CAPITOLUL V.

CARACTERUL DUAL (DUBLU) AL MATERIEI

În acest capitol se prezintă principalele dovezi experimentale și
teoretice care, la sfârșitul sec. al XIX-lea, au dus la concluzia că radiația
electromagnetică este o undă transversală. Sunt apoi trecute în revistă o serie
de fenomene fizice, de asemenea cunoscute la acel moment, în care radiația
electromagnetică era prezentă dar pentru explicarea cărora a fost nevoie de
înlocuirea modelului de undă cu cel de flux de particule. Max Plank a făcut
primul pas enunțând ipoteza cuantelor de energie în teoria radiației termice,
generalizările ulterioare ale ipotezei pentru efectul fotoelectric, modelul
atomic al lui Bohr, efectul Compton, și altele, reprezentând confirmări
indubitabile ale acestei ipoteze. În final se prezintă ipoteza lui De Broglie cu
privire la comportarea ondulatorie a fasciculelor de particule în mișcare și
experiența care validează această comportare, generalizând astfel ideea
dualității undă-corpuscul.

V.1. Radiaţia electromagnetică este o undă!

La sfârşitul secolului al XIX-lea cercetările asupra fenomenelor electrice şi magnetice

au permis formularea unei teorii unitare asupra celor două câmpuri, la finalizarea căreia o
contribuţie determinantă a avut-o J.C. Maxwell (1865).
Prima legatură între magnetism și electricitate a fost făcută prin intermediul
experimentelor fizicianului danez Hans Christian Oersted, care în anul 1820 a descoperit că
un ac magnetic poate fi deviat cu ajutorul unui conductor parcurs de un curent electric.
La scurt timp, independent de acesta, cercetatorul francez André-Marie Ampère a
arătat că doi conductori parcurși de curent electric se comportă ca doi magneți, respingându-
se sau atrăgându-se în funcție de sensul curentului electric ce-i străbate și, în același an 1820,
a stabilit expresia forței de interacțiune dintre ei.
În anul 1831 fizicianul și chimistul englez Michael Faraday a descoperit că într-un
conductor poate apărea un curent electric și fără conectarea acestuia la o baterie, fie prin
mișcarea unui magnet în apropierea sa, fie prin plasarea altui conductor parcurs de un curent
variabil în vecinătatea conductorului în care se dorește generat curentul.
Astfel, s-a demonstrat că un câmp electric variabil în timp generează un câmp
magnetic, cu liniile de câmp închise, iar la rândul său, un câmp magnetic variabil în timp
generează un câmp electric cu liniile de câmp închise. Generarea reciprocă a celor două
câmpuri le asigură acestora propagarea în spaţiu, din aproape în aproape, cu aceeaşi viteză,

finită. În plus, vectorii intensitate a câmpului electric E t  şi inducţie a câmpului magnetic,

B t  , care descriu comportarea celor două câmpuri, sunt reciproc perpendiculari şi sunt
 
perpendiculari şi pe direcţia de propagare a celor două câmpuri. Vectorii E t  , B t  şi
versorul direcţiei de propagare a celor două câmpuri formează un triedru drept, precum
versorii axelor de coordonate, Fig. V.1.
Ansamblul celor două câmpuri cu proprietăţile de mai sus a fost denumit câmp
electromagnetic iar fenomenul de propagare a câmpului electromagnetic în spaţiu a fost
denumit undă electromagnetică. Valoarea vitezei de propagare a undelor electromagnetice în
vid a fost calculată pe baza teoriei elaborată de Maxwell, rezultând valoarea de 3  108 m/ s .
Într-adevăr, din teoria lui Maxwell rezultă că atât vectorul intensitate a câmpului
 
electric, E t  , cât şi vectorul inducţie a câmpului magnetic, B t  , sunt soluţii ale unei ecuaţii
diferenţiale de ordinul doi cu derivate parţiale, cunoscută sub numele de ecuaţia diferenţială a
undelor, care pentru o undă plană are forma:

87
  
2E 1 2E
 0, (1)
x 2 c 2 t 2
respectiv
 
2B 1 2B
 0. (2)
x 2 c 2 t 2

unde cu c s-a notat viteza de propagare a undelor electromagnetice în vid.

Fig. V.1 Transversalitatea undelor electromagnetice (www.quarq.ro)

 
Ţinând cont că direcţiile vectorilor E t  şi B t  sunt perpendiculare pe direcţia de
propagare, se poate spune că unda electromagnetică este o undă transversală. Ea nu are nevoie
neapărat de un mediu material pentru a se propaga. De altfel, ea se propagă cel mai bine
(adică cu viteză maximă) în mediul liber (în vid).
Teoria elaborată de J. C. Maxwell a fost verificată experimental în mod strălucit de
către Heirich Rudolf Hertz, în timpul anilor 1887-1889, după moartea lui J. C. Maxwell. În
anul 1887, fizicianul german construiește primul circuit oscilant care emite și recepționează
unde electromagnetice și determină experimental viteza de propagare a acestora, obținând
practic o valoare egală cu cea rezultată din teoria lui Maxwell. Tot el a demonstrat
experimental că undele electromagnetice se reflectă, se refractă, interferă și suferă fenomenul
de polarizare la fel ca oricare alte unde.

Lumina este o undă electromagnetică

În aceeaşi perioadă de sfârşit de secol XIX se făceau şi măsurători din ce în ce mai

precise asupra vitezei de propagare a luminii. În final, rezultatele au condus către aceeaşi
valoare ca pentru viteza de propagare a undelor electromagnetice, adică, rotund, 3  108 m/ s ,
lucru care i-a făcut pe cercetători să tragă concluzia că lumina este o undă electromagnetică.
Cea mai bună valoare pentru viteza luminii, măsurată la nivelul anului 1973, de către grupul
Boulder de la Biroul Naţional de Standarde al SUA este de 299792,4574  0,0001km s .
Astfel, luminii îi trebuie 5,4 microsecunde pentru a parcurge o milă, 1,282 secunde pentru a
parcurge distanţa de la Pământ la Lună, şi 8,28 minute pentru a parcurge distanţa de la Pământ
la Soare.
Un alt rezultat al măsurătorilor asupra vitezei luminii, foarte interesant de altfel, a fost
că viteza luminii într-un anumit mediu este constantă, adică nu depinde de viteza corpului
care o emite. În orice alt mediu decât vidul, viteza de propagare a luminii este mai mică.

88
Factorul de micşorare a vitezei luminii este egal cu indicele de refracţie n al mediului
respectiv, n=c/v unde c este viteza luminii în vid iar v este viteza luminii în mediul respectiv.
Anumite experimente au reuşit încetinirea vitezei luminii până la 17 m/s, la propagarea
acesteia printr-un gaz format din atomi de sodiu, răcit până la temperaturi de ordinul 109 K .
Lumina ca şi undele electromagnetice participă la toate fenomenele specifice lor:
reflexie, refracţie, interferenţă, difracţie, polarizare, astfel încât ipoteza că lumina este o undă
electromagnetică, edificată la sfârşitul secolului al XIX-lea, părea de nezdruncinat. Trebuie
spus că senzaţia de lumină percepută de ochiul omenesc se datorează componentei electrice a
undei electromagnetice. Sub acţiunea câmpului electric substanţele numite rodopsină din
bastonaşe şi iodopsină din conuri se descompun (conurile și bastonașele sunt celule
specializate ce intră în componența retinei). Produsele de descompunere irită nervul optic care
emite impulsuri electrice către creier, creându-se astfel senzaţia de lumină. Mai jos este
reprezentat spectrul undelor electromagnetice, domeniul vizibil al acestora ocupând doar o
mică parte din spectru, aproximativ între 380 nm (violet) şi 750 nm (roşu).

Fig. V.2 Spectrul undelor electromagnetice (www.creeaza.com)

Pentru fiecare dintre domeniile de frecvenţă evidenţiate, respectiv de lungime de undă,

există numeroase aplicatii practice. Astfel, undele lungi, medii, scurte și ultrascurte sunt
folosite în transmisiile radio-tv. Microundele (radiațiile cu frecvențe cuprinse între 0,3 GHz și
300 GHz) sunt folosite în comunicațiile cu navele cosmice, în ghidarea avioanelor, la radarele
aeriene, cosmice sau terestre, în telefonia mobilă, meteorologie, pentru încălzirea alimentelor
ce au în componența lor apă (cuptorul cu microunde), etc. Radiația infraroșie este emisă de
corpurile cu temperaturi mai mari de 5 grade K. Ele sunt percepute de corpul uman ca surse
de căldură. Conform Agenției de Protecție a Mediului, un simplu bec convertește doar 10%
din energia electrică consumată în lumina vizibilă și 90% în radiație infraroșie. Radiațiile
infraroșii sunt folosite în aplicații industriale, științifice sau medicale.

V.2. Radiaţia electromagnetică este un flux de particule!

În aceeaşi perioadă de sfârşit de secol XIX şi început de secol XX, se cunoşteau din
punct de vedere experimental câteva fenomene dar nu se putea oferi o explicaţie teoretică
coerentă pentru acestea, folosind teoria ondulatorie pentru descrierea radiaţiei
electromagnetice. Este vorba despre:
- radiaţia emisă de corpurile solide aflate la temperaturi mai mari de 0 K, sau, altfel spus
de radiaţia termică;
- spectrele de linii (discrete), emise de atomii diferitelor elemente chimice;
- stabilitatea atomilor;

89
 - efectul fotoelectric;
- radiaţia X;
şi mai târziu despre efectul Compton.
Câteva dintre ele vor fi prezentate pe scurt în continuare, oferindu-se şi explicaţia
corectă a acestora.

V.2.1. Radiaţia termică

Oţelul topit dintr-un cuptor are aprox. 2000°C, filamentul unui bec ajunge la
temperatura de 3000°C iar Soarele are temperatura exterioară de aprox. 6000°C. Toate sunt
exemple de corpuri fierbinţi care emit o lumină de culoare aproape albă şi ca urmare sunt
perfect vizibile. Radiaţia emisă de aceste corpuri se numeşte radiaţie termică.

Fig. V.3 Radiaţia termică emisă de corpuri aflate la temperaturi foarte mari este vizibilă
(imagini preluate de pe internet).

Dar o radiaţie de aceeaşi natură este emisă şi de corpurile aflate la temperaturi mult
mai mici, ca de exemplu de un calorifer, de o sobă, de corpul uman sau chiar de o clădire. În
cazurile din urmă, corpurile nu mai emit o radiaţie din domeniul vizibil, aceasta fiind din
domeniul infraroşu, ea este însă detectabilă prin efectul termic pe care îl creează. Mai jos sunt
două fotografii realizate în tehnica infraroşu.

Fig. V.4 La temperaturi mai mici radiaţia termică este în domeniul infraroşu
(imagini preluate de pe internet).

90
 Ca o concluzie se poate afirma că:

Radiaţia termică este radiaţia emisă de corpurile solide cu temperatură mai mare
de zero grade Kelvin.

Evident, radiaţia termică este de natură electromagnetică. Ea se datorează, conform

legilor electrodinamicii, mişcării termice a particulelor încărcate cu sarcină electrică din
interiorul corpurilor atunci când aceasta devine una accelerată. Radiaţia termică a fost studiată
din punct de vedere experimental şi teoretic de către Stefan şi Boltzman, de către lord
Rayleigh şi Jeans, de către Kirchoff, Wien şi alţii. Deşi legile radiaţiei termice au fost stabilite
experimental de cei amintiţi mai sus, o explicaţie teoretică coerentă şi consecventă a
fenomenului bazată pe legile fizicii clasice nu a putut fi formulată.
Toţi cercetătorii erau de acord că este vorba de absorbţia şi emisia de energie de către
corpuri prin intermediul undelor electromagnetice. Toate datele experimentale obţinute au fost
reprezentate în familia de curbe din figura de mai jos (Fig. V.5). Ele sunt absolut corecte şi
prezintă variaţia intensităţii undelor electromagnetice prin care se emite energia termică de un
anumit corp aflat la temperaturi diferite precum şi lungimile de undă ale undelor prin
intermediul cărora este emisă energia termică.

Fig. V.5 Curbele obţinute experimental pentru intensitatea radiaţiei termice

În încercarea lor de a explica fenomenul, cercetătorii plecau însă de la ipoteza că

emisia şi absorbţia de energie la nivel microscopic se face în mod continuu, ca şi în cazul
corpurilor macroscopice.
Spre deosebire de aceştia, Max Planck (Max Karl Ernest Ludwig Planck (1858-1947))
a făcut două presupuneri total revoluţionare referitoare la emisia şi absorbţia de energie
la nivel microscopic. Pornind de la premiza că atomii din care sunt alcătuite corpurile se
comportă ca nişte oscilatori microscopici, Planck postulează că

Energia oscilatorilor microscopici este cuantificată, ea nu poate lua decât

anumite valori, multipli întregi ai unei cantităţi bine determinate:
E  n h , (3)
unde h este o constantă ce a primit ulterior numele lui Planck, ca recunoaştere a meritelor
acestuia în domeniu, n este un număr întreg iar  este frecvenţa proprie a oscilatorului. Astăzi
se ştie că expresia corectă a cuantificării energiei oscilatorului microscopic este:

91
  1
E   n   h . (4)
 2
Dar aceasta nu influenţează rezultatul celui de-al doilea postulat care afirmă că:

Oscilatorii nu pot absorbi şi nici nu pot emite energie în mod continuu, ci doar în
"porţii", în "cuante", în cantităţi bine determinate, de forma:

  h . (5)

În cazul în care oscilatorul nici nu emite nici nu absoarbe energie, el poate ramâne un timp
nedeterminat în respectiva stare cuantică. Postulatele lui Max Planck au condus la calculul
corect al intensităţii radiaţiei termice, formula acesteia oferind o foarte bună concordanţă cu
datele experimentale din Fig.5.
2hc 2 1
I  ,T   5 (6)
  hc 
exp   1
 kT  

V.2.2. Efectul fotoelectric

Efectul fotoelectric a fost descoperit experimental de Heinrich Hertz în anul 1887 şi în

unele lucrări mai apare chiar cu numele lui. Efectul constă în emisia de electroni de către
diverse materiale, metale sau nu, aflate în stare solidă, lichidă sau gazoasă, ca urmare a
absorbţiei de energie de la o radiaţie electromagnetică de frecvenţă mare (cel mai adesea
din domeniul ultraviolet). Electronii astfel emişi au fost numiţi fotoelectroni. Pentru
metalele alcaline (Na, K, Cs, Be) efectul se produce şi pentru radiaţie electromagnetică din
domeniul vizibil.
Legile experimentale ale efectului fotoelectric se pot obţine cu ajutorul dispozitivului
din figura de mai jos.

Fig. V.6 Dispozitiv experimental pentru studiul efectului fotoelectric

Acesta este alcătuit dintr-un tub de sticlă vidat în interiorul căruia care se gasesc doi
electrozi, un catod (K) negativ, şi un anod (A) pozitiv. Radiaţia electromagnetică provine de
la un arc electric şi pătrunde în tub printr-o fereastră de cuarţ, aceasta, spre deosebire de sticlă,
permiţând trecerea radiaţiilor ultraviolete. Un voltmetru este legat în paralel cu tubul pentru a
putea măsura tensiunea electrică dintre cei doi electrozi, iar în serie cu tubul este legat un

92
galvanometru pentru a măsura intensitatea curentului prin circuit. Alimentarea circuitului se
face cu ajutorul unui montaj potenţiometric care permite modificarea tensiunii aplicate pe tub.
Atunci când radiaţia electromagnetică ajunge la catod acesta emite practic instantaneu
electroni prin efect fotoelectric. Anodul pozitiv atrage aceşti electroni, însă nu toţi electronii
ajung la anod. Pe măsură ce tensiunea creşte, anodul va atrage tot mai mulţi dintre electronii
emişi până când curentul anodic se saturează, semn că toţi electronii emişi la catod ajung la
anod.
Dacă se schimbă polaritatea sursei, anodul va respinge electronii. Cu toate acestea ei
vor ajunge la anod ca urmare a faptului că sunt emişi cu o anumită energie cinetică. Cu cât
tensiunea creşte în sens negativ, cu atât mai puţini electroni vor ajunge la anod. La o anumită
valoare a tensiunii inverse aplicate pe tub, intensitatea curentului va scădea la zero. Această
valoare a tensiunii se numeşte tensiune de stopare, este notată cu U s pe figură şi este o măsură
a energiei cinetice maxime a electronilor emişi. Aceste rezultate sunt reprezentate în Fig. V.7.

Fig. V.7 Variaţia curentului anodic în funcţie de tensiunea anodică

În plus, dacă sursa de lumină se apropie de catod atunci fluxul radiaţiei

electromagnetice pe catod creşte şi odată cu el creşte şi valoarea intensităţii curentului de
saturaţie, aşa cum se vede din Fig. V.81.

Fig. V.8.

Iar dacă frecvenţa radiaţiei folosite pentru producerea efectului fotoelectric creşte, creşte şi
energia cinetică a electronilor emişi, respectiv a tensiunii de blocare. Dacă frecvenţa radiaţiei
scade sub o anumită valoare, numită valoare de prag, efectul nu se mai produce.
În esenţă, legile experimentale ale efectului fotoelectric sunt următoarele:

1
Figurile 6, 7 şi 8 sunt preluate din lucrarea dnei NEGURA DANIELA CATRINEL Profesor de fizica Grup Scolar de Chimie"Costin Nenitescu", de pe Internet.

93
 - Intensitatea curentului fotoelectric de saturaţie este direct proporţională cu
fluxul radiaţiilor electromagnetice incidente, când frecvenţa acestora este
constantă.
- Energia cinetică a fotoelectronilor emişi creşte liniar cu frecvenţa radiaţiilor
electromagnetice şi nu depinde de fluxul acestora.
- Efectul fotoelectric extern se poate produce numai dacă frecvenţa radiaţiei
incidente este mai mare sau cel putin egală cu o valoare minimă  0 , specifică
fiecărei substanţe.
- Efectul fotoelectric extern se produce practic instantaneu.

Sunt trei aspecte care nu se pot explica pe baza teoriei ondulatorii a radiaţiei
electromagnetice:

Dacă radiaţia electromagnetică ar fi o undă, energia electronilor emişi ar trebui

să crească odată cu intensitatea undelor electromagnetice trimise spre catod.

Conform teoriei ondulatorii, efectul fotoelectric ar trebui să se producă pentru

orice frecvenţă, cu condiţia ca lumina să fie suficient de intensă.

Conform teoriei ondulatorii, ar trebui să existe un decalaj de timp între

momentul iluminării catodului şi momentul emisiei electronilor, însă nu s-a putut
măsura nici un decalaj.

Pentru explicarea lor, Albert Einstein, în anul 1905, dezvoltă ipoteza lui Planck cu
privire la existenţa cuantelor de energie. El afirmă că lumina care cade pe catod este un
flux de cuante de energie. Albert Einstein explică efectul fotoelectric ca fiind o interacţiune
directă între o cuantă de energie, numită în continuare foton (denumire introdusă abia în anul
1926 de către chimistul Gilbert Lewis), şi un electron. Formula lui Einstein pentru efectul
fotoelectric este:
h  Lex   Ecin max . (7)
Ea afirmă că electronul absoarbe energia fotonului ( h ) şi o foloseşte pentru a părăsi
materialul, ( Lex ). Această cantitate, numită lucru mecanic de extracţie, este specifică
fiecărui material în parte. Diferenţa dintre cele două energii se regăseşte tot la electron, sub
formă de energie cinetică. Aceasta va avea valoarea maximă dacă electronul emis este la
suprafaţa materialului. Dacă este mai în adâncime, în drumul său spre suprafaţă participă la
ciocniri cu alţi electroni, pierzând o parte din energia sa cinetică, astfel încât nu toţi electronii
sunt emişi de catod cu aceeaşi energie cinetică.
Dacă însă energia fotonului nu este cel puţin egală cu lucrul mecanic de extracţie, Lex ,
efectul nu se produce, între foton şi electron având loc doar o ciocnire elastică. Aşa se explică
existenţa pragului de frecvenţă specific fiecărui material în parte, sub care efectul nu mai
apare.
Efectul fotoelectric are numeroase aplicaţii de ordin practic, în special în domeniul
automatizării diferitelor procese. Totuşi importanţa sa deosebită derivă din faptul că
demonstrează caracterul discret al radiaţiei electromagnetice şi că oferă unul dintre
puţinele experimente utilizabile pentru determinarea valorii constantei lui Planck.
În concluzie, fenomenele de interferenţă, difracţie şi polarizare a luminii nu se pot
explica decât ţinând cont de caracterul ondulatoriu al radiaţiei electromagnetice, în timp ce
efectul fotoelectric, radiaţia termică a corpurilor, spectrele atomice, etc. nu se pot explica
decât ţinând cont de caracterul corpuscular al radiaţiei electromagnetice. Pentru radiaţiile de

94
lungime de undă mare (radiaţii infraroşii) comportările cuantice sunt greu de observat, în
schimb, pe măsură ce se trece către lungimile de undă mici, acestea sunt tot mai evidente.
♣ O placă plană de Zn este iluminată cu radiaţii având   30nm . Lucrul de extracție
ex  3,74 eV . Să se calculeze frecvența și lungimea de undă de prag pentru
pentru zinc este LZn
zinc. Să se calculeze energia cinetică maximă a fotoelectronilor emiși. Să se calculeze
valoarea tensiunii de blocare a curentului anodic. Să se calculeze până la ce distanţă de
suprafaţa plăcii se va putea deplasa un fotoelectron emis cu energie cinetică maximă dacă în
afara plăcii se aplică un CE omogen de frânare având intensitatea E=10V/m.

V.2.3. Fotonul

Teoria cuantică lui A. Einstein afirmă doar că fotonul are energia: E  h şi că se

mişcă cu viteza luminii. Ca orice particulă însă, fotonul trebuie să aibă masă şi impuls
propriu. Aceste caracteristici ale fotonului trebuie demonstrate pentru ca ipoteza să fie
valabilă.
Soluţia o oferă tot A. Einstein în Teoria Relativităţii Restrânse. Un prim rezultat al
acesteia este formula de variaţie a masei unui corp în funcţie de viteza cu care acesta se mişcă,
şi anume:
m0
m , (8)
v2
1 2
c
unde m0 reprezintă masa de repaus a corpului iar c reprezintă viteza luminii. Ceea ce
înseamnă pentru foton că masa de repaus a acestuia trebuie să fie egală cu zero adică el nu
poate exista decât în mişcare cu viteza luminii.
Tot Teoria Relativităţii Restrânse stabileşte că între masa unui corp şi energia sa totală
există o legătură indisolubilă descrisă de formula:
E  mc 2 (9)
unde literele au semnificaţiile deja precizate. În aceste condiţii, pentru masa de mișcare a
fotonului rezultă
h
m 2 . (10)
c
Formula leagă masa fotonului, o caracteristică specifică unei particule, de frecvenţa acestuia,
o caracteristică specifică unei unde. Şi aici se demonstreză caracterul dual al radiaţiei
electromagnetice.
Fotonii de frecvenţe mai mari vor avea o masă de mișcare mai mare decât cei de
frecvenţe mai mici. Fotonul corespunzător luminii roşii are masa mai mică decât cel
corespunzător luminii violete.

♣ Să se calculeze cu ajutorul relației (9) masa unui foton corespunzător radiației de

culoare roșie cu lungimea de undă   700 nm și a unui foton corespunzător radiației de
culoare violet cu lungimea de undă   400 nm și comparați apoi rezultatele cu masa de
repaus a electronului.

Masa fotonului se transformă total în energie atunci când fotonul se loveşte de un

perete şi este absorbit de acesta. În acest caz se produce fie efect fotoelectric, fie încălzirea
peretelui.
Impulsul unei particule este un vector al cărui modul este definit ca fiind produsul
dintre masa corpului şi viteza cu care acesta se deplasează. Pentru foton aceasta ne conduce la
95