Fizica clasica

Fizica clasică sau fizica newtoniană este o disciplină care se bazează pe legile de
bază ale mișcării asupra obiectelor cotidiene.
Fizica clasică este cunoscută ca atare, odată cu publicarea în 1687 a Legilor lui
Newton, o formulare matematică a lui Isaac Newton (1643-1727) în lucrarea sa
Philosophiae naturalis principia matematică. Legile lui Newton stau la baza fizicii și
mecanicii clasice.

Fizica clasică este împărțită în următoarele discipline:

Cinematică
Mecanica clasică
Hidrostatic și hidrodinamic
Termodinamica
Valuri și optică
Electricitate și magnetism (electromagnetism ulterior)

Diferența dintre fizica clasică și fizica modernă

Fizica modernă s-a născut în secolul al XX-lea odată cu nașterea, pe de o parte, a teoriei
generale a relativității a lui Albert Einstein publicată în 1905 și, pe de altă parte, a mecanicii
cuantice cunoscută sub numele de știință care studiază comportamentul particulelor la nivel
atomic. și nivel subatomic.

Prima lege a lui Newton afirmă că un obiect va rămâne în repaus sau în mișcare rectilinie
uniformă (M.R.U.), cu excepția cazului în care o forță externă acționează asupra acestuia.
(Pentru a exemplifica Prima Lege a lui Newton, imaginați-vă o persoană care se întoarce
asupra sa cu brațele întinse ținând o frânghie cu o minge la capăt. Mingea va avea o orbită
circulară în jurul persoanei. Dacă șirul se rupe, mingea va urma în linia dreaptă unde șirul a
lăsat mingea, trasând o mișcare rectilinie uniformă.)
A doua lege sau principiul fundamental al dinamicii lui Newton a fost un avans în studiul
mișcării, deoarece nu s-a concentrat doar pe descrierea mișcării, ci pe determinarea cauzelor
acesteia prin următoarea formulă: F = ma
A treia lege a lui Newton prevede că toate forțele din Univers apar în perechi, adică au o forță
de magnitudine egală, dar opusă. Aceasta indică inexistența forțelor izolate și constituie unul
dintre principiile fundamentale privind simetria Universului.
• Una din problemele centrale ale fizicii la sfârşitul secolului al XX-lea a fost şi este faptul
că între mecanica cuantică şi teoria gravitaţiei a lui Einstein nu s-a stabilit încă dacă există sau
nu compatibilitate.
• Au apărut numeroase dezbateri în urma încercărilor făcute, în ultimele două decade, de
a se „cuantifica” câmpul gravitaţional.
• În literatură s-a afirmat că „Fără a se stabili o legătură între cele două teorii, două
triumfuri ale secolului XX, nu va fi posibil să se descrie „Big-Bang”-ul cu care se presupune că a
început universul nostru”.

Mecanica cuantică este teoria mișcării particulelor materiale la scară atomică. Ea a apărut, în
primele decenii ale secolului XX, ca rezultat al unui efort colectiv de a înțelege fenomene care
în fizica clasică nu-și găseau explicația: structura atomilor și interacția acestora cu radiația
electromagnetică. Mecanica cuantică nerelativistă a rezolvat problema structurii atomice;
extinsă apoi pentru a ține seama de principiile teoriei relativității, ea a deschis drumul către
teoria cuantică relativistă a radiației, numită electrodinamică cuantică.
Teoria relativității reprezintă în fizica modernă un ansamblu a două teorii formulate de Albert
Einstein: relativitatea restrânsă și relativitatea generală.
Ideea de bază a acestor două teorii este că timpul și distanțele unui eveniment măsurate de
doi observatori au, în general, valori diferite, dar se supun totdeauna acelorași legi fizice. Când
doi observatori examinează configurații diferite, și anume deplasările lor, una în raport cu
cealaltă, aplicând regulile logice, se constată că legile fizice au în mod necesar o anumită
formă.
https://www.recursosdeautoayuda.com/ro/fisica-clasica/?
msclkid=9f7bf8b5a9e411ec8b31c19a4b99cc4b#Cuales_son_las_ramas_de_la_fisica_clasica
https://ro.warbletoncouncil.org/fisica-clasica-3316
https://ro.wikipedia.org/wiki/Teoria_relativit%C4%83%C8%9Bii