2. CÂMP ELECTRIC.

Pentru definirea unui câmp trebuie cunoscută mărimea vectorială de stare a acestuia şi
sursa câmpului.
Sursa acestui câmp se găseşte la nivelul corpului şi este datorată unei stări a acestui corp.
Ccâmpul electric este produs de starea de electrizare.
Starea de electrizare a corpurilor poate fi:
 de încărcare
 de polarizare.
La rândul său orice corp electrizat poate fi fix sau in mişcare .
Sarcina ce caracterizează starea de electrizare a corpului poate fi imobilă sau in mişcare.
Din punct de vedere al stării cinematice a sarcinii definim:
 câmp electrostatic (sarcină imobilă q)
 câmp electrocinetic (sarcini in mişcare).

2.1 SURSELE CÂMPULUI ELECTROSTATIC

Dacă se electrizează diferite corpuri, indiferent de procedeul folosit, se constată următoarele:

 două corpuri electrizate, situate în apropiere, se atrag sau se resping;
 o clasă de corpuri, iniţial neelectrizate, după ce au fost aduse în contact cu un corp
electrizat de referinţă şi s-au separat, sunt respinse de acesta. Aceste corpuri se numesc
conductori electrici, prescurtat conductori. Din clasa conductorilor fac parte metalele,
soluţiile de acizi, baze şi săruri precum şi gazele în timpul arderii;
 o altă clasă de corpuri iniţial neelectrizate, după ce au fost aduse în contact cu corpul
electrizat de referinţă şi s-au separat, sunt atrase de acesta. Aceste corpuri se numesc
izolanţi electrici, prescurtat izolanţi. Din clasa izolanţilor fac parte sticla, mica,
cauciucul, masele plastice, porţelanul etc.;
Observaţie: Nu există izolanţi perfecţi; toate materialele sunt conductoare, adică după ce
au fost electrizate prin contact cu un corp electrizat sunt respinse de acesta după un timp
care pentru conductorii buni este inferior nanosecundei, iar pentru izolanţii buni este mult
mai mare. Numai vidul este izolant perfect.
 unele corpuri au proprietăţi intermediare între conductori şi izolanţi; astfel, după ce au
fost electrizate prin contact cu corpul electrizat de referinţă, sunt atrase de acesta în
primul moment, dar respinse după un timp de ordinul fracţiunilor de secundă sau al
secundelor. Aceste corpuri se numesc semiconductori. Materialele semiconductoare mai
importante sunt semiconductorii: germaniul, siliciul, seleniul, telurul etc.
În vecinătatea unui corp electrizat şi în general, într-un câmp electric, corpurile punctiforme
din materiale conductoare au o comportare diferită de a celor din materiale izolante.
Conductorul punctiform se comportă ca un punct material în mecanică şi starea lui de
electrizare se numeşte de încărcare electrică.
Un corp punctiform dintr-un material izolant are o comportare diferită de a punctelor
materiale din mecanică şi starea lui de electrizare se numeşte de polarizare electrică.
Spre deosebire de conductori care se pot afla numai în stare de încărcare electrică, stările de
electrizare ale materialelor izolante pot fi atât de încărcare cât şi de polarizare. Materialele
susceptibile de a se polariza electric se numesc dielectrici.

Caracterizarea stării de electrizare de încărcare se face cu mărimea fizică scalară numită

sarcina electrică adevărată.
Caracterul scalar al sarcinii electrice se constată experimental, prin faptul că direcţia forţei
care acţionează asupra corpului de probă nu depinde de starea sa de electrizare.
Faptul că sensul forţei se poate schimba, arată că acest scalar poate fi atât pozitiv cât şi
negativ. Această sarcină, notată q, reprezintă excesul de sarcină de un semn faţă de sarcina de
semn opus ce încarcă un corp.
 Sarcina elementară este a electronului şi prin convenţie aceasta are valoarea
−19
e=−1,6⋅10 C . Pentru un corp cu dimensiuni finite aflat în stare de electrizare, sarcina ce-l
încarcă este cuantificată q=n⋅e cu n ∈ Z (număr întreg pozitiv sau negativ).
În acord cu principiul localizării acţiunilor fizice funcţie de dimensiunile corpului încărcat şi
prin analogie cu densitatea de masă a corpului se pot defini densităţi de sarcină ale corpurilor
pentru caracterizarea locală a stării de electrizare de încărcare. Fragmentarea corpului în volume
infinit mici ΔV , de masă Δm , conduce la distribuţia sarcinii Δq aferente volumului
infinitezimal. Reconstituirea întregului corp de masă m, volum V Σ şi sarcină q din reuniunea
volumelor elementare permite definirea densităţilor de sarcină prin analogie cu densitatea de masă (
fig 2.1).

Corp de masă m de volum V Corp cu volumul V încărcat cu sarcina q

încărcat cu sarcina q
volume infinit mici ΔV de masă Δm volume infinit mici ΔV de sarcină Δq
Δm Δq dq
γ= lim ρv = lim =
- densitatea (volumică) Δv→ 0 ΔV -densitatea de sarcină Δv→0 ΔV dV

Dacă corpul prezintă numai două sau o singură dimensiune caracteristică (folie sau
conductor) putem defini densitate superficială respectiv lineică a sarcinii electrice.
Δq C Δq C
ρS = lim
ΔA → 0 ΔA m[ ]
2
respectiv
ρl = lim
[ ]
ΔS→0 Δl m (2.1)

vV AA

l
C
V A ll
V S

a. b. c.
Fig..2.1

Putem afirma că electrizarea este o stare iar mărimea fizică ce o caracterizează este scalarul
sarcină electrică q. Dacă q=0, starea este neutră iar dacă q≠0 pozitivă sau negativă atunci avem
starea de electrizare.

2.2. INTENSITATEA CÂMPULUI ELECTRIC. DETERMINAREA DISTRIBUŢIEI

CÂMPULUI ELECTRIC

Efectul stării de electrizare al corpurilor este perceput prin acţiunile ponderomotoare (forţe
sau/şi cupluri) ce se exercită între corpurile electrizate. (aflate in aceeaşi stare). Caracterizarea
acestor efecte (acţiuni) în câmp electric este realizată prin intensitatea câmpului electric ce
reprezintă din punct de vedere fizic intensitatea forţei de natură electrică ce se exercită asupra
corpului de probă încărcat cu sarcina q unitară.
 Dacă regimul este variabil în timp, câmpului electric i se asociază inseparabil câmpul
magnetic şi împreună se condiţionează reciproc, alcătuind câmpul electromagnetic.
Câmpul electromagnetic este distinct de corpuri şi există atât în interiorul corpurilor cât şi în
vidul din exteriorul lor; numai în regimuri statice, cele două laturi, electrică şi magnetică se
manifestă separat prin câmpul electric şi câmpul magnetic.
Câmpul electric este deci câmpul electromagnetic exclusiv din punctul de vedere al
proprietăţilor lui electrice.
Câmpul electric în vid poate fi caracterizat prin mărimea primitivă, intensitate câmp
electric Ev definită prin raportul dintre forţa care se exercită asupra unui corp de probă şi
sarcina cu care este încărcat acesta.
Fv
Ev =
q
Câmpul electric în vid se studiază macroscopic, măsurând în fiecare punct din câmp forţa, în
mărime, direcţie şi sens, care acţionează asupra unui corp de probă încărcat cu sarcină electrică.
⃗F
Experimental se constată că în câmpul electric din vid, forţa v care se exercită asupra
unui corp de probă, depinde atât de sarcina electrică care-l încarcă, cât şi de poziţia lui în câmp,
definită de raza vectoare.

Ev Fv
q>0

Fv q<0 Ev
Fig. 2.2

În Sistemul Internaţional de Unităţi (SI), unitatea lui Ev se numeşte volt pe metru (V/m) şi
este vectorul câmp electric în care asupra corpului punctiform cu sarcina electrică de un coulomb,
acţionează o forţă egală cu un newton.
Examinând câmpul electric, se poate determina
intensitatea câmpului în toate punctele sale, după care se pot
construi o serie de curbe astfel încât, în fiecare punct al lor,
vectorul Ev este orientat după tangentă şi în acelaşi sens (fig.
2.3). Aceste curbe se numesc liniile intensităţii câmpului Ev
electric sau, pe scurt, linii de câmp. Acestea sunt marcate cu dl
săgeţi care indică sensul vectorului Ev.
Ansamblul liniilor de câmp formează spectrul
câmpului electric. Liniile de câmp se trasează astfel încât prin Fig. 2.3.
fiecare unitate de arie transversală, numărul lor să fie
proporţional cu modulul vectorului Ev. Deoarece, în fiecare
punct vectorul Ev este univoc determinat, liniile de câmp nu se intersectează.
Câmpul electric se numeşte omogen sau uniform dacă în fiecare punct vectorul Ev are
aceeaşi valoare şi orientare, liniile de câmp fiind paralele şi echidistante (fig. 2.4).
 n
1

Ev

Fig. 2.4. Fig. 2.5.

Se consideră o curbă închisă ; totalitatea liniilor de câmp prin punctele curbei  alcătuiesc
o suprafaţă S numită tub de câmp (fig. 2.5). Deoarece nici o linie de câmp nu înţeapă suprafaţa
tubului de câmp, numărul liniilor de câmp prin orice secţiune transversală de contur 1,…, n este
acelaşi. Dacă aria secţiunii transversale este infinit mică, tubul se numeşte elementar.

2.2.1 Teoria coulombiană a câmpului electrostatic

a Câmpul electric coulombian

Se consideră sarcinile electrice q1 şi q2 care încarcă două corpuri punctiforme situate în vid
la distanţa r (fig. 2.6). Forţele F12 , respectiv F21 care se exercită asupra primului corp, respectiv
asupra celui de al doilea corp au următoarele proprietăţi:
q1 q2
r
F12 u12 u21 F21

q1 q2
r
u12F12 F21 u21

q1 q2
r
F12 u12 u21 F21

q1 q2
r
u12F12 F21 u21
Fig. 2.6.
 satisfac principiul acţiunii şi reacţiunii; forţa F 21 pe care o exercită primul corp asupra
celui de al doilea corp, este egală şi de sens opus cu forţa F 12 pe care o exercită cel de al doilea corp
asupra primului, F12 = - F21;
 dacă sarcinile sunt de acelaşi semn, forţele sunt de respingere, iar dacă sarcinile sunt
de semne opuse, forţele sunt de atracţie;
 în valoare absolută, forţele sunt proporţionale cu produsul sarcinilor şi invers
proporţionale cu pătratul distanţei:
1 q1⋅q 2
F12=F 21=
4⋅π⋅ε 0 r 2 (2.12)
unde: 0 – permitivitatea vidului.
 Notând cu u12, respectiv u21 versorii orientaţi de la corpul 1 către corpul 2, respectiv
de la corpul 2 către corpul 1, forţele lui Coulomb F12 şi F21 au următoarele expresii:
q1⋅q2 q 1⋅q2
F12=
⃗ ⃗u ; F
2 21
⃗ 21= u
⃗
4⋅π⋅ε 0⋅r 4⋅π⋅ε 0⋅r 2 12 . (2.13)

1 Farad
ε0= 9 metru
Sistemul Internaţional de Unităţi: 4⋅π⋅9⋅10
(2.14)
În conformitate cu relaţia (2 .13), forţa F12 este egală cu produsul dintre sarcina electrică q1
şi vectorul câmp electric în vid E12 stabilit de sarcina electrică q2. Similar, forţa F21 este egală cu
produsul dintre sarcina electrică q2 şi vectorul câmp electric în vid E 21, stabilit de sarcina q1 (fig.
2..11) :
F12=q1⋅⃗
⃗ E 12 ; ⃗
F 21=q21⋅⃗
E 21 (2.15)
Din relaţiile (2.13) şi (2.15) rezultă:
q2 q1
E12 =
⃗ u
⃗ 21 ; E
⃗ 21 = u12 .
⃗
4⋅π⋅ε 0⋅r 2 4⋅π⋅ε 0⋅r 2 (2.16)
Rezultă că o sarcină electrică punctiformă q, situată în vid, stabileşte într-un punct oarecare
P situat la distanţa r, un câmp electrostatic al cărui vector câmp E v este radial, proporţional cu
sarcina q şi invers proporţional cu pătratul distanţei:
q q
Ev =
⃗ u=
2 r
⃗r
4⋅π⋅ε 0⋅r 4⋅π⋅ε 0⋅r 3 . (2.17)
Vectorul Ev este orientat de la corpul punctiform spre infinit, dacă sarcina este pozitivă şi
către corp, dacă sarcina este negativă (fig. 2.6).

Ev Ev

q>0 q<0

Fig. 2.7

În figura 2.8 este reprezentat spectrul liniilor de câmp pentru o sferă conductoare încărcată
electric; liniile de câmp sunt radiale şi orientate de la sferă spre infinit, dacă sarcina electrică este
pozitivă şi în sens invers, dacă sarcina este negativă.
 Fig 2.8

Expresia intensităţii câmpului electric necesită următoarele comentarii:

 conţine in expresie sursa câmpului electric (sarcina q)
 modulul intensităţii este invers proporţional cu pătratul distantei (1/r2)
 depinde de permitivitatea mediului in care se calculează câmpul
 sistemul de coordonate fată de care se determină câmpul este centrat pe sursă
 orientarea vectorului câmp este pe direcţia razei vectore (linii de câmp pe direcţia r)
Câmpul electric coulombian satisface principiul suprapunerii efectelor intensitatea
câmpului electrostatic Ev stabilită într-un punct din vid de n sarcini electrice punctiforme q k, este
egală cu suma vectorilor Evk, k = 1, 2, …, n, pe care i-ar produce în acel punct fiecare dintre
sarcinile punctiforme (fig. 2.9):
n n
1 qk
Ev = ∑ ⃗
⃗ E vk = ∑ ⃗r
k =1 4⋅π⋅ε 0 k =1 r 3k k
. (2.18)

Fig. 2.9

Dacă sarcinile sunt distribuite în volum, pe o suprafaţă, liniar şi discret, intensitatea

câmpului electrostatic Ev se calculează cu relaţia integrală:
⃗r
[
⃗Ev = 1 ∫ ρv ⃗r dV +∫ ρ A ⃗r dA +∫ ρl ⃗r dl +∑ q k k
4⋅π⋅ε 0 V r 3 S r3 C r3 r 3k] . (2.19)
Spectrul liniilor de câmp a două corpuri punctiforme ale căror sarcini sunt egale şi de semne
opuse este reprezentat în fig. 2.10.
 Fig. 2.10

2.2.2 Teorema fundamentală a câmpului electrostatic

Natura câmpurilor de vectori se studiază cu ajutorul a două mărimi globale, integrala de
linie şi integrala de suprafaţă a vectorului câmp.

A. Fluxul electric. Teorema lui Gauss

Pentru a exprima relaţia dintre câmpul electric şi sursele sale, se definesc mărimile derivate
inducţie electrică şi flux electric.
a.1. Inducţia electrică în vid
Mărimea vectorială Dv, egală cu produsul dintre intensitatea câmpului electric în vid Ev şi
permitivitatea vidului 0, se numeşte inducţie electrică în vid.
D v =ε 0 ∙ ⃗
⃗ Ev (2.34)
Această mărime este independentă de proprietăţile electrice ale mediului.
Se consideră, într-un câmp electric, o suprafaţă deschisă S  care se sprijină pe conturul 
prevăzut cu un sens de parcurgere (fig. 2.13 a). Suprafaţa S  poate fi descompusă în elemente de
suprafaţă dA ale căror contururi au sensul de parcurgere al curbei .

Fig.2.13
 Elementele de suprafaţă dA sunt atât de mici încât suprafaţa fiecărui element este practic
plană, iar vectorul câmp nu variază pe această suprafaţă. Elementul de suprafaţă are o mărime bine
determinată, exprimată în m2 şi defineşte o direcţie unică - cea a normalei pozitive n la suprafaţa
elementului, orientată în sensul de înaintare al burghiului drept care se roteşte în sensul curbei . Să
reprezentăm această mărime şi direcţie printr-un vector; atunci, pentru fiecare element de suprafaţă
există un vector dA=ndA care determină mărimea şi orientarea elementului de suprafaţă.
Fie Dv vectorul inducţie electrică pe suprafaţa elementară. Produsul scalar Dv dA este un
număr. Acest număr îl numim fluxul electric prin elementul de suprafaţă. Adunând fluxurile prin
toate suprafeţele elementare, se obţine fluxul prin întreaga suprafaţă ce-i o mărime scalară, pe care
ΨS
o vom nota cu Γ :
Ψ S =∑ D
⃗ j ¿d ⃗A j
Γ
. j (2.35)
Micşorând elementele de suprafaţă şi mărind numărul lor la infinit, se trece de la suma
(2.35) la integrala de suprafaţă:
Ψ S =∬ D
⃗ v dA =∬ D
⃗ v ⃗n dA
Γ
SΓ SΓ
. (2.36)
Să considerăm o suprafaţă închisă  de formă oarecare (fig.2.13 b), trasată în câmpul
electric şi fie dA elementul de suprafaţă considerat ca vector după normala n, orientată din interiorul
suprafeţei spre exterior (fig. 2.13). Fluxul electric pe suprafaţa , notat cu , este mărimea scalară
egală cu integrala de suprafaţă a produsului scalar dintre vectorul inducţie electrică D v şi elementul
de suprafaţă ndA:
Ψ Σ =∯ D
⃗ v dA=∯ D
⃗ v ⃗n dA
Σ Σ . (2.37)

a.2. Fluxul electric pentru suprafeţe deschise.

Se consideră, într-un dielectric omogen şi izotrop, o suprafaţă deschisă S  care se sprijină pe
conturul  prevăzut cu un sens de parcurgere şi o sarcină electrică punctiformă q (fig. 2.14).

Fig. 2.14

Inducţia electrică în vid Dv , într-un punct P pe suprafaţa S situat la distanţa r de punctul în

care presupunem că este concentrată sarcina q, se calculează cu ajutorul relaţiei (2.34):
D
⃗ =ε ⋅E ⃗ = q ⃗r
v 0 v
4⋅π r 3 ,
(2.38)
iar pentru fluxul electric se obţine:
 Ψ S =∬ D ⃗ v ⃗n dA = q ∬ ⃗r ⃗n dA = q ∬ dA⋅cosα = q ⋅ΩΓ
⃗ v dA =∬ D
Γ
S S
4⋅π S r 3 4⋅π S r
2
4⋅π
Γ Γ Γ Γ , (2.39)
unde  este unghiul solid sub care se vede curba  din punctul în care este situată sarcina ,
dA⋅cos α
Ω Γ =∬
SΓ r2
.
(2.40)
a.3. Fluxul electric pentru suprafeţe închise. Dacă sarcina electrică q este situată în
interiorul suprafeţei închise  (fig.2.20 b), unghiul solid dintr-un punct interior acesteia este egal cu
4. În acest caz, pentru fluxul electric prin suprafaţa închisă  se obţine:
Ψ Σ =q (2.42).
Dacă sarcina este distribuită, fluxul electric se calculează cu relaţia:
1
Ψ Σ= Ω Σ dq=∯ dq=q Σ
4⋅π ∯
Σ Σ (2.43)
Se consideră, în continuare, că sarcina electrică q este situată în exteriorul suprafeţei închise
 (fig. 2.15 a). Conul cu vârful în punctul în care se găseşte sarcina punctiformă ale cărui
generatoare sunt tangente suprafeţei  determină o curbă  care separă două suprafeţe deschise S şi
1
S1 ( S Γ ∪S Γ =Σ ).Considerând un sens arbitrar de referinţă pe curba , versorul normal al

n S =nΣ
suprafeţei deschise S este identic cu versorul suprafeţei , Γ , iar versorul suprafeţei
n 1 =−nΣ
deschise S1 are sens opus, S Γ .
ΩS =−Ω S1
Ca urmare, Γ Γ şi deci unghiul solid din punctul exterior suprafeţei  în care se
ΩΣ= ΩS +ΩS1 =0
află sarcina q este nul: Γ Γ , iar fluxul prin suprafaţa închisă  este, de
asemenea, nul,
Ψ Σ =0 .
(2.44)

Fig.2.15

Relaţiile (2.42) şi (2.44) constituie forma integrală a teoremei lui Gauss: fluxul electric prin
orice suprafaţă închisă  trasată exclusiv prin vid este egal cu sarcina electrică q  din interiorul
acesteia.
Ψ Σ =∯ D
⃗ v ⃗n dA=q Σ
Σ
(2.45)
 Teorema lui Gauss relevă legătura dintre câmp şi sursele sale, în mod opus teoremei lui
Coulomb. Teorema lui Coulomb permite determinarea câmpul electric atunci când sunt date
sarcinile. Cu ajutorul teoremei lui Gauss se poate determina sarcina electrică într-o regiune oarecare
dacă se cunoaşte câmpul.

B. Tensiune electrică. Potenţial electric

b.1.Tensiune electrică
Dacă o sarcină electrică q este transportată într-un câmp electric de-a lungul unui drum
oarecare, forţele cu care câmpul acţionează asupra sarcinii electrice situate în câmp, efectuează un
lucru mecanic.
Raportul dintre lucrul mecanic efectuat şi valoarea sarcinii transportate reprezintă o
mărime fizică, numită tensiune electrică, şi caracterizează proprietăţile câmpului electric de-a
lungul drumului respectiv, anume proprietatea pe care o are câmpul de a efectua un lucru mecanic
la deplasarea sarcinilor electrice de-a lungul acestui drum.
Să considerăm că o sarcină electrică pozitivă q > 0 este transportată în câmpul electric din
punctul A1 în punctul A2, de-a lungul unui drum oarecare  (fig. 2.21). Vectorul intensităţii
câmpului electric Ev şi forţa Fqv = qEv , care acţionează asupra sarcinii electrice q, sunt orientate, în
fiecare punct al curbei , de-a lungul tangentei la linia intensităţii câmpului electric care trece prin
acel punct. Fie  unghiul format de direcţia forţei Fqv şi sensul pozitiv al tangentei la curba , într-
un punct oarecare al acesteia. Să notăm cu dl un vector egal în modul cu elementul de drum dl şi
orientat în sensul pozitiv al tangentei, adică în sensul deplasării sarcinii. Lucrul mecanic efectuat de
forţele câmpului la deplasarea sarcinii electrice de-a lungul drumului , de la punctul A1 la punctul
A2, este:
A2 A2 A2

⃗ ⋅d ⃗l =q ∫ ⃗
L12=∫ F E v⋅d ⃗l =q ∫ Ev ¿ dl⋅cosα
qv
A1 A1 A1
. (2.46)
Raportul L12/q, notat cu u12 , se numeşte tensiune electrică:
A
L12 2
u12= =∫ E ⃗ ⋅d ⃗l
q A v
1 . (2.47)
Deci, tensiunea electrică între două puncte A1 şi A2 din câmp este egală cu lucrul mecanic
efectuat de forţele câmpului pentru deplasarea sarcinii electrice pozitive şi egală cu unitatea între
cele două puncte.
În regimuri statice şi staţionare, tensiunea electrică este invariabilă în timp şi se notează cu
simbolul U12; dacă este variabilă în timp, se notează cu u 12 şi se numeşte tensiune electrică
instantanee. Tensiunea electrică este o mărime derivată care caracterizează global câmpul electric
referitor la o curbă  dată, între două puncte ale acesteia. Sensul de integrare, adică sensul
elementului de arc al curbei  se numeşte sens de referinţă al tensiunii, de la punctul A 1 la punctul
A2. Dacă se suprimă indicii şi se notează tensiunea cu u, respectiv U, sensul de referinţă se indică
explicit printr-o săgeată orientată de la punctul A1 la punctul A2.
Într-un câmp electric uniform, tensiunea electrică u12 între două puncte A1 şi A2 situate la
distanţa d (fig. 2.23) nu depinde de forma curbei  şi are expresia:
A2 A2

⃗ ⋅d ⃗l =E v ∫ dl⋅cosα =E v ¿ d⋅cosα
u12=∫ E v
A1 A1
. (2.48)

A1
Fqv Ev A2
Ev
A1 q
A1
A2 dl A2
d

Fig. 2.22. Fig. 2.23.

 Dacă punctele A1 şi A2 se găsesc pe aceeaşi linie de câmp şi  = 0, tensiunea este pozitivă
u = Evd > 0, prin urmare modulul vectorului Ev este egal cu căderea de tensiune pe unitatea de
lungime a liniei de câmp. Dacă punctele A 1 şi A2 sunt situate pe o dreaptă perpendiculară pe liniile
de câmp,  =  /2 (fig. 2.23), tensiunea electrică este identic nulă.
b.2 . Potenţial electrostatic şi diferenţă de potenţial
Se consideră o sarcină electrică punctiformă q şi două puncte A 1 şi A2 situate pe curba 
(fig. 2.24). Tensiunea electrică U12 între punctele A1 şi A2 ale curbei  se calculează cu relaţia
(2.47), în care Ev este intensitatea câmpului electrostatic într-un punct A de pe curbă, determinat cu
relaţia
⃗E (r )= q ⃗r
v
4⋅π⋅ε 0 r 3 . (2.49)
Înlocuind (2.49) în relaţia (2.47), se obţine:
q
r2
⃗r d ⃗l q
r2
dl cosα Ev
U 12= ∫ = ∫ =
4⋅π⋅ε 0 r r 3 4⋅π⋅ε 0 r 1 r 2 A
1
A1 dl
r
2
r+dr A2
q
= ∫ dr =q 1 1
−
4⋅π⋅ε 0 r r 2 4⋅π⋅ε 0 r 1 r 2 ( ) r
1 (2.50) r1
Tensiunea electrică nu depinde de forma curbei  între r2
cele două puncte A1 şi A2 şi este egală cu diferenţa dintre valorile
pe care le ia funcţia V definită de relaţia:
q 1 q
V=
4⋅π⋅ε 0 r (2.51) Fig. 2.24
în cele două puncte, adică:
q 1 q 1
U 12=V 1 −V 2 ; V 2 = ; V 2=
4⋅π⋅ε 0 r 1 4⋅π⋅ε 0 r 2 . (2.52)

Dacă punctul A2 se îndepărtează la infinit (A2), iar punctul A1 se consideră punct curent
A (A1A), tensiunea electrică U1 este egală cu funcţia V în punctul A:
∞
q 1
U 1∞ = lim U 12 =∫ ⃗E v ⃗d l= V =
r 2 →∞ r1
4⋅π⋅ε 0 r
. (2.53)
Integrala de linie a câmpului electrostatic efectuată pe o curbă de formă oarecare, între
punctul A situat la distanţa r de sarcină şi punctul de la infinit, se numeşte potenţial electrostatic
P
V p =V o −∫ ⃗E d ⃗l
0 (2.54)
 Formula integrala de calcul a potenţialul electrostatic
În conformitate cu principiul suprapunerii efectelor, potenţialul electrostatic V stabilit într-
un punct oarecare din vid de n sarcini electrice punctiforme q k este egal cu suma potenţialelor
electrostatice Vk, k = 1, 2, … , n, pe care le-ar stabili în acel punct fiecare sarcină,
n n
1 qk
V = ∑ V k= ∑
k =1 4⋅π⋅ε 0 k =1 r k . (2.55)
Dacă sarcina electrică q este repartizată, potenţialul electrostatic elementar dV stabilit de
sarcina elementară dq se determină cu relaţia:
dq 1
dV =
. 4⋅π⋅ε 0 r (2.56)
Dacă în câmp se găsesc corpuri încărcate cu sarcini repartizate volumetric, superficial, lineic
şi discret, potenţialul electrostatic V într-un punct oarecare de rază vectoare r are expresia:
 n
ρv (r ) ρA(r ) ρl ( r ) q
V ( r )=
1
4⋅π⋅ε 0 [
∭ r dV +∬ r dA +∫ r dl + ∑ r k
V S C k=1 k
.
] (2.57)
Dacă sarcina electrică este repartizată în întreg spaţiul, potenţialul într-un punct la infinit
nefiind nul, nu poate fi luat origine a potenţialelor. Ca urmare, în relaţia (2.57) cel puţin una dintre
integrale este divergentă. În aceste cazuri, se calculează vectorul câmp electric şi prin alegerea
potrivită a potenţialului de referinţă Vo se deduce potenţialul într-un punct din câmp.
La distanţă foare mare (r  r) de sarcinile electrice presupuse repartizate într-un domeniu
finit, potenţialul electrostatic V(r) se aproximează cu expresia (2.55), în care q este sarcina totală.
n
V ( r ∞ )≃
1
4⋅π⋅ε 0⋅r ∞ [ V S C k =1 ] q
∭ ρ v dV +∬ ρ A dA +∫ ρl dl +∑ q k ≃ 4⋅π⋅ε
0r∞
. (2.58)
Spre exemplificare în figura 2.25 este reprezentat potenţialul unei sarcini punctiforme q=1C

Fig.2.25
 Suprafeţe echipotenţiale Potenţialul electrostatic fiind o funcţie scalară de punct, se pot trasa
suprafeţe ale căror puncte au acelaşi potenţial, numite suprafeţe echipotenţiale sau suprafeţe de
nivel. Ecuaţiile suprafeţelor echipotenţiale se obţin egalând cu constante expresiile analitice ale
potenţialului,
V(r) = V(x, y, z) = const. (2.59)
De exemplu, pentru o sarcină electrică punctiformă al cărei potenţial are expresia (2.55),
ecuaţia suprafeţelor echipotenţiale determină familia de sfere concentrice,
r= √ x 2 + y 2 +z 2=const . , cu sarcina punctiformă.
Deoarece intensitatea câmpului electric este gradientul cu semn schimbat al potenţialului
liniile de câmp electric sunt perpendiculare pe suprafeţele echipotenţiale Ecuaţia vectoriala a a
suprafeţei echipotenţiale este n dl =0 Spectrul suprafeţelor echipotenţiale permite să se aprecieze
regiunile în care câmpul este intens, în aceste regiuni ele fiind mai apropiate.
Dacă în relaţia (2.52) se consideră punct curent A şi A2 punct de referinţă A0, potenţialul
electrostatic VA în punctul A are expresia:
A
V A=V 0−∫ ⃗E v d ⃗l
A0
, (2.60)
unde V0 este potenţialul punctului de referinţă A0.
Prin convenţie, se ia potenţialul pământului de referinţă, egal cu zero.
 Integrala de linie a câmpului electrostatic efectuată pe o curbă de formă oarecare, între
două puncte distincte situate la distanţa r1 respectiv r2 de sarcină, se numeşte diferenţă de
potenţial.
Tensiunea electrică U12 egală cu diferenţa potenţialelor V1 şi V2 se numeşte diferenţă de
potenţial. Tensiunea electrică şi diferenţa de potenţial sunt mărimi derivate având dimensiunea
egală cu produsul dimensiunilor intensităţii câmpului electric şi al lungimii. În sistemul de unităţi SI
unitatea de măsură a tensiunii electrice, aceeaşi cu a diferenţei de potenţial, egală cu produsul dintre
unitatea de câmp electric şi unitatea de lungime, se numeşte volt (V). Potenţialul electrostatic (2.60)
fiind definit printr-o integrală efectuată pe o curbă până la infinit, nu este măsurabil. În relaţia (2.60)
se poate lua o valoare arbitrară pentru potenţialul de referinţă V0, de exemplu valoarea zero; în acest
fel, potenţialul VA este un potenţial raportat şi se măsoară în volţi. Alegerea punctului de referinţă
A0 al cărui potenţial de referinţă V0 intervine în expresia potenţialului raportat VA este arbitrară, cu
condiţia ca integrala câmpului electric între punctele A 0 şi A să nu ia valori infinite. În acest caz nu
A
V =−∫ E⃗ v d ⃗l +const .
se precizează punctul A0 şi în relaţia (2.60) V0 este o constantă aditivă:
(2.61)
b.3. Tensiune electromotoare
Integrala de linie a intensităţii câmpului electric efectuată pe o curbă închisă  se numeşte
tensiune electromotoare şi se notează cu simbolul e , dacă este variabilă în timp (tensiune
electromotoare instantanee) şi cu E dacă este constantă în timp,
e Γ =∮ E⃗ v d ⃗l
Γ . (2.62)
Teorema potenţialului electrostatic Dacă se consideră că sarcina electrică q este repartizată,
intensitatea câmpului electrostatic elementar dEv stabilit într-un punct din vid de sarcina electrică
elementară dq se calculează cu relaţia:
dq r
d Ev=
4⋅π⋅ε 0 r 3 . (2.63)
Câmpul electrostatic în vid Ev rezultă:
⃗Ev = 1 dq
∫ ⃗r
4⋅π⋅ε 0 r 3 . (2.64)
Calculând integrala curbilinie a vectorului Ev pe o curbă închisă , se obţine:
1 ⃗r d ⃗l
e Γ =∮ E⃗ v d l= dq
∫ ∮ r3 =0
Γ 4⋅π⋅ε 0 Γ . (2.65)
Relaţia (2.65) exprimă matematic teorema potenţialului electrostatic în vid: în regim
electrostatic, tensiunea electromotoare e în lungul unei curbe închise , trasată prin vid, este
identic nulă.
m Din relaţia (2.65) rezultă imediat că dacă sunt date punctele
A şi B ale drumului  (fig. 2.26), integrala de linie a intensităţii
A B câmpului electric nu depinde de drumul ales pentru integrare. În
n adevăr:
∮ ⃗E d ⃗l = ∫ E d l+ ∫ ⃗E d l=0
v v v
Fig. 2.26 AmBnA AmB BnA , (2.66)
∫ E⃗ v d ⃗l =− ∫ ⃗E v dl= ∫ E v d ⃗l
de unde rezultă: AmB BnA AnB ,
(2.67)
sau: UAB(m) = UAB(n) . (2.68)
Deoarece drumurile m şi n sunt luate arbitrar, rezultă că în regim electrostatic tensiunea
dintre punctele A şi B nu depinde de alegerea drumului de integrare şi este funcţie numai de
coordonatele punctelor.