Fizica newtoniană

1. Isaac Newton
Isaac Newton (n. 25 decembrie 1642 / 4 ianuarie 1643, Lincolnshire, Anglia – d. 20
martie 1727 / 31 martie 1727, Kensington, Middlesex, Anglia) a fost un renumit om de știință
englez, alchimist, teolog, mistic, matematician, fizician și astronom, președinte al Royal
Society. Isaac Newton este savantul aflat la originea teoriilor științifice care vor revoluționa
știința, în domeniul opticii, matematicii și în special al mecanicii.

2. Introducere
Dacă scăpați pantoful și o monedă unul lângă altul, se lovesc de pământ în același timp. De ce nu
ajunge pantoful acolo primul, deoarece gravitația trage mai tare de el? Cum funcționează
cristalinul ochiului și de ce trebuie ca mușchii ochiului să-și strângă lentila în diferite forme
pentru a se concentra asupra obiectelor din apropiere sau de departe? Acestea sunt tipurile de
întrebări la care fizica încearcă să răspundă despre comportamentul luminii și al materiei, cele
două lucruri din care este făcut universul.

Newton a descoperit relația dintre forță și mișcare și a revoluționat viziunea noastră asupra
universului, arătând că aceleași legi fizice se aplicau tuturor materiei, fie că sunt vii sau nevii, pe
sau în afara suprafeței planetei noastre.

În 1687 a publicat lucrarea Philosophiae Naturalis Principia Mathematica, în care a

descris Legea atracției universale și, prin studierea legilor mișcării corpurilor, a creat
bazele mecanicii clasice. A contribuit, împreună cu Gottfried Wilhelm von Leibniz, la fondarea
și dezvoltarea calculului diferențial și a celui integral. Newton a fost primul care a demonstrat că
legile naturii guvernează atât mișcarea globului terestru, cât și a altor corpuri cerești, intuind că
orbitele pot fi nu numai eliptice, dar și hiperbolice sau parabolice. Tot el a arătat că lumina albă
este o lumină compusă din radiații monocromatice.

Pentru prima dată în istoria omenirii, datorită lui putem calcula mișcarea și traiectoriile
corpurilor cerești ca stelele. Din punct de vedere al determinismului Newtonian, evoluția viitoare
a unui sistem poate fi – cel puțin în principiu – determinată pornind de la starea corpului la un
moment dat. Spre exemplu, dacă luăm un set de date matematice și îl introducem în ecuațiile lui
putem afla unde va fi orice obiect în mișcare. Astfel, dacă avem suficiente informații despre
pozițiile și vitezele tuturor particulelor din Univers, putem prezice evoluția lor viitoare.
 3. Principiile fizicii newtoniene
Enunțurile principiilor dinamicii

1. Principiul I, cunoscut si ca principiul inerţiei: Un punct material tinde să-si menţină starea de
repaus relativ sau de miscare rectilinie și uniformă, atât timp cât nu se află sub acţiunea unor
forţe exterioare. Acesta a fost formulat pentru prima dată de Galilei.

2. Principiul II, cunoscut și ca principiul fundamental al dinamicii: O forță care acționează asupra
unui corp îi imprimă acestuia o accelerație, proporțională cu forța și .

⃗
F =m ⃗a

3. Principiul III, cunoscut și ca principiul acțiunii și reacțiunii: Dacă un corp acționează asupra
altui corp cu o forță numită acțiune, cel de al doilea corp va acționa asupra primului cu o forță
egală în modul dar de sens opus, numită reacțiune.

4. Principiul suprapunerii forțelor: Dacă asupra unui corp acționează simultan mai multe forțe
fiecare forță imprimă corpului propria sa accelerație, independent de acțiunea celorlalte,
accelerația rezultantă fiind suma vectorială a accelerațiilor propri.

4. Impactul descoperirilor lui Newton asupra societății

Majoritatea ramurilor științei erau într-o stare dezordonată când Newton și-a publicat „Principia”
în 1687. Triumful lui Newton în mecanică a dovedit că știința va explica în cele din urmă totul,
inclusiv acțiunile umane, în termeni de legi rigide cauze-efect (deterministe). Unii dintre
contemporanii lui Newton, cum ar fi filozoful irlandez Bishop Berkeley (1685–1753), au atacat
noul materialism. Cu toate acestea, în timpul secolului al XVIII-lea, climatul intelectual din
Anglia și nordul Europei a devenit predominant pro-științific și determinist.

Dar a fost și controversat. Critici, precum omul de știință german Gottfried Leibniz (1646–1716),
care a inventat calculul independent de Newton, au atacat teoria gravitației a lui Newton ca fiind
mistică sau inutilă: cum ar putea o masă să acționeze asupra alteia instantaneu pe o distanță, fără
a fi în direct sau cel puțin indirect contact cu aceasta? Leibniz, a criticat, de asemenea, ipotezele
lui Newton despre spațiul absolut, iar obiecția sa filosofică a fost justificată peste 200 de ani mai
târziu, când fizicianul german Albert Einstein (1879–1955) a arătat că ideea de spațiu newtonian
absolut trebuie abandonată și înlocuită cu spațiu curbat, relativ.

În ciuda defectelor sale, fizica newtoniană a revoluționat știința. Noua știință a transformat și
lumea în chestiuni economice, militare și altele. Fizica newtoniană nu a făcut singură aceste
schimbări: chimia, medicina, matematica, electromagnetica și alte domenii științifice au fost, de
asemenea, cruciale. Alte forme de știință au preluat metodele galileene și newtoniene de testare a
legilor matematice. Împreună, noua știință a dezlănțuit un val de noi tehnologii care au condus
revoluția industrială de la sfârșitul anilor 1700 și a continuat până în prezent.

5. Principiile fizicii moderne

Domeniul fizicii este de obicei subdivizat în două mari categorii: fizica clasică și fizica modernă.
Linia de demarcație dintre aceste două subdiviziuni poate fi trasă la începutul anilor 1900, când
au fost propuse o serie de noi concepte revoluționare despre natura materiei. Printre acestea au
fost incluse teoriile lui Einstein despre relativitatea generală și specială, conceptul cuantic al lui
Planck, principiul nedeterminat al lui Heisenberg și conceptul de echivalență a materiei și
energiei.

Oricare ar putea fi opinia cuiva cu privire la acceptarea permanentă a detaliilor analitice ale
teoriilor restrânse și generale ale relativității ale lui Einstein, nu poate exista nici o îndoială că
prin aceste teorii fizica este permanent schimbată. Descperirea că noțiunile clasice, acceptate fără
îndoială, au fost inadecvate pentru a face față situației reale, a reprezentat un mare șoc, care a dus
la o atitudine critică față de întreaga noastră structură conceptuală care trebuie să fie cel puțin
parțial permanentă.

Postulatele lui Einstein

Primul postulat - Principiul relativității restrânse - Legile fizicii sunt aceleași în orice sistem de

referință inerțial, în condiții inițiale identice. Cu alte cuvinte, nu există sistem de referință inerțial
privilegiat.

Al doilea postulat - Invarianța lui C - Viteza luminii în vid este o constantă universală, c,

independentă de mișcarea sursei de lumină.

C=3 ×10 8 m/s - viteza maximă de transmitere a oricărei informații

Consecințele postulatelor

Relativitatea simultaneității — două evenimente ce au loc în două locații diferite, care au loc
simultan pentru un observator, ar putea apărea ca având loc la momente diferite pentru un alt
observator.

Dilatarea temporală— timpul scurs între două evenimente nu este invariant de la un observator la
altul, ci depinde de mișcarea relativă a sistemelor de referință ale observatorilor.

Contracția Lorentz — dimensiunile (de exemplu lungimea) unui obiect măsurate de un

observator pot fi mai mici decât rezultatele acelorași măsurători efectuate de un alt observator
(de exemplu, paradoxul scării implică o scară lungă care se deplasează cu viteză apropiată de cea
a luminii și ținută într-un garaj mai mic).
 6. Diferențe între fizica modernă și cea newtoniană
În general, se poate spune că fizica clasică se ocupă de subiecte la scară macroscopică, adică la o
scară care poate fi studiată cu cele cinci simțuri umane în mare măsură neajutate. Fizica
modernă, în schimb, se referă la natura și comportamentul particulelor și energiei la nivel sub-
microscopic. După cum se întâmplă, legile fizicii clasice sunt în general inaplicabile sau
aplicabile doar ca aproximări la legile fizicii moderne.

Multe legi clasice ale fizicii sunt complet deterministe. Adică, se poate spune că dacă A se
întâmplă, B este sigur că va urma. Această relație cauză-efect a fost mult timp considerată drept
unul dintre pilonii majori ai fizicii. Descoperirile fizicii moderne au cerut ca această relație să fie
reevaluată. Fizicienii sunt acum mai înclinați să spună că, dacă apare A, există o șansă de X la
sută ca B să urmeze. Determinismul în fizică a fost înlocuit cu probabilitatea.

De exemplu în fizica clasică, două bombe cu siguranțe identice ar exploda în același timp. În
fizica cuantică, doi atomi radioactivi absolut identici pot și, în general, vor exploda în moduri
foarte diferite.

Avem imaginea newtoniană a unui univers mecanic. În această paradigmă, toată realitatea fizică
este o mașinărie uriașă care merge înainte în timp. Revoluția cuantică merge mult mai profund
decât simpla introducere a probabilității ca a caracteristica fundamentala. Acesta distruge
complet ceasul newtonian, înlocuindu-l cu un complet dispozitiv extraterestru construit din
matematică mult mai avansată. Revoluția cuantică ne spune că perspectiva clasică nu este doar
greșită, ci este fundamental de nesalvat.

Fizica clasică descrie mișcarea materiei încărcate și neîncărcate pe care o putem observa în
esență cu simțurile noastre. Aceste descrieri nu reușesc să fie exacte atunci când sunt împinse să
descrie materia ca atomi și călătoresc aproape de viteza luminii.

Fizica newtoniană a fost mai ușor de înțeles din cauza punctului anterior și, de asemenea, pentru
că nu trebuie să avem cunoștințe de matematică de nivel înalt pentru a o înțelege, care este
singurul lucru de care depinde fizica modernă.