CURENTUL ELECTRIC

În interiorul oricărui conductor metalic se găseşte un număr foarte

mare de electroni liberi şi ioni „+” plasaţi ordonat în spaţiu. Aceştia nu
sunt legaţi de atomii care formează structura cristalină (reţeaua
cristalină) a metalului (energia de legătură a electronilor de pe ultimele
straturi la metale este foarte mică). În structura cristalină atomii sunt
plasaţi în nodurile reţelei, la distanţe atât de mici încât electronii de pe
straturile exterioare ale atomilor interacţionează simultan cu toţi ionii
vecini. În acest fel, electronii nu sunt legaţi de un singur atom, putând
trece cu uşurinţă de la un atom la altul. Mişcarea electronilor, în absența
unui câmp electric, printre ionii reţelei cristaline este dezordonată şi se
aseamănă cu mişcarea moleculelor dintr-un gaz închis într-o incintă,
electronii mişcându-se în linie dreaptă. Din acest motiv ansamblul de
electroni reprezintă, din punct de vedere matematic, un ansamblu
statistic și este numit gaz electronic - aceasta a servit drept model pentru
''teoria gazului electronic''.
Din punct de vedere electric, conductorul metalic este neutru
deoarece sarcina însumată a tuturor electronilor liberi (negativă) este
egală cu sarcina însumată a tuturor ionilor care formează reţeaua
cristalină (pozitivă).

Dacă există un câmp electric, traiectoriile lor devin uşor curbate.

 Deci, electronii liberi nu sunt în repaus, se mişcă dezordonat, cu
viteze de ordinul 10 Km/s, ciocnindu-se cu ionii „+” care formează
reţeaua cristalină, cedându-le acestora toată energia acumulată şi o ia de
la început. Energia cedată în aceste ciocniri determină creşterea energiei
termice de vibraţie a ionilor „+”.
Durata (timpul) medie (timpul liber mediu) dintre 2 ciocniri
succesive cu ionii „+” este de ordinul 10−15 s, după fiecare ciocnire,
electronii se mişcă, în general, în altă direcţie.
Așa cum știm, mărimile fizice care caracterizează
ansamblurile statistice sunt mărimi statistice și sunt guvernate de legi
statistice. Din acest motiv nu vom mai putea vorbi despre viteza unui
anumit electron, ci despre viteza medie a mișcării ordonate a tuturor
purtătorilor de sarcină din conductor.
Această viteză medie se numește viteză de drift, sau
viteză de transport (antrenare), notată vd (vd - are o valoare foarte
mică). Când un conductor metalic este plasat într-un
câmp electric, e −¿¿
liberi sunt antrenaţi într-o mişcare ordonată,
acumulându-se la un capăt al conductorului lăsând sarcini necompensate
la celălalt capăt. Această mișcare ordonată a purtătorilor de
sarcină electrică liberi, într-un conductor, sub acțiunea unui câmp
electric nu este o simplă mișcare rectilinie, pe direcția câmpului, fiind
mult mai complexă deoarece purtătorii de sarcină liberi sunt antrenați de
agitația termică, a cărei intensitate depinde de temperatură. Purtătorii de
sarcină vor suferi ciocniri elastice, absolut întâmplătoare, atât între ei,
cât și cu purtătorii imobili de sarcină, ionii rețelei cristaline, suferind
accelerări, frânări și devieri de la traiectoria imprimată de câmpul
electric. Concluzie: Peste mişcarea
dezordonată a e−¿¿ liberi se suprapune o mişcare ordonată în care
purtătorii de sarcină se mişcă în ansamblu pe aceeaşi direcţie şi în
acelaşi sens.
Teoria clasică
Pe baza existenţei electronilor liberi în metale, care din electroni de valenţă devin
electroni de conducţie, prima teorie clasică elaborată de P. Drude la începutul secolului XX.
Electronii liberi, constituind un gaz, se comportă, ca şi atomii şi moleculele unui gaz, adică
execută o mişcare termică haotică în lipsa unui câmp electric exterior, care să le ordoneze
mişcarea.
Între două ciocniri succesive aceştia parcurg un drum liber mediu λ = vT τ, unde: τ este
timpul scurs dintre două ciocniri succesive (timpul liber mediu) cu şi vT este viteza medie dintre
două ciocniri (viteza termică). Sub acţiunea unui câmp electric exterior ⃗ E , electronii liberi din
eE
metal se vor deplasa după direcţia câmpului exterior cu acceleraţia: a = . Se poate considera
m
că viteza medie a electronilor în câmpul exterior numită viteză de drift, sau viteză de transport
aτ eE λ
(antrenare), notată vd, având o valoare foarte mică, este dată de relaţia: vd = = ⋅ .
2 2m v T
Dacă n este concentraţia de electroni, densitatea de curent electronic este
n e2 Eλ n e2 EλS
egală cu: j = nevd = , iar intensitatea curentului electric devine: I = jS = ,E
2 mv T 2 m vT
U
= , U fiind tensiunea electrică şi l lungimea conductorului. Relaţia lui I poate fi scrisă sub
l
n e2 λS S
forma legii Ohm: I = U = σ U, unde conductibilitatea electrică σ este dată de expresia: σ
2m v T l l
2
ne λ
=
2m v T
Conform relaţiei de mai sus valoarea conductivităţii electrice depinde de concentraţia de
electroni liberi. Această teorie a lui P. Drude a fost completată de H. A. Lorentz care a aplicat
gazului de electroni liberi dintr-un metal statistica clasică Maxwell-Boltzmann, adică a calculat
viteza medie a electronilor pe baza acestei statistici. Dar, H. A. Lorentz a adus o corecţie funcţiei
de distribuţie a electronilor liberi pentru a corespunde şi cazului prezenţei câmpului electric
v eτ eλ
exterior. Introducând noţiunea de mobilitate a electronilor, definită ca: μ = d = = ,
E 2m 2m v T
relaţia (σ) se poate scrie sub forma, care este folosită cel mai frecvent pentru expresia
n e2 λ
conductibilităţii electrice. Relaţiile σ = şi σ = neμ explică corect dependenţa lui σ de
2m v T
concentraţia de electroni, dar nu explică corect rezultatele experimentale privitoare la dependenţa
de temperatură a conductibilităţii electrice. Astfel, din măsurătorile experimentale se ştie că:
1 σ0
σ = = , unde ρ este rezistivitatea la temperatura t, iar α coeficientul de variaţie cu
ρ 1+ αt
temperatura a rezistivităţii (conductibilităţii) electrice. Dar, dacă în relaţia (σ) se înlocuieşte

√
2
v 3 kT ne λ 1
viteza termică prin T = , rezultă pentru σ expresia: σ = ⋅ , care este în totală
m 2 √ 2 mk √T
neconcordanţă cu σ = neμ. Pe baza celor prezentate mai sus rezultă că electronii nu se pot
mişca complet liber printr-un metal.
Concluzie
Această teorie explică conductibilitatea metalelor, dar nu explică de ce aceasta scade
când creşte temperatura şi nu arată de ce unele metale sunt foarte bune conducătoare de
electricitate, iar altele mai puţin bune, sunt chiar semiconductoare (Ge, Sn).
Teoria cuantică
Denumită şi teoria benzilor de energie, elaborată de mecanica cuantică, la care au avut
contribuţii Fermi, Sommerfeld, Bloch şi Brillouin.
Această teorie prevede că există o diferenţă între distribuţia electronilor într-un
atom izolat al unui metal şi distribuţia electronilor în cristalul de metal. Atomii izolaţi ai unui
metal au nivele energetice distincte, iar ocuparea lor cu electroni se face în ordine crescândă a
energiilor lor, respectând regulile lui Hund şi principiul excluziunii al lui Pauli. În metalul
compact, atomii sunt apropiaţi între ei, astfel încât nivelele lor energetice exterioare se pot
combina dând orbitali moleculari.
Astfel, din N orbitali atomici rezultă N orbitali moleculari, care vor
N
alcătui o bandă de energie a orbitalilor delocalizaţi. Din N orbitali, vor fi orbitali moleculari
2
N
de legătură, de energie mai joasă şi vor constitui banda orbitalilor moleculari de
2
antilegătură de energie mai înaltă. Deci, într-un cristal metalic numai electronii interiori sunt
distribuiţi pe nivele discrete (bine determinate), iar nivelele exterioare se contopesc în zone largi
de energie, separate de zone interzise, numite benzi de energie. În formarea benzilor de energie
sunt implicaţi orbitalii de tip s şi p ai ultimului strat pentru metalele reprezentative, orbitalii de
tip d ai penultimului strat şi orbitalii s şi p (iar uneori şi d) ai ultimului strat pentru metalele
tranziţionale. Banda energetică formată din orbitali moleculari de legătură constituie banda de
valenţă, ocupată cu electroni. Banda energetică formată din orbitali moleculari de antilegătură
constituie banda de conducţie, neocupată cu electroni. Fiecare nivel de energie din banda de
valenţă este ocupat, în starea fundamentală, la 0K, de doi electroni. La temperatură mai înaltă
decât 0K, o parte din electronii din banda de valenţă trec în banda de conducţie. Aceştia asigură
conducerea curentului electric prin metal. Nivelele energetice ale electronilor unui metal se
găsesc în zona de valenţă sub nivelul Fermi, deasupra acestuia rămânând o serie de nivele
neocupate. În prezenţa unui câmp electric, oricât de mic, datorită intervalului energetic foarte
mic dintre nivelele energetice ocupate de electroni şi cele neocupate (separate de nivelul Fermi),
unii electroni pot trece de pe nivelele ocupate pe cele neocupate, obţinându-se o mişcare dirijată
a electronilor în cadrul benzii energetice permise, adică un curent electric în metal cu densitatea
de curent: ⃗j̇ = ne ⃗v , unde ⃗v este viteza electronilor sub acţiunea câmpului electric ⃗ E exterior.
⃗
Dacă intensitatea câmpului electric E este constantă,
acceleraţia corespunzătoare va fi şi ea constantă, iar viteza ⃗v va creşte liniar cu timpul. Deci, unui
câmp electric exterior constant ar trebui să-i corespundă un curent electric care să crească în
timp. Dar, măsurătorile experimentale arată că unui câmp electric exterior constant îi corespunde
un curent electric de intensitate constantă. Aceasta indică faptul că există un fenomen de frânare
în procesul de mişcare dirijată al electronilor, care se datorează ciocnirilor elastice ale
electronilor liberi cu ionii pozitivi aflaţi în nodurile reţelei cristaline. La o temperatură T ≠ 0
nodurile reţelei cristaline oscilează în jurul poziţiei de echilibru, acestor oscilaţii asociindu-li-se
cvasiparticulele numite fononi. Astfel conducţia electrică în metale poate fi interpretată ca
datorându-se deplasării electronilor care se ciocnesc cu fononii reţelei cristaline. Aceleaşi
fenomene se pot interpreta prin difracţia undelor asociate pe reţeaua cristalină.
Observație: deplasarea purtătorilor de
sarcină (electronilor liberi între două puncte ale unui conductor se
numeşte curent electric şi se produce numai dacă între cele două puncte
ale conductorului există o diferență de potenţial (V A > V B). Deplasarea
electronilor liberi are loc de la punctul cu potențial mai mare către
punctul cu potențial mai mic (tot așa cum moleculele de apă curg între
o regiune în care energia lor potențială este mare către o regiune în
care energia lor potențială este mică, sau curentul de aer se deplasează
între o zonă în care presiunea este mare spre o zonă în care presiunea
este mică).

Definiţie: Se numeşte curent electric orice mişcare ordonată a

purtătorilor de sarcină electrică liberi, sub acțiunea unui câmp electric.
În funcţie de starea de agregare a substanţei prin care se stabileşte
curentul electric, purtătorii de sarcină electrică a căror mişcare dă naştere
curentului electric pot fi: 1. electronii, în cazul conductorilor metalici;
2. electronii și golurile, în cazul
semiconductorilor; 3. ioni şi electroni, în cazul gazelor;
4. ionii pozitivi și negativi în cazul
electroliților. Observaţie: Curentul electric
determinat de mişcarea ordonată a e −¿¿
liberi faţă de un conductor
este numit curent de conducţie.
 Circuitul electric
Considerăm că avem la dispoziţie doi conductori: conductorul A,
cu potenţialul electric VA şi conductorul B, cu potenţialul electric VB,
între care există o diferență de potenţial, astfel încât se respectă condiţia
V A > V B.

Dacă îi punem în legătură printr-un fir conductor metalic C,

electronii liberi din reţeaua conductorului sunt puşi în mişcare dirijată,
între corpurile A şi B, de către forţele electrostatice ale câmpului
electric. În acest fel, o parte din electronii liberi de pe corpul B vor trece
pe conductorul A. Procesul are loc până când se realizează egalizarea
potenţialelor electrice ale celor două corpuri A şi B. Aşa cum este
imaginat experimentul, procesul are o durată foarte scurtă (până la
egalizarea potenţialelor). Pentru ca acest curent electric să dureze trebuie
găsite procedee prin care să se menţină constantă diferenţa de potenţial
dintre cele două corpuri, A şi B. Aceasta presupune crearea unor condiţii
ca electronii liberi să revină de pe corpul A pe corpul B. Între cei doi
conductori trebuie intercalat un dispozitiv special, numit generator
electric sau sursă electrică. Generatorul se intercalează între corpurile A
şi B cu ajutorul a două fire ce formează un contur închis.

Sursa electrică asigură diferenţa de potenţial constantă între

corpurile A şi B. Astfel, apare un câmp electric capabil să antreneze
electronii într-o mişcare de ansamblu, caracterizată printr-o viteză medie
constantă de antrenare. Aceasta determină existenţa curentului electric în
conturul închis din figură. Viteza de deplasare a purtătorilor de sarcină
(electroni) este de ordinul 10−5 m/s. Totuşi, la distanţe de sute de
kilometri, curentul se transmite practic instantaneu.
Fenomenul se explică prin viteza foarte mare de 3∙ 108 m/s cu care
se propagă câmpul electric prin firele de legătură conductoare (ghidaje
de câmp). Viteza de propagare a câmpului electromagnetic (viteza
luminii) este de 3∙ 108 m/s (300000 km/s). Din acest motiv, conductorii
se mai numesc și ghiduri de câmp electric. În momentul în care câmpul
electric apare într-un punct al conductorului, electronii din jurul
respectivului punct sunt antrenaţi într-o mişcare ordonată suplimentară,
care produce curentul electric staţionar. Acesta se caracterizează prin
faptul că viteza mişcării de ansamblu a electronilor este constantă,
independentă de timp, în orice secţiune a conductorului.
Definiţie: Circuitul electric este un ansamblu format din
surse de energie electrică (generatoare electrice), conductori electrici
de legătură şi unul sau mai mulţi consumatori (receptori).

Este alcătuit din două părți:

1. Circuitul exterior, de la borna „+” la borna „–” prin
consumatorul R.
2. Circuitul interior sau circuitul prin baterie, de la borna „–” a
bateriei, la borna „+”.
Un circuit electric poate fi comparat cu un circuit hidraulic.
Atunci când sunt închise, aceste circuite sunt parcurse de curent
electric, respectiv de curent de lichid.
Pentru menţinerea curentului de lichid pompa efectuează
lucru mecanic asupra lichidului; analog, pentru menţinerea curentului
electric, generatorul electric efectuează lucru mecanic asupra
sarcinilor electrice mobile din circuit. Aşa cum pompa – în circuitul
hidraulic – nu produce lichid, ci doar determină mişcarea acestuia, tot
aşa şi generatorul – în circuitul electric – nu produce sarcini electrice,
ci determină doar mişcarea acestora.

Reprezentarea convenţională a generatoarelor/unui circuit