Mecanica și parcul de

distracție
proiect relizat de Anton Matei si Andrei Bîzgu

Clasa: a IX-a D
Școala: Liceul Teoretic de Informatică „Grigore Moisil”
Iași

Profesor: Smirnov Marius

Anul : 2022

Pagina 1
 Cuprins

Table of Contents
Introducerea................................................................................................................................ 3

Cap I: Mecanica...................................................................................................................... 4

Subramurile mecanicii sunt statica, cinematica și dinamica............................................... 4

Pagina 2
 Introducerea
Am ales acest proiect, deoarece in zilele noastre parcurile de distracție sunt foarte
atractive, destul de uimitoare și foarte frumoase. De asemenea și mecanica este foarte
interesantă, fiind un subiect discutat și la școala.

Ce conține proiectul:

- 2 capitole ( Mecanica, Parcul de distractie)

- subcapitole(
- cuprins si introducere

Primul capitol se numește Mecanica si prezinta: o definiție concretă a mecanicii, ce este

mecanica clasică, subramurile mecanicii, mecanica cuantică etc.

Al doilea capitol se numeste Parcul de distractie si prezinta:

Pagina 3
Cap I: Mecanica
Este o ramură a fizicii care studiază modul în care se schimbă poziția corpurilor, schimbare
numită mișcare mecanică.

Fondată de către fizicianul Isaac Newton în celebra sa lucrare “ Philosophiae Naturalis

Principia Mathematica”, mecanica clasică studiază legile mișcării mecanice a corpurilor
macroscopice care se deplasează cu viteze mici în comparație cu viteza luminii.

Ulterior, fizicianul Albert Einstein a generalizat mecanica clasică prin crearea mecanicii
relativiste capabile să descrie și mișcările corpurilor la viteze mari. În fine, pentru studiul
mișcării corpurilor microscopice, a fost creată mecanica cuantică.

Subramurile mecanicii
sunt statica, cinematica și dinamica.

Statica studiază condițiile în care se realizează echilibrul corpurilor sub

acțiunea forțelor și a cuplurilor.

Cinematica descrie mișcarea mecanică neglijând cauzele acestei mișcări.

Dinamica stabilește legile mișcării mecanice ținând seama de toate cauzele care pot
modifica poziția corpurilor.

Mecanica clasica
Cea mai timpurie dezvoltare a mecanicii clasice este adesea denumită mecanică newtoniană.
Este formată din conceptele fizice folosite și metodele matematice inventate de Isaac

Pagina 4
Newton, Gottfried Wilhelm Leibniz și alții în secolul al XVII-lea pentru a descrie mișcarea
corpurilor sub influența unui sistem de forțe.

Issac Newton

Ulterior, au fost dezvoltate metode mai abstracte, ceea ce a dus la reformularea mecanicii
clasice cunoscute sub numele de mecanica lagrangiană și mecanica hamiltoniană.

Aceste progrese, realizate cu precădere în secolele al XVIII-lea și al XIX-lea, se extind

substanțial dincolo de activitatea lui Newton, în special prin utilizarea lor de mecanica
analitică. Acestea sunt utilizate, cu unele modificări, în toate domeniile fizicii moderne.

Mecanica clasică oferă rezultate extrem de precise atunci când sunt studiate obiecte mari
care nu sunt extrem de masive și viteze care nu se apropie de viteza luminii. Atunci când
obiectele examinate au aproximativ dimensiunea unui diametru de atom, devine necesară
introducerea celuilalt subdomeniu major al mecanicii: mecanica cuantică.

Pagina 5
Mecanica cuantica
Mecanica cuantică este teoria mișcării particulelor materiale la scară atomică. Ea a apărut, în
primele decenii ale secolului XX, ca rezultat al unui efort colectiv de a înțelege fenomene care
în fizica clasică nu-și găseau explicația: structura atomilor și interacția acestora cu radiația
electromagnetică.

Mecanica cuantică nerelativistă a rezolvat problema structurii atomice; extinsă apoi pentru a
ține seama de principiile teoriei relativității, ea a deschis drumul către teoria cuantică
relativistă a radiației, numită electrodinamică cuantică.

Denumirea de mecanică cuantică a fost păstrată pentru a indica teoria fenomenelor atomice
din domeniul energiilor nerelativiste, în care numărul de particule rămâne constant;

Pagina 6
dezvoltările ulterioare, care studiază procese de creare și anihilare de particule, se încadrează
în teoria cuantică a câmpurilor și are legătură cu ramuri experimentale precum cea a fizicii
nucleare și a particulelor elementare.

Participanții la Conferința Solvay din 1927, în care subiectul principal

de discuție a fost mecanica cuantică

Descrierea dată de mecanica cuantică realității la scară atomică este de natură statistică: ea nu
se referă la un exemplar izolat al sistemului studiat, ci la un colectiv statistic alcătuit dintr-un
număr mare de exemplare, aranjate în ansamblul statistic după anumite modele.

Rezultatele ei nu sunt exprimate prin valori bine determinate ale mărimilor fizice, ci
prin probabilități, valori medii și împrăștieri statistice. Două aspecte ale acestei descrieri, de o
relevanță care le-a conferit rang de principiu, sunt noțiunile
Pagina 7
de incertitudine și complementaritate. Relațiile de incertitudine pun în evidență existența unor
perechi de mărimi fizice (cum sunt poziția și impulsul, sau componente diferite ale
momentului cinetic) care nu pot fi determinate simultan oricât de precis, limita de precizie
fiind impusă de existența unei mărimi fizice fundamentale: constanta Planck și fundamentat
teoretic de principiul incertitudinii al lui Heisenberg.

Descrierea fenomenelor la scară atomică are un caracter complementar, în sensul că ea constă

din elemente care se completează reciproc într-o imagine unitară, din punctul de
vedere macroscopic al fizicii clasice, numai dacă ele rezultă din situații experimentale care se
exclud reciproc.

Interpretarea statistică a mecanicii cuantice este în acord cu datele experimentale, însă persistă
opinii divergente asupra caracterului fundamental al acestei descrieri. Pe când în interpretarea
de la Copenhaga descrierea statistică este postulată ca fiind completă, reflectând o
caracteristică fundamentală a fenomenelor la scară atomică, teorii alternative susțin că
statistica rezultă dintr-o cunoaștere incompletă a realității, provenind din ignorarea
unor variabile ascunse(en). Aceste vederi contradictorii pot fi testate experimental; rezultate
parțiale par să favorizeze interpretarea de la Copenhaga. [2]

Pagina 8
Evoluția ideilor în fizica cuantică

La sfârșitul secolului al XIX-lea, fizica clasică oferea imaginea unitară a unui Univers alcătuit
din materie și radiație. Existau o teorie corpusculară a materiei și o teorie ondulatorie a
radiației, capabile să descrie în mod coerent, pe baza unor principii generale, cele două
categorii de fenomene. Dificultățile pe care le-au întâmpinat aceste teorii în interpretarea
interacțiunii dintre materie și radiație au stimulat dezvoltarea ideilor care, treptat, au dus la
formularea mecanicii cuantice și apoi a electrodinamicii cuantice.

Teoria cuantică veche

În teoria radiației electromagnetice în echilibru termodinamic cu materia, distribuția

spectrală a intensității radiației emise de un corp negru se afla în violent dezacord cu
experiența. Planck (1900) a arătat că dificultatea putea fi ocolită pe baza ipotezei că schimbul
de energie între materie și radiație nu se face în mod continuu, ci în cantități discrete și
indivizibile, pe care le-a numit cuante de energie (în latină quantum = câtime,
cantitate). Einstein (1905) a dus ideea un pas mai departe, postulând că un fascicul luminos
constă dintr-un jet de particule (numite apoi fotoni), care reprezintă cuante de energie; pe
această bază el a elaborat o teorie cantitativă a efectului fotoelectric, pe care teoria ondulatorie
fusese incapabilă să-l explice. O confirmare ulterioară a teoriei fotonului în detrimentul teoriei
ondulatorii a venit de la efectul Compton (1924). Analiza experimentelor
de interferență și difracție arată că lumina se propagă sub formă de unde; aspectul corpuscular
se manifestă însă în procesul emisiei sau absorbției luminii de către materie. Acest caracter
dual — corpuscular și ondulatoriu — al radiației este incompatibil cu fizica clasică.

În teoria corpusculară a materiei, descoperirea electronului în razele catodice de către J.J.

Thomson (1897) și cercetările asupra împrăștierii razelor alfa efectuate de Rutherford l-au
condus pe acesta din urmă la elaborarea unui model al atomului (1911), constituit dintr-
un nucleu de mici dimensiuni cu sarcină electrică pozitivă, în jurul căruia gravitează un număr
de electroni.

Pagina 9
Max Planck ( 1858 -1947) – fizician

Joseph Jhon Thomson – fizician

Pagina 10
Însă atomul lui Rutherford nu putea explica stabilitatea atomilor: electronii în mișcare acceler-
ată, potrivit legilor electrodinamicii a lui Maxwell, trebuia să piardă energie prin radiație și să
sfârșească prin a cădea pe nucleu. De asemenea, radiația emisă avea un spectru continuu, în
contradicție cu rezultatele experimentale ale spectroscopiei atomice, care indicau un spectru
de linii cu o structură descrisă empiric de regula de combinare Rydberg-Ritz(en) (1905). Pre-
luând ipoteza existenței cuantelor de lumină, completată cu un postulat potrivit căruia energia
atomului este distribuită pe nivele discrete descrise de un număr cuantic, Bohr (1913) a elab-
orat un model atomic care elimina aceste dificultăți; confirmarea experimentală a existenței
nivelelor discrete de energie în cadrul atomului a fost făcută în 1914 prin experimentul
Franck-Hertz.

Atomul lui Rutherford

Pagina 11
Ernest Rutherford (1871 – 1937) – fizician si chemist

Pagina 12
Realizările în teoria structurii atomului din perioada 1900–1924 au primit numele de „teorie
cuantică veche”. Este vorba de fapt de un ansamblu de reguli de cuantificare arbitrare,
aplicabile sistemelor multiperiodice din mecanica clasică și ghidate de principiul de
corespondență(en). Formulat explicit de Bohr abia în 1920, acesta din urmă cerea ca, la limita
numerelor cuantice mari, teoria cuantică să reproducă rezultatele teoriei clasice. Modelul
atomic Bohr-Sommerfeld (1916–1919) rezultat din teoria cuantică veche a permis evaluarea
corectă a termenilor spectrali pentru un număr mare de atomi și molecule; teoria conținea însă
lacune și contradicții.

Mecanica matricială, mecanica ondulatorie, mecanica

cuantică

O analiză critică a teoriei cuantice vechi l-a condus pe Heisenberg la concluzia că noțiunea de
traiectorie a unui electron în atom este lipsită de sens, și că o teorie atomică trebuie construită
numai pe baza unor mărimi observabile(en), cum sunt frecvențele și intensitățile liniilor
spectrale. Noua teorie propusă de Heisenberg (1925) și dezvoltată de el împreună
cu Born și Jordan a fost numită mecanică matricială. Interpretarea statistică a teoriei a fost
dată de Born (1926); o consecință importantă a teoriei a fost prezentată de Heisenberg
ca principiul incertitudinii. Implicațiile ei privitor la limitele cunoașterii realității fizice,
dezbătute în anii următori de Bohr și Heisenberg, au rămas cunoscute sub numele
de interpretarea de la Copenhaga.

În căutarea unei baze pentru o teorie unificată a materiei și radiației, Louis de Broglie (1924) a
extins conceptul de dualitate undă-corpuscul de la radiație la materie, făcând sugestia că unei
particule microscopice îi este asociat un fenomen ondulatoriu. Ipoteza existenței unor „unde
de materie” a fost punctul de plecare pentru o teorie atomică propusă de Schrödinger (1925)
sub numele de mecanică ondulatorie; în anul următor tot Schrödinger a arătat că ea era
echivalentă cu mecanica matricială a lui Heisenberg. Proprietățile ondulatorii ale electronilor
au fost confirmate de experimentul Davisson-Germer (1927).

Pagina 13
Pagina 14