Cursul 2 - Mărimile primitive ale teoriei macroscopice a câmpului

electromagnetic

Introducerea mărimilor primitive ale teoriei

macroscopice a câmpului electromagnetic

Orice teorie ştiinţifică îşi propune reflectarea anumitor aspecte ale lumii înconjurătoare prin
intermediul unui model matematic adecvat.

În principiu, în elaborarea unei teorii ştiinţifice, există două modalităţi de raţionament: metoda
inductivă şi metoda deductivă.

Metoda inductivă porneşte de la observarea câtorva experimente simple, fiind urmată de

deducerea, pe această bază a unor legi şi teoreme. Este o modalitate de raţionament ce conduce de la
aspecte particulare la principii generale.

Pe de altă parte, raţionamentul deductiv postulează câteva relaţii fundamentale pentru un model
idealizat, numite axiome. Pornind de la aceste relaţii, se deduc legi şi teoreme. Valabilitatea modelului
matematic şi a axiomelor este verificată prin acurateţea anticipării desfăşurării unui proces, sau, cu alte
cuvinte, prin concordanţa dintre predicţiile modelului şi observaţiile experimentale.

Modelele idealizate adoptate pentru studiul unor fenomene şi procese trebuie să fie strâns legate
de aspecte fenomenologice reale şi capabile să le explice.

Primii paşi în construirea unei teorii cu ajutorul unui model idealizat sunt:

• definirea unor mărimi de bază, adecvate fenomenului studiat;

• precizarea regulilor matematice de operare cu aceste mărimi;

• postularea unor relaţii fundamentale (legi, teoreme), rezultate în urma unui

proces complex de analiză şi sinteză a observaţiilor experimentale semnificative.

Vom începe, în mod firesc, prezentarea teoriei fenomenelor electromagnetice cu primul pas ce
constă în definirea unor mărimi fizice de bază.

Prezentarea sistematică a teoriei electromagnetismului necesită introducerea inductivă a mărimilor

primitive, urmată de definirea mărimilor derivate.

Pentru introducerea mărimilor primitive se concep anumite experimente idealizate, astfel încât să
intervină numai acele aspecte ale fenomenelor care sunt caracterizate de aceste mărimi.
Starea de electrizare. Câmpul electric. Mărimi primitive:

sarcina electrică şi intensitatea câmpului electric în vid

Se constată experimental că, în anumite situaţii, asupra unui mic corp de probă, aflat în vid, în repaus
în raport cu mediul înconjurător, se exercită acţiuni ponderomotoare (forţe şi cupluri) de natură
electrică, distinctă faţă de cele explicabile pe baza fenomenelor termomecanice.

De exemplu, dacă pieptănăm firele de păr uscat cu un pieptene de ebonită, se constată că între firele
de păr, ca şi între pieptene şi firele de păr, apar forţe care nu sunt de natură inerţială sau
gravitaţională.

Spunem că aceste forțe sunt de natură electrică, iar despre pieptene şi firele de păr spunem că sunt
electrizate. Deci, se numește stare de electrizare starea corpurilor în care acestea exercită asupra
corpurilor din vecinătatea lor forțe de natură electrică.

Se consideră un sistem de corpuri electrizate, situate în vid, a căror stare de electrizare este
constantă în timp. Exercitarea de acțiuni ponderomotoare asupra unor corpuri plasate în apropierea
corpurilor electrizate pune în evidență existența unui sistem fizic distinct în spațiul din jurul acestora
numit câmp electric. Câmpul electric poate fi detectat atât în vid, cât şi în interiorul corpurilor şi este
caracterizat de mărimea vectorială primitivă numită intensitatea câmpului electric în vid, respectiv
mărimea derivată vectorială intensitatea câmpului electric în corpuri.

Pentru studiul macroscopic al câmpului din jurul corpurilor electrizate se utilizează un corp de probă
care trebuie să îndeplinească următoarele condiții:

- să fie conductor;

- să fie slab electrizat;

- să fie izolat;

- să fie puctual (de dimensiuni reduse).

De ex.: o mică sferă metalizată.

Se consideră un sistem de corpuri electrizate, ca în figura 2.1. Acestea produc în spațiul din jurul lor
un câmp electric.

Pentru o primă stare de electrizare a corpului de probă se măsoară forțele de natură electrică F 1 în
cele două puncte (P’ și P’’). Pentru o a doua stare de electrizare a corpului de probă se măsoară forțele
F2 în aceleași puncte (P’ și P’’). În general, forțele măsurate în cele două puncte F 1 (P’) și F1 (P’’), respectiv
F2 (P’) și F2 (P’’) sunt diferite ca mărime, direcție și sens.

Obs: Schimbarea (mărirea) stării de electrizare nu modifică orientarea forțelor (nici în P’ nici în P’’).
Ca urmare, ne așteptăm ca mărimea fizică ce va fi introdusă să fie de natură scalară.
 Este evident că această experienţă este idealizată, pentru că, practic, este imposibil de realizat un
corp punctiform, astfel încât să nu-şi asocieze un câmp electric propriu care să perturbe starea de
electrizare a sistemului de corpuri ce generează câmpul electric iniţial.

În aplicaţii, noţiunea de sarcină a unui corp punctiform (de probă) se mai foloseşte la calculul
câmpului electric creat de un corp de mici dimensiuni încărcat electric, în puncte aflate la distanţe mari
de acesta.

Sarcina electrică este o mărime extensivă, ceea ce înseamnă că, la reunirea sau divizarea unor
corpuri de probă, sarcinile lor electrice se adună sau se scad. De asemenea, se observă experimental că
sarcina electrică este o mărime dotată cu semn, adică, prin convenţie, sarcinile electrice pot fi pozitive
(cele produse prin electrizarea sticlei) sau negative (ce apar prin electrizarea răşinii).

Se constată că sarcina unui corp este egală şi de semn contrar cu suma sarcinilor ce trebuie aduse pe
suprafaţa acestuia pentru a-i anula starea de electrizare.

Un coulomb (C) este sarcina electrică care, dacă încarcă egal două corpuri punctiforme aflate în vid la
distanţa de 1m, face să se exercite asupra lor o forţă de 9 · 10-9 N.

Cea mai mică sarcină electrică (negativă în cazul electronului, pozitivă în cazul protonului) este de
1,602 · 10-19 C.
 Liniile de câmp electric sunt tangente în fiecare punct la direcţia locală a vectorului intensităţii
câmpului electric în vid (fig. 2.2.-a).

Liniile de câmp electric pornesc de la corpurile cu sarcină pozitivă şi ajung la cele cu sarcină
negativă (sunt linii deschise).

Reprezentarea intuitivă din fig. 2.2.-b se numeşte spectru electric. Numărul de linii de câmp pe
unitatea de suprafaţă este proporţional cu valoarea absolută locală a intensităţii câmpului.

O structură particulară o prezintă câmpul omogen sau uniform, ale cărui linii de câmp sunt paralele,
echidistante şi de modul constant.

Starea de polarizare electrică. Mărime primitivă: momentul electric

S-a constatat experimental că pentru corpurile încărcate electric nu poate exista o caracterizare
completă din punctul de vedere al proprietăţilor lor electrice doar prin sarcina lor electrică. Pentru a
evidenţia acest fapt, se consideră următorul experiment: fie două plăci conductoare, A şi B, încărcate cu
sarcini electrice egale şi de semn contrar (fig.2.3.a).

Dacă în câmpul uniform creat de cele două plăci se introduc corpuri din materiale dielectrice al căror
comportament este distinct față de cel al conductoarelor (care se identifică practic cu clasa materialelor
izolante) se constată că asupra acestora apare un cuplu de forţe care tinde să rotească corpul până
când o anumită axă a acestuia se orientează în lungul liniilor câmpului electric exterior.
 Corpul se comportă ca şi cum, în cele două extremităţi ale sale, s-ar afla sarcini de semn contrar.
Totuşi, dacă se împarte corpul în fragmente oricât de mici, acestea, la rândul lor, se comportă în acelaşi
mod (fig.2.3.-b).

Deci, asupra corpurilor dielectrice se exercită forțe și cupluri de forțe, deși sarcina lor totală este
nulă.

Acest fenomen poartă numele de polarizare electrică şi reprezintă, practic, o stare suplimentară de
electrizare a corpurilor, diferită de cea descrisă de sarcină electrică.

Corpurile dielectrice pot fi polarizate sub efectul anumitor acțiuni fizico-chimice (încălzire,
comprimare, topire și resolidificare în prezența unui câmp electric intens) sau polarizația poate să apară
la introducerea diectricilor într-un câmp electric.

Primul tip de polarizare, produs de factori neelectrici se numește polarizare permanentă, iar cel de-
al doilea, apărut sub influența câmpului electric se numește polarizație temporară.

Descrierea stării de polarizare se face cu ajutorul unei noi mărimi primitive, vectoriale, numită
moment electric și notată cu . Pentru introducerea acestei mărimi, se consideră un mic corp polarizat,
care, introdus în vid într-un câmp electric exterior este supus unui cuplu de forţe ce tinde să rotească
corpul până când o axă privilegiată a acestuia, numită axă de polarizare, devine paralelă cu liniile de
câmp electric (fig. 2.4.).

Dacă se notează cuplul cu , se constată experimental că există relaţia: C̄ e= p̄× Ē V

Unitatea de măsură a momentului electric este coulomb • metru .

Direcţia momentului electric coincide cu cea a axei de polarizare, iar sensul său este acelaşi cu al
acestei axe, care se suprapune cu sensul liniilor de câmp electric în vid la anularea cuplului, atunci când
s-a obţinut echilibrul stabil în urma rotirii micului corp polarizat.

Polarizarea permanentă este caracterizată de momentul electric permanent , iar polarizarea

temporară este caracterizată prin momentul electric temporar .

Mărimea primitivă vectorială moment electric, ce descrie global starea de polarizare a corpurilor se
poate exprima ca suma vectorială dintre momentul electric temporar şi cel permanent prin relaţia:
p̄= p̄t + p̄p

Momentul electric este o mărime vectorială specifică dipolului electric (sistem de două sarcini
electrice punctiforme egale şi de semn contrar, ca în fig. 2.5.). Direcţia momentului electric este direcţia
axei de polarizare, iar sensul momentului dipolar este de la sarcina negativă (– qd) la cea pozitivă (+qd).
 Sarcinile electrice ale unui dipol (+q d şi –qd) nu pot fi separate oricât de fin s-ar diviza un corp electric
(spre deosebire de sarcina electrică adevărată, ce se poate distribui prin divizarea corpului).

Fig. 2.5. Dipolul electric