează pentru a păstra două corpuri solide separate în punctul de contact. Există două
clasificări largi ale forțelor de frecare: frecarea statică și frecarea cinetică.

Forța de frecare statică se opune forțelor aplicate asupra unui corp pe o direcție paralelă cu o
suprafață de contact, și le echilibrează pe acestea, până la o limită specificată de coeficientul de
frecare statică înmulțit cu forța normală .Cu alte cuvinte, modulul forței de frecare statică
satisface inegalitatea:

Forța de frecare cinetică este independentă de forțele aplicate și de mișcarea obiectului. Astfel,
modulul acestei forțe este:

unde este coeficientul de frecare cinetică. Pentru majoritatea suprafețelor, coeficientul de frecare
cinetică este mai mic decât cel de frecare statică.[2]

Mecanica continuumului
Când rezistența aerului devine egală în modul cu forța gravitației ce acționează asupra unui obiect în
cădere, acesta ajunge într-o stare de echilibru dinamic la o viteză terminală.

Legile lui Newton și mecanica clasică în general au fost dezvoltate la început pentru a descrie
modul în care forțele afectează particule punctiforme idealizate, și nu obiecte tridimensionale.
Dar, în realitate, materia are o structură extinsă și forțele ce acționează într-o parte a unui obiect
ar putea afecta alte părți ale obiectului. Pentru situațiile în care structura ce ține atomii unui corp
împreună poate curge, se poate contracta, extinde sau schimba forma, teoriile mecanicii
continuumului descriu modul în care forțele afectează materialul. De exemplu, în fluide,
diferențele de presiune au ca efect forțe pe direcția gradientului presiunii, după cum urmează:

unde este volumul corpului din fluid și este funcția scalară ce descrie presiunea în toate punctele
din spațiu. Gradienții și derivatele presiunii au ca efect forța arhimedică în fluidele aflate în
câmpuri gravitaționale, vânturile în atmosferă, și portanța asociată cu aerodinamica și cu zborul.
[2]

Un exemplu de astfel de forță asociată cu presiunea dinamică este rezistența fluidelor: o forță ce
se opune mișcării unui corp solid printr-un fluid din cauza viscozității. Pentru așa-numita
rezistență Stokes, forța este aproximativ proporțională cu viteza, dar de sens contrar.

Formal, forțele din mecanica continuumului sunt complet descrise de un tensor al tensiunilor, în
termeni definiți în general de unde ,este aria secțiunii transversale relevantă pentru volumul
pentru care se calculează tensorul. Acest formalism include termeni de presiune asociați cu forțe
ce acționează normal pe aria secțiunii transversale (diagonala tensorului) ca și termeni legați de
forfecare, termeni asociați cu forțe ce acționează paralel cu secțiunea transversală (elementele
din afara diagonalei). Tensorul tensiunilor explică forțele ce cauzează deformări, atât tensiuni,
cât și comprimări.

Forța de tensiune
Forțele de tensiune pot fi modelate folosind fire ideale, fără masă, fără frecări, care nu se rup și
nu se întind. Pot fi combinate cu scripeți ideali, ce permit firelor ideale să schimbe direcția
forțelor. Firele ideale transmit forțele de tensiune instantaneu în perechi acțiune-reacțiune astfel
încât dacă două corpuri sunt legate de un fir ideal, orice forță pe direcția firului exercitată de
primul obiect este însoțită de o forță de-a lungul firului în direcția opusă exercitată de al doilea
obiect.[41] Legând același fir de mai multe ori de același obiect cu ajutorul unei structuri cu
scripeți în mișcare, forța de tensiune poate fi multiplicată. Pentru fiecare fir care acționează
asupra unui corp, un alt factor al forței de tensiune din fir acționează asupra corpului. Totuși, deși
astfel de mecanisme permit o creștere a forței, există o creștere corespunzătoare în lungimea
firului ce trebuie dislocată pentru a mișca corpul. Aceste efecte combinate au ca efect
conservarea energiei mecanice, deoarece lucrul mecanic efectuat asupra corpului este același
indiferent de cât complicat este mecanismul.[2][42]

Forța elastică

Fk este forța care răspunde greutății corpului prins de resort.

O forță elastică acționează în direcția aducerii unui resort la lungimea sa inițială. Un resort ideal
este considerat fără masă, fără frecări, nu se rupe, și se poate întinde oricât de mult. Aceste
resorturi exercită forțe ce se opun contractării și întinderii resortului, proporțional cu distanța pe
care este deplasat față de poziția de echilibru.[43] Această relație liniară a fost descrisă de Robert

Hooke în 1676, după care a fost denumită legea lui Hooke. Dacă este deplasarea
resortului, forța exercitată de un resort ideal este,unde este constanta resortului. Semnul minus
explică tendința forței elastice de a acționa în opoziție față de forța aplicată.[2]

Forța centripetă
Pentru un corp accelerat în mișcare circulară, forța neechilibrată ce acționează asupra unui corp
este,unde este masa corpului, este viteza lui și este distanța față de centrul traiectoriei circulare și

este vectorul unitate îndreptat în direcție radială spre exterior. Aceasta înseamnă că forța
centripetă neechilibrată simțită de orice corp este întotdeauna îndreptată spre centrul de curbură
al traiectoriei. Asemenea forțe acționează perpendicular pe vectorul viteză asociat cu mișcarea
unui corp, și deci nu modifică modulul vitezei obiectului, ci doar direcția acesteia. Forța
neechilibrată ce accelerează un corp poate fi rezolvată într-o componentă perpendiculară pe
traiectorie și una tangentă la traiectorie. Astfel se obține forța tangențială ce accelerează obiectul
fie mărindu-i viteza, fie micșorându-i-o, și forța radială (centripetă), care îi modifică direcția.[2]

Pseudoforțe
Există forțe care depind de sistemul de referință, adică apar din cauza adoptării unor sisteme de
referință neinerțiale. Asemenea forțe sunt forța centrifugă și forța Coriolis.[45] Aceste forțe sunt
considerate fictive, deoarece nu există în sisteme de referință neaccelerate.[2]

În teoria relativității generale, gravitația devine și ea o pseudoforță ce apare în situații în care

spațiu-timpul deviază de la o geometrie liniară. Ca extensie, teoria Kaluza-Klein și teoria
coardelor asociază electromagnetismul și alte forțe fundamentale respectiv curburii diferitelor
dimensiuni, ceea ce ar implica în cele din urmă că toate forțele sunt pseudoforțe.

Rotația și momentul forței

Relația între vectorii forță (F), momentul forței (τ), impuls (p) și moment cinetic (L) într-un sistem în
rotație.

Forțele care cauzează corpurile să se rotească sunt asociate cu noțiunea de moment al forței.
Matematic, momentul unei particule este definit ca produsul vectorial.

Momentul forței este echivalentul forței în sistemele în rotație, în același fel în care unghiul este
echivalentul poziției în sistemele în rotație, viteza unghiulară al vitezei, și momentul cinetic al
impulsului. Tratarea formală a legilor lui Newton, aplicată acolo forțelor, se aplică echivalent și
momentului. Astfel, ca o consecință a primei legi de mișcare a lui Newton, există inerție de
rotație care asigură că toate corpurile își păstrează momentul cinetic dacă nu acționează asupra
lor un moment al forței neechilibrat. Similar, se poate utiliza a doua lege a mișcării a lui Newton
pentru a calcula o definițîe alternativă a momentului.

Aceasta furnizează o definiție a momentului de inerție, care este echivalentul masei în mișcarea
de rotație. În mecanica mai avansată, momentul de inerție acționează ca un tensor care, când se
analizează corect, determină complet caracteristicile de rotație, inclusiv precesia și nutația.
Echivalent, forma diferențială a celei de-a doua legi a lui Newton dă o definiție alternativă a
momentului forței:

Conform celei de-a treia legi a lui Newton, toate corpurile cărora li se aplică un moment al forței
răspund cu un moment egal și de sens contrar,[47] ceea ce implică direct conservarea momentului
cinetic pentru sistemele închise în care au loc rotații și revoluții prin intermediul momentelor
interne.

Integrale cinematice
Articole principale: Lucru mecanic și Putere.

Forța poate fi utilizată pentru a defini mai multe concepte fizice, prin integrare în raport cu
diverse variabile cinematice. De exemplu, integrarea în raport cu timpul produce o definiție a

diferenței de impuls Integrând în raport cu poziția, se obține o definiție a lucrului

mecanic efectuat de o forță,care este echivalent cu variația de energie cinetică.[48]

Energia potențială
În loc de forță, adesea se poate folosi conceptul matematic înrudit de câmp de energie potențială.
De exemplu, forța gravitațională ce acționează asupra unui obiect poate fi văzută ca acțiune a
câmpului gravitational prezent în poziția obiectului. Reformulând matemtic definiția energiei (cu

ajutorul definiției lucrului mecanic), un câmp scalar de potențial este definit ca fiind
câmpul al cărui gradient este egal și de sens contrar forței produse în fiecare punct.

Forțele pot fi clasificate în conservative și neconservative. Spre deosebire de forțele

neconservative, cele conservative sunt echivalente cu gradientul unui potențial.[2]

Forțe conservative
O forță conservativă ce acționează asupra unui sistem închis efectuează un lucru mecanic, prin
care energia este convertită doar între formele cinetică și potențială. Aceasta înseamnă că, pentru
un sistem închis, energia mecanică totală se conservă întotdeauna când o forță conservativă
acționează asupra sistemului. Deci forța este legată direct de diferența de energie potențială
dintre două locuri din spațiu,[50] și poate fi considerată o mărime caracteristică a câmpului
potențial, la fel cum direcția și debitul de curgere a unui râu poate fi considerată a fi o mărime
caracteristică a unei zone cu relief denivelat.[2]

Forțe conservative sunt gravitația, forța electromagnetică, și forța elastică. Fiecare astfel de forțe
au modele dependente de o poziție dată adesea sub formă de vector radial centrat într-un
potențial cu simetrie sferică.[51] Astfel de exemple sunt:
Forțe neconservative
În anumite contexte fizice, forțele nu pot fi modelate ca fiind datorate gradientului unui potențial.
Aceasta se datorează adesea considerațiilor macrofizice în care apar forțe ca medie statistică
macroscopică a unor microstări. De exemplu, cauzele frecării sunt la nivel de atomi, dar frecarea
se manifestă ca o forță independentă de orice vector macroscopic de poziție. Forțe
neconservative sunt forța de frecare, dar și forțele de contact, forța de tensiune și rezistența la
mișcare a aerului. Totuși, pentru orice descriere suficient de detaliată, toate aceste forțe sunt
rezultatul forțelor conservative deoarece toate aceste forțe macroscopice sunt rezultat net al
gradienților potențialelor microscopice.[2]

Legătura între forțele macroscopice neconservative și forțele microscopice conservative este

descrisă prin tratarea detaliată cu ajutorul mecanică statistică. În sistemele macroscopice închise,
forțele neconservative acționează pentru a modifica energia internă a sistemului, și sunt adesea
asociate cu transferul de căldură. Conform celui de-al doilea principiu al termodinamicii, forțele
neconservative au neapărat ca rezultat transformări ale energiei din sistemele închise de la forme
mai ordonate la forme mai neordonate, pe măsură ce entropia crește.[2]

Unități de măsură
În Sistemul Internațional, unitatea de măsură pentru forță este newtonul (simbolizat N), definit ca
fiind forța necesară pentru a imprima unei mase de un kilogram o accelerație de un metru pe
secundă la pătrat, sau kg·m·s−2.[52] Unitatea corespunzătoare în sistem CGS este dina, definită ca
fiind forța necesară pentru a accelera o masă de un gram cu un centimetru pe secundă la pătrat,
sau g·cm·s−2. Un newton este, deci, egal cu 100.000 dine.

Unitatea de măsură în sistemul britanic picior-livră-secundă este livra-forță (lbf), definită ca fiind
forța exercitată de gravitație asupra unei mase de o livră într-un câmp gravitațional standard de
9,80665 m·s−2.[52] Livra-forță dă o unitate alternativă și pentru masă: un slug este masa care este
accelerată cu un picior pe secundă la pătrat atunci când asupra sa acționează o forță de o livră-
forță.[52]

O altă unitate de măsură de sorginte britanică, în sistemul fps absolut, este poundal, definit ca
forța necesară pentru a accelera o masă de o livră cu un picior pe secundă la pătrat.[52] Unitățile
pentru slug și poundal sunt gândite pentru a evita folosirea unei constante de proporționalitate în
a doua lege a lui Newton.

Și în sistemul metric există o unitate asemănatoare livrei-forță, dar folosită mai rar decât
newtonul: kilogramul-forță (kgf), definit ca forța exercitată de câmpul gravitațional standard
asupra unei mase de un kilogram.[52] Kilogramul-forță duce la definirea unei unități de masă
folosită și ea foarte rar: un slug metric este masa accelerată cu 1 m·s−2 atunci când este supusă
unei forțe de 1 kgf. Kilogramul-forță nu face parte din sistemul internațional modern, fiind
folosită doar uneori, pentru exprimarea forței în motoarele cu reacție, tensiunii din spițele roților
de bicicletă, reglajelor cheilor dinamometrice și a momentului generat de unele motoare.
 Unități de măsură a forței

newton
dină kilogram-forță livră-forță poundal
(unitate SI)

1 N ≡ 1 kg·m/s² = 105 dine ≈ 0.10197 kp ≈ 0.22481 lbf ≈ 7.2330 pdl

1 dină = 10−5 N ≡ 1 g·cm/s² ≈ 1.0197×10−6 kp ≈ 2.2481×10−6 lbf ≈ 7.2330×10−5 pdl

1 kp = 9.80665 N = 980665 dine ≡ gn·(1 kg) ≈ 2.2046 lbf ≈ 70.932 pdl

1 lbf ≈ 4.448222 N ≈ 444822 dine ≈ 0.45359 kp ≡ gn·(1 lb) ≈ 32.174 pdl

1 pdl ≈ 0.138255 N ≈ 13825 dine ≈ 0.014098 kp ≈ 0.031081 lbf ≡ 1 lb·ft/s²

 TENSIUNI. DEFORMAŢII
Tensiuni Fie un corp solid solicitat de un sistem de forţe în echilibru. În
orice secţiune a corpului solicitat apar forţe interioare care sunt
distribuite pe toată suprafaţa secţiunii. Se consideră un element de arie
dA de pe suprafaţa secţiunii. Dacă elementul este suficient de mic
efortul poate fi considerat uniform distribuit pe suprafaţa acestuia, iar
rezultanta dF poate fi aplicată în centrul de greutate al elementului.
Mărimea efortului distribuit, aplicat pe unitatea de suprafaţă din aria
secţiunii se numeşte tensiune (efort unitar). Tensiunea este una dintre
mărimile fundamentale ale Rezistenţei Materialelor. Tensiunea p are
aceeaşi direcţie cu forţa elementară d F. Mărimea sa este determinată
atât de mărimea forţei elementare d F, cât şi de orientarea acestei forţe în
raport cu suprafaţa dA. În consecinţă, tensiunea este o mărime mai
complicată decât forţa, numită mărime tensorială. Având o direcţie
oarecare, tensiunea p se descompune în două componente: Tensiuni.
Deformaţii. 37 - o componentă pe direcţia normalei la secţiune, numită
tensiune normală, notată σ, - o componentă conţinută în planul secţiunii,
numită tensiune tangenţială, notată τ. Tensiunea σ, după sensul pe care îl
are, va avea un efect de întindere sau de compresiune, exercitat de către
partea de corp înlăturată asupra celei rămase. Tensiunea τ are asupra
secţiunii un efect de tăiere, forfecare sau alunecare. În baza Figurii 3.1,
între componentele tensiunii se poate scrie relaţia p p 2 2 = σ + τ⇒ = σ +
τ (3.2) Tensiunea se măsoară în N/mm2 , sau MegaPascal (MPa), unitate
derivată din Pascal (1Pa = 1N/m2 ). 3.2.Stări de tensiune Fie un element
de volum paralelipipedic infinit mic din corpul solid solicitat .Starea de
tensiune dintr-un punct al elementului de rezistenţă solicitat se cunoaşte
dacă se cunosc tensiunile care apar pe feţele elementului de volum din
acel punct, adică: - tensiunile normale σx, σy, σz, indicele reprezentând
axa perpendiculară pe faţa respectivă a elementului de volum; -
tensiunile tangenţiale, care se descompun în două componente după
direcţiile axelor paralele cu faţa respectivă. Aceste tensiuni se notează cu
doi indici. De exemplu, τxy reprezintă tensiunea tangenţială de pe faţa
elementului de volum perpendiculară pe axa 0x (primul indice),
orientată în direcţia axei 0y (al doilea indice). O faţă a elementului de
volum se consideră pozitivă dacă tensiunea normală la faţa respectivă
are acelaşi sens cu axa sistemului de coordonate perpendiculară pe acea
faţă. S-au indicat tensiunile pozitive de pe feţele pozitive ale elementului
de volum. Se poate uşor demonstra, cu ajutorul ecuaţiilor de echilibru
pentru elementul de volum că tensiunile tangenţiale verifică următoarele
egalităţi: τxy = τyx , τyz = τzy , τzx = τxz Aceste relaţii definesc
principiul dualităţii tensiunilor tangenţiale. Deci, starea de tensiune
dintr-un punct al unui corp solid solicitat este caracterizată prin 3
tensiuni normale şi 6 tensiuni tangenţiale, două câte două egale, conform
principiului dualităţii tensiunilor tangenţiale. Aceste 9 tensiuni
reprezintă componentele tensorului tensiunilor: τ τ σ τ σ τ σ τ τ σ = zx zy
z yx y yz x xy xz T În funcţie de forma tensorului tensiunilor, starea de
tensiune poate fi: a) Stare spaţială (triaxială) de tensiune, având tensorul
tensiunilor dat de expresia generală (3.3), reprezentată în.a. b) Stare
plană (biaxială) de tensiune, reprezentată în Fig.3.2.b, având tensorul
tensiunilor τ σ = σ τ σ zy z y yz 0 0 0 0 0 T De exemplu, o placă plană
solicitată de forţe coplanare în planul de simetrie al plăcii se află în stare
plană de tensiune. c) Stare monoaxială de tensiune, cu tensorul
tensiunilor: De exemplu, o bară dreaptă solicitată de forţe coliniare cu
axa longitudinală a barei (Gx). Tensiuni. Deformaţii. 39 Fig.3.3 Pentru
bara dreaptă din Fig.3.3. solicitată la întindere de forţa F, în orice
secţiune transversală apare doar efortul axial N = F. Astfel, tensiunea
normală pe secţiune va fi dată de relaţia : A F A N σx = σ = = (3.4)