Teorema variației impulsului, cunoscută și sub

denumirea de Teorema lui Newton a Mișcării a Doua, este

o lege fizică fundamentală care descrie modul în care
impulsul unui obiect se schimbă în timpul unei acțiuni sau
interacțiuni cu alt obiect. Această teoremă este esențială
în mecanica clasică și este utilizată în multe domenii ale
științei, inclusiv inginerie, astronomie și fizică atomică și
subatomică.

În general, impulsul unui obiect este definit ca produsul

dintre masa obiectului și viteza sa. Prin urmare, un obiect
cu o masă mare care se deplasează rapid va avea un
impuls mare, în timp ce un obiect cu o masă mică care se
deplasează încet va avea un impuls mic.

Teorema variației impulsului afirmă că variația impulsului

unui obiect este proporțională cu forța netă care
acționează asupra acestuia, iar această variație are loc în
direcția forței. Cu alte cuvinte, dacă un obiect este supus
unei forțe nete, impulsul său se va schimba în timp, iar
această schimbare va fi proporțională cu forța netă și va fi
în direcția acesteia.
Teorema poate fi exprimată matematic prin următoarea
formulă:
Δp = FΔt
unde:
Δp reprezintă variația impulsului;
F reprezintă forța netă care acționează asupra obiectului;
Δt reprezintă timpul în care forța acționează asupra
obiectului.
Această formulă sugerează că dacă o forță constantă
acționează asupra unui obiect timp de o anumită perioadă
de timp, impulsul obiectului se va schimba cu o cantitate
proporțională cu produsul dintre forță și timp.

Teorema variației impulsului are multe aplicații practice.

De exemplu, este utilizată în calcularea traiectoriei
obiectelor care sunt supuse unor forțe, cum ar fi sateliții
artificiali ai Pământului sau proiectilele trase de arme. De
asemenea, teorema este folosită în designul de mașini și
alte structuri pentru a determina cum acestea vor
răspunde la forțele externe.

Teorema variației impulsului este o lege fundamentală a

fizicii care explică modul în care impulsul unui obiect se
schimbă în timpul unei acțiuni sau interacțiuni cu alt
obiect. Această teoremă este folosită în multe domenii ale
științei și tehnologiei și are multe aplicații practice.
Legea conservării impulsului este o lege fundamentală
a fizicii care afirmă că, într-un sistem izolat, impulsul total
al sistemului rămâne constant în timp. Aceasta înseamnă
că, dacă un obiect din sistem câștigă impuls, alt obiect din
sistem trebuie să piardă impuls în același fel, astfel încât
impulsul total să rămână constant. Această lege este una
dintre cele mai importante legi ale fizicii și are implicații
profunde asupra comportamentului obiectelor și
sistemelor.

Principiul conservării impulsului poate fi exprimat

matematic prin formula:
Σpi = constant
unde:
Σpi este suma impulsurilor tuturor obiectelor din sistem;
Constanta reprezintă impulsul total inițial al sistemului și
este egal cu impulsul total final al sistemului.

Această lege poate fi interpretată ca o afirmație a simetriei

naturii. În absența unor forțe externe care acționează
asupra sistemului, impulsul total al sistemului trebuie să
rămână constant, deoarece, conform legii acțiunii și
reacțiunii lui Newton, orice forță care acționează asupra
unui obiect din sistem trebuie să aibă o forță egală și
opusă asupra altui obiect din sistem.

Un exemplu simplu de aplicare a legii conservării

impulsului poate fi văzut într-o coliziune între două bile de
biliard. În acest caz, impulsul total al sistemului este egal
cu suma impulsurilor celor două bile înainte de coliziune și
trebuie să fie egal cu suma impulsurilor celor două bile
după coliziune. Deși viteza și direcția fiecărei bile se pot
schimba în timpul coliziunii, impulsul total al sistemului
rămâne neschimbat.

Legea conservării impulsului este importantă nu numai

pentru înțelegerea mișcării obiectelor, ci și pentru
dezvoltarea teoriei relativității și a fizicii cuantică. În teoria
relativității, impulsul este definit ca produsul dintre masa și
viteza obiectului, iar legea conservării impulsului se aplică
nu numai obiectelor masive, ci și particulelor fără masă. În
fizica cuantică, legea conservării impulsului este utilizată
pentru a explica anumite fenomene, cum ar fi răspunsul
particulelor subatomice la forțele electromagnetice.
Legea conservării impulsului este o lege fundamentală a
fizicii care afirmă că impulsul total al unui sistem izolat
rămâne constant în timp. Această lege este importantă
pentru înțelegerea mișcării obiectelor și are aplicații în
domeniile relativității și fizicii cuantice.
Impulsul este o mărime fizică vectorială, definită ca
produsul dintre masa și viteza unui obiect. Impulsul este
măsurat în unități de kilogram metru pe secundă (kg m/s)
și are direcție și sens, astfel încât poate fi pozitiv sau
negativ.

Principiul conservării impulsului se bazează pe legea

acțiunii și reacțiunii lui Newton, care afirmă că, pentru
fiecare acțiune, există o reacțiune egală și opusă. Într-un
sistem izolat, orice forță care acționează asupra unui
obiect din sistem trebuie să aibă o forță egală și opusă
asupra altui obiect din sistem. Prin urmare, impulsul total
al sistemului trebuie să rămână constant, deoarece orice
schimbare în impulsul unui obiect trebuie să fie
compensată printr-o schimbare în impulsul altui obiect din
sistem.

Există două tipuri de coliziuni care pot apărea între

obiecte: coliziuni elastice și coliziuni inelastice. Într-o
coliziune elastică, energia cinetică totală a sistemului
rămâne constantă, iar impulsul total al sistemului este
conservat. Într-o coliziune inelastică, energia cinetică
totală a sistemului nu rămâne constantă, ci este
transferată în alte forme de energie, cum ar fi căldura sau
sunetul. Cu toate acestea, impulsul total al sistemului
rămâne constant.
Omogenitate spatiului este o consecinta importanta a
conservarii impulsului mecanic si consta in
independenta de locul in spatiu a proprietatilor fizice ale
unui sistem de puncte materiale.
Proprietetile fizice ale sistemului de puncte materiale
raman aceleasi la translatarea arbitrara a acestuia
dintr-un loc in altul intr-un spatiu omogen.

Ciocnirea este fenomenul fizic ce consta in interactiunea

a doua sau mai multe corpuri intr-un interval de
timp foarte mic, Δt→0.
Deoarece Δt→0, FΔt→0 si din (15) rezulta
ΔP = 0, Pi = Pf , P = constant
conservarea impulsului mecanic in orice ciocnire.
Ciocnirea reprezinta un proces mecanic in care interactia
dintre corpurile care se ciocnesc dureaza un timp foarte
scurt (finit).
In momentul atingerii corpurilor care se ciocnesc, viteza
lor relativa se reduce la zero, iar energia cinetica relativa
se transforma in energie de deformare sau alte forme de
energie. Dupa ciocnire, deformatiile corpurilor se reduc,
viteza relativa creste si energia cinetica relativa se
restituie partial.
Daca deformatiile de dupa ciocnire dispar si energia
cinetica relativa se restituie integral, fara a se transforma
in alte forme de energie, ciocnirea se numeste elastica.
Daca deformatiile nu se anuleaza si energia cinetica
relativa nu se restituie integral corpurilor, atunci ciocnirea
este neelastica. Daca in procesul de ciocnire corpurile
fuzioneaza, atunci ciocnirea este total neelastica si evident
in acest caz corpurile se vor misca impreuna dupa
ciocnire.
La corpurile macroscopice interacţiunea durează atâta
timp cât corpurile sunt în contact, iar acest timp este foarte
scurt, câteva milisecunde.

La ciocnirea a două corpuri se disting două etape: prima

începe cu contactul corpurilor şi deformarea lor , iar a
doua cu separarea corpurilor şi revenirea lor la forma
iniţială. Din acest punct de vedere ciocnirile se clasifică în
două categorii: ciocniri plastice şi ciocniri elastice.

Ciocnirea plastica este ciocnirea in care in urma

interactiunii corpurile devin solidare, continuand sa se
miste impreuna ca un singur corp, ansamblu.
Dezintegrarea privita in sens invers producerii devine o
ciocnire plastica.
Consideram doua puncte materiale care au masele m1 si
m2 , respectiv vitezele v1 si v2 in momentul
ciocnirii. Deoarece impulsul mecanic se conserva in orice
ciocnire rezulta
p1 + p2 = p, m1v1 + m2v2 = (m1 + m2)v′
v′ = (m1v1 + m2v2) / (m1 + m2)
v′ viteza ansamblului rezultat in urma ciocnirii plastice a
celor doua corpuri.
In caz unidimensional corpurile se misca pe aceeasi
directie si
v′ = (m1v1 ± m2v2) / (m1 + m2)
unde se ia semnul + cand corpurile se misca in acelasi
sens si semnul - cand cand se misca unul spre
celalalt
In ciocnirea plastica o parte din energia cinetica initiala a
corpurilor se transforma in caldura degajata Q.
Q = - ΔEc , Q = m1m2(v1 - v2)2 / 2(m1 +m2), Q = μrvr2 / 2,
unde μr = m1m2 / (m1 + m2) este masa redusa a sistemului
format din cele doua puncte materiale si vr =
v1 - v2.
Ciocnire elastica este ciocnirea in care in urma
interactiunii cele doua corpuri se misca separat cu viteze
finale diferite de cele initiale, inainte de ciocnire.
Într-o ciocnire perfect elastică corpurile revin exact la
forma iniţială, deci energia înmagazinată în deformare se
va restitui integral corpurilor, sub formă de energie
cinetică.
Astfel, sunt aplicabile legile de conservare a energiei
cinetice cât şi a impulsului:
Eci1+Eci2=Ecf1+Ecf1
pi1+pi2=pf1+pf2
După rezolvarea sistemului de ecuaţii se obţin expresiile
vitezelor finale ale celor două corpuri:
Aceste rezultate implică următoarele cazuri particulare:
a) m1=m2 şi v2=0 rezultă v1f=0 iar v2f=v1
b) m1=m2 şi v1=-v2 rezultă v1f=v2f=0
c) m1<<m2 şi v2=0 rezultă v1f=-v1 (ciocnire cu un perete
La ciocnirea cu un perete, dacă aceasta nu este frontală,
se va trece la descompunerea vectorului impuls şi se va
ţine cont că peretele afectează numai componenta
normală a impulsului. Astfel, se produce o reflexie a
corpului în urma ciocnirii cu peretele rigid.