Mecanica cuantica este teoria mi?carii particulelor materiale la scara atomica.

Ea a aparut, n primele decenii ale secolului XX, ca rezultat al unui efort colect
iv de a n?elege fenomene care n fizica clasica nu-?i gaseau explica?ia: structura
atomilor ?i interac?ia acestora cu radia?ia electromagnetica. Mecanica cuantica
nerelativista a rezolvat problema structurii atomice; extinsa apoi pentru a ?ine
seama de principiile teoriei relativita?ii, ea a deschis drumul catre teoria cu
antica relativista a radia?iei, numita electrodinamica cuantica. Denumirea de me
canica cuantica a fost pastrata pentru a indica teoria fenomenelor atomice din d
omeniul energiilor nerelativiste, n care numarul de particule ramne constant; dezv
oltarile ulterioare, care studiaza procese de creare ?i anihilare de particule,
se ncadreaza n teoria cuantica a cmpurilor ?i are legatura cu ramuri experimentale
precum cea a fizicii nucleare ?i a particulelor elementare.
Descrierea data de mecanica cuantica realita?ii la scara atomica este de natura
statistica: ea nu se refera la un exemplar izolat al sistemului studiat, ci la u
n colectiv statistic alcatuit dintr-un numar mare de exemplare, aranjate n ansamb
lul statistic dupa anumite modele. Rezultatele ei nu sunt exprimate prin valori
bine determinate ale marimilor fizice, ci prin probabilita?i, valori medii ?i mpr
a?tieri statistice. Doua aspecte ale acestei descrieri, de o relevan?a care le-a
conferit rang de principiu, sunt no?iunile de incertitudine ?i complementaritat
e. Rela?iile de incertitudine pun n eviden?a existen?a unor perechi de marimi fiz
ice (cum sunt pozi?ia ?i impulsul, sau componente diferite ale momentului cineti
c) care nu pot fi determinate simultan orict de precis, limita de precizie fiind
impusa de existen?a unei marimi fizice fundamentale: constanta Planck ?i fundame
ntat teoretic de principiul incertitudinii al lui Heisenberg. Descrierea fenomen
elor la scara atomica are un caracter complementar, n sensul ca ea consta din ele
mente care se completeaza reciproc ntr-o imagine unitara, din punctul de vedere m
acroscopic al fizicii clasice, numai daca ele rezulta din situa?ii experimentale
care se exclud reciproc.
Interpretarea statistica a mecanicii cuantice este n acord cu datele experimental
e, nsa persista opinii divergente asupra caracterului fundamental al acestei desc
rieri. Pe cnd n interpretarea de la Copenhaga descrierea statistica este postulata
ca fiind completa, reflectnd o caracteristica fundamentala a fenomenelor la scar
a atomica, teorii alternative sus?in ca statistica rezulta dintr-o cunoa?tere in
completa a realita?ii, provenind din ignorarea unor variabile ascunse. Aceste ve
deri contradictorii pot fi testate experimental; rezultate par?iale par sa favor
izeze interpretarea de la Copenhaga.
vLa sfr?itul secolului al XIX-lea, fizica clasica oferea imaginea unitara a unui
Univers alcatuit din materie ?i radia?ie. Existau o teorie corpusculara a materi
ei ?i o teorie ondulatorie a radia?iei, capabile sa descrie n mod coerent, pe baz
a unor principii generale, cele doua categorii de fenomene. Dificulta?ile pe car
e le-au ntmpinat aceste teorii n interpretarea interac?iunii dintre materie ?i radi
a?ie au stimulat dezvoltarea ideilor care, treptat, au dus la formularea mecanic
ii cuantice ?i apoi a electrodinamicii cuantice.
Teoria cuantica veche[modificare | modificare sursa]
n teoria radia?iei electromagnetice n echilibru termodinamic cu materia, distribu?
ia spectrala a intensita?ii radia?iei emise de un corp negru se afla n violent de
zacord cu experien?a. Planck (1900) a aratat ca dificultatea putea fi ocolita pe
baza ipotezei ca schimbul de energie ntre materie ?i radia?ie nu se face n mod co
ntinuu, ci n cantita?i discrete ?i indivizibile, pe care le-a numit cuante de ene
rgie (n latina quantum = ctime, cantitate). Einstein (1905) a dus ideea un pas mai
departe, postulnd ca un fascicul luminos consta dintr-un jet de particule (numit
e apoi fotoni), care reprezinta cuante de energie; pe aceasta baza el a elaborat
o teorie cantitativa a efectului fotoelectric, pe care teoria ondulatorie fuses
e incapabila sa-l explice. O confirmare ulterioara a teoriei fotonului n detrimen
tul teoriei ondulatorii a venit de la efectul Compton (1924). Analiza experiment
elor de interferen?a ?i difrac?ie arata ca lumina se propaga sub forma de unde;

aspectul corpuscular se manifesta nsa n procesul emisiei sau absorb?iei luminii de

catre materie. Acest caracter dual
corpuscular ?i ondulatoriu al radia?iei este
incompatibil cu fizica clasica.
n teoria corpusculara a materiei, descoperirea electronului n razele catodice de c
atre J.J. Thomson (1897) ?i cercetarile asupra mpra?tierii razelor alfa efectuate
de Rutherford l-au condus pe acesta din urma la elaborarea unui model al atomul
ui (1911), constituit dintr-un nucleu de mici dimensiuni cu sarcina electrica po
zitiva, n jurul caruia graviteaza un numar de electroni. nsa atomul lui Rutherford
nu putea explica stabilitatea atomilor: electronii n mi?care accelerata, potrivi
t legilor electrodinamicii a lui Maxwell, trebuia sa piarda energie prin radia?i
e ?i sa sfr?easca prin a cadea pe nucleu. De asemenea, radia?ia emisa avea un spe
ctru continuu, n contradic?ie cu rezultatele experimentale ale spectroscopiei ato
mice, care indicau un spectru de linii cu o structura descrisa empiric de regula
de combinare Rydberg-Ritz (1905). Prelund ipoteza existen?ei cuantelor de lumina
, completata cu un postulat potrivit caruia energia atomului este distribuita pe
nivele discrete descrise de un numar cuantic, Bohr (1913) a elaborat un model a
tomic care elimina aceste dificulta?i; confirmarea experimentala a existen?ei ni
velelor discrete de energie n cadrul atomului a fost facuta n 1914 prin experiment
ul Franck-Hertz.
Realizarile n teoria structurii atomului din perioada 1900 1924 au primit numele de
teorie cuantica veche . Este vorba de fapt de un ansamblu de reguli de cuantificar
e arbitrare, aplicabile sistemelor multiperiodice din mecanica clasica ?i ghidat
e de principiul de coresponden?a. Formulat explicit de Bohr abia n 1920, acesta d
in urma cerea ca, la limita numerelor cuantice mari, teoria cuantica sa reproduc
a rezultatele teoriei clasice. Modelul atomic Bohr-Sommerfeld (1916 1919) rezultat
din teoria cuantica veche a permis evaluarea corecta a termenilor spectrali pen
tru un numar mare de atomi ?i molecule; teoria con?inea nsa lacune ?i contradic?i
i.
Mecanica matriciala, mecanica ondulatorie, mecanica cuantica[modificare | modifi
care sursa]
O analiza critica a teoriei cuantice vechi l-a condus pe Heisenberg la concluzia
ca no?iunea de traiectorie a unui electron n atom este lipsita de sens, ?i ca o
teorie atomica trebuie construita numai pe baza unor marimi observabile, cum sun
t frecven?ele ?i intensita?ile liniilor spectrale. Noua teorie propusa de Heisen
berg (1925) ?i dezvoltata de el mpreuna cu Born ?i Jordan a fost numita mecanica
matriciala. Interpretarea statistica a teoriei a fost data de Born (1926); o con
secin?a importanta a teoriei a fost prezentata de Heisenberg ca principiul incer
titudinii. Implica?iile ei privitor la limitele cunoa?terii realita?ii fizice, d
ezbatute n anii urmatori de Bohr ?i Heisenberg, au ramas cunoscute sub numele de
interpretarea de la Copenhaga.
n cautarea unei baze pentru o teorie unificata a materiei ?i radia?iei, Louis de
Broglie (1924) a extins conceptul de dualitate unda-corpuscul de la radia?ie la
materie, facnd sugestia ca unei particule microscopice i este asociat un fenomen o
ndulatoriu. Ipoteza existen?ei unor unde de materie a fost punctul de plecare pent
ru o teorie atomica propusa de Schrdinger (1925) sub numele de mecanica ondulator
ie; n anul urmator tot Schrdinger a aratat ca ea era echivalenta cu mecanica matri
ciala a lui Heisenberg. Proprieta?ile ondulatorii ale electronilor au fost confi
rmate de experimentul Davisson-Germer (1927).
La a cincea Conferin?a Solvay despre electroni ?i fotoni (1927), mecanica cuanti
ca a fost consacrata ca teorie a materiei la scara atomica. Conferin?a a marcat
?i punctul culminant al unei dezbateri, care avea sa dureze mai mul?i ani, ntre E
instein (care atribuia caracterul statistic al mecanicii cuantice faptului ca ar
fi fost o teorie incompleta) ?i Bohr (care, de pe pozi?iile interpretarii de la
Copenhaga, sus?inea ca ea da o descriere completa a realita?ii). Formularea gen
erala a teoriei, n care aspectele de mecanica matriciala ?i mecanica ondulatorie

rezulta dintr-un formalism matematic unic, a fost data de Dirac (1930).

Teoria cuantica relativista[modificare | modificare sursa]
Dirac (1928) a propus o teorie a electronului, compatibila att cu principiile mec
anicii cuantice ct ?i cu teoria relativita?ii. Pornind de la aceste principii fun
damentale, ecua?ia lui Dirac explica existen?a spinului electronic, care n teoria
nerelativista a lui Pauli (1927) trebuia postulata, ?i descria corect structura
hiperfina a liniilor spectrale. Ea indica ?i existen?a unor stari de energie ne
gativa, care au fost reinterpretate ca stari ale unei particule ipotetice avnd ac
eea?i masa ca electronul dar sarcina electrica opusa. Particula a fost observata
n camera cu cea?a de Anderson (1932), care a numit-o pozitron. Posibilitatea cre
arii/anihilarii de perechi electron-pozitron, concomitent cu absorb?ia/emisia de
fotoni, iese din cadrul mecanicii cuantice, n care numarul de particule material
e este considerat constant. Noua teorie a interac?iei dintre materie ?i radia?ie
propusa de Dirac a fost numita de acesta electrodinamica cuantica. Ea a fost el
aborata n forma definitiva, ca teorie cuantica relativista a interac?iei dintre e
lectroni ?i fotoni, n mod independent, de Tomonaga, Schwinger ?i Feynman (1946 1949
); echivalen?a celor trei formulari a fost demonstrata de Dyson (1949).