MODULUL 7

ELECTROMAGNETISM

Timpul mediu necesar pentru studiu: 2

Obiective educaţionale
În urma parcurgerii acestui modul veţi dobândi:
- unele cunoştinţe teoretice în domeniul ingineriei electrice,
- sau cunoaşterea de soluţii adecvate pentru rezolvarea unor probleme existente în
electrotehnică.

Cuvinte cheie:
Câmpul electromagnetic în vid şi substanţa.

Cuprinsul modului:
7.1. Introducere în electromagnetism
7.2. Câmpul magnetic
7.3. Teorema Biot-Savart-Laplace
7.4. Fluxul magnetic

7. Electromagnetism

7.1. Introducere în electromagnetism

Se ştie că particulele elementare cu sarcină electrică, care se găsesc într-o mişcare
continuă, creează câmpul electromagnetic. Aceste particule nu pot fi concepute fără câmpul
electromagnetic, cu care ele formează un singur tot complex: împreună cu câmpul lor ele
constituie o formă aparte a materiei. Câmpul electromagnetic poate să existe şi separat de
particule sub forma câmpului electromagnetic liber, radiat.
Câmpul electromagnetic este caracterizat prin cele două aspecte ale sale, electric şi
magnetic. În prezentul capitol vom studia în mod deosebit cel de-al doilea aspect al câmpului
electromagnetic, şi anume câmpul magnetic.
Deoarece câmpul electric şi cel magnetic prezintă două aspecte diferite ale aceleiaşi
forme a materiei, între aceste două câmpuri există o legătură indisolubilă. Datorită acestui
fapt, introducând mărimile care caracterizează câmpul magnetic, vom stabili şi
130
interdependenţa lor cu mărimile care caracterizează câmpul electric.
Spre exemplificare, existenţa câmpului magnetic se constată în spaţiul care înconjoară
curenţii electrici de un fel sau altul. Un conductor introdus în acest spaţiu este supus unor
forţe mecanice care au un anumit sens. Acul magnetic aşezat în vecinătatea conductoarelor
parcurse de curent tinde să se orienteze într-un anumit fel, în raport cu aceste conductoare. În
conductoarele care se mişcă în jurul circuitelor parcurse de curenţi apar forţe electromotoare.
Totalitatea acestor fenomene speciale le considerăm manifestări ale câmpului
magnetic existent în acest spaţiu. Oricare dintre ele poate fi utilizat pentru a descoperi câmpul
electromagnetic.

7.2. Câmpul magnetic

În natură există corpuri (substanţe care conţin fier, cobalt şi nichel, de ex. Fe 3 O4) care
prezintă o proprietate deosebită, şi anume atragerea materialelor feroase. Această proprietate
fizică se numeşte magnetism. Corpurile care au această proprietate se numesc magneţi şi se
spune despre ele că sunt magnetizate. Magneţii pot fi naturali sau artificiali.
S-a văzut că un magnet lăsat liber ia direcţia polilor pământului: extremitatea care se
îndreaptă spre polul nord geografic al pământului se numeşte polul nord magnetic, iar
cealaltă, polul sud magnetic. Se constată că între polii unui magnet se manifestă acţiuni
mecanice – polii de acelaşi nume se resping, iar polii cu nume contrare se atrag. De
asemenea, s-a observat că dacă se găsesc în apropiere conductoare parcurse de curenţi
electrici, între ele se exercită forţe care se anulează odată cu dispariţia stării electrocinetice.
În vecinătatea corpurilor magnetizate sau în jurul conductoarelor parcurse de curenţi
electrici, unde se manifestă forţe de natura celor arătate mai sus, se spune că există un câmp
magnetic prin intermediul căruia se exercită forţe ponderomotoare între corpurile
magnetizate.
Putem defini câmpul ca fiind sistemul fizic prin intermediul căruia se transmit
interacţiunile între corpurile străbătute de curenţi electrici sau cele magnetizate. Putem
defini şi astfel câmpul magnetic: câmpul magnetic este o formă obiectivă de existenţă a
materiei, care se manifestă prin acţiunea asupra acului magnetic, asupra magneţilor
permanenţi, asupra conductorilor parcurşi de curent electric sau asupra purtătorilor de
sarcină în mişcare. Experienţa arată că între câmpul electric şi câmpul magnetic există o
interdependenţă directă. Astfel, existenţa unui câmp electric variabil în timp determină
apariţia unui câmp magnetic variabil, iar un câmp magnetic variabil în timp duce la apariţia
unui câmp electric variabil.
Numai în regim staţionar, proprietăţile electrice, respectiv cele magnetice ale
fenomenelor se manifestă independent şi pot fi studiate separat; ambele sunt, în fond, aspecte
particulare şi relative ale manifestărilor sistemului fizic unitar numit câmp electromagnetic.
În timp, fenomenele electrice şi cele magnetice au fost descoperite şi studiate separat,
natura lor fiind considerată diferită, deşi, din cele mai vechi timpuri, s-au remarcat fenomene
care puteau face legătura între ele. Există dovezi care atestă faptul că busola, ca prim
131
instrument magnetic, a fost cunoscută cu aproximativ 2500 de ani înaintea erei noastre. Unele
dintre cele mai vechi observaţii în acest sens au fost făcute de către marinari, care au
constatat că trăsnetele provocau fie slăbirea, fie distrugerea, fie schimbarea polarităţilor
acelor busolelor.
Cauzele rotirii acului busolei au fost elucidate abia în anul 1600, de către medicul şi
fizicianul englez William Gilbert. Până la explicaţia dată de către acesta, o mulţime de
oameni a folosit busola cu convingerea că aceasta este orientată spre steaua polară. W.
Gilbert a arătat că Pământul este el însuşi un magnet permanent şi că acul busolei se
orientează în lungul liniilor de câmp magnetic terestru. Gilbert a fost primul care a introdus
noţiunea de pol magnetic, a descoperit fenomenul de atracţie şi respingere a polilor magnetici
şi fenomenul de magnetizare prin inducţie.
Deoarece polul sud magnetic este apropiat de polul nord geografic, polul nord al
acului magnetic se orientează întotdeauna spre polul nord geografic. La vremea respectivă se
considera că fenomenele magnetice nu au nici o legătură cu alte fenomene cunoscute în
timpul respectiv, ca de exemplu cele electrice.
Legătura, sau altfel spus asemănarea, dintre cele două fenomene a fost fundamentată
în 1757 de către fizicianul F. U. Aepinus, care s-a bazat pe observaţiile făcute de Benjamin
Franklin şi de Mihail Vasilevici Lomonosov (independent fiecare) în 1750, şi anume faptul
că aceştia au dovedit empiric că fulgerele sunt scântei provenite din sarcinile electrice care se
deplasează (ştim că sarcinile electrice în mişcare reprezintă curentul electric). C. Oersted, în
1820, a confirmat, prin experienţele sale, teoria lui Aepinus, arătând că un curent electric
exercită o forţă transversală asupra unui magnet apropiat. Imediat după descoperirea lui Hans
Cristian Oersted, A. M. Ampére a emis ipoteza că magneţii permanenţi se datorează
existenţei unor curenţi moleculari orientaţi în magneţii permanenţi.
M. Faraday a încercat să fundamenteze teoretic descoperirile experimentale ale
predecesorilor, spunând că un curent electric produce un câmp magnetic în jurul său şi, astfel,
acest câmp magnetic este condiţionat de mişcarea sarcinilor electrice. Mai târziu, A.M.
Ampére a reuşit să stabilească deductiv şi să verifice experimental interdependenţa dintre
electricitate şi magnetism.
Astfel, acesta a pus bazele electromagnetismului, adică ale acţiunii produse de un
curent asupra unui magnet şi a electrodinamicii – acţiunea reciprocă a curenţilor. Este de
remarcat faptul că fundamentarea făcută de Ampére a rezistat până astăzi, fiind considerată
de către unii dintre cei mai mari fizicieni ca fiind una dintre cele mai mari realizări ale
ştiinţei.
Aşadar, prin câmp magnetic se înţelege sistemul fizic diferit de corpuri, care există în
jurul şi în interiorul conductoarelor parcurse de curenţi electrici sau al corpurilor magnetizate
şi care se manifestă prin acţiuni ponderomotoare exercitate asupra altor corpuri magnetizate
sau în stare electrocinetică, introduse în câmp.

132
 7.2.1. Mărimile care caracterizează câmpul magnetic
Mărimile vectoriale de stare locală ale câmpului sunt inducţia magnetică B şi
intensitatea câmpului magnetic H. Inducţia magnetică este o caracteristică a câmpului, din
punct de vedere al forţelor exercitate de câmpul magnetic asupra magneţilor permanenţi, a
conductorilor parcurşi de curent electric sau asupra purtătorilor de sarcină electrică aflaţi în
mişcare.
Deoarece acţiunea magnetică depinde de natura mediului în care există câmpul
magnetic, adică de proprietatea de a se magnetiza a mediului, dată prin proprietatea numită
permeabilitate magnetică, măsurată în henry/metru [H/m], rezultă că inducţia magnetică
depinde atât de sursa de câmp magnetic, cât şi de mediul înconjurător. Etalonul de comparaţie
al acestei proprietăţi este spaţiul vid, a cărui permeabilitate se notează cu µ0. În câmp
magnetic staţionar, inducţia magnetică este o funcţie de spaţiu B(r) (r este vectorul de poziţie
ce fixează punctul din câmp faţă de sistemul de referinţă). Cu alte cuvinte, B se modifică, ca
valoare şi ca orientare, de la un punct la altul al câmpului magnetic. Unitatea de măsură a
inducţiei câmpului magnetic în sistemul de unităţi MKSA se numeşte tesla [T] sau
weber/metru pătrat [Wb/m2] şi nu este afectată de raţionalizarea sistemului de unităţi.
Intensitatea câmpului magnetic în vid se defineşte prin relaţia:
1
H B
0 (7.1.)
unde µ0 este permeabilitatea magnetică absolută a vidului, o constantă fizică a cărei valoare depinde
de sistemul de unităţi folosit:
H
 0  4   10 7
m în MKSA raţionalizat (vezi Anexa I)
sau
H
μ 0  10 7
m în MKSA neraţionalizat.
Unitatea de măsură a intensităţii câmpului magnetic este amperspira/metru [AS/m], în
sistemul de unităţi MKSA raţionalizat, şi milioersted [mOe] în sistemul de unităţi MKSA
neraţionalizat (1 AS/m = 4πOe). După cum am precizat, inducţia magnetică depinde de
proprietăţile magnetice ale mediului în care există câmpul magnetic şi se determină
experimental. În schimb, în medii omogene şi izotrope, intensitatea câmpului magnetic este
independentă de aceste proprietăţi, fiind considerată ca o mărime de calcul. Cu alte cuvinte,
în cazul câmpului magnetic staţionar inducţia magnetică depinde atât de curenţii liberi, cât şi
de curenţii legaţi, în timp ce intensitatea câmpului magnetic depinde numai de curenţii liberi.

7.2.2. Explorarea câmpului magnetic

Considerăm un circuit electric prin care circulă curent, un solenoid de exemplu, şi o
spiră construită dintr-un material foarte subţire (Fig. 7.1.); de la spiră le răsucim împreună
pentru a nu forma spire suplimentare şi la un galvanometru balistic aşezat la o distanţă mare
133
de solenoid. Galvanometrul balistic va măsura cantitatea de electricitate care trece prin
circuitul la care este conectat. Sistemul mobil al galvanometrului balistic se va deplasa
proporţional cu cantitatea de electricitate, cu condiţia ca această cantitate de electricitate să
treacă într-un interval de timp suficient de mic în comparaţie cu perioada de oscilaţie a
sistemului mobil al galvanometrului.

Fig. 7.1. Dispozitiv experimental utilizat pentru explorarea câmpului magnetic.

Depărtând spira de probă la distanţă destul de mare de solenoid, se observă o

deplasare a sistemului mobil a galvanometrului. Acest lucru înseamnă că prin secţiunea
transversală a circuitului format de spiră, conductoarele de legătură şi galvanometru trece o
cantitate de electricitate q. Aşa cum rezultă din experienţă, cantitatea de electricitate depinde
numai de poziţia iniţială a spirei de probă faţă de solenoid şi nu depinde de poziţia finală a
spirei în cazul în care distanţa dintre ele este suficient de mare.
Repetând această experienţă pentru o aceeaşi poziţie iniţială a spirei de probă, dar
pentru diferite rezistenţe electrice r ale circuitului format din spiră, conductoarele de legătură
şi galvanometru, constatăm că valoarea mărimii q variază invers proporţional cu rezistenţa r.
Ca sens de parcurgere a spirei vom alege sensul pozitiv de-a lungul spirei de probă.
Cantitatea de electricitate q care trece prin secţiunea transversală a spirei o vom considera
pozitivă atunci când trece în sensul pozitiv de parcurgere al spirei.
Convenim să luăm ca sens pozitiv al normalei N la planul spirei (Fig. 7.2), sensul în
care se execută mişcarea de translaţie a axei şurubului drept al cărui cap se roteşte în sensul
pozitiv de parcurgere al spirei (sensul trigonometric).
Lăsăm invariabilă rezistenţa electrică a spirei şi repetăm experienţa micşorând la
început dimensiunile suprafeţei S limitată de spiră şi ţinând orientarea normalei pozitive N,
deci poziţia iniţială a spirei.

134
 Fig. 7.2. Spiră de probă

Totodată convenim ca centrul suprafeţei plane S, limitată de spiră, să coincidă de

fiecare dată cu acelaşi punct A, care, în raport cu solenoidul, ocupă aceeaşi poziţie în spaţiu.
Prin experienţă se constată că pentru dimensiuni suficient de mici ale suprafeţei S, cantitatea
de electricitate q variază proporţional cu aria acestei suprafeţe.
De asemenea, există o asemenea direcţie a normalei pozitive N0 pentru care q este
maxim la valoarea respectivă a lui S. Pentru orice direcţie a normalei pozitive N, mărimea q
este proporţională cu cosinusul unghiului  format de această direcţie cu direcţia lui N0.
Toate aceste rezultate pot fi exprimate prin relaţia generală:
S
q  B   cosα
r . (7.2)
Mărimea B nu depinde de S, r sau  şi este determinată doar de poziţia punctului A în
raport cu solenoidul parcurs de curent şi poate fi determinată uşor din această relaţie.

7.2.3. Liniile câmpului magnetic

Prin liniile câmpului magnetic se înţeleg acele linii fictive din spaţiu la care vectorul
inducţiei magnetice este mereu tangent, sensul liniilor fiind acelaşi cu sensul vectorului B.
Liniile inducţiei magnetice sunt închise (fără surse), ceea ce conferă caracterul
solenoidal al câmpului vectorilor inducţiei magnetice.
Ecuaţia liniilor inducţiei magnetice se obţine având în vedere că vectorii dl şi B sunt
coliniari, adică:
B  dl  0 (7.3)
sau descompunând după cele trei axe:

i j k
B  dl  B x By Bz  ( Bz dy  By dz )i  ( Bx dz  Bz dx) j  ( By dx  Bx dy )k  0
dx dy dz
de unde:
B z dy  B y dz  0 B y dz  B z dx  0 B y dx  B x dy  0
’ ’ (7.4)

135
 a. b.
Fig. 7.3.a. Liniile inducţiei magnetice;
b. Vectorii dl şi B sunt coliniari.

Vom obţine, astfel, următoarea ecuaţie diferenţială pentru liniile magnetice:

dx dy dz
 
B x B y Bz
(7.5)

Deoarece în vid şi în alte medii izotrope şi fără magnetizare, vectorii B şi H sunt

coliniari, liniile intensităţii câmpului magnetic coincid cu liniile inducţiei magnetice şi
numesc împreună linii ale câmpului magnetic.

Fig. 7.4. Spectrul liniilor de câmp Fig. 7.5. Liniile de câmp în interiorul
magnetic produs de curentul unui solenoid
dintr-un conductor rectiliniu

Ansamblul liniilor de câmp dintr-un plan se numeşte spectrul câmpului magnetic în

acel plan. În Fig. 7.4. este reprezentat câmpul magnetic produs de un curent ce trece printr-un
conductor rectiliniu, iar în Fig. 7.5. este reprezentat câmpul magnetic produs de un curent ce
trece printr-un solenoid.
În primul caz, liniile au formă circulară, cu sensul determinat cu regula burghiului

136
drept (sensul liniilor este sensul în care trebuie rotit burghiul pentru ca el să înainteze în
sensul curentului din conductor).
În cel de-al doilea caz (Fig. 7.5.), sensul liniilor de câmp se determină cu burghiul
aşezat perpendicular pe secţiunea sa transversală şi rotit în sensul curenţilor din spiră, sensul
său de înaintare indicându-ne polul nord.
Se numeşte câmp magnetic omogen (uniform) acel câmp la care inducţia magnetică şi
intensitatea câmpului nu se modifică ca valoare şi ca orientare de la un punct la altul.
Liniile de câmp ale acestuia sunt drepte şi echidistante. Este de remarcat faptul că
spectrele câmpurilor magnetice se pot obţine experimental cu ajutorul piliturii de fier
presărată pe o coală de hârtie şi aşezată în câmp. Scuturând încet hârtia, bucăţelele de fier se
vor aşeza după liniile câmpului magnetic.
Tubul de câmp magnetic este constituit dintr-un mănunchi de linii ale câmpului
magnetic, fiind mărginit de o suprafaţă laterală şi având o anumită secţiune transversală.
Tubul de câmp este elementar atunci când secţiunea sa transversală este atât de mică încât
vectorii inducţie şi intensitate nu se modifică de la un punct la altul al acestei secţiuni.

7.3. Teorema Biot-Savart-Laplace

Pe baza cercetărilor empirice făcute de către J.B. Biot, P.S. Laplace şi F. Savart s-a
stabilit o relaţie pentru intensitatea câmpului magnetic produs într-un punct din vid de un
curent de intensitate I care trece printr-un conductor filiform în repaus.
Formula Biot-Savart-Laplace spune că: dacă un circuit închis este parcurs de un
curent I atunci, într-un punct oarecare al câmpului, intensitatea câmpului magnetic este:
I dl  r0
H 
4π L r 2 (7.6)
Aici dl este lungimea unui element de conductor (Fig.
7.6). Orientarea elementului de conductor coincide cu Formatted: Font: Bold

sensul pozitiv al curentului. Aici r0 este versorul dirijat de

Ue la elementul de conductor către punctul studiat, r este
Fig.7.6.Figură distanţa dintre elementul de conductor şi punctul studiat,
explicativă pentru măsurată în metri. Integrala trebuie efectuată pe întregul
interpretarea contur al conductorului parcurs de curent electric. Intensitatea
legii Biot-Savart. câmpului magnetic are sens numai în întregime, totuşi, relaţia
de mai sus poate fi interpretată ca fiind curentul care parcurge
elementul de conductor de lungime dl realizând intensitatea
câmpului magnetic de mărime:

I dl  r0 I dl
dH  dH  sin 
4π r 2 4 r 2 (7.7)

137
 Din această relaţie se observă că intensitatea câmpului
magnetic elementar este direct proporţională cu intensitatea
curentului, cu lungimea dl şi cu sinusul unghiului format de
elementul de conductor şi de raza vectoare trasată la acest
punct şi este invers proporţională cu pătratul distanţei, iar
direcţia lui este perpendiculară atât pe dl, cât şi pe direcţia lui
Fig. 7.7. Direcţiile r0 şi H, care în această ordine alcătuiesc un sistem drept
vectorilor care apar în (Fig. 7.7.).
formula Biot-Savart-
Laplace. Dacă câmpul magnetic este produs de curenţii de conducţie din
mai multe conductoare, de exemplu n, atunci:
1 n ri  dl i
dH   Ii
4π i 1 ri3 (7.8)

7.4. Fluxul magnetic

Anterior s-a prezentat faptul că liniile câmpului magnetic sunt curbe în spaţiu,
tangente în fiecare punct la direcţia vectorului inducţie magnetică. Pentru o reprezentare mai
intuitivă a câmpului magnetic, se adoptă, prin consens, că numărul liniilor de câmp magnetic
care străpung unitatea de arie a unei suprafeţe perpendiculare pe liniile de câmp magnetic este
numeric egal cu inducţia magnetică. Dacă prin unitatea de arie a unei suprafeţe
perpendiculare pe liniile câmpului magnetic trece un număr de linii de câmp egal cu inducţia,
atunci printr-o suprafaţă S va trece un număr de linii de câmp egal cu produsul dintre inducţie
şi suprafaţă.
Această mărime se numeşte flux magnetic printr-o suprafaţă S perpendiculară pe
liniile de câmp. Se ştie că există cazuri în care câmpul este omogen (uniform, de ex. în
interiorul unui solenoid sau între polii unui magnet) şi cazuri în care câmpul este neomogen
(neuniform, de ex. câmpul din jurul conductorilor parcurşi de curent). Se consideră o
suprafaţă S delimitată de un contur Γ şi situată într-un câmp magnetic (Fig. 7.8). În cazul
general, fluxul magnetic  se defineşte prin integrala de suprafaţă a vectorului inducţiei
magnetice B:

   Bds
S . (7.9)

Valoarea acestui flux este aceeaşi, oricare ar fi forma suprafeţei ce se sprijină pe acest
contur. În funcţie de unghiul α dintre vectorii B şi ds, fluxul poate avea valori pozitive sau
negative. Sensul elementului de suprafaţă ds se asociază cu regula burghiului drept în funcţie
de sensul de referinţă ales arbitrar pe conturul Γ. Printr-o suprafaţă elementară ds, fluxul
elementar este:

138
 d  Bds  Bdscos  . (7.10)

Fig. 7.8. Reprezentarea fluxului Fig. 7.9. Fluxul magnetic printr-o

magnetic printr-o suprafaţă suprafaţă plană dacă câmpul este omogen
deschisă
Pentru o suprafaţă plană, situată într-un câmp magnetic omogen (Fig. 7.9.), a cărei
normală n formează unghiul α cu vectorul inducţiei magnetice, se deduce astfel:

   Bdscosα  Bcosα  ds  B S cosα

S S (7.11)

Dacă liniile câmpului omogen sunt normale la suprafaţă (α=0), atunci

  BS (7.12)

şi astfel vom avea:


B
S . (7.13)

Luând aceste ultime relaţii în considerare, şi relaţia (7.1) care caracterizează

experienţa prezentată în paragraful precedent, se poate scrie expresia cantităţii de sarcină, în
funcţie de expresia fluxului, astfel:

 BS  cosα 
q 
r r (7.14)

Rezultă astfel că cantitatea de electricitate q care trece prin secţiunea transversală a

conductorului este egală cu raportul dintre fluxul magnetic care trece prin suprafaţa S limitată
de spiră în poziţia ei iniţială şi rezistenţa r a întregului circuit închis al spirei. În spaţiul care
înconjoară circuitele parcurse de curenţi, câmpul magnetic există indiferent de experienţele
139
noastre cu spira de probă.
Aceste experienţe sunt necesare doar pentru a constata existenţa câmpului magnetic şi
pentru a putea măsura fluxul magnetic şi inducţia magnetică, de aceea putem vorbi de fluxul
magnetic care trece prin suprafaţa limitată de un contur oarecare virtual. Se ştie că pentru
măsurarea fluxului este necesar să suprapunem un asemenea contur virtual peste conductor şi
apoi să determinăm sarcina q, care trece prin conductor la îndepărtarea lui dincolo de linia de
câmp magnetic.
În acest caz, valoarea fluxului se determină cu relaţia:

  r q (7.15)

Fluxul magnetic va fi considerat pozitiv faţă de circuit dacă la dispariţia lui

electricitatea pozitivă parcurge circuitul în sens pozitiv. Dacă în experienţa noastră vom
deplasa spira dintr-o poziţie în altă poziţie, vom observa o deplasare a sistemului mobil al
galvanometrului. Notăm cu Δq cantitatea de electricitate care trece prin galvanometru. Suma
cantităţilor de electricitate care trec prin galvanometru în diverse poziţii ale spirei este egală
cu Δq. De aici rezultă clar că, în general, Δq este determinată de variaţia ΔΦ a fluxului care
trece prin suprafaţa S, limitată de conturul spirei. În experienţa descrisă, creşterea fluxului
este egală în valoare absolută cu valoarea fluxului în poziţia iniţială a spirei, deoarece fluxul
care străbate spira la sfârşitul experienţei este egal cu zero. În aceste experienţe, o astfel de
egalitate are însă loc numai între valorile absolute ale fluxului şi creşterii sale. Astfel, dacă
fluxul în poziţia iniţială a spirei de probă  era pozitiv în raport cu conturul spirei, este clar
că atunci când se micşorează fluxul până la zero creşterea lui va fi negativă şi egală cu ΔΦ= -
, deoarece conform definiţiei semnului fluxului avem >0 (ΔΦ<0) pentru q>0. Deci,
putem spune că în cazul general există relaţia:

q  
r (7.16)

care reprezintă una dintre formulările fundamentale ale legii inducţiei electromagnetice, după
cum vom vedea în unul dintre următoarele paragrafe.

7.5. Legea fluxului magnetic

Fluxul magnetic, după cum am mai spus, se defineşte ca fiind integrala de suprafaţă a
inducţiei magnetice. Acesta se poate defini pentru o suprafaţă închisă sau deschisă.
Experimental s-a arătat că oricare ar fi modul de producere a câmpului magnetic,
următoarea lege este totdeauna valabilă: fluxul magnetic printr-o suprafaţă închisă Si este
nul, oricare ar fi forma suprafeţei şi în orice moment, adică:
 B ds  0
Si
. (7.17)

140
 Această expresie este forma integrală a legii fluxului magnetic şi ne spune că fluxul
magnetic printr-o suprafaţă închisă oarecare este totdeauna nul. Ea este valabilă atât în
regim staţionar, cât şi în regim variabil, fiind o lege generală. Trebuie să precizăm că la
suprafeţele închise, vectorul element de suprafaţă se alege orientat spre exteriorul suprafeţei.
Aplicând acestei relaţii teorema lui Gauss-Ostrogradsky, se obţine:

 Bds   divBdv  0
Si V
(7.18)

unde -V este volumul închis ce se sprijină pe suprafaţa Si.

Din aceasta rezultă:
div B  0 (7.19)

care este de fapt forma diferenţială a legii fluxului magnetic.

Prin urmare, divergenţa vectorului inducţie magnetică este egală cu zero, în orice
punct din câmpul magnetic şi la orice moment. Se precizează că divergenţa unei funcţii
vectoriale de spaţiu se exprimă prin produsul scalar dintre operatorul vectorial nabla (op.
Hamilton) (vezi Anexa II)
  
 i j k
x y z (7.20)

şi vectorul respectiv, adică în cazul inducţiei magnetice avem div B  B .

În coordonate carteziene se obţine:
B B y B z
B  x   0
x y z . (7.21)

Pe baza acestei legi se poate face precizarea că liniile inducţiei magnetice sunt
închise, adică nu există în câmpul magnetic puncte în care să se sfârşească sau din care să

înceapă linii ale câmpului vectorial B .
Din această relaţie rezultă că fluxul magnetic este un flux conservativ, adică inducţia
magnetică este un câmp solenoidal, fără surse, liniile câmpului inducţiei magnetice sunt
totdeauna închise, nu acelaşi lucru putându-se spune despre liniile câmpului intensităţii
electrice, care, în general, are şi o componentă potenţială.
Dacă în domeniul considerat există o suprafaţă S12 care separă două medii magnetice
diferite (Fig. 7.10.), vom aplica forma integrală a legii fluxului magnetic pentru o suprafaţă
închisă de forma unui mic cilindru aplatizat, având bazele strâns aplicate pe cele două feţe ale
suprafeţei considerate, iar înălţimea neglijabilă. Notând cu ΔS aria bazelor şi neglijând
integrala pentru suprafaţa laterală, vom avea:
141
  Bds  ( n1 B1  n2 B2 )S  0
' '

 . (7.22)

Datorită faptului că n1  n2  0 , această relaţie se mai

' ,

poate scrie şi sub forma:

n1' ( B1  B2 )  n'2 ( B1  B2 )  0 (7.23)

şi astfel:

div B  0 . (7.24)

Fig. 7.10. Suprafaţă de discontinuitate

pentru inducţia magnetică.

Ultima relaţie reprezintă forma locală a legii fluxului magnetic referitoare la o

suprafaţă de discontinuitate pentru inducţia magnetică. Așadar, componentele normale ale
inducţiei magnetice sunt egale. Inducţia magnetică se mai poate scrie, ţinând cont de legea
fluxului magnetic sub formă locală, sub forma:
B  rot A (7.25)

deoarece întotdeauna div ∙ rot A ≡ 0

Mărimea astfel introdusă se numeşte potenţial magnetic, fiind un vector. Putem spune
astfel că un câmp solenoidal derivă dintr-un potenţial vector. Potenţialul vector îl definim din
condiţia ca rotorul lui să fie egal cu inducţia magnetică.
Potenţialul vector al unui câmp solenoidal se determină până la un câmp potenţial – se
vede că, dacă considerăm vectorii A şi A’ = A + grad, avem rotA = rotA’, fiindcă rot grad φ =
0. Printr-o suprafaţă închisă, fluxul magnetic se poate exprima prin integrala de linie a
potenţialului vector de-a lungul conturului  care mărgineşte suprafaţa considerată S (vezi
Anexa II).
   Bds   rot Ads   Adl

s s . (7.26)

Am ţinut seama aici de teorema lui Stokes. Unitatea de măsură a potenţialului vector
este weber pe metru.

142
 7.6. Legea inducţiei electromagnetice

Această lege se referă la fenomenul inducţiei electromagnetice, care ne spune că

întotdeana atunci când o suprafaţă mărginită de un contur este străbătută de un flux magnetic
variabil în timp, în lungul conturului apare o tensiune electromotoare indusă. Dacă conturul
considerat urmăreşte un circuit electric închis, tensiunea electromotoare indusă dă naştere
unui curent electric.
Primul care a formulat legea inducţiei electromagnetice a fost Faraday, care i-a dat
forma prezentată într-unul dintre paragrafele precedente:

q  
r . (7.27)

În concluzie, cantitatea de electricitate Δq, care în procesul inducţiei

electromagnetice a trecut prin secţiunea transversală a circuitului într-un interval de timp
oarecare, este egală cu raportul – luat cu semn schimbat – dintre creşterea, în acelaşi
interval de timp, a fluxului magnetic ΔΦ, care străbate suprafaţa limitată de conturul
circuitului şi rezistenţa r a circuitului.
Această formulare a legii inducţiei electromagnetice trebuie considerată
fundamentală. Atragem atenţia asupra faptului că fluxul  care trece prin suprafaţa limitată
de conturul circuitului, în general, este produs atât de curenţi şi corpuri magnetizate,
exterioare circuitului studiat, cât şi de curentul din circuitul studiat.
Astfel, în cazul general, în expresia inducţiei electromagnetice, ΔΦ reprezintă
creşterea fluxului rezultant, care străbate suprafaţa limitată de conturul circuitului. În
particular, în cazul unei variaţii mici a fluxului rezultant, vom avea:
d
dq  
r (7.28)

unde dq = i dt este cantitatea de electricitate care trece prin secţiunea transversală a circuitului în
intervalul de timp dt, în care fluxul variază cu dΦ.
Vom avea astfel:
d
i dt  
r (7.29)

sau
d
i r  
dt (7.30)

Produsul dintre i şi r reprezintă căderea de tensiune de-a lungul întregului circuit

închis. Conform celei de-a doua legi a lui Kirchhoff, căderea de tensiune este egală cu forţa
143
electromotoare care acţionează în acest circuit. Prin urmare, trebuie să recunoaştem în
mărimea care stă în partea dreaptă a ultimei egalităţi forţa electromotoare (sau tensiunea
electromotoare) care apare în circuit în procesul inducţiei electromagnetice. Avem astfel
d
e
dt , (7.31)

adică forţa electromotoare indusă în circuit la variaţia fluxului magnetic care străbate
suprafaţa limitată de conturul circuitului este egală cu viteza de variaţie a fluxului, luată cu
semnul minus. Această formulare a legii inducţiei electromagnetice aparţine lui Maxwell.
Ambele formulări menţionate conţin variaţia fluxului care străbate suprafaţa limitată de
conturul în care se induce forţa electromotoare. Deoarece o suprafaţă finită deschisă este
limitată întotdeauna de un contur închis, formulările de mai sus sunt valabile numai pentru
contururile închise, nu şi pentru porţiuni din aceste contururi.
După cum am mai spus, liniile magnetice sunt continue pretutindeni. Datorită acestui
fapt, liniile magnetice pot intra sau ieşi din interiorul conturului închis numai tăind undeva
acest contur. Astfel, variaţia fluxului ΔΦ trebuie să fie egală cu numărul liniilor magnetice
unitate ΔN, tăiate de contur:
  N . (7.32)

În aceste condiţii, legea inducţiei electromagnetice poate fi scrisă sub forma:

N
q  
r (7.33)

sau, altfel spus, cantitatea de electricitate care a trecut într-un interval de timp oarecare prin
secţiunea transversală a circuitului curentului indus este egală cu raportul – luat cu semnul
minus – dintre numărul de linii magnetice unitate, tăiate în acest timp de conturul circuitului
şi rezistenţa circuitului.
Sub această formă a fost dată de către Faraday legea inducţiei electromagnetice. În
concepţia lui Faraday, fluxul magnetic este format din totalitatea liniilor magnetice, care –
după părerea lui – reprezentau elementele fizice ale fluxului, iar fiecare fenomen observat în
câmp magnetic era considerat de Faraday drept o manifestare a proprietăţilor speciale ale
liniilor magnetice.
În particular, conform acestor concepţii, fenomenul inducţiei electromagnetice apare
ori de câte ori conturul curentului indus este intersectat de liniile magnetice. Egalitatea dΦ =
dN trebuie să fie valabilă pentru orice variaţie a fluxului, produsă în orice interval de timp.
Astfel, la o variaţie mică dΦ = dN, expresia f.e.m. se poate scrie sub forma:
dN
e
dt . (7.34)

144
 Rezultă că forţa electromotoare indusă în circuit este egală cu viteza – luată cu semn
schimbat – cu care liniile magnetice unitate taie circuitul.
Această formulare a legii inducţiei electromagnetice, care rezultă din formularea de
bază a lui Faraday, o vom numi tot formula lui Faraday.
Aplicate la circuitele închise, formulările lui Faraday şi Maxwell sunt identice, iar
pentru f.e.m. care apar într-un circuit închis se poate scrie întotdeauna:
d dN
e 
dt dt . (7.35)

Dacă însă, expresia dată de Maxwell pentru f.e.m. indusă, prin esenţa ei, poate fi
utilizată numai la circuitele închise, în schimb, expresia dată de Faraday pentru forţa
electromotoare, în care întreaga atenţie se acordă numai acţiunii de intersectare a circuitului
de liniile de câmp magnetic, poate fi aplicată şi unei porţiuni de circuit. Din acest punct de
vedere, ultima expresie este mai generală.
Tensiunea e se măsoară în volţi, iar fluxul  în weberi. Vom lua în cele ce urmează
cazul unei bobine cu un număr n de spire şi cu  fluxul magnetic fascicular prin interiorul ei.
Legea inducţiei electromagnetice va avea în cazul acesta următoarea formă:
d ( n) d
e  n
dt dt . (7.36)

Să considerăm o porţiune liniară dintr-un conductor

de lungime l, care se mişcă cu viteza v într-un câmp
magnetic omogen (Fig. 7.11.).
Să presupunem că direcţia mişcării este
perpendiculară pe liniile magnetice şi pe axa
conductorului şi, pe lângă acestea, presupunem că
axa conductorului este perpendiculară pe liniile
magnetice. În intervalul de timp dt, porţiunea
Fig.7.11. Conductor liniar de conductor se va deplasa pe o distanţă egală
deplasat în câmp magnetic cu vdt şi va mătura o suprafaţă

egală cu lvdt. Toate liniile magnetice care trec prin această suprafaţă vor fi tăiate de porţiunea
de conductor. Deoarece numărul liniilor magnetice unitate care trec prin unitatea de suprafaţă
perpendiculară pe liniile magnetice este egal cu valoarea absolută a inducţiei magnetice B,
numărul de linii magnetice unitate tăiate de porţiunea de conductor în unitatea de timp este
egal cu:
Bl vd t
 Bl v
dt .

145
 Întrebări de autoevaluare
1. Prin ce este caracterizat câmpul electromagnetic?
2. Cum putem defini câmpul electromagnetic?
3. Din ce este constituit tubul de câmp magnetic?
4. Care sunt mărimile care caracterizează câmpul magnetic?
5. Ce este fluxul magnetic printr-o suprafaţă?
6. La ce se referă legea inducţiei electromagnetice?

Teste grilă IE7

1. Mărimile vectoriale de stare locală ale câmpului magnetic sunt:
a) inducţia magnetică şi intensitatea câmpului magnetic;
b) inducţia electrică şi intensitatea câmpului magnetic;
c) inducţia electrică şi intensitatea câmpului electric;
2. Unitatea de măsură a inducţiei magnetice în sistemul de unităţi MKSA se
numeşte:
a) amper [A];
b) tesla [T] sau weber/metru pătrat [Wb/m2];
c) volt [V];
3. Permeabilitatea magnetică absolută a vidului:
a) cu  0 ;
b) cu  r ;
c) cu  0 ;
4. Intensitatea câmpului magnetic este:
a) invers proporţională cu permeabilitatea magnetică;
b) direct proporţională cu permeabilitatea magnetică;
c) egal cu permeabilitatea magnetică;
5. Care dintre relaţiile următoare este adevărată:
a) inducţia magnetică = permeabilitatea magnetică x intensitatea câmpului magnetic;
b) inducţia magnetică = permeabilitatea magnetică / intensitatea câmpului magnetic;
c) inducţia magnetică = sarcina x intensitatea câmpului magnetic;

146
 6. Valoarea fluxului magnetic este:
a) direct proporţională cu inducţia magnetică;
b) invers proporţională cu inducţia magnetică;
c) proporţională cu inducţia electrică;
7. Ansamblul liniilor de câmp dintr-un plan se numeşte:
a) spectrul câmpului magnetic în acel plan;
b) spectrul câmpului electric în acel plan;
c) spectrul liniilor de câmp;
8. Fluxul magnetic printr-o suprafaţă închisă este:
a) infinit;
b) nul;
c) diferit de zero;
9. Forţa electromotoare indusă în circuit la variaţia fluxului magnetic care străbate
suprafaţa limitată de conturul circuitului este egală:
a) cu viteza de variaţie a inducţiei, luată cu semnul plus;
b) cu viteza de variaţie a inducţiei, luată cu semnul minus;
c) cu viteza de variaţie a fluxului, luată cu semnul minus;
10. Fluxul magnetic are unitatea de măsură:
a) Weber;
b) Amper;
c) Volt;

Soluţii: 1. a 2. b 3. a 4. a 5. a 6. a 7. a 8. b 9. c 10. a

Probleme rezolvate
7.1. Conductorul unei linii monofilare parcurs de curentul continuu i este situat la înălţimea
h1 faţă de pământ. Un fir conductor drept, de lungime l, se deplasează rectiliniu şi uniform cu
viteza v, rămânând mereu paralel cu linia şi la aceeaşi înălţime h2 faţă de pământ.
Se cere să se determine t.e.m. indusă în fir şi poziţia acestuia pentru care tensiunea
indusă are valoare maximă.
Aplicaţie numerică: i  500 A; h1  6,5m; h2  0,5m; l  2m; v  100 km h .
Rezolvare

147
 
Câmpul B fiind invariabil în raport cu timpul, t.e.m. indusă va fi:


 dl v  B  vBl sin  .

e
l

Inducţia în punctul P, la o distanţă x de verticala liniei şi în care se găseşte firul, este:

i i
B  0  0 unde h  h1  h2 .
2 r 2 x 2  h 2
Luând în considerare că:
x x
sin    va rezulta
r x 2  h2
x
e  v 0 il .
x2  h2
Pentru a determina t.e.m. indusă, punem condiţia ca derivata sa să fie egală cu zero:
de x 2  h 2  2 xx
 0  v 0il
 x 2  h2 
2
dx

sau x   h.
Vom avea atunci:
1
emax  v 0 il .
2h
7.2. Se consideră un cadru conductor dreptunghiular plan de dimensiuni a şi b situat
în planul format de două fire rectilinii paralele. Firele pot fi parcurse de curentul armonic
i  i max sin t . Se cere să se determine t.e.m. indusă în cadru în următoarele situaţii:
- a. doar unul din fire este parcurs de curent;
- b. ambele fire sunt parcurse de curent în acelaşi sens.
Rezolvare
Într-un punct la distanţa r de firul parcurs de curent, inducţia are valoarea cunoscută:
i
B  0 .
2r
a. Fie conductorul din stânga cel parcurs de curent. Fluxul produs prin suprafaţa S a cadrului
148
este

ac
  i ib ac
a 
 Ba d s 
 b 0
2 r
dr   0
2 r
ln
c
S c
,
iar tensiunea indusă este:
d a bim a  c bi  a  c  
e   0 ln cos t   0 m ln sin  t   .
dt 2 c 2 c  2
Se vede că tensiunea e defazată în urma curentului şi, deci, a fluxului inductor.
b. În prezenţa celor doi curenţi de acelaşi sens, fluxul rezultant prin S va fi nul, întrucât
cele două fluxuri parţiale sunt egale şi de semn opus. Rezultă că şi tensiunea indusă va fi
nulă.

Rezumat IE7
Acest material conţine cursuri de electrotehnică generală pentru studenţii anilor I-II de
la Facultatea de Inginerie Electrică şi Tehnologia Informaţiei de la Universitatea din Oradea,
dar prin conţinutul său se adresează tuturor celor interesaţi, specialiştilor, în special
studenţilor de la diferite specializări ale facultăţilor cu profil electric, dar şi cu profil mecanic,
construcţii, ingineria mediului şi altele. Scopul volumului este acela de a fi o introducere
completă în problematica electrotehnicii generale şi, în acelaşi timp, de a fi utilizat ca volum
de referinţă, cu un rol important în formarea viitorilor specialişti.

Bibliografie
Bibliografie

149
 [1] C. Budeanu, Bazele Electrotehnicii, vol. I. Bucureşti: Editura Ministerului
Învăţământului, 1957.
[2] C. Budeanu şi I.S. Antoniu, “Asupra problemei măsurării puterii şi energiei
electrice într-un regim deformat,” Electricitatea, nr. 1, Bucureşti, 1951.
[3] Gh. Buzdugan şi M. Blumenfeld, Tensometria electrică rezistivă. Bucureşti:
Editura Tehnică, 1966.
[4] Gh. Cartianu, Analiza şi sinteza circuitelor electrice. Bucureşti: Editura
Didactică şi Pedagogică, 1972.
[5] L.O. Chua, Introduction to Nonlinear Network Theory. New York: Edition
McGraw-Hill, 1969.
[6] E. Clarke, Analiza circuitelor sistemelor electroenergetice (traducere din
limba engleză). Bucureşti: Editura Tehnică, 1975.
[7] E. Constantin, Electrotehnică - probleme, vol. I. Timişoara: Institutul
Politehnic “Traian Vuia” Timişoara, 1976.
[8] I. De Sabata, Bazele electrotehnicii, vol. I, II şi III. Timişoara: Institutul
Politehnic Timişoara, 1972-1976.
[9] B. Demidovitch, Recueil d’exercices et de problèmes d’analyse mathématique
(Traduction française). Moscou: Editions MIR, 1974.
[10] J.W. Dettman, Mathematical Methods in Physics and Engineering. New York:
McGraw-Hill, 1962.
[11] T. Dordea, Maşini electrice. Bucureşti: Editura Didactică şi Pedagogică, 1976.
[12] I.F. Hănţilă, N. Vasile, B. Crânganu, I. Gheorma, T. Leuca și M. Silaghi,
Elemente de circuit cu efect de câmp electromagnetic. Bucureşti: Editura ICPE, 1998.
[13] L.P. Huelsman, Matrices and Linear Vector Spaces. New York-
San Francisco-Toronto-Londra: McGraw-Hill, 1963.
[14] C. Iliescu, C. Ionescu-Golovanov, W. Szabo, I. Szekely şi D. Bărbulescu,
Măsurări electrice şi electronice. Bucureşti: Editura Didactică şi Pedagogică, 1983.
[15] A. Ifrim şi P. Noţingher, Materiale electrotehnice. Bucureşti: Editura
Didactică şi Pedagogică, 1979.
[16] V.T. Ionescu, Electricitate. Bucureşti: Editura Didactică şi Pedagogică, 1957.
[17] M. Javid and P.M. Brown, Field Analysis and Electromagnetics. New-York-
San Francisco-Toronto-London: McGraw Hill, 1963.
[18] J. Jeans, The Mathematical Theory of Electricity and Magnetism. London,
Cambridge University Press, 1948.
[19] T. Maghiar, T. Leuca şi A.M. Silaghi, Culegere de probleme de
electrotehnică, vol. I, Oradea: Litografiat Universitatea Oradea, 1992.
150
 [20] T. Maghiar, T. Leuca şi A.M. Silaghi, Culegere de probleme de
electrotehnică, vol. II. Oradea: Litografiat Universitatea Oradea, 1992.
[21] T. Maghiar, T. Leuca şi A.M. Silaghi, Electrotehnică. Oradea: Editura
Universităţii din Oradea, 1999.
[22] J.C. Maxwell, A Treatise on Electricity and Magnetism, vol. I and II. London:
Oxford University Press, 1955.
[23] Al. Nicula, Gh. Cristea şi S. Simon, Electricitate şi magnetism. Bucureşti:
Editura Didactică şi Pedagogică, 1982.
[24] E. Philippow, Grundlagen der Elektrotechnick. Berlin: VEB Verlag Technik,
8 Auflage, 1998.
[25] I.M. Popescu, Electricitate şi magnetism. Bucureşti: Editura Matrix Rom,
1997.
[26] M. Preda, P. Cristea şi F. Manea, Bazele electrotehnicii – Probleme.
Bucureşti: Editura Didactică şi Pedagogică, 1983.
[27] E.M. Purcell, Electricitate şi magnetism (Cursul de fizică Berkeley), vol.
II. Bucureşti: Editura Didactică şi Pedagogică, 1982.
[28] R. Răduleţ, Bazele teoretice ale electrotehnicii, vol. I, II, III şi IV. București:
Editura energetică de stat şi Tipografia Ministerului Învăţământului, 1954-1956.
[29] R. Răduleţ, Bazele electrotehnicii - Probleme, vol. I şi II. Bucureşti: Editura
Didactică şi Pedagogică, 1982.
[30] A.M. Silaghi şi M.D. Pantea, Electrotehnică şi maşini electrice. Oradea: Ed.
Universităţii din Oradea, 2003.
[32] A.M. Silaghi şi M.D. Pantea, Electrotehnică industrială. Oradea: Editura
Universităţii din Oradea, 2001.
[33] A.M. Silaghi şi M.D. Pantea, Electrotehnică. Oradea: Editura Universităţii din
Oradea, 2010.
[34] E. Simion şi T. Maghiar, Electrotehnică pentru subingineri. Bucureşti: Editura
Didactică şi Pedagogică, 1981.
[35] K. Simonyi, Theoretische Elektrotechnik. Berlin: VEB Deutscher Verlag der
Wissenschaften, 9. Auflage, 1989.
[36] R. Süße and B. Marx, Theoretische Elektrotechnik, Band 1: Variationstechnik
und Maxwellsche Gleichungen. Mannheim: BI-Wissenschaftsverlag, 1994.
[37] E.R. Williams, J.E. Faller and H.A. Hill, “New Experimental Test of Coulomb's
Law: A Laboratory Upper Limit on the Photon Rest Mass,” Physical Review Letters, vol. 26,
pp. 721-724, 1971. http://inspirehep.net/record/69603?ln=en. [Vizitat 28.01.2010].
[38] W.H. Hayt and J.A. Buck, Engineering Electromagnetics. Boston: McGraw-Hill
Publishing Co., 2001.
151
 [39] R.C. Beck and E.A. Byrd, “Bibliography on the psychoactivity of
electromagnetic Fields.” http://www.vxm.com/bib.doc.html. [Vizitat 20.12.2009].
[40] R. Groleau, “Tour the spectrum.” Nova online, January 2002. [Online].
http://www.pbs.org/wgbh/nova/gamma/spectrum.html. [Vizitat 08.11.2009].
[41] Daily Wireless. [Online]. http://www.dailywireless.org/. [Vizitat 14.10.2009].
[42] Architecture 2030. [Online]. http://www.architecture2030.org/. [Vizitat
20.01.2010]

152