1.

Introducere

Electrotehnica se ocupă de studiul fenomenelor electrice şi magnetice din punctul de vedere

al aplicaţiilor lor în tehnică.
În linii mari, aplicaţiile tehnice ale fenomenelor electrice şi magnetice pot fi grupate în:
a) aplicaţii electroenergetice (de curenţi tari) care se referă la producerea, transportul,
distribuţia şi utilizarea energiei electromagnetice;
b) aplicaţii de telecomunicaţii, telecomenzi, electronică (curenţi slabi) care se referă la
producerea, prelucrarea, transmisia şi recepţia semnalelor purtătoare de informaţii.
Această clasificare nu este exhaustivă deoarece instalaţiile electroenergetice conţin
dispozitive din cea de-a două categorie, după cum şi electronica de putere presupune instalaţii de
curenţi tari.
În principiu atât problemele de electroenergetică cât şi cele de telecomunicaţii şi electronică
pot fi studiate riguros în cadrul unor teorii ale câmpului electromagnetic.
Există însă o clasă largă de aplicaţii ale celor două categorii de probleme, care se pot studia
în ipoteze simplificatoare, acceptabile din punct de vedere tehnic, în cadrul unei teorii mai simple
denumită teoria circuitelor electrice.
Câmpul electromagnetic este o formă de existenţă a materiei, deosebită de substanţa
corpurilor şi există în regiunile din spaţiu în care se pot exercita asupra corpurilor acţiuni
ponderomotoare (forţe şi cupluri ) de natură electromagnetică. Prin acţiuni ponderomotoare de
natură electromagnetică se înţeleg forţele şi cuplurile exercitate asupra corpurilor din cauze care nu
sunt de natură termică sau mecanică.
Cele mai multe proprietăţi ale câmpului electromagnetic se studiază indirect, prin efectele pe
care le produce (de exemplu efecte mecanice şi termice), deoarece cele mai multe dintre modurile de
manifestare ale câmpului electromagnetic nu sunt direct accesibile simţurilor omului. Numai undele
electromagnetice de lungimi de undă cuprinse între 0,4 μm şi 0,76 μm sunt direct perceptibile, fiind
unde luminoase.
În cadrul teoriei fenomenologice a câmpului electromagnetic se disting următoarele regimuri
de desfăşurare a fenomenelor electromagnetice:
- Regimul static caracterizat prin faptul că mărimile nu variază în timp şi J = 0, ceea ce
înseamnă că nu au loc transformări energetice. Este singurul regim al câmpului electromagnetic, în
care fenomenele electrice şi magnetice se produc independent şi se pot studia separat;
- Regimul staţionar caracterizat prin aceea că mărimile nu variază în timp, dar J ≠ 0, deci în
general au loc transformări energetice;
- Regimul cvasistaţionar caracterizat printr-o variaţie în timp a mărimilor, suficient de lentă,
pentru a putea neglija fenomenul de radiaţie electromagnetică;
- Regimul nestaţionar (dinamic) corespunde cazului cel mai general de variaţie în timp a
mărimilor.

1.1 Scurt istoric al dezvoltării electrotehnicii

Deşi electricitatea şi magnetismul erau cunoscute încă din antichitate (electrizarea prin
frecare a chihlimbarului, numit „electron“ în limba greacă, a fost descrisă de Thales din Milet în sec.
al VI-lea î.e.n., iar magnetismul, în special cel natural, al oxidului de fier – magnetita – numit astfel
pentru că se extrăgea din apropierea localităţii Magnezia din Asia Mica, era cunoscut cu mult
înainte) prima lucrare care se referea la fenomenele electrice şi magnetice, apare abia în 1600 fiind
intitulata „Despre magneţi“ şi aparţinând medicului şi fizicianului W. Gilbert.
 Dezvoltarea electrotehnicii este rezultatul muncii colective a numeroşi oameni de ştiinţă,
ingineri şi tehnicieni din lumea întreagă.
În 1785, Ch. A. Coulomb prin măsurări efectuate cu balanţa de torsiune, stabileşte primele
relaţii cantitative ce caracterizează interacţiunile dintre particulele încărcate electric, şi, prin
analogie, dintre polii magneţilor.
În 1790 medicul L. Galvani descoperă acţiunea fiziologică a curentului electric care i-au
permis fizicianului A. Volta construirea în anul 1800 a primei pile electrice.
În 1819 C. H. Oersted studiind acţiunea mecanică pe care o exercită un conductor parcurs de
curent electric asupra unui ac magnetic stabilea o interacţiune între două clase de fenomene
considerate până atunci cu totul distincte: fenomenele electrice şi fenomenele magnetice.
În 1820 A. M. Ampère studiază forţele electrodinamice dintre conductoare parcurse de
curenţi electrici.
În 1826 G. S. Ohm a stabilit relaţia dintre U şi I curentului electric pentru un circuit electric
neramificat.
În 1847 G. R. Kirchhoff a formulat teoremele care îi poartă numele, pentru rezolvarea
distribuţiei curenţilor electrici în circuitele ramificate.
În 1831 M. Faraday a descoperit fenomenul de inducţie electromagnetică şi a introdus pentru
prima dată noţiunea de „câmp“ prin intermediul căruia se transmit în spaţiu şi în timp acţiunile
ponderomotoare, idee directoare care a permis explicarea corectă a fenomenelor electrice şi
magnetice constituind un pas hotarâtor în dezvoltarea fizicii. Tot el a stabilit în 1834 legile
cantitative ale electrolizei.
În 1833 E. H. Lenz a formulat regula pentru determinarea sensului curentului indus iar în
1843 J. P. Joule a descoperit legea efectelor calorice ale curentului electric.
Aplicarea ideilor lui Faraday în domeniul electromagnetismului s-au datorat lui J. C.
Maxwell care, în celebra sa lucrare „Tratat despre electricitate şi magnetism“ (1873), a pus bazele
teoriei macroscopice a electromagnetismului. Tot el a prevăzut teoretic existenţa undelor
electromagnetice (puse în evidenţă din punct de vedere experimental în 1888 de către H. Hertz), a
curentului de deplasare (1862) şi a elaborat teoria electromagnetică a luminii (1865).
Progresul cunoştinţelor despre fenomenele electrice şi magnetice a fost însoţit de o
dezvoltare prodigioasă a aplicaţiilor practice la care şi-au adus contribuţia V. V. Petrov, H. Davy, A.
N. Lodâghin, T. A. Edison, M. H. Jacobi, A. Pacinoti, W. Siemens, G. Terraris, N. Tesla, S. Morse,
M. O. Dolivo-Dobrovolschi, G. Bell, A. S. Popov, G. Marconi, J. A. Fleming, Lee de Forest, A.
Iliovici (cercetator român care a trăit în Franţa). Progresul electrotehnicii rămâne strâns legat de
dezvoltarea bazelor ei teoretice la care, în afara de cei menţionaţi anterior, au contribuit: M.
Lomonosov, B. Franklin, T. J. Seebeck, J. B. Biot, F. Savart, P. Laplace, O. Heaviside, W. Weber,
P. N. Lebedev, A. Blondel, R. Becker, W. Rudenberg, E. Warburg, G. Kron (cercetător român care a
trăit în S.U.A.), V. K. Arkadiev, P. L. Kalantarov, A. Sommerfeld.
În ţara noastră au adus contribuţii importante la studiul teoretic şi experimental al
electrotehnicii: acad. N. Vasilescu Karpen, primul în lume care a repudiat existenţa şi utilizarea
maselor magnetice la studiul magnetismului şi a propus folosirea curenţilor purtători de înaltă
frecvenţă în telefonia la mare distanţă; acad. C. Budeanu cu contribuţii în studiul regimului
deformant, a puterii reactive şi a factorului de putere în reţelele electrice; prof. dr. D. Hurmuzescu,
iniţiatorul învăţământului electrotehnic; acad. St. Procopiu care a calculat primul în lume (1912)
momentul magnetic al electronului (impropriu numit „magnetonul lui Bohr“ ); acad. R. Răduleţ care
a adus contribuţii deosebite la dezvoltarea teoriei câmpului electromagnetic în medii conductoare
masive, definind parametrii tranzitorii într-o formă generală, întemeietorul şcolii româneşti de
cercetare electrotehnică bazată pe teoria câmpului, preşedinte al Comisiei Electrotehnice
Internaţionale intre anii 1964 – 1967.
 1.2 Mărimile fizice ale câmpului electromagnetic

Sistemele fizice, interacţiunile şi transformările lor se descriu cu ajutorul proprietăţilor

acestora, care pot fi puse în evidenţă prin analiza rezultatelor experimentale.
Din mulţimea proprietăţilor fizice numai o parte pot fi caracterizate cantitativ, adică sunt
susceptibile de a fi măsurate. Proprietăţile fizice care satisfac această condiţie, la care se adaugă şi
indicarea unităţilor şi metodelor de măsurare, se numesc mărimi fizice (scalare, vectoriale, tensoriale
etc.).
Mărimile fizice se clasifică după următoarele criterii:
 din punctul de vedere al introducerii într-o teorie a unui domeniu al fizicii, în mărimi
primitive şi derivate;
 după modul în care intervin în caracterizarea stărilor unui sistem fizic, în mărimi de stare,
accesorii şi de interacţiune;
din punctul de vedere al sistemelor de unităţi, în mărimi fundamentale şi secundare;
 din punctul de vedere al localizării în spaţiu, se clasifică în mărimi globale, respectiv
locale, după cum sunt asociate unor regiuni (volume, suprafeţe sau linii), respectiv unor
puncte;
după existenţa sau lipsa legii de compoziţie internă de tip aditiv în caracterizarea structurii
lor algebrice, mărimile sunt extensive sau intensive.
După modul în care se introduc în teorie, mărimile fizice se împart în două categorii:
- mărimi derivate introduse pe baza unor relaţii de definiţie în funcţie de alte mărimi
considerate cunoscute,
- mărimi primitive, introduse direct pe calea unor experienţe idealizate, care evidenţiază
anumite procedee de măsurare a acestor mărimi.
În cazul unei teorii date, alegerea mărimilor primitive este relativă, dar numărul lor este
invariant.
În teoria fenomenologică a câmpului electromagnetic se folosesc următoarele mărimi
primitive:
1. intensitatea câmpului electric E ;
2. inducţia electrică D ;
3. sarcina electrică q ;
4. momentul electric p ;
5. densitatea curentului electric J ;
6. intensitatea câmpului magnetic H ;
7. inducţia magnetică B ;
8. momentul magnetic m .
Principalele relaţii de natură experimentală folosite la măsurarea unora din aceste mărimi
primitive sunt:
F  qE
(1.1)
c  px E (1.2)
F  q vx B (1.3)
c  mx H (1.4)

unde: F este forţa exercitată de câmpul electric (fig. 1.1), respectiv magnetic (fig. 1.2);
c este momentul cuplului exercitat de câmpul electric respectiv magnetic asupra unui mic
corp cu momentul electric p , respectiv magnetic m (fig. 1.3);
 v este viteza cu care se deplasează corpul punctual faţă de mediul înconjurător (presupus un
fluid sau practic aerul).

După modul în care transmit prin contact starea de electrizare, corpurile se clasifică în:
- conductoare;
- izolatoare (dielectrici);
- semiconductoare.
Starea electrocinetică a conductoarelor, caracterizată prin densitatea J a curentului electric
se poate recunoaşte după efectele ce însoţesc această stare: mecanice, magnetice, electrice, calorice
şi chimice.
Caracterizarea globală a stării electrocinetice în raport cu o anumită suprafaţă se face cu
ajutorul intensităţii curentului electric de conducţie definit ca integrala în raport cu acea suprafaţă a
vectorului densităţii curentului electric.
i  J ndS
S
(1.5)
în care n este versorul normalei la suprafaţă.